Am tot avut zăpadă în iernile ultimilor ani, dar ca în anul acesta, parcă niciodată atât de multă… Chiar dacă autorităţile n-au fost prinse nepregătite, ca în urmă cu peste 4-5 ani, probleme majore s-au ivit, totuşi. Bineînţeles că unele au fost exagerate, iar altele au fost provocate chiar de… oameni. Bunăoară, pentru că nu toţi cetăţenii au înţeles să cureţe trotuarele, iar unii manageri au crezut că treaba asta e mult prea… grosieră pentru obrazul lor subţire, oamenii au început să se deplaseze pe… carosabil, îngreunând traficul rutier şi aşa desfăşurat cu dificultate. Că unele persoane se şi deplasau sfidător, în grupuri compacte, continuând şueta din birouri sau din vestiare, este altă treabă, supărătoare, desigur, dar care nu poate fi corectată printr-un simplu material de presă… Să vorbim puţin, însă, despre problemele exagerate. Un prieten primar îmi povestea cum un cetăţean a sunat la 112 şi la televiziunile locale, reclamând faptul că nu mai poate ieşi din ogradă din cauza nămeţilor şi că a terminat şi proviziile, că în sat nu se aduce pâine, iar primarul nu-şi face datoria! Evident, avide de senzaţional, televiziunile şi-au trimis oamenii, bine că nu au apucat şi cei de la ISU să o facă, pentru că au cerut confirmări de la Primărie. Care era realitatea? Uliţa pe care locuia reclamagiul fusese curăţată chiar cu vreo două ore înainte de apelurile telefonice lansate de pricinaş!!! Treaba cu proviziile era una reală, numai că, din spusele localnicilor, confirmate de funcţionarii Primăriei, reclamantul are o suprafaţă de teren pe care n-o cultivă, dar încasează banii de la APIA, el fiind preocupat doar de a asigura o prezenţă constantă prin cârciumile comunei, deşi are abia aproape 50 de ani! Mai spun gurile rele că demersul său telefonic a fost stimulat chiar de viitorul contracandidat al actualului primar! Ei, vedeţi!? E uşor să naşti probleme, mai ales că nu vei suporta consecinţe, dar asta-i o chestie veche la români. Că primăriile, mai ales cele comunale s-au descurcat greu, e o treabă certă, dar nici nu cred că toate resursele bugetelor locale, şi aşa destul de… „subţiri” trebuie consumate doar pentru utilaje de deszăpezire. Ce Dumnezeu, doar nu trăim în Laponia!

În cele din urmă…, s-a întâmplat şi a dat Dumnezeu ninsoare ca-n poveşti părând să fi ţesut feerie albă, ca-n poveştile lui Andersen, peste tot Mehedinţiul. Împăcaţi cu soarta, aşa cum se ştiu încă de la începuturi, truditorii pământului gândesc cu speranţă la seminţele puse în toamnă în ţărâna uscată de seceta cumplită… Poate, totuşi… Specialiştii dezbat îndelung şi emit sentinţe argumentate pretenţios: Degeaba, patul germinativ, bla-bla-bla… Va fi, după cum gândesc eu, tot după voia Domnului şi sufletele oamenilor, ştiinţa învăţaţilor dovedindu-se, încă o dată, searbădă în faţa capriciilor naturii. Că drumurile au fost impracticabile o bună perioadă, în ciuda eforturilor susţinute ale celor ce s-au angajat să le ţină deschise, nu trebuie nici să ne mânie, nici să ne surprindă… Căderile de zăpadă au fost uriaşe şi e greu să te baţi cu natura, cu atât mai greu să ieşi biruitor. Dar partea de nord a judeţului este afectată, vorbesc de drumurile ei, nu doar de stihiile naturii, ci şi de îndărătnicia oamenilor! Am văzut cu proprii ochi uriaşele maşini ale firmelor impuse de Marin Condescu să care cărbune pentru termocentrala de la Halânga, firme înmatriculate (ca şi mijloacele lor de transport) în judeţul Gorj, echipate cu anvelope uzate, blocând drumurile, făcându-le impracticabile. Chiar şi reţeaua de drumuri, reparată cu eforturi uriaşe, a fost distrusă de aceeaşi mastodonţi supraîncărcaţi, de multe ori aliniaţi în cozi interminabile pe marginea drumului, aşteptându-i pe lucrătorii de la ARR să-şi încheie programul ca să nu fie forţaţi să se supună „probei cântarului”… Nimeni nu ia nicio măsură împotriva acestora, pentru că sunt angajaţii oamenilor de casă ale sinistrului personaj care este Marin Condescu, atotputernicul lider sindical care face legea în toate, de la licitaţii în economie, la retrocedări sau schimburi de terenuri şi chiar şi în fotbal. Asta-i ţara pe care aţi dorit-o, ăştia-s liderii pe care i-aţi visat? Probabil că nu, dar ce rost mai au întrebările astea acum, când Mehedinţiul se află sub zăpadă, alb şi frumos, ca-n poveştile lui Andersen?

În plutirea lui uşoară
Simţi lucirea altei vieţi;
Dă iluzia că zboară…
Către alte dimineţi.

Te gândeşti că, din păcate,
Se va contopi, anost,
În mormanele-adunate
La rigole, fără rost…

Numai că, plutind uşor,
Consumându-şi linul somn,
Fulgul se opri din zbor
Pe obrazul unui domn!

Şi-n contact cu pielea rasă
Se topeşte-ncet, se scurge…
Făcând lumea curioasă:
Ce-are bietul om de plânge?

decembrie 21, 2010

A nins mult şi în mai multe reprize, lucru aproape neobişnuit în ultimii ani, aici, la malul Dunării. Casele au făcut căciuli de zăpadă şi chiar dacă reţelele încălzirii centrale au spart toate străzile oraşului, ajungând în aproape toate locuinţele, ici colo, în cartierele de case, se mai văd firişoare de fum iţindu-se pe hornurile timide… Dacă şoferii întâmpină reale dificultăţi la deplasarea pe străzile îngustate de mormanele de zăpadă îngustată, n-am putea spune că pietonii se descurcă mult mai uşor, deplasarea apostolească semănând, în unele momente, cu primele lecţii de patinaj. Păcat că cei mai mulţi dintre „cursanţi” sunt, în general, oameni bătrâni…

Nu se poate spune, cel puţin în anul acesta (înainte, cu fostul primar, era cu totul şi cu totul altă situaţie!), că autorităţile nu s-au zbătut să ţină străzile deschise unei circulaţii normale, dar nu suntem pregătiţi, oricâtă bunăvoinţă sau interes s-ar manifesta, să facem faţă unor ierni cu adevărat grele. Frigul nu-i, nici el, de neglijat, mai ales că doar în iarna asta au murit din cauza temperaturilor foarte scăzute nu mai puţin de 52 de românaşi. Mai blândă, totuşi, iarna n-a răpus aici, la cotul îngemănat al Dunării, decât un bătrân, restul problemelor specifice, gen degerături, manifestându-se la oamenii străzii, cei care se deplasează la „Urgenţe”, făcând-o doar pentru un blid de fiertură caldă… Ce să-i faci, astea sunt rezultatele trecerii bruşte de la un sistem socio-politic la altul. Pe la colţuri, mai ales pe lângă Piaţa Mircea, aceiaşi negustoraşi în slujba altora, care te îmbie cu ţigări, condimente, ciorapi şi cafea de contrabandă… Câştig mare? De-un franc speranţă! În rest, cum trece după-amiaza, oamenii se înghesuie în case, sub căciulile de zăpadă ale acoperişurilor, ca să urmărească ce mai fac vedetele!!! Mai cuprins ori prăbuşit de tot de ferocitatea capitalismului sălbatic, românaşul este foarte atent dacă Simona Sensual a luat câţiva pumni în faţă de la Maharu, dacă Moni îl mai înşeală pe Iri cu şoferii pe care a început să-i schimbe ca pe batiste şi cu ce substanţe interzise s-a mai drogat Adrian Mutu, răsfăţatul naţiei. Sigur că mai sunt şi alte subiecte de bârfă generalizată, cu subiecţi facili, aflaţi la îndemâna oricui, mai ales pentru că C.V.-ul le încape, detaliat şi înflorit artistic, pe cartonul unei cărţi de vizită, evident, intens colorată şi plastifiată… Asta-i distracţia de zi cu zi a tuturor gospodinelor care au renunţat, sastisite, la telenovelele sudamericane în favoarea „poveştilor de viaţă” din show-bizzul autohton. Vedetele de-un sezon au înnebunit oamenii care stau zgribuliţi, sub căciulile de zăpadă, preocupaţi de întâmplările din viaţa Simonei… Frigul? Dă-l încolo, mai e puţin şi vine primăvara!

Când credeam că am scăpat şi mai aşteptam încordaţi doar perioada babelor, iarna s-a mai învârtoşat odată peste noi, grămădind munţi de zăpadă peste oraş. S-au luptat oamenii cu ei şi i-au biruit şi de data asta, nu fără eforturi, fără sudalme scăpate printre dinţi şi fără maşini buşite pe străzile oricum înguste, dar şi mai îngustate de maşinile parcate haotic sau „la mişto” chiar pe mijlocul drumului, cu semnalizările de avarie pornite! C-aşa-i la noi… Pe lângă toate neajunsurile astea, am avut parte să văd – şi să mă crucesc! – biciclişti pedalând prin nămeţi şi zloată, cei mai mulţi trecuţi bine de pragul celor şaizeci de ani, cu înjurătura strepezită aşezată direct între buzele subţiate de efort şi încordare…

În mod clar, nici copiii nu se mai bucură de această (sper) ultimă răbufnire a iernii. Parcă nu mai au farmec nici bătăile cu bul­­gări de zăpadă, hainele groa­se par tot mai grele şi mai inco­mode, iar căzăturile celor care nu pă­şesc atent nu mai stârnesc râ­sul nimănui! Ajunge, că ne-am să­­­turat! Autorităţile fac şi ele ce pot, numai că bătălia asta îm­po­tri­va urgiilor naturale este grea şi – mai ales – de uzură. Sigur că re­marcăm tenacitatea edililor, efor­­turile şi zbaterile lor, dar când fe­reş­ti o bordură sau un pie­ton mult prea grăbit şi com­plet ne­pă­sător faţă de propria inte­gritate fizică, precis dai cu roata într-o groapă care te face să-ţi amin­teşti mul­te din zicerile stră­bune. C-aşa-i pe vreme rea, mai zici câte una şi de mamă şi de tată şi de par­tea adorată… Cert este că mâi­­ne este marea sărbătoare a plă­­cintelor şi se simte o bucurie în aer, ceva de speriat, zău aşa! De luni, intrăm în marele Post al În­­vierii Domnului, ceea ce în­sea­m­nă că, orice s-ar întâmpla, sfâr­şi­tul se­zo­nului rece se apro­pie. Mai tre­buie să trecem peste pe­rioa­da asta, a babelor, şi pe ur­mă… mai vedem noi. Sigur, ca să ne ţină „calzi”, mai muncesc şi po­liticienii, Congresul PSD şi cel al PNL fiind evenimente demne dacă nu de privit, măcar de co­men­tat. Personal, nu cred în sur­prize, dar cine ştie!? Până una-alta, să încercăm să ne mai încăl­zim şi de mai proaspăta sărbă­toa­­re a Sfântului Valentin, dar şi de Dragobete, dacă avem cu… cine, dacă nu…, nu! Gândul aces­ta, sin­­cer, pe mine mă scoa­te de sub ză­­pada asta cenuşie şi-mi dă o stare de bine…

Viaţa la zi(d)
CĂUTÂND NINSOAREA
De Marius Cilibia

S-a asprit vremea şi vreau să cred că va şi ninge în curând… Am mai avut ierni în care zăpada a rămas doar o dorinţă, aşa că gândul meu s-ar putea să rămână o simplă speranţă. De nu va veni, am să plec eu în căutarea ei, chiar dacă sunt, totuşi, mult prea departe de anii copilăriei…

Adevărul este că întotdeauna mi s-a părut că din zăpadă îmi iau puterea, că albul ei mi-a dat uitare în suferinţă şi nădejdi şi credinţă şi folos. Misterul albului cu miros rece, de taină asunsă, aşezat sub ochiii nedumeriţi ai fiecărui copil, mi s-a părut darul ceresc pentru oricare muritor. Şi sunt curios dacă de data asta o voi mai găsi… Întotdeauna am crezut că mătasea asta cerească poate răcori sufletul, că-i poate reda prospeţimea, iar acum aştept să se împlinească promisiunea în care am nădăjduit, fără să apelez vreodată la ea. Am să mă urc într-un tren, n-am mai făcut-o de zece ani, nici n-am să întreb unde merge şi-vrând să mă întorc în anii pierduţi ai copilăriei, n-am să cumpăr nici bilet. Până la urmă de cine şi mai ales de ce sancţiuni am să mă tem? Poate că trebuie să mai şi trăiesc frisonul unei clandestinităţi pe care am refuzat-o întotdeauna… De coborât, am să cobor în gara care mă va întâmpina cu ţurţuri mari de gheaţă agăţaţi de jgheaburile acoperişurilor ninse apăsat şi am să trag în piept aerul iute al zăpezii proaspete, am să mă îndrept spre zăplazurile căzute sub neaua groasă ale vreunei uliţe mărginaşe şi am să-mi înfig ochii în albul nesfârşit până are să mi se confunde izvorul nefolosit al unor bănuite lacrimi cu firele firave de apă izvorâte din covorul pufos şi neînchipuit de alb. Mi-aş dori să am puterea asta, mi-aş fi dorit s-o fi avut întotdeauna, pentru că multe s-ar fi încălzit în jurul meu doar la o simplă privire, iar pentru asta m-aş fi silit să lăcrimez mereu… Urc, cu pasul neşovăilenic al gândului, un deal mult prea abrupt, un perete care-mi ridică împotrivă, scrijelindu-mi obrajii, bucăţi de piatră colţoasă pe care se agaţă, triumfătoare, zăpada. Dar asta, dragii mei, nu se află decât în gând, în visele trăite cu ochii deschişi, aici în misterul pumnului de apă pe care-l face Dunărea, lucrurile sunt mult, mult mai complicate. Aici continui să visez că va veni zăpada călare pe fuioare de vânt subţire, care ţipă isteric la fiecare deschidere mârşavă de uşă şi loveşte parşiv în urechea atentă la altfel de zgomote. Aici nu poţi decât să speri că vei aduna energia în stare să topească bulgărul de zăpadă pe care-l tot visezi, pentru că ştiu, iar voi să fiţi convinşi că aşa este, va veni şi el… Eu nu mai sunt demult copil, dar tot mai aştept ninsoarea, iar de nu va veni…, promit, am să plec în căutarea ei.