Emisiunile de satiră grosieră de la posturile de televiziune din Franţa şi-au găsit calul de bătaie: românii şi România! Nu-i vorbă cu miile de ţigani şi de curve care au plecat de la noi ca să jefuiască Europa au făcut ravagii, dar… orişicât, cum ar zice un clasic în viaţă alături de care mai degustam câte un ceai negru cu lapte, la Soho, chestii din astea cu batjocorirea eroilor, nu se fac… Că ei le-au făcut, iar ministrul de la Afaceri Externe nu reacţionează, este altă socoteală. Până la urmă, pentru ce ia leafă amploiatul acesta care s-a educat pe banii statului comunist, graţie osanalelor groase închinate de tatăl său regimului stalinist? E un mister ce ni se va dezlega mai curând decât s-ar putea crede… Între timp, spărgând toate barierele închipuite sau nu, preşedintele Băsescu s-a întâlnit, în Biroul Oval, cu preşedintele american Barrack Obama, ceea ce a făcut să tremure stilourile mai marilor Uniunii Europene! Cine prevedea o astfel de întâlnire? Ce a motivat-o, mai ales că nici nu era anunţată? Să fi fost ea întâmplătoare? Numai naivii ar putea crede asta, mai ales că absolut nimic nu este întâmplător… Analizând dedesubturile acestei întâlniri, pare că Planeta începe să redeseneze harta zonelor de influenţă. Iar asta, evident, n-o pot face decât puternicii acestei lumi. Consecvent unui stil de conducere care a şocat de nenumărate ori, preşedintele Băsescu pare să urmeze linia aia cu… licuricii, ştiţi dumneavoastră care. Una peste alta, pare că ne înscriem pe coordonate noi, ceea ce nu-i deloc rău. Până la viitoarea lovitură de imagine, pentru că, fiţi siguri, ea nu se va lăsa aşteptată, să le reamintim jurnaliştilor francezi un proverb vechi de când lumea: râde ciob de oală spartă… Dacă nu înţeleg, să privească la loturile lor sportive când se cântă Marsseilleza: cu toţii au exact tenul alb, pe care-l aveau eroii Revoluţiei Franceze!

O otravă subţire, parşivă, ieşea din burduful acordeonului şi-i învăluia pe toţi, omorându-le vorbele pe buze. De dincolo de leaţuri, de la o jumătate de duzină de chivuţe aşezate pe petecul de iarbă de lângă şanţul în care se hârjoneau doi căţelandri, se auzeau câteva suspine… Degetele lui Prică alergau meştere pe clapele alb şi negre, în timp ce un zâmbet profesional i se aşezase sub fruntea încruntată, preocupată de meşteşugul său. Cald-catifelată, vocea Ilenii mângâia cuvintele cântecului: “Tu eşti femeia ce ştie să iubească/ Cu lacrimi dragostea să-şi ocrotească,/ Iar eu bărbatul ce vine şi pleacă…,/ Cu alta să-şi petreacă…”… Aci Prică mânuia meşter acordeonul, în vreme ce Samir frământa scripca ca şi când ar fi vrut să stoarcă de la ea o taină mare. Pârţoi şedea pe prispă, la o masă micuţă, de doar două persoane şi se pierdea în fumul albăstrui al ţigării din care sorbea gustul amărui-parfumat al tutunului bun, Pelcu se învârtea pe lângă muşterii, aducând carafele cu vin, dar încet, parcă să nu tulbure vraja cântecului, în timp ce Larisa, cu gura căscată, la bar, nu lua seama la lacrimile care-i şiroiau pe obraji. Bufetierul veni la masa chirigiului şi se aşeză ostenit pe scaunul gol.
– Buni lăutari, mă nea Pârţoi…
– Buni, dom’ şef. d-aia i-am şi luat, d-aia le-am dat căişorii mei, că ştiam că-i dau pe preţ bun! Aşa suntem noi, ţiganii, negri la piele, da calzi la inimă, că de-acolo pleacă cântecele, de la inimă. Uite la oameni cum beau vinul, ca pe apă…
– Aşa-l beau, mă, nea Pârţoi, trebuie să mă duc la cramă, la negustor, să-i spun să-mi trimită la două zile, nu la săptămână, pe vreme de vară, c-am vândut cât nu credeam… Când mă gândesc că stăteam şi frecam berbunca în gară, iar banii stăteau la muşterii, îmi vine să mă dau cu capu’ de pereţi!
– De ce să te dai, dom’ şef, nu venise vremea să facem schimbarea! Poate că şi moartea lu’ dom’ Melaiche a fost un semn, poate că şi fata asta te-a ambiţionat…
– Aşa o fi, nea Pârţoi, da voiam să te-ntreb ceva, că am un gând…
– Întreabă-mă, dom’ şef, până acu’ ai avut gânduri bune…
– Dac-o iau pe Larisa cu acte, crezi c-o fi bine?
– Păi de ce să fie rău, dom’ şef? Treaba asta cu actele, eu n-o prea pricepm la noi nu se poartă, da pentru voi, românii, am văzut că-i sfântă… De ce să nu fie bine? Mie, de pe partea mea, de-un singur lucru-mi pare rău…
– De ce lucru, mă, nea Pârţoi?
– Că dacă faci nuntă mare nu mai am eu trăsura mea, să-nham cai albi la ea (găseam eu în ţigănie o pereche de cai albi!), să vă plimb prin oraş, să fim de poveste şi să rămână oamenii cu mâinile la gură!
– Nu fac nuntă mare, nea Pârţoi, că nu se cade, am mai fost cununat, am tâmplă căruntă…
– Tot omu’ trăieşte după legile lui, dom’ şef, nu caut eu să-ţi sucesc obiceiurile şi credinţele, da la bucurie şi la suferinţă să nu pui zăgaz după cum crezi c-or să te judece alţii! Viaţa-i a dumitale, nu a altora, aşa că trăieşte-o cum crezi dumneata, nu cum crezi că le-ar place altora…
– O fi, mă, nea Pârţoi, da-s negustor, trăiesc între oameni şi nu se cade să le sucesc pe toate după voia şi sufletul meu, p-ormă nici nu m-aş simţi bine încliftat, cu floare-n piept şi cu hora-nainte… Nu mai am anii şi nici tăria tinereţii, mi s-ar părea că mă priveşte răposata drept în luminile ochilor şi nu mi-ar fi bine, a fost femeie cuminte şi mi-a ţinut casa cum se cuvine…
– V-aţi iubit?
– Ne-am luat din drag, că ne ştiam de tineri, da nu pot să spun că am pătimit ca-n cântecele astea…
– Da pe fata asta o iubeşti?
– Dom’le, nu ştiu cum să-ţi spui, cu altu’ n-aş vorbi de lucrurile astea, da simt o slăbeală la inimă când vorbesc cu ea şi când o văd pe fi-mea Luiza, că stă numai în braţe la ea, mă topesc de tot…
– E bine, dom’le Pelcu, e bine…
Vocile aspre îi făcură să se uite-ncordaţi şi atenţi la ce se-ntâmpla la mesele muşteriilor. Un zdrahon tuciuriu, acoperit de galbenul unei cămăşi din mătase se uita crunt la un tinerel pirpiriu, cu cercel de argint în urechea stângă, prăbuşit în praful bătăturii şi cu sângele şiroindu-i din nas… Ceilalţi oameni de la mese nu se-ncumetau să-l scoată din mâinile zdrahonului. Pârţoi se ridică alene din scaun, îşi întinse oasele şi se apropie de cei doi…
– Ce-i Oanţă, cu ce te-a supărat ăsta micu’?
– Păi dacă are ta-su bani, vine el aci, de dă cu ei în lăutari, să cânte numa ce vrea el? Poate vrem şi noi s-ascultăm alte cântări…
– Şi pentru voia asta trebuia să-l umpli de sânge? Ce zice tac-su, când o afla? Dacă-şi cheamă neamurile şi face şi el judecată cu pumnii sau cu parii? Ce dracu’ , că eraţi prieteni… Muceo, tu de ce-l întărâţi?
– Nu-l întărât, teteo, da n-am ştiut că nu-i plac cântecele de le cer eu, că nu făceam!
Aninate de ostreţe, chivuţele căscau gura la disputa celor doi şi la judecata ad-hoc făcută de Pârţoi.
– Hai bă, daţi-vă mâna şi beţi o cană de vin, că are Prică cântece pentru toţi, mai zise chirigiul şi se-ntoarse către lăutar: Ia zi, mă, una şi pentru Oanţă, cum îi place lui… Acordeonistul plimbă degetele peste clape până dibui melodia, iar scripcarul prinse repede ritmul tânguitor, în vreme ce Prică, cu vocea arsă de tutun şi de vin, începu să se tânguie: “Bate-un vânt rece de baltă/ La Chilia-n port…”… Cei doi se aşezară la masă şi cinstiră ciocnind paharele, în vreme ce chivuţele îşi aşezară dosurile fustelor înflorate pe petecul de iarbă. Căţelandrii se odihneau osteniţi în praful şanţului… Chirigiul se.-ntoarse la masa lui.
– Vezi, dom’le Pelcu cum se nasc patimile dintr-un cântec? Lucru mare, dom’le, ambiţia…
– Mare, mă, nea Pârţoi, da stau şi mă gândesc că dacă ai fi avut carte, dumneata de judecător ai fi fost bun. De minune cum te-ascultă toţi…
– Păi sunt bătrân, dom’le şef, pe cei mai mulţi i-am ştiut de când s-au născut, i-am şi ajutat pe unii, cum să nu m-asculte? La noi e o rânduială: şi dacă nu vrei să faci ce spune ăl bătrân, îl asculţi, nu-l înfrunţi, iar de ridicat mâna, nu prea se pomeneşte…
Pe urmă se pierdură amândoi în slovele cântecului şi-n oftatul acordeonului şi plânsetul scripcii care se ridicară împletite către stelele cerului de vară…

Cu vârful pantofului modest, cum îşui lua de câţiva ani, din bazar, bufetierul râcâia o pată de noroi care se prinsese pe mozaicul crăpat, în timp ce ochii îi rămăseseră prironiţi afară, privirea trecându-i prin geamurile murdare.
- Uite, bă, nea Pârţoi, a început să ningă, parcă aş avea poftă să ies afară, să mă mai dezmorţesc…, prea ne-am otrăvit în coşmelia asta…
- Hai, dom’ şef, mai primenim aerul. Da nu ninge, sunt doar nişte vârteje, ca atunci când a murit Valică…
Ieşiră în gerul tare, de afară, iar bufetierul luă o bucată de lemn pe care o înţepeni între tocul uşii şi uşa din lemn de brad, veche, cu vopseaua verde scorojită, arătând ca obrazul unei matroane bătrâne, dat cu prea mult fard vechi, fără prospeţime, care cade în zgrume urâte…
- Cine-a murit, bă, nea Pârţoi? De cine ziceai?
- De frate-meu, Valică.
- Da parcă aţi fost mai mulţi fraţi, de ceilalţi mai ştii ceva?
- Nouă am fost. A mai mică a murit omorâtă de cai, cum ţi-am povestit, odată cu maica, de ceilalţi, afară de Valică, nu mai ştiu nimic de când am plecat din sat, parcă i-a luat o apă urâtă, le-am pierdut urma…
- Şi ce spuneai de Valică? Da de ce-l chema aşa?
- Pe vremea noastră şi ţiganii dădeau nume normale copiilor, nu te-alegeai din români. E drept, mai des găseai Danciu decât Ion, da nu batjocoreau copiii ca acuma când le zice Semnal, Istoria, Expertiza şi cine mai ştie ce lighioană… Şi pe frate-meu ăsta, că era născut de anul nou, îl numiseră ai mei, că de botezat nu ne-a botezat pe niciunul, care popă mânca colac din ţigănie?, Vasile, da’ o soră a noastră a vrut şi ea să-i zică cum îi ziceam noi: Vasilică. Fiind mică, n-a putut spune aşa, i-a zis Valică şi aşa i-a rămas numele. Ăsta mic, deci, Valică, atunci când am plecat din sat, s-a ţinut după mine, îi curgeau mucii da nu se ştergea la nas ca să nu-mi dea drumul la pulpana hainei, zicea că i-e frică că-l las, ca să scap de el. Nici eu nu eram vreun răsărit, abia făcusem 10 ani.
- De ce n-aţi rămas în sat? Aveaţi măcar un acoperiş deasupra capului…
- Păi cum să-ţi spun, dom’ şef? La sărbători, de Paşte, de Crăciun, de Ispas că era nedeia satului, de Sâmbăta morţilor, ne duceam şi noi şi la Biserică şi la cimitir, ne mai dădea câte-o femeie de pomană şi peste săptămână, vara mai fierbea sor-mea, Safta, urzici, ştevie, lobodă, potoleam foamea. da la un Lăsatul Secului, băietanii satului, poate că ameţiţi de vin, ne-au spoit casa, uşa şi ferestrele cu baligă şi am trăit cea mai urâtă noapte din viaţa mea atunci. Stăteam toţi, strânşi unu-ntr-altu’ şi plângeam fără zgomot, că-i auzeam cum plănuiau afară să intre peste noi sau să ne dea foc, că nu-i niciun păcat dacă omoară nişte ţigani nebotezaţi. A dat Dumnezeu de-au trecut doi gospodari pe acolo şi i-au gonit pe băietanii ăia, că altfel, ameţiţi de vin şi vrând să facă pe grozavii, acolo ne-ncheiam socoteala zilelor. A doua zi, pe ploaie şi frig, am plecat în lume…
- Şi Valică s-a ţinut de dumneata?
- S-a ţinut că nu mai avea pe nimeni pe lume şi parcă cu el lângă mine aveam şi eu mai mult curaj. Ne-am aciuiat aici, în gară şi tata lu’ dom’ Melaiche, care era impiegat, parcă-l văd, un om mare, cu mustaţă stufoasă şi zâmbet bun, se făcea că nu-i place mâncarea de i-a pus-o coana Sofica în sufertaş şi ne-o dădea nouă s-o mâncăm. el trecea drumul, lua trei brânzoaie, era o prăvălie cu simigerie şi plăcinte acolo, unu-l mânca el, unu-l ţinea pentru copilu de acasă, adică dom’ Melaiche şi pe unu-l rupea-n două şi ni-l dădea nouă…
- Bun om!
- Bun, să-l odihnească Dumnezeu, bun ca şi fii-su. Un manevrant urât, tot ţigan ca şi mine, zicea: de ce dai dom Sîrbu, că ăsta-i numele de familie al lu dom* Melaiche, de pomană la ţigani, vrei să măînânci din mâna lor pe lumea ailaltă? Da omu’ nu asculta de el, ba ne-a adus şi-o pătură de acasă, să ne-acoperim, că ne-ntindeam pe-o bancă de lemn în sala de aşteptare…
- Şi-aţi trăit aci, în gară?
- Nţţţţ! După vreo trei săptămâni a pus ochii pe noi moş Cristea, îla de venea cu căruciorul cu bragă şi cofeturi să le vândă călătorilor aci, în gară, după-amiezele, că la prânz ducea căruţul în faţa şcolii. Făcea vînzare bună şi cred că şi-n clipa de-oi muri, dacă n-o să pătimesc, am să visez că muşc dintr-un măr roşu, aşezat pe băţ şi dat cu poleială de zahăr. Moşul fusese luptător în Macedonia, pornise-n zaveră de tânăr şi l-au rupt cu bătaia prin poliţii. Când îţi revenise, fugise şi-şi făcuse bârlog aci, la noi, Ne-a luat el săracu, după ce-a stat la sfat câteva zile cu dom’ Sîrbu. A zis că eu-s bun să-mping la căruţ, că pe el nu-l mai ajută nici braţele, nici picioarele şi ne-a luat acasă la el. Eu în casa aia stau şi acu’!!!
- Adică v-a fost ca un tată!?
- Mai mult, şi el şi dom’ Sîrbu, parcă au fost Dumnezeu pentru noi. Ne-a spălat omu şi în fiecare sâmbătă seara umplea albia cu apă, ne băga în ea, ne lăia şi ne freca cu săpun, ne-a dat haine curate, cam măricele pentru noi, da faţă de trenţele pe care le purtasem, erau lux. Ăia au fost cei mai frumoşi ani ai noştri, mâncam pe săturate, aveam ţoale, dormeam la căldură şi, de două ori pe săptămână, când îţi rostuia dulciurile în cazane, scotea o masă mare pe care ţinea ceaunul cu zahăr pentru învelit merele pe băţ. Tot pe masa potrivea din cuţit, unul lung şi ascuţit cum nu mai văzusem, tablele de seminţe de susan prins în pastă de zahăr ars şi halviţa cu nucă şi şi ţăpligile colorate tot din peltea de zahăr. Rămâneau ţăpligi lungi, de toate culorile şi alea erau bucuria noastră, a mea şi a lui Valică, care nu mai mâncasem astfel de bunătăţi… Ne mai domolea moş Cristea, să nu lăcomim, să păstrăm şi pentru a doua zi, că altfel îi umplem păturile cu noroc…
- Glumeţ, moşul…
- Numai oamenii buni sunt glumeţi, dom’ Pelcu, la oamenii răi gluma sună a batjocură şi mai bine lipsă…
- Păi şi cum a murit Valică?
Pârţoi n-apucă să-şi ducă povestea până la capăt, că văzură cum din tren coboară chestorul Mateescu şi cu cei doi subalterni, cei doi din urmă purtând nişte sacoşe mari, burduşite. Chestorul Mateescu tresări violent când îi văzu, le făcu semn subalternilor să-şi continue drumul, către ieşirea din gară, iar el veni către cei doi…
- Ce-i, bă, vi s-a făcut cald, aţi ieşit la aer?
- Da ce-i, dom’ şef, avem interzis la aer?
- Bă teteo, te-am citit băiat deştept, nu-ntinde coarda că se rupe!
- Lasă, dom’ şef, c-o-nnădim… Ce rău am făcut c-am ieşit afară, eram consemnaţi înăuntru?
- Dom’le, dacă aţi ieşit doar ca să luaţi aer, şi văd c-aţi înţepenit şi uşa, semn că aşa e, e bine, da dacă aţi ieşit să trageţi cu ochiu… nu e bine!
- Păi ce păcatele mele să vedem, la ce să tragem cu ochiu? Vorbeam şi noi de-ale noastre, ni se urâse aci, pe urmă, ca să fiu sincer, aici a murit un om…
- Mda, cum spui tu, teteo! Eu plec cu oamenii mei la Bucureşti, mă-ntorc în câteva săptămâni, până atunci… leoarba, nu vorbiţi cu nimeni despre ce-a fost aici până nu limpezesc eu toată treaba. hai noroc! Se ridică greoi şi ieşi cu pas ferit, ca de hoţ…

Scarlat şi Dobrescu încă mâncau atunci când chestorul Mateescu râgâi sonor, adânc şi se lăsă apăsat pe speteaza scaunului.
- Întotdeauna fac gaze după ce mînânc în grabă, mai ales hrană rece… îşi motivă el gestul. Nu părea stânjenit, ba dimpotrivă, părea să-i facă bine doza de mârlănie pe care şi-o permitea în faţa atâtor oameni. Căută în tabachera de aur de unde scoase altă ţigară pe care şi-o aprinse cu Ronsonul de aur. Abia atunci păru să-l vadă pe Grigoroiu, care, ruşinat, se frământa de pe-un picior pe altu’.
- Ce stai, bă, ca fata mare? Vrei să te servesc eu? Ia şi tu de mănâncă, da nu mai prea ai ce…
- Nu mi-e foame, dom’ chestor, rosti bietul inspector simţind că i se umple gura cu salivă.
- Nu ţi-e foame pe dracu! Eşti bleg, Grigoroiule, dac-ai lucra cu mine, am îndrepta şi treaba asta… Mă gândesc că aici o să te moleşeşti şi mai rău, un biet orăşel fără infracţionalitate, cu ce să capeţi snagă? Două-trei găinării, la mare noroc vreun viol…
Grigoroiu aproape se sufocă când se înecă cu saliva, frământându-şi mintea să-şi dea seama dacă chestorul ştia de necazul lui. Instantaneu se uită spre Pârţoi şi Pelcu, bănuindu-i că or fi fost prea slobozi la gură cât timp fusese el plecat. Cei doi, însă, păreau la fel de surprinşi şi de îngrijoraţi de remarca chestorului…
- Ţi-am spus eu că eşti fată mare! Mai faci şi pe grozavul şi spui că nu-ţi e foame… Scarlat, mai mănânci din sandwichul ăla?
- Nu şefu’!
- Dă-i-l lu’ ăsta, altfel face dracului vreun ulcer. Uite, Grigoroiule, ia şi-o gură de whisky, c-ai fi îngheţat când veneai cu pachetele.
Inspectorul Grigoroiu mesteca mecanic, fără să mai realizeze cât de tare îl umilea fostul lui comandant din şcoala de subofiţeri, da era bucuros pentru că-şi dădea seama că remarca cu violul fusese pur întâmplătoare.
- Hai, domnilor, fumaţi câte o ţigară, mai luaţi câte un deget de cafea din termosul ăla şi să mergem să-mi arătaţi câmpul infracţional. Grigoroiule, tu şi oamenii tăi să asiguraţi perimetrul, da nici să nu-ndrăzniţi să vă apropiaţi de tren, că poate contaminaţi eventualele probe! Şi aşa aţi tropăit ca vitele pe acolo până am venit noi, de-o să ne ia săptămâni până alegem urmele voastre de ale bietului nebun…
-Am înţeles, domnule chestor!
- Hai, dă-i drumul la treabă, că ieşim şi noi în curând.
Inspectorul ieşi bucuros că nu mai trebuia să stea sub batjocura grea şi privirea subţire a superiorului său, dar cel mai rău îl ardeau privirile chirigiului şi ale bufetierului. Îşi dădea seama că de oamenii ăştia îi era, de fapt, ruşine. Mateescu îi privi pe cei doi civili, mestecă o vreme gândurile, pe urmă i se adresă lui Pârţoi:
- Teteo, să mai puneţi ceva lemene pe foc, că ne-om întoarce rebegiţi. Uite a mai rămas ceva cafea, beţi şi voi, mai stăm de vorbă pe urmă…
- Lemne pe foc om pune, dom’ şef, da cafea nu ne trebuie. Noi n-avem rânza lu’ dom’ inspector, să rabde la lături, iar la câni le dăm altceva, nu suntem la Bucureşti, nu i-am dedulcit la cafea…
Mateescu privi către bătrân c-o urmă de surâs în colţul ochilor.
- Eşti dat dracului, teteo, acu-mi explic eu de ce un privatizat, chiar aşa, amărât, ca ăsta, s-a-mprietenit cu un ţigan. Hai că mai vorbim, acu’ plecăm la treabă! Spunând acestea, se ridică sprinten, dar mişcarea bruscă îi răscoli vintrele şi chestorul slobozi un vânt prelung şi sonor. Cei doi subordonaţi abia îşi stăpâniră râsul, dar Pelcu, pe care nimeni nu-l bănuise a fi vreun curajos, îndrăzni:
- Cu grijă, domnule chestor, dirijaţi-vă tirul către ieşire, că altfel sare godinul ăsta în aer şi se duce dracului câmpul infracţional; asigură degeaba perimetrul dom’ inspector Grigoroiu!
- ‘Re-aţi ai dracului slobozi chestorul Mateescu printre buzele subţiri şi ieşi în ger. Se ridicaseră şi cei doi subalterni şi Pârţoi i se adresă lui Dobrescu, care rămăsese ultimul:
- Lăsaţi, domnule uşa deschisă, că nu suntem deprinşi cu aerul ăsta, de Bucureşti, şi ne ia vreo ameţeală…
Când rămaseră singuri, se priviră mult în tăcere, apoi Pârţoi se sculă greoi şi merse de închise uşa pe care intra şuvoi aerul rece şi proaspăt.
- Noi, ţiganii, nu prea ţinem la frig, da nici nu binecuvântăm masa cu vânturi! Ăsta-i mai mult miliţian, din ţigănie i-a rămas numai culoarea…
- Auzi mă, nea Pârţoi, de ce-ai luat banii de la amărâtul ăla? slobozi Pelcu întrebarea care-l frământa încă dinainte de a veni chestorul Mateescu.
- D-aia, dom’ şef, că şi fata aia are nevoie de bani, măcar de i-ar folosi s-apuce pe altă cale! p-ormă, la cât e ăsta de prost, îi dă la vreo javră ca Mateescu ăsta, să-l ridice în grad, să mai facă şi alte prostii…
- Crezi c-are s-o apuce pe alt drum?
- Dacă aşa i-e scris, da! Da după câte miros eu, are să rămâie cu dumneata şi bine are să facă. Asta dacă vrei şi dac-o să-ţi dai seama că ai şi dumneata nevoie de-un suflet care să te înţeleagă. Îţi mai trebuie şi putere ca să înţelegi lucrurile, nu să le uiţi, de uitat nu uită nimeni, da trebuie să-ţi dai seama că omu nu păţeşte decât ce-i e scris…
- O fi bine?
- Este, dom’ Pelcu! Eu ştiu de unu’ din satu’ în care am văzut lumina zilei. Era muncitor la Bucureşti, la Griviţa, plecase de acasă că era sărac şi-l mai pocise Dumnezeu şi c-un picior moale, îl trăgea după el şi c-un cap mare, de ra batjocura fetelor şi băieţilor. Avea şi el nevoie, ca tot omu’, să meargă la muieri şi l-a dus unu’ mai bătrân la tractir, Aşa s-anvăţat şi mergea acolo la fiecare leafă, da mereu la aceeaşi curvă, una mai bătrână decât celelalte şi mai ieftină, pe puterile lui. A pus ban pe ban şi când a strâns o sumă bunicică, unii spuneau c-ar fi câştigat ceva şi la o loterie, a şperţuit un doctor de l-a scos la pensie pe caz de boală. S-a dus la tractir şi i-a spus curvei lui să meargă în sat cu el, c-o ia cu acte şi popă, atunci pe loc. Femeia s-an-voit şi pocitu meu a veit cu curva pe care-o luase de nevastă, în sat. A cumpărat ceva pământ, a pus o vie şi mai ţibnea o grădină, a deschis o mică prăvălie şi o dată pe lună îi aducea poştaşu pensia! Stătea pe-un scaun boieresc, cu spătar, în uşa prăvăliei şi lumea care trecea pe drum îl saluta scoţând căciulile din cap. A lui stătea la tejghea, era frumoasă faţă de ţărăncile îmbătrânite de muncă şi de trai prost, şi oamenilor li se scurgeau ochii după ea. Îi spuneau “doamna” chiar şi după ce afalaseră care fusese viaţa ei. N-au avut copii, erau cam trecuţi amândoi, da au trăit mulţumiţi şi oamenii i-au cinstit aşa cum se cuvenea. D-aia spun, nu-i nici o ruşine, iar astea care au trăit cum a trăit larisa, dacă au ocazia, ajung cele mai credincioase femei, nu-şi vând nici casa, nici omul…
Bufetierul rumega cu greutate vorbele chirigiului şi ochii-i păreau să nu vadă nimic prin sticla murdară a ferestrelor…

Balconul îl nemulţumise dintotdeauna, nu pentru că ar fi fost îngust, sau pus prea la umbră, ci pentru că se deschidea către curtea zlătarilor de alături, gălăgioşi, murdari, ludici. Puradeii se plimbau goi, iar pirandele şi cocardeii se uşurau fără ruşine, în orice petec de ogradă, indiferenţi la privirile curioşilor. Totuşi, după un timp, ceva îi atrase atenţia. erau doi căţelandri, o ea şi un el, arătând diferit şi bucurându-se de tratamente diferite. El era cetluit într-o zgardă rudimentară, de care spânzura un lanţ scurt şi gros, bătut în cuie de unul din stâlpii căsuţei vopsită cu un albastru ţipător. laţele negre şi încâlcite îl făceau fioros, deşi nu era, ba chiar îşi dădu seama că nu-l auzise lătrând niciodată. Ori era bleg, ori puturos, ajunse el la o concluzie. Pentru firea lui moale, îl boteză Laleaua Neagră. Căţeluşa, în schimb, avea o alură voit aristocratică, cu mers săltat şi nasul purtat, mereu, pe sus. Nu-i vedea, de la distanţă, ochii, dar îi auzea scîncetele, schelălăiturile şi lătratul subţire, constant, supărător. Blana o avea cafenie şi era cam şturlubatică, îl întărâta pe dulău, îl lăsa să o miroasă şi numai rareori rămânea să se împerecheze cu el, spre bucuria zlătarilor care le făceau galerie cu chiote şi încurajări porcoase. Aşadar, o boteză Farmazoanca. Anii, vreo şapte la număr, după ce le dădu poreclele, trecură repede, aproape pe nesimţite, iar el nu conteanea, indiferent de anotimp, să-şi bea cafeaua pe balcon. Se obişnuise cu priveliştea, nu-l mai deranjau zlătarii cu obiceiurile lor, iar zăvozii îl interseau din ce în ce mai mult. Observase că în fiecare primăvară, uneori chiar şi toamna, Farmazoanca ieşea printre ostreţele putrezite în drumul în care bălţile nu se uscau niciodată, păşind uşor, pe vărfurile picioarelor lungi, cu coada ridicată şi nasul în vânt. Imediat, în prejma ei se strângeau vreo duzină de dulăi duşmănoşi, întărâtaţi. Era mireasa străzii! Haitele se rupeau între ele, iar biruitorul o poseda acolo, la umbra vreunui leaţi acoperit cu grozamă sau asprit de sulfina uscată. nesătulă, mai satisfăcea vreo doi-trei învinşi, pe urmă revenea acasă. Parşivă, după ce lingea ceva apă de prin bălţi, tremurând slăbită, se culcuşea lângă Laleaua Neagră. Ăsta, prost şi bleg, o lingea peste tot şi se-ntindea lângă ea, s-o încălzească. După vreo trei luni, zlătarii duceau puii la groapa de gunoi! Anul ăsta, însă, se întâmplă ceva cu totul şi cu totul neaşteptat! Cădea toamna, mai blândă ca de obicei şi… brusc, Farmazoanca, ieşii la împerechere. Târziu apăru haita gata formată, înşirată în spatele unei căţeluşe tărcate, alb cu negru. Farmazoanca refuză să priceapă şi se aşeză în faţa dulăului fioros care-o posedase şi primăvara acelui an. Dulăul o tăvăli, însă, scurt, lăsând-o nedumerită în noroiul marginii unei bălţi. Târziu, după ce zăvozii se rupseră în colţi, iar învingătorii se împerecheară cu noua vedetă tărcată, milogul haitei, un căţel costeliv şi şchiop de-un picior, o posedă chinuit, parcă făcându-i-se milă de ea. Se întoarse, ca de obicei, obosită şi tremurând toată. Îşi făcu rondul pe lângă bălţile din curte, apoi se îndreptă către Laleaua Neagră, care aştepta încordat. Când se aşeză, el o mirosi insistent, apoi, brusc, părul i se zburli pe spinare şi o muşcă adânc, scămoşându-i părul de pe spinare. Dacă lanţul nu ar fi fost aşa de scurt, ar fi omorât-o… Nedumerită şi speriată deopotrivă, se duse, schincind, să se cuibărească sub o ulucă ce atârna din gardul putrezit. În urma ei, Laleaua Neagră ridică un picior şi se uşură chiar pe locul pe care, cu câteva clipe înainte, se întinsese ea…