Dupăamiaza cobora umedă şi caldă peste bătătura măturată şi stropită, pregătită să-şi primească clienţii de fiecare seară. Rezemat în scaunul lui, la masa de pe prispa fostei lui căsuţe, îmbrăcat în cămaşă subţire, curată şi frumos mirositoare, Pârţoi privea printre gene, obosit de lumina bogată de afară. Îşi sucise viaţa cu totul; dormea ziua şi de seara până spre dimineaţă, odată cu lăutarii, cu Pelcu şi Larisa stăteau la crâşmă, cu ochii pe clienţii zurbagii ai cartierului. De la o vreme îşi luaseră un ajutor, un băiat abia ieşit din hotarul celor optsprezece ani, care alerga sumelnic printre mese, mulţumind muşterii. Pelcu se recunoscuse învins şi acum se ocupa doar de administrarea şi aprovizionarea stabilimentului. E drept că parcă începuse să pună şi ceva osânză, cămăşile pe care şi le cumpărase în anii trecuţi abia mai cuprinzându-l. Şi pantalonii îi stăteau cam întinşi pe coapse, iar fostul chirigiu îl mai tachina câteodată, dar blând, să nu-l supere. De la o vreme îşi descoperise o nouă plăcere: amâna culcatul pentru somnul din zori, ca să se trezească Luiza. Puiul de om, nedespărţită de Ştiuclei, care se-mplinise ca dulău în toată firea, se cuibărea în braţele bătrânului şi râdea nestăpânit de zgoandele făcute dinadins pentru ea. “Parcă ai mai întinerit, mă, nea Pârţoi!” spunea Larisa făcându-se că nu bagă de seamă urmele de degete de copil şi de labe de câine de pe piepţii cămăşilor pe care trebuia să le spele în fiecare zi… “Am întinerit, nepoată, da şi tu mă primeneşti în fiecare zi, parc-aş fi ginerică!”… Se gândea, mulţumit, la cum i se sucise viaţa când veni Pelcu să se aşeze pe celălalt scaun.
– Acu’ încep să vină muşterii, mă, nea Pârţoi, avem de tras şi noaptea asta, da mâine-i duminică, închidem, ne luăm liber, ieşim la o preumblare…
– Păi e frumos să ţinem crâşma închisă, dom’le Pelcu?
– Frumos, nefrumos, asta e! Nici muşterii n-o să prea avem că a rostuit Prică de-o nuntă şi fără lăutari oricum n-avem niciun merchez. Las’ că prinde bine şi-o zi de odihnă, că uite şi la Tavi ăsta cum s-a uscat ca floarea de troacă alergând cât e noaptea de lungă, să care vin la muşterii. Zicând acestea arătă cu gâtul întins către băiatul care potrivea scaunele la mesele de sub umbrar.
– Vezi de treabă, dom’le Pelcu, că nu suferă el dintr-atât, ba ar alerga şi de două ori mai mult la cât ciubuc îi iasă… La cât câştigă, mâine-poimâine vine şi te-mbie să-l iei părtaş la treabă…
– Mă Tavi, ia adu-ne şi nouă o cană de vin, două pahare şi-un sifon, c-om merita şi noi să ne cinstim!
– Acu’ şefu, vine băiatu’ cu comanda!
Fâşneţ, băiatul făcu şpriţul în cele două pahare curate şi înalte, iar chirigiul se uită cu plăcere în culoarea aia aurie a vinului, îmbrobonată cu băşicuţele sifonului.
– Ei, dom’le Pelcu, ştii de cine mi-e mie dor acuma? Cine m-aş bucura să fie cu noi, să se bucure şi el de cum s-au aranjat lucrurile?
– Cine, mă, nea Pârţoi?
– Dom’ Melaiche, dom’le! Uite aşa, mi s-a făcut dor de el dintr-odată… Nu ştiu ce m-a apucat şi dacă mă gândesc bine, mi s-a mai făcut dor de ceva…
– Hă, hă, mă, nea Pârţoi, în seara asta te cam cuprind dorurile! Dac-ai fi vreun tinerel aş crede că ţi-a căzut cu tronc careva de p-aci, din astea care se uită peste gard, da cred că nici aşa nu eşti cine ştie ce trecut… Te-ai conservat, eşti odihnit! Ia zi, de ce ţi s-a mai făcut dor?
– Glumeşti dumneata, dom’ şef, da nu mai sunt deloc tânăr, ba chiar simt o oboseală mare…
– De la nopţile nedormite, nea Pârţoi! da zi de ce ţi s-a făcut dor, nu mă mai fierbe…
– De un tren care vine pufăind pe linii, să văz eu locomotiva aia cum creşte şi cum umple privirea şi sufletul când intră ea la peron. Acuş îmi dau eu seama că n-am mai văzut de multă vreme un tren mergând, ultimul la care am privit era sărăcia aia staţionată în gara noastră, da ăla sta, nu mergea şi bag de seamă că l-a pus dracu’ paznic acolo doar ca s-aducă necazuri, să strâmbe vieţile tuturor…
– Păi nouă nu ni le-a strâmbat, nouă ne-a făcut bine…
– Lasă-ne pe noi! Eu zic de toţi ailalţi. Şi p-ormă, ce, te-a-ndemnat trenul pe dumneata să te asociezi cu mine? Nu, asta ai scornit-o din mintea dumitale şi m-ai găsit pe mine sătul să tot plimb caii degeaba prin oraş. Nu găseam nici clienţi să-i vând, fusesem de trei ori la târg să-i dau, da clienţi acolo, ca la bufetul dumitale… Nu te supăra, că n-am vrut să râd de dumneata!
– Nu mă supăr, nea Pârţoi, parcă eu nu ştiu cum îmi mergea? Bine c-am apucat-o pe drumul ăsta, bine că ne-a dat Dumnezeu gândul bun! Negustorul sorbi lung de pahar, Pârţoi imitându-l-şi el-cu sârg. Pe urmă aprinseră câte-o ţigară, fiecare scoţând lujerele albe, cu filtru, din pachetul lui. Fumul li se-mpleti în aerul cald de deasupra…
– Că tot vorbişi de trenul ăla, nea Pârţoi, ce s-o fi ales de toţi oamenii ăia?
– Nu ştiu, dom’le Pelcu, da nici nu vreau să ştiu! Poate nu mă crezi, da nici nu m-am mai gândit la ei, nu ştiu de ce, da dacă mă gândesc la ei mi s-aşează aşa, ca o umbră peste suflet. Cum le-o fi, cum nu le-o fi, ştie Cel de Sus şi gata; treaba-i bună că ne merge nouă bine, da de la un timp mă gândesc să te las singur…
– Cum aşa, mă, nea Pârţoi?
– Păi am ostenit, de-acu’ te cunsoc bine oamenii mahalalei, că mai mult de aia am stat pe lângă dumneata, mi-era frică să nu-ţi facă necazuri… Acu ştiu ei ce soi de om eşti, te-ai băgat pe sub pielea lor, te respectă. D-aia zic, sunt bătrân, nu mai ţin la oboseală, o să mai vin p-aci aşa, seara, că are să-mi fie dor şi de oameni şi de locuri şi de cântece, da p-ormă mă duc eu acasă, mă joc cu Luiza şi cu Ştiuclei, că am să dau curând în mintea lor, şi-mi odihnesc ciolanele…
Mai sorbiră din paharele înalte şi pelcu umplu iar paharele, făcându-i semn lui Tavi care-o zbughise spre ei să-şi vadă de treburi, că atâta lucru mai ştie şi el, să facă un şpriţ cumsecade… Ciocni paharul său de-al partenerului său de afaceri, da ăsta parcă nu-l vedea, se uita în lumina soarelui coborât spre asfinţit şi zâmbea de sub fuioarele albe şi groase întinse deasupra buzelor vinete. Vedea aşa, pe lumina bogată, cum coboară spre el mă-sa cu un boţ de colivă scos din traistă, cu sor-sa agăţată de fustele largi, înflorate şi-l vedea pe tac’su zâmbitor, cu arcuşul de la care-şi trăseseră porecla în mână… Tot de departe şi tot zâmbitori, veneau pe lumina aia blândă şi valică cu moş Cristea şi chirigiul nu mai simţi când jarul ţigării începu să-l frigă la degete… Parcă din depărtare îl auzi pe Pelcu strigând speriat: “Nea Pârţoi, mă nea Pârţoi, ce-ai mă de nu vorbeşti? Larisa, Tavi, veniţi încoace, că-i e rău lu’ nea Pârţoi!” şi nu înţelegea de ce-i atâta spaimă în glasul bufetierului…

Cu vârful pantofului modest, cum îşui lua de câţiva ani, din bazar, bufetierul râcâia o pată de noroi care se prinsese pe mozaicul crăpat, în timp ce ochii îi rămăseseră prironiţi afară, privirea trecându-i prin geamurile murdare.
- Uite, bă, nea Pârţoi, a început să ningă, parcă aş avea poftă să ies afară, să mă mai dezmorţesc…, prea ne-am otrăvit în coşmelia asta…
- Hai, dom’ şef, mai primenim aerul. Da nu ninge, sunt doar nişte vârteje, ca atunci când a murit Valică…
Ieşiră în gerul tare, de afară, iar bufetierul luă o bucată de lemn pe care o înţepeni între tocul uşii şi uşa din lemn de brad, veche, cu vopseaua verde scorojită, arătând ca obrazul unei matroane bătrâne, dat cu prea mult fard vechi, fără prospeţime, care cade în zgrume urâte…
- Cine-a murit, bă, nea Pârţoi? De cine ziceai?
- De frate-meu, Valică.
- Da parcă aţi fost mai mulţi fraţi, de ceilalţi mai ştii ceva?
- Nouă am fost. A mai mică a murit omorâtă de cai, cum ţi-am povestit, odată cu maica, de ceilalţi, afară de Valică, nu mai ştiu nimic de când am plecat din sat, parcă i-a luat o apă urâtă, le-am pierdut urma…
- Şi ce spuneai de Valică? Da de ce-l chema aşa?
- Pe vremea noastră şi ţiganii dădeau nume normale copiilor, nu te-alegeai din români. E drept, mai des găseai Danciu decât Ion, da nu batjocoreau copiii ca acuma când le zice Semnal, Istoria, Expertiza şi cine mai ştie ce lighioană… Şi pe frate-meu ăsta, că era născut de anul nou, îl numiseră ai mei, că de botezat nu ne-a botezat pe niciunul, care popă mânca colac din ţigănie?, Vasile, da’ o soră a noastră a vrut şi ea să-i zică cum îi ziceam noi: Vasilică. Fiind mică, n-a putut spune aşa, i-a zis Valică şi aşa i-a rămas numele. Ăsta mic, deci, Valică, atunci când am plecat din sat, s-a ţinut după mine, îi curgeau mucii da nu se ştergea la nas ca să nu-mi dea drumul la pulpana hainei, zicea că i-e frică că-l las, ca să scap de el. Nici eu nu eram vreun răsărit, abia făcusem 10 ani.
- De ce n-aţi rămas în sat? Aveaţi măcar un acoperiş deasupra capului…
- Păi cum să-ţi spun, dom’ şef? La sărbători, de Paşte, de Crăciun, de Ispas că era nedeia satului, de Sâmbăta morţilor, ne duceam şi noi şi la Biserică şi la cimitir, ne mai dădea câte-o femeie de pomană şi peste săptămână, vara mai fierbea sor-mea, Safta, urzici, ştevie, lobodă, potoleam foamea. da la un Lăsatul Secului, băietanii satului, poate că ameţiţi de vin, ne-au spoit casa, uşa şi ferestrele cu baligă şi am trăit cea mai urâtă noapte din viaţa mea atunci. Stăteam toţi, strânşi unu-ntr-altu’ şi plângeam fără zgomot, că-i auzeam cum plănuiau afară să intre peste noi sau să ne dea foc, că nu-i niciun păcat dacă omoară nişte ţigani nebotezaţi. A dat Dumnezeu de-au trecut doi gospodari pe acolo şi i-au gonit pe băietanii ăia, că altfel, ameţiţi de vin şi vrând să facă pe grozavii, acolo ne-ncheiam socoteala zilelor. A doua zi, pe ploaie şi frig, am plecat în lume…
- Şi Valică s-a ţinut de dumneata?
- S-a ţinut că nu mai avea pe nimeni pe lume şi parcă cu el lângă mine aveam şi eu mai mult curaj. Ne-am aciuiat aici, în gară şi tata lu’ dom’ Melaiche, care era impiegat, parcă-l văd, un om mare, cu mustaţă stufoasă şi zâmbet bun, se făcea că nu-i place mâncarea de i-a pus-o coana Sofica în sufertaş şi ne-o dădea nouă s-o mâncăm. el trecea drumul, lua trei brânzoaie, era o prăvălie cu simigerie şi plăcinte acolo, unu-l mânca el, unu-l ţinea pentru copilu de acasă, adică dom’ Melaiche şi pe unu-l rupea-n două şi ni-l dădea nouă…
- Bun om!
- Bun, să-l odihnească Dumnezeu, bun ca şi fii-su. Un manevrant urât, tot ţigan ca şi mine, zicea: de ce dai dom Sîrbu, că ăsta-i numele de familie al lu dom* Melaiche, de pomană la ţigani, vrei să măînânci din mâna lor pe lumea ailaltă? Da omu’ nu asculta de el, ba ne-a adus şi-o pătură de acasă, să ne-acoperim, că ne-ntindeam pe-o bancă de lemn în sala de aşteptare…
- Şi-aţi trăit aci, în gară?
- Nţţţţ! După vreo trei săptămâni a pus ochii pe noi moş Cristea, îla de venea cu căruciorul cu bragă şi cofeturi să le vândă călătorilor aci, în gară, după-amiezele, că la prânz ducea căruţul în faţa şcolii. Făcea vînzare bună şi cred că şi-n clipa de-oi muri, dacă n-o să pătimesc, am să visez că muşc dintr-un măr roşu, aşezat pe băţ şi dat cu poleială de zahăr. Moşul fusese luptător în Macedonia, pornise-n zaveră de tânăr şi l-au rupt cu bătaia prin poliţii. Când îţi revenise, fugise şi-şi făcuse bârlog aci, la noi, Ne-a luat el săracu, după ce-a stat la sfat câteva zile cu dom’ Sîrbu. A zis că eu-s bun să-mping la căruţ, că pe el nu-l mai ajută nici braţele, nici picioarele şi ne-a luat acasă la el. Eu în casa aia stau şi acu’!!!
- Adică v-a fost ca un tată!?
- Mai mult, şi el şi dom’ Sîrbu, parcă au fost Dumnezeu pentru noi. Ne-a spălat omu şi în fiecare sâmbătă seara umplea albia cu apă, ne băga în ea, ne lăia şi ne freca cu săpun, ne-a dat haine curate, cam măricele pentru noi, da faţă de trenţele pe care le purtasem, erau lux. Ăia au fost cei mai frumoşi ani ai noştri, mâncam pe săturate, aveam ţoale, dormeam la căldură şi, de două ori pe săptămână, când îţi rostuia dulciurile în cazane, scotea o masă mare pe care ţinea ceaunul cu zahăr pentru învelit merele pe băţ. Tot pe masa potrivea din cuţit, unul lung şi ascuţit cum nu mai văzusem, tablele de seminţe de susan prins în pastă de zahăr ars şi halviţa cu nucă şi şi ţăpligile colorate tot din peltea de zahăr. Rămâneau ţăpligi lungi, de toate culorile şi alea erau bucuria noastră, a mea şi a lui Valică, care nu mai mâncasem astfel de bunătăţi… Ne mai domolea moş Cristea, să nu lăcomim, să păstrăm şi pentru a doua zi, că altfel îi umplem păturile cu noroc…
- Glumeţ, moşul…
- Numai oamenii buni sunt glumeţi, dom’ Pelcu, la oamenii răi gluma sună a batjocură şi mai bine lipsă…
- Păi şi cum a murit Valică?
Pârţoi n-apucă să-şi ducă povestea până la capăt, că văzură cum din tren coboară chestorul Mateescu şi cu cei doi subalterni, cei doi din urmă purtând nişte sacoşe mari, burduşite. Chestorul Mateescu tresări violent când îi văzu, le făcu semn subalternilor să-şi continue drumul, către ieşirea din gară, iar el veni către cei doi…
- Ce-i, bă, vi s-a făcut cald, aţi ieşit la aer?
- Da ce-i, dom’ şef, avem interzis la aer?
- Bă teteo, te-am citit băiat deştept, nu-ntinde coarda că se rupe!
- Lasă, dom’ şef, c-o-nnădim… Ce rău am făcut c-am ieşit afară, eram consemnaţi înăuntru?
- Dom’le, dacă aţi ieşit doar ca să luaţi aer, şi văd c-aţi înţepenit şi uşa, semn că aşa e, e bine, da dacă aţi ieşit să trageţi cu ochiu… nu e bine!
- Păi ce păcatele mele să vedem, la ce să tragem cu ochiu? Vorbeam şi noi de-ale noastre, ni se urâse aci, pe urmă, ca să fiu sincer, aici a murit un om…
- Mda, cum spui tu, teteo! Eu plec cu oamenii mei la Bucureşti, mă-ntorc în câteva săptămâni, până atunci… leoarba, nu vorbiţi cu nimeni despre ce-a fost aici până nu limpezesc eu toată treaba. hai noroc! Se ridică greoi şi ieşi cu pas ferit, ca de hoţ…

Răzbeşte soarele parşiv prin ochiurile de geam murdare, mângâind palul melaminat al tăbliei mesei la care stau Pelcu şi Pârţoi. La masa de alături, aşezat pe un scaun şi cu pistolul mitralieră în poală, cu cureaua petrecută pe după pumnul drept, moţăie unul dintre gradaţii Poliţiei rămaşi să facă-cu schimbul-de pază la garnitura de tren.
- Bine că s-a oprit viscolul, dom’ şef! De-acu gata şi iarna asta! O simt eu că nu mai are putere şi a început să mă doară piciorul ăsta….
- Reumatismul, nea Pârţoi. Dacă n-aş ştii că stric vorbele degeaba, aş zice că ar trebui să te duci la băi…
- Păi nu le strici, îţi baţi joc de ele, dom’ şef! Cu ce bani? Şi caii cu cine să-i las? Dumneata crezi că mie nu mi-ar plăcea să trăiesc ca belferii, să mă duc la băi, să am bani să mănânc ce vreau şi să mă dedulcesc la lucruri subţiri? N-a fost asta soarta ţiganului, fir-ar ea a dracului de soartă!
- De ce vorbeşti aşa, bre, nea Pârţoi? Ce, dumneata chiar nu ai nicio amintire plăcută?
- Ba am, dom şef, cum să nu am… Şi nu una, mai multe, da parcă amintirile celelalte, cu necazurile, sunt mai multe… Uite, mi-amintesc când l-am născut pe fi-meu al mare, pe Ion, am zis că are să ajungă om mare, să scape din lumea noastră trăită în miros de balegă de cal şi să răzbească şi el la o cinste de om…
- Păi şi?
- Păi şi când avea şaisprezece ani, era elev la profesională, voia să se facă sudor, s-a dus la o nuntă, într-o comună aici, la Mărăcineni, cu alţi băietani de vârsta lui. Nu era invitat la masă, a stat şi el cu ăilalţi, la margine, se uita la horă, i-o fi făcut cu ochiul la vreo fată, o fi intrat în joc lângă vreuna lângă care nu trebuia, că de jucat juca Ion ăsta de ziceai că s-a născut artist. De aia-l luaseră ăia şi la brigada artistică, acolo, la şcoală.
- Să aduc un rachiu, nea Pârţoi? Da rece, că de fiert m-am cam săturat şi nici zahăr n-am mai adus, am uitat…
- Da vin de ăla, de-al lui dom Melaiche, nu mai este?
- Ba cred că de vreo două pahare mai este, îl aduc acum; dumneata spune mai departe, ce s-a întâmplat la nunta aia?
- Păi cum spuneam, s-o fi prins în horă lângă cine nu trebuia, socoteala este că s-a pornit o bătaie între flăcăii din comună şi băieţii ăştia de la Profesională, care veniseră nechemaţi. Ion al meu, în mijlocul scandalului, că era inimos… S-au scos cuţitele, ştii cum sunt copilandrii ăştia, şi o lovitură piezişă, dată, cred, mai mult de frică, i-a crestat lumina ochiului drept. L-au dus la spital, da ce să-i mai facă? A rămas chior, s-a lăsat şi de şcoală şi a tânjit toată viaţa să-i mai spună oamenii “ţigane”, nu “choru’” cum îi spun de-atunci încoace…
- Şi ce s-a ales de el?
- De ştiut sigur, nu ştiu, că nu l-am mai văzut de la moartea mă-sii, da am auzit că e la cerşit prin Franţa. Cred că, cu beteşugul ăla al lui, că i-a rămas rană urâtă şi-n obraz, cu ceva trenţe mai soioase, face bani buni pe acolo… De îndestulat o fi îndestulat, da parcă nu-i viaţă aia să trăieşti din pomenile de ţi le scuipă alţii…
Bufetierul aşezase pe masă două pahare în care turnă vin din sticla goală pe treisferturi. Sorbiră cu plăcere pomenindu-l pe fostul casier CFR şi îşi aprinseră câte o ţigară. Gradatul de la masa de alături, parcă deranjat de tăcerea bruscă, se trezi speriat, luă seama la ce se întâmplă în jurul lui, se întinse de-i trosniră oasele şi-şi acoperi gura cu palma în timp ce căsca prelung…
- Da dormişi, dom şef! i se adresă zâmbind Pârţoi…
- Dormi, unchiule, c-am luat un ger azi-noapte de mă speria clănţănitul dinţilor mei. Am stat în vagonul ăla, e adăpost, e drept, da-i frig de-ţi vine să mori…
- Las’ că uite, vine primăvara, nu vezi ce soare a dat Dumnezeu astăzi? Da ia spune, ce mama dracului e în trenu’ ăla de a venit ieri toată Poliţia Judeţului, cu procurori cu tot, să vadă acolo?
- Bre, eu vă spun, da să nu mă daţi în gât că am încălcat consemnu’, că am belele…
- Păi ce treabă avem noi să te pârâm, domnule? Sau crezi că ne întreabă cineva? Eram şi noi curioşi…
- Dom’le, acolo sunt arme, cred că de la depozitul ăla, de la Ciorogârla, da şi alte socoteli care, zicea prim-procurorul de la judeţ, duc la concluzia că ăsta de se dădea jandarm, a omorât mai multe curve…
- Cum dracului, dom’le, păi şi sigiliile ale cine le pusese?
- Ce sigilii bre, că erau nişte sigilii de la fabrica de frigidere, de se puneau pe camioane după ce erau încărcate cu marfă… Treaba este că ăsta n-a acţionat singur, la furtul armelor, vreau să zic, e vorba de o bandă întreagă, ce mai, caz complicat…
- Aşa ajunge Grigoroiu general… se scărpină în cap, sub marginea căciulii terfegoase, Pârţoi…
- Ajunge pe dracu’! S-a turtit de tot, se-nvârte şi el ca un câine bătut după ce l-a-mbrobodit dom’ Pelcu cu treaba aia cu violul…
Râseră toţi trei, amintindu-şi scena pe care bufetierul i-o povestise chirigiului când acesta se întorsese în gară…
- N-am mai văzut atâta lume pe aici, ca ieri, de când umblau trenurile şi auzeam în difuzoare: “Feriţi linia întâi!” îşi aminti zâmbind Pelcu.
- Ei, mă duc să-mi schimb colegul, că i-o fi ajuns, rosti gradatul, se mai întinse odată, îşi potrivi pistolul pe spate şi ieşi în soarele de afară, clefăind cu bocancii prin zăpada care se topea…
- Cum e viaţa, dom’ şef… Şi noi, ca proştii, îl căinam pe jandar’, că ce viaţă de câine duce… vezi, al dracului, de frica lui n-am luat şi eu nişte fierătanii din trenul ăsta, ziceam că cum dracu’ să furi cu el de faţă!?
- Lasă, nea Pârţoi, să nu-ţi pară rău, mai bine să fim mulţumiţi că nu l-a apucat nebunia şi nu ne-a împuşcat, ştii cum e treaba cu martorii incomozi…
- Eu cred că aştepta el ceva… Da cu curvele alea, ce-o fi avut şi când le-o fi omorât?
- Păi noi ştim ce făcea el noaptea pe aci? Probabil că aşa şi-ar fi găsit sfârşitul şi Larisa…
- Mai mult ca sigur! da ea, ce mai face, că n-am văzut-o de când am dus-o la dumneatale acasă… Mai iasă la treabă?
- Face bine, stă acasă cu fie-mea Luiza, s-a lipit aia mică de ea, ceva de speriat… Nu, nu mai iasă, zice că a terminat-o cu viaţa aia, că i-a ajuns…
Uşa se deschise cu un scârţâit prelung, parcă temător, iar în încăpere intră cu un aer spăşit inspectorul Grigoroiu. Era tras la faţă şi obrăznicia i se ştersese din priviri.
- Bună ziua, mă, oameni buni, ce mai faceţi?

Stă ziua într-un strop de lumină şi prin ferestrele murdare ale bufetului Gării se văd troienele care au acoperit liniile neutilizate de cale ferată, precum şi garnitura de tren abandonată aici. Focul duduie în vechiul godin a cărui uşă stă puţin aplecată, balamaua ei fiind rostuită cu sârmă, cam fără pricepere… Melaiche, Pârţoi şi Pelcu stau la aceeaşi masă de la fereastra din stânga uşii. În faţa lui Melaiche, pe palul melaminat al tăbliei mesei stă o pungă din plastic umflată de lucrurile ce se află în ea.
- Te muţi, dom’ şef, de ai venit cu bagaju’? întreabă Pârţoi maliţios.
- Nu, dom’le, am adus ceva de-ale gurii, ce-am găsit prin cămară, astăzi vreau să-i pomenesc pe bătrânii mei şi d-aia… Dom’le Pelcu, pune dumneata pe ceva farfurii, dacă ai, da taie frumos că eşti mai priceput decât mine… Am şi-o lumânare, avem s-o aprindem când eşti gata cu aranjatul…
- Gata, nea Melaiche, da n-am decât două farfurii. Mă duc să iau găleata, s-o umplu cu zăpadă, s-o pun la topit ca să spăl farfuriile, că nu le-am mai folosit de ani buni. Da ce-ţi veni?
- I-am visat azi-noapte, erau zâmbitori şi vorbeau cu mine, mama mă mângâia pe cap şi tata mi-a dat două hârtii de câte-un leu…
Pârţoi îşi scuipă în sân, aruncă o privire către punga de plastic şi rosti încercând să-şi stăpânească nodul din gât:
- Nu prea-i bine, dom’ şef, nu vreau să cobesc, da’ visu’ ăsta e rău de tot…
- Ştiu dom’ Pârţoi, da dac-o fi să fie, mi-am cam trăit traiul. Sunt ei alţii, tineri, care se duc. Da pe jandar’ nu l-aţi văzut? Poate vrea să ia şi el cu noi câte ceva…
- L-am văzut eu, dom’ şef, i s-o fi făcut frig, sau somn, că s-a urcat în tren…
- Taci, dom’le, cum să urce, că e sigilat!?
- Dacă-ţi spui! A urcat pe uşa aia de-a trântit-o vântu…
- Păi în tren e mai frig ca afară, interveni şi Pelcu care aşezase găleata cu zăpadă pe plita rotundă şi acum tropăia pe lângă godin ca să se încălzească şi să se scuture de zăpada care-i acoperise hainele…
- O fi, că de-aia şi-a luat pătură cu el! zâmbi parşiv chirigiul.
- Ce pătură, bă, nea Pârţoi?
- Păi a urcat cu Larisa, fata aia de agăţa călătorii de aici, de pe peron, când umblau trenurile…
- Ei, taci! Şi eu-l credeam sfânt pe ăsta, datorie şi gata…
- Poate-i ia vreun interogatoriu? continuă Pârţoi trăgând cu ochiul către casierul CFR, dar acesta părea dus pe gânduri, cu ochii aţintiţi pe bufetierul care scufundase două cârpe în zăpada topită şi spăla cele două farfurii desperecheate şi ciobite.
- Auzi, dom’ Melaiche, da’ dacă tot dai de pomană, eu n-am decât rachiu, nu prea-i bine… Aveam o sticlă cu vin, cred că rămăsese pe aici de vreo cinci ani, da când am deschis azi de dimineaţă, am găsit-o spartă, cu vinul îngheţat. Al dracului ger…
- Am adus şi vin, dom’ Pelcu. Am o vie şi-o căsuţă la ţară, rămase de la mama, că ea n-a avut fraţi, am lăsat tot în grija unor nepoţi mai depărtaţi şi toamna îmi trimit şi mie două damigene cu vin şi-o traistă cu nuci. Zicând acestea, fostul casier CFR scoase din punga de plastic o sticlă pântecoasă, de doi litri, cu vin negru.
- Ehe, dom’ şef, păi dumneatale faci praznic în toată legea! rosti Pârţoi, cu satisfacţie în glas şi frecându-şi palmele de satisfacţie. Uite pe chestia asta, vă cinstesc şi eu! Ieri i-am dus nişte lemne acasă lu’ madam Fuiorea, văduva fostului director de la liceu. M-a omenit femeia c-un pachet de Kent, başca plata cinstită pentru treabă şi lemne, aşa că astăzi fumăm ţigări boiereşti! Zicând, chirigiul puse pe tăblia mesei pachetul lung, încă nedesfăcut.
Bufetierul şterse rapid masa, aşeză cele două farfurii, iar pe un tocător spart într-o latură, începu să taie în felii subţiri mezelurile de casă, brânza şi murăturile aduse într-un borcan legat cu ceolofan la gură.Pâinea proaspătă hotărâră că e mai bine s-o rupă, că tăietura de cuţit îi strică gustul.
- Da pe astea de unde le-ai rostuit, dom’ şef, că nu ştiam să fi însurat şi pare treabă făcută de mână de femeie? fu curios Pârţoi, abia stăpânindu-se să nu-i curgă saliva pe barbă…
- Păi de când stau singur. dom Pârţoi, mă pricep la de toate, că nu-i mare lucru şi de văzut cum se face, am văzut la biata mama. În fiecare an cresc câte-un godac şi primăvara văd că multe mi se mucegăiesc, aşa că am zis că anul ăsta nu mai păţesc aşa, uite, fac şi pomenire alor mei şi mă cinstesc şi cu prietenii! Dom’le Pelcu, uite aici şi măsline şi un borcănel cu zacuscă. Ar fi fost bună şi nişte ceapă, da la pomană nu se îngăduie…
- Lasă, dom’ şef, că de ceapă sunt sătul! mormăi Pârţoi…
Pelcu aduse trei pahare adânci în care turnă vin negru din sticla pântecoasă şi unul subţire şi înalt în care puse lumânarea pe care tot el o aprinse, scăpărând un chibrit din cutia pe care o scoase din buzunar. Buzele fostului casier CFR murmurară o rugăciune, pe urmă se închinară toţi larg, cu o solemnitate care nu se potrivea deloc cu încăperea sordidă, se aşezară şi începură să mânânce. Pârţoi vărsă un strop de vin care se scurse pe mozaicul crăpat al podelei…
- Să fie de sufletul răposaţilor şi să le primească Dumnezeu pomana!
- Să le primească, dom’ Pârţoi, că au fost oameni gospodari şi cuminţi…
- Se vede, dom’ şef, că de aia au crescut băiat educat şi cu stare, ca dumneata! Acu’ parcă-mi pare rău că nu e şi îngalonatu’ aci, să guste şi el… Da cum să-l chem, că dacă vine el, musai să vină şi pocita aia de Larisa, mai gândim la vreo necuvinţă…
- Parcă ţi-a fost gura aurită! rosti Pelcu cu ochii aţintiţi afară, prin geamul murdar.
Dinspre tren, pe peronul pe care vântul mâna straturi lungi de zăpadă, păşeau cu capetele ascunse în gulerele ridicate ale hainelor, jandarmul şi o tânără îmbrăcată într-o scurteică rozalie din imitaţie de blană. Picioarele lungi şi dezvelite în ciorapii subţiri, căutau sprijin cu tocurile înalte ale botinelor albe între nămeţii ce se clădeau în valuri…

O gară mică, o haltă de cale ferată, dintr-un orăşel de câmpie, uitat pe hartă. A fost dezafectată în urmă cu câţiva ani, nu mai este funcţională, deşi pe una din fostele linii stă garată o garnitură de tren, cu vagoane de călători şi o locomotivă din care a început să curgă rugina. Instalaţiile sunt dezafectate, singurul loc oarecum viu fiind bufetul gării, locaţie ce a rămas activă, primindu-şi clienţii vechi, mai bătrâni de la zi la zi. Peronul s-a transformat, parţial, în terasă a bufetului deservit de un singur ospătar, Pelcu, patron în acelaşi timp al sordidei locaţii. Trei mese de tablă, aşa cum nu mai găseşti la nicio altă terasă, nici măcar în oraşul ăsta prăpădit, de câmpie, cu scaune din acelaşi material, de pe care vopseaua albă a căzut în fâşii lungi, lăsând locul limbilor de rugină, completează mobilierul locaţiei. Nu feţe de masă, nu pernuţe pentru şezut, nu clienţi simandicoşi. Astăzi, la soarele sărac de început de primăvară, se încălzesc doar doi: Melaiche, fost casier la casa de bilete a Gării, care poartă şi acum uniforma CFR uzată şi cam unsuroasă şi Pârţoi, un chirigiu cu obraz măsliniu şi fuioare sure de păr atârnate peste buzele negre şi groase, cu haină vătuită şi jegoasă peste trupu-i firav, pantaloni de pufoaică vârâţi în cizmele de cauciuc cu carâmbii răsfrânţi, între care, animată de degetele mâinilor nestarnice, joacă codiriştea biciului care-i arată meseria. Pe lângă garnitura de tren abandonată se învârte un jandam tinerel, cu pulan la şold şi pistol mitralieră pe spate. Cei doi muşterii aşezaţi la una dintre mesele aflate în bătaia soarelui zgârcit, beau din pahare ieftine, ciobite, un lichid cu aspect alburiu, îndoielnic. Primul deschide vorba Melaiche:
- Cum merg afacerile, dom’ Pârţoi?
- Cum să meargă, dom’ şef? Prost ca toate treburile din ţara asta! Când era gară, aveam clienţi, mai venea câte-un fandosit să-l plimb, alţii să le duc bagajele, alţii să-i duc prin vreo comună… acu’ împuşc francul şi mai am noroc cu dumneata că mă mai cinsteşti cu câte-un rachiu.
- Treaba cu fierul vechi merge?
- Merge pe dracu! Câte-o tinichea colo, câte-o piuliţă dincolo, omor bietul cal degeaba. Eeee, dacă n-ar sta îngalonatu’ ăla aci, cu puşcociul pe spinare, aş îndrăzni la tren, acolo-i fier mult şi ar mai ciuguli şi mandea câte ceva. Nici prin camerele astea nu cred că aş sărăci dacă aş cotrobăi puţin, da mă-ncintă ăsta cu pulanul…
- Ai copii, ai familie, dom’ Pârţoi?
- Ca tot omu’, dom’ şef, am, da nu mai ştiu nimic de ei. vreo trei sunt prin Spania, la furat, o fată am auzit c-ar fi prin Franţa, la cerşit, alţi doi şi doi nepoţi au căzut la puşcărie în Grecia…, tot cu furatu’…
- Se trăieşte greu şi pe-acolo…
- Şi nevasta?
- Aaaaa, madam’ Pârţoi e bine, e liniştită, nu face nimic, stă cu mâinile pe piept la cimitir! A murit acu două ierni, dom’ şef, era iarna aia rea şi ea, cum o ştii, cam slabă de piept, a scuipat vreo două săptămâni sânge şi într-o dimineaţă s-a dus! Al dracului tutun, n-a vrut să se lase de el… ca şi mine… Zici că dai şi-o ţigare?
- Păi dumneata n-ai ţigări?
- Ba am, da ca să fie pomana întreagă, că ale dumitale sunt mai bune, deh, om subţire, pensionar cheferist…
Melaiche întinde pachetul şi Pârţoi îşi scoate o ţigară pe care o aprinde cu bricheta fostului casier. În vremea asta se apropie Pelcu, bufetierul patron, ştergându-şi mâinile grase de turul pantalonilor.
- Iar te plângi, bre, nea Pârţoi?
- Mă plâng, patroane, că la cântece de bucurie am uitat vorbele! De ce să nu mă plâng?
- Păi la cât ai furat dumneatale, ar trebui să trăieşti ca un bimbaşă! N-ai lăsat în tot oraşul un capac de canalizare, un grilaj de scurgere… şi tot te vaiţi…
-Erau vechi, patroane, trebuiau schimbate! Zâmbetul de sub fuioarele sure de păr dezveleşte dantura galben negricioasă. Da nu mai dai şi dumneata un rând, aşa de-o cinste, că banii ăia de zici că i-am făcut pe fierul de l-am furat tot la dumneata au ajuns…
- Ba dau, că aşa dau în fiecare zi, cât oi mai putea…
- Da de ce să nu poţi, patroane? Ai sărăcit?
- Nuuu, m-am pricopsit! Păi de unde clienţi, bre, nea Pârţoi? Gara-i moartă, oraşul pustiu, nici ăia cu baruri dichisite nu fac vreo scofală, nu-s bani, oamenii sănătoşi au plecat dracului unde-au văzut cu ochii.
- Galonatu’ nu se dedulceşte la nimic?
- Nţţţţ! Nici nu i-aş da să bea, ce dracu’ mă, nea Pârţoi, cum să bea cu puşcociu’ la el? Eu ştiu ce năravuri are, mai facem dracului vreo dandana…
- Aha!
Pelcu aduce trei pahare cu acelaşi lichid tulbure în ele şi se aşează lângă cei doi. Vântul mătură peste liniile pustii fuioare de mărăcini uscaţi şi clatină o uşă slăbită a unui vagon de călători, care rupe aţa sigiliului şi se deschide cu zgomot. Grijuliu şi tăcut, jandarmul se apropie şi închide cu furie uşa metalică…