În sala mai mult lungă decât largă, luminată de cele patru ferestre înalte, cu vitralii care aduceau luciri colorate pe obrajii comandanţilor, consiliul de război era în toi. Episcopul Jeronimus, adus pe un fel de targă improvizată de slujitorii castelanului Ghunter Trocha, acoperit cu plocăzi grele şi călduroase, asista şi el la acest consiliu. Între Hagen şi Rigasso stătea starostele de Domazlice cu braţul stâng prins într-o faşă lată, petrecută pe după gât, după ce fusese oblojit de unul dintre felcerii Episcopului. În celălalt capăt al mesei lungi, masive, ca de trapezărie, stăteau castelanul, Primo şi Manfred von Paulen. După ce închinară o cupă de vin în cinstea victoriei şi în memoria celor duşi, primul care vorbi fu Hagen:

-         În ce mă priveşte, n-am mare experienţă în bătălia purtată în întărituri, nu ştiu să conduc apărarea unei fortificaţii. Oamenii mei sunt călăreţi, ştim să ne batem la câmp deschis, dar sunt convins că Primo, care a luptat pe zidurile Bizanţului, precum şi Manfred von Paulen sunt mai mult decât pricepuţi şi ne pot da sfaturi înţelepte… Rigasso aprobă printr-o clătinare a capului şi toţi ochii se îndreptară către cei doi bărbaţi. Venerabilul teuton se ridică cu greutate; ziua şi echipamentul greu lăsau urme în mişcările vajnicului cavaler-călugăr:

-         Dacă prietenul Neurath ar mai fi fost aici, cu bucurie l-aş fi recomandat pentru misia de a conduce apărarea poziţiilor noastre. Eu, domnilor şi Monseniore, am privit întotdeauna duşmanul în ochi din înaltul şeii şi în 72 de ani de viaţă nu i-am arătat niciodată dosul mantiei duşmanului. Mi-au mai rămas 42 de fraţi-cavaleri sub comandă, în afara pedestraşilor, şi vă jur pe rănile Mântuitorului că vom şarja până la ultima suflare şi până la ultimul ciot de lance, dar mai mult nu-mi cereţi. Nu ştiu ce-i frica, dar la strategie nu mi-am bătut niciodată capul! Aşa că să vorbească cel mai priceput dintre noi. Zicând acestea se uită către Primo şi, în semn de respect, îşi lovi mănuşile grele, de cuirasier, de apărătorile înzăuate ale coapselor, gest urmat de Hagen şi Rigasso, în vreme ce starostele de Domazlice izbea pocalul gol de masa grea de stejar. Copleşit de asemenea dovezi de recunoaştere a priceperii sale, Primo se înălţă drept din jilţul în care stătea:

-         N-am vorbit niciodată în faţa atâtor cavaleri comandanţi, în faţa unor căpetenii atât de cunoscute, dar am s-o fac acum. Vă mulţumesc, Înălţimile voastre, pentru cinstea pe care mi-o faceţi! Să iertaţi, mai întâi de vorbă proastă, dar cred că astăzi am mai câştigat o zi doar cu mare noroc…

-         Cum aşa? I-am gonit pe ţopârlani şi i-am scăldat în sânge… îl întrerupse castelanul…

-         Tăcere, domnia ta! ripostă Rigasso. Să-l lăsăm pe unul mai vrednic să vorbească…

-         Dacă nu erau bravura şi atenţia slujitorilor, am fi fost copleşiţi dinspre râu, iar acum am fi fost hrană peştilor din Radbuza! Continuă Primo. Linia valului este mult prea lungă şi nu o putem apăra în faţa încă unui atac. Va trebui să ridicăm altul, mult mai aproape de ziduri, cu câteva palme mai înalt şi cu deschideri pentru ieşiri puse între deschiderile actualuliui val.

-         Credeţi, domnule, că ne vor da răgaz rebelii să facem lucrările astea? Întrebă starostele de Domazlice.

-         Sunt sigur că da! Bohemii, aşa cum i-am văzut eu, sunt habotnici, iar gândurile şi acţiunile unor fanatici sunt uşor de anticipat. Aşa că eu cred că mâine dimineaţă solii lor vor veni să ne ceară un răgaz ca să-şi adune morţii ale căror leşuri zac în faţa şi pe valul de apărare, fără ca tunurile de pe ziduri şi arcaşii noştri să le sporească pierderile. Noi o să-i  punem pe servitorii şi oamenii care au rămas lângă noi să adune leşurile alor noştri încă din seara şi noaptea aceasta, ca să avem ziua de mâine la dispoziţie pentru lucrările la noile fortificaţii…

-         Oamenii vor cădea de oboseală, ricană Rigasso, pricepând, în parte planul bătrânului lăncier. Dacă vor săpa toată noaptea la morminte, mâine nu vor mai fi în stare să ţină uneltele în mâini, ca să mai ridice un val de apărare, cu atât mai puţin vor putea să facă faţă unui nou atac…

-         Nu vom săpa niciun mormânt! replică Primo.

-         Cum aşa? Vorbiseră castelanul şi Episcopul în acelaşi timp.

-         Pentru un luptător orice mormânt e bun şi mulţi dintre cei care au luptat umăr la umăr cu mine, alături de care am gonit scară la scară, au fost acoperiţi de răcoarea zăpezilor iernii şi uscaţi de soarele verilor, lăsând oasele să le albească pe câmpurile în care ne-am vămuit, sub arme, tinereţile şi visele. Nu s-a întors niciunul să ne spună că sunt nemulţumiţi.

-         Şi ce propui domnia ta? Să le dăm foc, aşa cum făceau păgânii de demult? Starostele de Domazlice dăduse glas unui gând care-i muncea pe toţi.

-          Nu, că nici lemn de ars nu avem din belşug… Ar fi un consum inutil. Eu vă propun, Înălţimile voastre, să lăsăm şi această sarcină în seama duşmanului, astfel încât să-i dăm o treabă scârboasă în plus de făcut, iar noi să avem răgaz întru rânduirea treburilor noastre.

-         Vorbeşte mai desluşit, domnia ta, îl îndemnă castelanul.

-         Eu zic să aruncăm cadavrele morţilor noştri în Radbuza. Firul apei le va căra către liniile duşmane dinspre apus, iar aceştia, ca să nu se strice apa pe care nu o vor mai putea folosi pentru adăpatul cailor şi ca să nu se răspândească vreo molimă între ei, vor trebui să le pescuiască şi să le îngroape, scutindu-ne pe noi de treaba asta…

-         Scârbavnică propunere! rosti Episcopul…

-         Aşa e, Eminenţă, dar pe deplin justificată. Manfred von Paulen vorbise cu glas aşezat şi nimeni nu avu puterea să-l contrazică.

-         Spune mai departe, bătrâne! îl îndemnă Rigasso, fericit că nu fusese el cel care trebuia să întărească, cel dintâi, părerea lui Primo.

-         Între cele două valuri va rămâne un câmp de 15 stânjeni în care duşmanii vor fi la dispoziţia arcaşilor noştri…

-         Ca un teren de vânătoare! exclamă italianul cucerit de planul bătrânului. Acolo veţi vedea de ce sunt în stare arcaşii şi haiducii mei. Dacă tunurile vor bate dincolo de actualul val, acolo vom face un adevărat tărâm al morţii… Asta le va scădea curajul atacatorilor, iar nouă ne va crea avantajul de a lupta în spaţii înguste, mai punându-le o piedică în cale. Cât timp crezi că vom avea la dispoziţie până la viitorul atac, bătrâne?

Primo îl privi în luminile ochilor verzi pe italian şi glăsui:

-         Cel puţin două zile! Pe lângă strânsul şi îngropatul cadavrelor, au şi ei răniţii lor, au suferit pierderi uriaşe, deci aşteaptă să le mai vină întăriri…

-         Asta nu-i rău pentru noi? Poate că ar trebui să facem ceva… Cuvintele aparţineau castelanului care dovedea destul de puţină pricepere în treburile războiului…

-         Nu, lămuri Primo, luptătorii de elită au venit de multă vreme să le îngroaşe rândurile; de acum doar glotaşii care speră să prade castelul şi bagajele noastre li se mai pot alătura, iar aceştia, veţi vedea, le vor face mai mult rău decât bine, când va veni vremea…

-         Atunci aşa vom face, interveni pentru prima oară Hagen. Am să te rog, Primo, să aduci mulţumirile mele Virulei, pentru cântec şi pentru felul în care s-a bătut!

-         Da, da, deşteaptă scorpia, hohoti Rigasso, o femeie pe cinste! Am să vin, dacă-mi îngădui, s-o felicit.

Faţa lui Primo strălucea de mândrie în timp ce părăsea sala de consiliu, unde ceilalţi rămăseseră să sărute inelul Episcopului. Într-un colţ al coridorului strâmt o văzu pe Mariszya, fiica starostelui de Domazlice, iar bătrânul se prefăcu că-şi face de lucru cu una din copciile tunicii. Când ceilalţi ieşiră, Hagen se îndreptă drept către tânăra cu părul de culoarea paielor de orz, învăluit în privirea verde a italianului.  

De-a lungul nopţii traversaseră Radbuza aşezând tabără temeinică pe cele trei laturi ale castelului, astfel încât se părea că asediaţii n-au scăpare decât înspre apele mâloase ale râului. Acum, odată cu zorii. focurile taberei se stingeau pe rând, acoperite de ceaţa care cotropea lunca Radbuzei. Comandanţii se strânseseră la sfat, hotărând locul fiecărei formaţiuni de luptă. Lăncierii şi cavalerii teutoni cărora li se adăugă şi corpul de cavalerie adus de starostele de Domazlice urmau să rămână în citadelă, astfel încât caii grei să-şi poată lua avânt când aveau să primească ordin de atac. Pe latura dinspre răsărit a valului de pământ fu trimis Primo împreună cu starostele de Domazlice şi şaptezeci de arcaşi ciprioţi. Alţi arcaşi împreună cu trabanţii de fier acoperiră valul dinspre latura nordică, iar pedestrimea teutonă cu ceea ce mai rămăsese din arcaşi fu trimisă să acopere latura apuseană a valului întărită cu pari ascuţiţi. Împărţiţi în trei contingente, gata să intervină acolo unde li s-ar fi cerut, haiducii sălbatici se aşezaseră pe pământ, cântărindui-şi armele rudimentare în mâinile bătătorite. Ţevile tunurilor de pe ziduri fură înălţate astfel încât să bată dincolo de valul de pământ. Cum dinspre râu nu se arăta, deocamdată, nicio primejdie, acolo fură închesuiţi servitorii înarmaţi, bărbaţii şi femeile tefere, toţi cu pari sau securi în mâini, precum şi copiii. Comanda tuturor o preluă Virula, secondată de Gero şi Lup, dihania care făcea să se cuibărească spaima în inimile tuturor. Aici aveau să fie îndreptaţi răniţii, pentru îngrijiri, iar bătrâna puse femeile la treabă, să aţâţe focul sub cazanele cu apă şi să pregătească feşele pentru bandaje. În mâinile noduroase ţinea geridul greu şi din privirile întunecate scotea flăcări, ca un războinic încercat. Şi Francisco fusese îndemnat să rămână lângă servitori, dar fostul lăncier nu voise să se despartă de oamenii lui Primo, iar oamenii îi fură recunoscători pentru asta, deoarece se simţeau îmbărbătaţi când îl vedeau pe capelan, înalt şi uscăţiv, uriaş în rasa-i întunecată, stând fără frică în vâltoarea luptei şi rostindu-şi cu glas mare rugăciunile. Primo îşi legase o bandă de piele peste frunte, ca să-i ţină pletele strânse în coadă groasă, iar acum, înalt şi drept pe coama valului de pământ, părea un duh pedepsitor cu spada-i uriaşă prinsă de-a curmezişul spinării late şi cele două securi de berseker în mâinile-i mari. Când soarele birui ceţurile, cu muzica imnurilor religioase bubuind din miile de piepturi, valul atacatorilor se puse în mişcare, înaintând către fragilele linii de apărare ale castelului. Erau atât de mulţi încât credeau că vor cuceri întăririle fără efort. Starostele de Domazlice îşi făcu trei cruci mari, apoi îşi acoperi pletele albe cu cuşma împodobită cu pană de egretă şi trase paloşul lat de la şold. oamenii lui îi urmară exemplul, fiind pregătiţi să moară sub comanda căpeteniei. Faţa lui Primo fu luminată de un zâmbet sinistru când tunurile mugiră slobozindu-şi ghiulele chiar pe deasupra capului său, ucigând oameni şi speriind caii atacatorilor. Neurath nu mai era cu ei, dar nici tunarii castelanului nu erau de lepădat. Mulţi dintre apărători se chirciră când auziră grohăitul gros al artileriei, iar fâlfâitul mortal al ghiulelelor părea să se zbată chiar deasupra lor, însă văzându-l pe bătrânul luptător cum nu se clinteşte, fiind atent doar la efectul pe care sferele ucigătoare îl aveau în rândurile inamice, curajul le reveni şi rămaseră dârji pe poziţii. Slovele imnurilor religioase se auzeau tot mai puternice şi atunci Virula se înălţă dreaptă şi poruncitoare în faţa servitorilor şi muierilor speriate, oprind lacrimile în ochii trişti şi suspunele în piepturile nevolnice:
– Hei, voi, nu ştiţi niciun cântec mai deocheat? Nu-i nimic, aveţi să învăţaţi unul chiar acum! Şi zicând acestea, vivandiera dădu drumul slovelor binecunoscutului cântec de petrecere Ulciroul:
Când Katryna cea frumoasă
A coborât la fântână
Hop, veni şi Vanka-ndată
Să-i ia ulciorul din mână…
Vocea ei ascuţită, puternică, răsuna peste tabără şi oamenii lui Primo, obişnuiţi cu petrecerile de tabără, îl preluară îndată. Când firul poveştii ajunse la felul în care Vancka confunda toarta ulciorului ba cu ce avea Katryna sub cămaşă, ba sub fuste, trabanţii începură şi ei să cânte, iar la strofa cu spovedania intrară în corul vesel pedestraşii teutoni şi restul servitorilor. Versurile vesele, săltăreţe, acoperiră slovele sobre ale imnurilor boheme şi Primo îi mulţumi în gând bătrânei pentru curajul şi inspiraţia ei. Hagen şi Rigazzo zâmbiră de pe ziduri, numai haiducii sălbatici râdeau fără să priceapă slovele… Când atacatorii fură la treizeci de stânjeni de val, îndată ce se risipi fumul unei noi salve de artilerie, arcaşii sloboziră norii de săgeţi şi prăpădul se dezlănţui pe toată lungimea valului de apărare. Bohemii aruncară legături de nuiele şi scări peste şanţul îngust, apoi începură să se caţere pe val şi, în curând se angajară în lupta corp la corp. După ce-şi aruncase securile în piepturile a doi bohemi mai vârstnici, ce păreau căpetenii, Primo îşi smulsese spada uriaşă din legături şi acum făcea prăpăd sub privirile comandanţilor de pe ziduri. Starostele de Domazlice trudea şi el-cu spor-dând pildă oamenilor săi, chiar dacă un vârf de coasă îi sfâşiase carnea umărului stâng, făcându-l să simtă arsuri groaznice pe toată lungimea braţului şi sângele clefăind în mănuşa de piele. Încolţit de trei bohemi cu priviri crunte, Dighenis Volomides căzu sub greutatea lor după ce sfâşie vintrele unuia dintre ei, iar cu pumnalul lung din mâna stângă spintecă sălbatic coapsa altuia. Pe cel de-al treile îl despicăPrimo cu spada-i uriaşă, de la umărul drept şi până la brâul lat, din piele ţintată cu bumbi de alamă în vreme ce cu pumnul stâng îi spărgea oasele feţei unui purtător de prapur aurit. Broderia scumpă care-l înfăţişa pe Sfântul Martin fu călcată în picioare de luptători, iar zâmbetul Sfântului se stinse în noroiul clisos, amestecat cu sânge şi excremente. Cele trei grupuri de haiduci sălbatici se aruncau în luptă unde era vâltoarea mai mare şi se părea că linia subţire a apărătorilor avea să cedeze, inetrvenind la smnul lui Rigazzo şi restabilind echilibrul fără să ţină cont de pierderi. Răcnetele lor neomeneşti şi ferocitatea neobişnuită îi făceau pe bohemi să dea speriaţi înapoi şi pe oamenii lor să-şi recapete curajul. La locul dinspre râu, unde stăpânea Virula, răniţii veneau din ce în ce mai mulţi, iar vivandiera îi îndruma pe toţi, arătându-le cum să oblojească sau cum să lege rănile până ce vor fi avut timp să se ocupe mai pe îndelete de ele. Atunci îi arătă Gero ceva înspre râu şi bătrâna văzu cum călare pe burdufuri de piele, întărite cu legături de nuiele, se apropiau către deschiderea din val dinspre Radbuza, vreo două duzini de bohemi. Fără să se piardă cu firea, Virula luă un cauc grosolan cu apă fierbinte dintr-un cazan şi cu geridul în mână, urmată de Gero, lup şi alţi câţiva bărbaţi înarmaţi cu furci şi securi, se postă în mijlocul deschizăturii. Zvârli apa opărită în obrazul primului bohem care atinse malul, pe următorul străungând în şale cu geridul chiar înainte de a se ridica de pe burduful pe care călărise până aci. Gero se aruncă în spatele celui de-al treile, retezându-i viaţa cu pumnalulul care slobozi un şuvoi de sânge vâscos din ceafa atacatorului, în vreme ce Lup sparse beregata altui duşman. Oamenii prinseră curajşi-i respinseră pe cei care îi atacau dinspre apă. Atunci se auziră trompetele şi oamenii lui Primo şi ai starostelui de Domazlice abia avură timp să dea la o parte barierele mobile ca să facă loc călăreţilor. Cu privirile crunte, reci, slobozite de sub vizierele coifurilor, întâi năvăliră lăncierii conduşi de Flaggel, care-şi proptiră lăncile grele în valul bohem ca-ntr-un zid, croind breşe adânci, în care pătrunseră în goană cuirasaţii lui Manfred von Paulen şi călăreţii starostelui, lucrând amarnic cu spadele goale. Măcelul începuse pară o pedeapsă neomenească, ridicând părul în vârfurile capetelor oamenilor şi atunci se auzi cornul lui Rigazzo. Italianul coborâse de pe ziduri şi haiducii sălbatici, teferi sau schilodiţi, cu aburii ieşindu-le din nări ca la armăsarii arabi, şi feţele acoperite de sânge, se strânseră în jurul comandantului. Cu ambele iatagane în mâini, iatlianul se repezi, urmat de ceata dezlănţuită a ucigaşilor lui, pe unul dintre coridoarele deschise de cavalerie, aducând iadul pe pământ. De pe ziduri mugiră iar tunurile, bătând în liniile din spate ale atacatorilor şi făcând ca prăpădul să fie total. Soarele trecuse de amiază când goarnele boheme sunară vestind retragerea şi apărătorii putură să-şi odihnească braţele amorţite. Francisco o ajuta pe Virula în vreme ce Swigge îl adusese pe braţele-i puternice pe Dighenis Volomides. Romeul era strâpuns în mai multe locuri, pierzând sânge din belşug, dar Virula îl linişti pe saxon, spunându-i că în două sptămâni îl va face pe tovarăşul său să stea din nou pe valul de pământ, gata de luptă. Primo îşi recuperase securile de sub un morman de leşuri, trecuse în grabă să-şi îmbrăţişeze viteaza tovarăşă, se spălase şi plecase la sfatul căpeteniilor… În jurul valului de pământ seauzeau gemetele celor ce-şi dădeau duhul, a nefericiţilor care sângerau şi cereau îndurare Cerului sau Iadului în felurite limbi ale pământului…

Mărşăluiau în pas normal, fără grabă, menţinânând cam două mile între ei şi călăreţii de sprijin ai lui Manfred von Paulen, astfel încât să poată primi ajutor la timp, atunci când va fi fost nevoie. Primo simţea că ritmul marşului întregii coloane slăbise, oamenii şi caii erau storşi după crunta bătălie şi fuga istovitoare, plus că în inimi, cu toată disciplina, îşi făcuse loc descurajarea. O confruntare decisivă, în câmp deschis, în faţa unui adversar îndârjit şi care-i copleşea numericeşte, fără întărituri şi fără sprijinul artileriei pe care o pierduseră, le-ar fi fost fatală. Ştia că trebuie să facă înaintarea adversarului la fel de grea ca şi retragerea lor. Când trecu prin Horazdovice dădu ordin lui Swigge să dea foc târguşorului, iar când flăcările cuprinseră zidurile bisericii, doi târgoveţi se repeziră la el cu bâte groase, noduroase şi ochii sălbăticiţi de furie. Îi ucise pe loc, fără greutate, sub privirile oamenilor săi. Un uriaş pe care-l culesese din rândurile fostei infanterii nobiliare, privea cu ochii în lacrimi la cocioabele cărora le dăduse foc. Se apropie de el…
– Eşti bohem?
– Da, Înălţimea Ta, sunt Starek din Vlada…
– Ai trăit într-o cocioabă ca asta?
– Da, eu şi cei patru fraţi şi trei surori. Ce vină au oamenii ăştia de le stricăm rostul?
– Niciuna, decât că s-au găsit în calea războiului. Pentru noi va fi mai uşor dacă duşmanii nu găsesc niciun sprijin în calea lor, niciun om cu minţile întregi care să le ofere ştiri despre noi…
– Oricum ştiu că pe aici am trecut.
– Da, dar nu ştiu câţi suntem, cum ne mişcăm şi de câte trupe mai dispunem, nici felul în care este alcătuită coloana. Asta-i face să înainteze încet…
– Înţeleg Înălţimea Ta!
– Nu-mi mai spune aşa, sunt oştean…, ca şi tine. Domnia Ta este de ajuns…
Trecură Uhlava dincolo de Klatovy, cu bagajele şi armele deasupra capetelor şi prinşi strâns unii de cingătorile celorlalţi. După ce se zburli o clipă, Lup îl urmă pe Gero în apa tulbure, apoi începu să înaote alături de băiatul care se ţinea încleştat de părul de pe ceafă al fiarei. Pe celălalt mal se opriră să se usuce, să se odihnească şi să dea timp coloanei să se mai îndepărteze. Abia spre seară, în ultimele luciri ale zilei, văzură primele roate de călăreţi care se apropiau, parcă sfioşi, de malul opus. Porniră la drum, lăsându-l în urmă pe Swigge cu doi oameni, să aprindă focuri care să pară că trupa poposeşte acolo. Dacă şiretlicul lor ţinea, mai câştigau câteva ore de marş, până în zori. Chiar şi aşa, nu-şi putea forţa oamenii prea mult, nu i-ar fi folosit nimic ca la o eventuală confruntare să fie complet vlăguiţi. Cam la două ceasuri după prânzul zilei următoare, călăreţii îi ajunseră din urmă. Calm, Primo îşi alinie oamenii în triunghi, cu el şi Francisco în vârf. În spatele lui îi ţinu pe Gero şi Lup. Capelanul frământa rozariul între degetele-i osoase când Primo duse vechiul lui corn la gură şi slobozi semnalul de alarmă, suflând prelung în muştiucul auriu al vechiului corn de zimbru. Sunetul străbătu colinele şi văile dintre ele. Pe urmă, se pregăti de luptă. Descumpăniţi de faptul că mâna aia de oameni se aşezaseră aşa de repede în ordine de bătaie, cei peste 300 de călăreţi ezitară să atace, gândind că este o capcană. În cele din urmă, căpetenia lor aflată în flancul stâng, dădu semnalul şi călăreţii porniră în trombă. Când se apropiară la mai puţin de 20 de stânjeni, geridul lui Primo porni vâjâind într-un zbor al morţii care se opri în pieptul unui călăreţ pe care-l aruncă din şa, prăvălindu-l între copitele cailor pe care-i încurcă. Apoi trase spada uriaşă din legăturile care-i treceau peste spate şi umărul stâng… Goana călăreţilor se frânse în suliţele lungi, înclinate la comandă. Pe urmă intrară în lucru spadele şi securile. În jurul lui Primo se căscase un cerc al morţii şi lucrarea bătrânului oştean era însoţită de psalmii tremuraţi de vocea puternică a lui Francisco. Lup se repezi în nările armăsarului unui călăreţ care ridicase spada deasupra capelanului şi animalul speriat de mirosul fiarei şi rănit groaznic îşi azvârli din şa călăreţul care-şi frânse spinarea. La un semn, călăreţii se retraseră să se regrupeze, apoi şarjară din nou, cu mai multă furie, în vreme ce oamenii lui Primo îşi refăcură rândurile. Când se ciocniră din nou, la o jumătate de milă în spatele oamenilor lui Primo se văzură fanioanele de la lăncile teutonilor. manfred von Paulen venea în trap întins, astfel încât să păstreze ultimele puteri ale cailor pentru izbitura finală. Poate că-i prea târziu, gândi Primo înfigând spada uriaşă, ca pe o suliţă, în foalele unui călăreţ grăsun, bărbos şi cu pletele sure. Numai că, pe neaşteptate, din dreapta sa, de după o colină lungită ca sânul vlăguit al unei femei bătrâne, dând chiote sălbatice, apăru o ceată de călăreţi care-i izbi pe bohemi dintr-o latură. Crezând că este victima unei ambuscade, căpetenia călăreţilor duşmani dădu semnal de retragere şi oamenii putură să-şi tragă sufeltul. Ridicând securea plină de sânge către cer, Swigge scoase răcnetul de izbândă:
– Primooooo!, iar cfeilalţi îl preluară cu furie şi fală nemăsurată, ca nişte luptători încercaţi, care nu făceau decât să puncteze o victorie firească. Abia atunci se lămuriră cu toţii cine erau călăreţii care le săriseră în ajutor, când comandantul lor se apropie în goană şi descălecă lângă bătrânul oştean în clinchetul zalelor. Îşi şterse faţa plină de sânge şi-l cunoscură cu toţii pe Jiri Mladcek. Teutonii ajunseră şi ei, iar Manfred von Paulen rămase călare, privind obosit către grămezile de leşuri…
– Te-ai bătut bine, Domnia Ta!
– Da, dar fără oamenii lui Jiri şi vederea voastră sosind în ajutor, ne-ar fi copleşit! De ce n-ai fugit, cum ţi-am zis? îl întrebă Primo pe cavalerul bohem.
– Doar trei oameni au plecat, ceilalţi douăzecişiopt au rămas cu mine. Ne-am gândit că alături de tine avem mai multe şanse şi vederea noastră prin preajmă are să-i deruteze şi mai mult… Neurath şi Steno?
Privirea limpede a lui Primo lămuri un sfârşit pe care Jiri îl bănuia. Manfred von Paulen rupse tăcerea…
– Peste vreo trei zile ne vom opri la Harsovsky Tyn pe Radbuza. Castelul este întărit şi are şi o mică garnizoană. Hagen a plecat înainte, să asigure aprovizionarea. Acolo ne vom odihni şi-i vom primi cum se cuvine pe rebeli…
– Eu rămân alături de voi? întrebă Jiri.
– Până la castel, da! Apoi, fiindcă cunoşti locurile, mergi mai departe şi ceri ajutor la toţi castelanii. Le spui că Episcopul de Lubeck se află încercuit în castelul de la Harsovsky Tyn. În cele din urmă se vor mişca…
Vorbele bătrânului luptător se stinseră în rugăciunile pentru morţi pe care rostea Francisco. Mai încolo, cu mirosul de sânge în nări, Lup îşi slobozea urletul neamului către soarele ce sta să apună…

Neurath, avându-i alături pe Jiri Mladcek şi Steno, privea pregătirile vrăjmaşilor. Ştiau că nu mai poate dura mai mult de două-trei sferturi de ceas până când masa de luptători va porni către fragilele lor întărituri ca să-i copleşească, să-i mistuie:
– Trebuie să aveţi în capete doar faptul că trebuie să-i întârziem cât mai mult, astfel încât coloana alor noştri să se afle în siguranţă, altfel pierim degeaba… Frica, groaza, planurile de scăpare uitaţi-le. Vom face întocmai cum ne-a sfătuit comandantul Primo…
– El de ce n-a rămas cu noi? îndrăzni Steno…
– Pentru că este mult mai de folos acolo, ca ultima barieră mobilă după ce noi ne vom fi dus… Bărbatul acela ştie mai bine decât toţi ceilalţi cum se duce un război şi-l va duce aşa cum ştie el… De va fi nevoie, când va intra în luptă va dezlănţui iadul pe pământ, iar noi îl vom ajuta, vom bate cu vieţile noastre în porţile de aramă ale caznelor şi durerii şi fricii. Dumnezeu să ne ajute, acum treceţi la oamenii voştri! Toţi trei făcură cruci largi, iar oamenii lor le preluară gestul deşi nu auziseră ce-şi spuseseră. Jiri Mladcek încăşecă pe armăsarul pe care-l ţinea de frâu unul dintre oamenii lui. Le spuse celor apropiaţi care era planul lor, iar aceştia spuseră mai departe, până la ultimul dintre călăreţi. Frica se făcea simţită mai ales între oamenii lui Steno. Cu o zi înainte se bătuseră ca leii, strânşi în cleştele format de trabanţii de fier şi pedestrimea teutonă şi simţind în cefe răsuflarea haiducilor sălbatici ai lui Rigazzo, dar tot fuseseră daţi peste cap, iar acum ştiau că n-au nicio şansă. Cei mai mulţi ar fi fugit, sau s-ar fi predat, dar ştiau că asta nu i-ar duce decât la un sfârşit groaznic…
În cele din urmă coloanele vrăşmaşe porniră şi iar se auziră imnurile religioase. Călăreţii rămăseseră în tabără, să-şi odihneaască caii, mulţi dintre ei fuseseră trimişi în satele şi parohiile învecinate, ca să-i ridice la luptă pe bohemii ce încă mai stăteau pe la vetre, speriaţi de zvonurile că Episcopul de Lubeck vine să-i măture de pe faţa pământului având alături o oaste uriaşă, de neînfrânt… Coloanele de atac erau formate numai din pedestraşi, iar Paul Neurath zâmbi în sinea lui, ştiind că oamenii lui Jiri Mladcek au şanse mari să scape cu fuga, aşa cum prevăzuse Primo. Acum începuseră să se distingă bine feţele atacatorilor şi Neurath merse către unul dintre falconete, orientându-i ţeava către grupul de preoţi de ţară şi bătrâni luptători aflaţi sub prapurii ţesuţi cu fir, care păreau să se constituie într-un veritabil stat major al răsculaţilor. Se vede că nu-s obişnuiţi să se bată cu armele astea moderne, altfel n-ar sta grupaţi în felul ăsta, gândi bătrânul luptător şi pe faţa-i brăzdată de vreme şi de răni i se lăţi un rânjet rău… Când răsculaţii se apropiară la mai puţin de o sută de stânjeni, Neurath ridică braţul înszăuat şi răcni:
– Feuer!
Pe rând, ţevile falconetelor şi apoi ale bombardelor sloboziră moarte şi spaimă. Grupul de căpetenii bătrâne şi preoţi de ţară fu spulberat şi atacatorii se opriră o clipă, descumpăniţi. Câţiva adunară prapurii risipiţi, strigară la coloanele lungi de luptători, îi făcură să strângă rândurile şi imnurile, însoţite de duruitul sinistru al tobelor, se făcură din nou auzite… Neurath înclină din cap către Jiri Mladcek şi acesta îşi porni călărewţii în trap întins. Părea curată sinucidere gestul celor câteva duzini de călăreţi care atacau frontul de mii de luptători, dar atacul lor avu urmări importante. Centrul coloanei se opri, urmat de flancuri şi pedestraşii duşmani începură să se aşeze în careuri, crezând că atacul lui Jiri este doar primul val de călăreţi ce s-ar revărsa peste ei… Scoţând urlete neomeneşti, călăreţii se izbiră de prima linie de infanterişti, apoi la un sunet de corn venit dinspre întărituri, degajară inamicul şi o zbughiră în galop de-a lungul liniilor, dublând flancul stâng al inamicului şi culegând în piepturile cailor linia orizontului. Răsculaţii nu pricepură nimic, crezând că-i vorba de un atac asupra flancului, dar imediat focul artileriei lui Neurath lăsă fâşii lungi de sânge şi moarte în liniile lor centrale. Unii dădură înapoi, alţii, mai puţini zguduiţi de bariera de foc a bătrânului artilerist, o luară la fugă către întărituri, dornici să-i calce în picioare, să-i spulbere, pe cei care le aduseseră atâtea pagube… Uitând de toate sfaturile sau vrând să-şi îmbărbăteze oamenii, Steno dădu semnalul atacului pentru oamenii săi, dar îl urmară mult prea puţini, abia vreo treizeci-patruzeci de infanterişti al căror atac fu slab, uşor de respins. Cel dintâi muri Steno, cu gâtul retezat dintr-o parte într-alta de o coasă, iar Neurath se pomeni înjurând şi blestemând aşa cum n-o mai făcuse de multă vreme… Le făcu semn infanteriştilor să stea pe loc, în vreme ce continua să dea semnalul pentru continuarea salvelor care plecau, una după alta, către valul de atacatori. Şevile frigeau, se înroşiseră, aşa că, în cele din urmă opri tragerea, ordonând tunarilor să bată piroane lungi în ţevile care aveau să devină, astfel, inutilizabile. Luă în mâini un fitil fumegând şi se cocoţă pe o stivă de vutoaie cu pulbere. De acolo începu să-şi îmbărbăteze oamenii care se prinseră într-o încleştare sălbatecă, de sfârşit de lume, cu atacatorii. Ştia că în câteva minute aveau să fie copleşiţi şi când mica întăritură fu plină cu duşmani iar oamenii săi zăceau, aproape cu toţii, sfârtecaţi, Paul Neurath aplecă fitilul aprins către unul dintre butoiaşele cu pulbere care aveau capacul la o parte. Atunci văzură răsculaţii din rândurile din urmă cum arată intrarea în Iad, când o coloană de foc, urmată de un bubuit asurzitor, aruncă peste ei trupurile sfârtecate ale camarazilor şi duşmanilor deopotrivă, făcându-le urechile să ţiuiască şi sufletele să tremure la gândul caznelor de pe cealaltă lume. Pământul părea să nu se mai oprească din tremurat, iar peste capete continua să le plouă cu resturi de membre, sânge, zdrenţe umane, fiare contorsionate şi aşchii de lemn. Teribilul zgomot se auzi cale de multe mile, orpind goana călăreţilor lui Jiri Mladcek. Acesta se închină larg, îşi şterse sudoarea care-i intra în ochi şi-şi bătu armăsarul, cu palma, peste gâtul nervos, acoperit cu spumă. Lângă marginea pădurii, la o jumătate de zi distanţă, Primo simţi pământul cum se zguduie, auzi zgomotul exploziei şi-şi îndemnă oamenii să iuţească pasul. Câştigaseră mai mult timp decât speraseră, iar Neurath le trimisese semnul de care aveau nevoie…

Rândurile răsculaţilor erau mai mult decât impresionante de la distanţă. În faţă mergeau oamenii cu prapurii ce străluceau de mulţimea firelor de aur şi argint, liniile erau perfecte, formaţiile fiind împărţite pe sate, cătune sau obştii. Cu toţii erau îmbrăcaţi cu pieptare groase, din pănură săină sau brună, masivi, voinici, hotărâţi, cu mâinile încleştate pe arme. În flancuri se vedeau căpeteniile, care cu paloşele în mâini, care cu securi grele, care cu buzdugane de căpetenii, cum se purtau în veacurile trecute. Cu pas măsurat, ţineau rânduiala liniilor care înaintau către şirurile firave ale luptătorilor din faţa lor, pe care se părea că-i vor înghiţi de la prima încleştare. Deasupra capetelor oamenilor ce înaintau cântând imnurile într-o limbă pe care n-o pricepeau decât ei, se vedeau vârfurile suliţelor, lamele coaselor şi coarnele perechi ale furcilor călite la foc. Nu lipseau îmblăciile şi parii ascuţiţi… În spatele liniilor de pedestraşi călăreau peste 500 de bărbaţi înarmaţi cu suliţe mai scurte decât cele ale pedestraşilor şi spade uşoare, pentru mânuirea cu o singură mână. Trupurile nu le erau apărate decât de pieptare de piele sau de umărare din împletituri de răchită. Se cunoştea, după cum îşi duceau caii în rânduri perfecte, că mai luptaseră şi în alte bătălii…
- Sunt mulţi, murmură Francisco…
- Şi tari, completă Virula, care văzuse multe la viaţa ei, da noi suntem mai tari! Când o să intre lăncierii noştri în ei, au să uite slovele cântărilor. Femeia ţinea în mâinile uscate geridul greu, pentru aruncat, pe care-l luase din căruţă. Când răsculaţii se apropiară la mai puţin de 200 de stânjeni, lângă grupul comandanţilor se văzu cum cineva ridică un fanion galben şi Paul Neurath comandă scurt:
- Feuer!
Se auzi mai întâi fâşâitul sinistru al falconetelor care-şi sloboziră, unul câte unul, ghiulele, apoi mugetul greu al bombardelor. Câte cinci focuri putea să tragă fiecare gură de tun, apoi trebuiau să aştepte ca ţevile de bronz să se răcească, altfel plesneau omorând tunarii. Ghiulele căzură chiar în centrul liniilor răsculate şi făcură prăpăd. Imnurile, însă, nu conteniră, iar căpeteniile completară liniile şi menţinură pasul formaţiilor. La un semn al lui Rigazzo se porniră şi pedestraşii lor, cu arcaşii ciprioţi în centru, cu pas măsurat, bubuitor, cadenţat. După a doua salvă de artilerie plecă şi primul val de săgeţi, iar fâlfâitul lor mortal acoperi, pentru o vreme, sunetul puternic al imnurilor. În spaţiul lăsat liber de infanterie, ieşiră călăreţii… În centru, cavaleria de strânsură din escorta episcopală, flancul stâng Manfred von Paulen cu cei 64 de cavaleri teutoni, în cel drept lăncierii lui Hagen. Primul din stânga purta mantia din piei de lup şi Primo îl recunoscu. Ridică securea din braţul drept şi glasul lui bubui în semn de salut:
- Flageeeeeelllll!
Călăreţul ridică braţul cu scutul şi răspunse la salut în acelaşi timp cu ceilalţi lăncieri:
- Primooooo!
Mândria îi cuprinse pe oamenii bătrânului luptător care-şi roteau ameninţător ochii în cap, aruncând priviri fioroase, de ziceai că sunt cei mai încercaţi luptători de pe tot frontul. Tunurile îşi încetară tragerea, căci distanţa dintre liniile luptătorilor se scurtase. Arcaşii, continuând să lanseze valuri de săgeţi, micşorară pasul, lăsând locul infanteriei nobiliare pe care trabanţii de fier şi pedestrimea teutonă o prinseră între liniile lor, ca într-o menghine. Aripile celor două formaţii de profesionişti rămaseră puţin în urmă, formând, din mers, un unghi de atac având drept vârf infanteria nobiliară. Atunci văzură armăsarul alb al lui Rigazzo pornind în galop de pe valul de apărare. Italianul goni până la haiducii săi, descălecă şi-şi bătu armăsarul pe crupă, blând, cu palma. Bidiviul porni liniştit, înapoi, către întărituri. Pe valul de apărare rămăsese numai Hagen, cu episcopul şi vreo doi ofiţeri alături de o mână de prelaţi. Haiducii sălbatici îşi primiră comandantul cu chiuituri şi urlete sălbatice, acesta trecând în fruntea lor, cu ambele iatagane în mâini. Îşi duse oamenii la doar câţiva paşi în spatele arcaşilor care slobozeau săgeţile din mers. Călăreţii răsculaţi ocoliră rândurile pedestraşilor şi porniră în galop să învăluie flancul trabanţilor de fier, atrăgând asupra lor tirul arcaşilor. La un semn al lui Hagen, cavaleria din escorta episcopală porni să le stăvilească avântul, dar aşa cum se aşteptau, efectul cavalcadei lor fu destul de slab. Caii neînvăţaţi cu războiul nu păstrară liniile compacte, ciocnirile fiind mai mult individuale decât între rânduri. Emoţionaţi, unii călăreţi îşi domoliră avântul, doar glasurile lor ridicând urlete de care nu se credeau în stare. Cu toată nepricepea lor, reuşiră să stăvilească atacul călăreţilor răsculaţi, ajutaţi şi de tirul arcaşilor, dar fuseseră aproape spârcuiţi. Cavaleria inamică, slobozind chiote de bucurie, îi călcă în picioarele cailor şi lovi flancul trabanţilor care-i respinse cu uşurinţă, mai ales că avântul le fusese domolit de ciocnirea cu frumoşii călăreţi aduşi de Episcopul Jeronimus al Lubeckului. Liniile pedestraşilor se ciocniră, în cele din urmă şi încleştarea se dovedi sălbatică. Strânsă ca într-un cerc de fier de fioroşii trabanţi şi de pedestrimea teutonă, infanteria nobiliară părea să facă faţă situaţiei, dar ochiul expert al lui Hagen cunoscu că treaba asta nu putea dura multă vreme. Atunci făcu un semn cu braţul şi Flagel înclină lancea, urmat de ceilalţi călăreţi ai săi, iar rândurile porniră. Caii călcau apăsat pe câmpia moale, încet măsurat, ca un zid de fier, mortal, ce venea implacabil către rândurile duşmane. Cu un fluierat ascuţit Flagel dădu semnalul şi călăreţii dădură drumul cailor la trap, peste zgomotele bătăliei părând că s-a abătut un potop de tunete. Mantia din piei de lup se ridicase şi fâlfâia ca nişte aripi ale morţii. Ocolind rândurile trabanţilor, călăreţii de fier se îndreptară către flancul stâng al duşmanilor.
- Hagggeeeeeennnn! se auzi strigătul de luptă slobozit de Flagel şi preluat de toţi călăreţii care lăsară frâiele libere şi caii porniră la galop. Ciocnirea fu atât de violentă încât primii răsculaţi muriră fără să apuce să refacă rândurile şi să întoarcă frontul către zidul de fier care căzuse peste ei, dar căpeteniile nu-şi pierdură cumpătul şi rândurile din spate începură să se alinieze în careuri, în vreme ce resturile cavalerie răsculate îi atacară pe oamenii lui Flagel din flanc. Ştiau că n-au nicio şansă, dar voiau să-i întârzie, să le dea timp oamenilor lor să formeze careurile şi să le domolească avântul. În centrul liniei de bătaie, sub presiunea uriaşă a luptătorilor răsculaţi, infanteria nobiliară cedă, în cele din urmă, şi valurile de bohemi, îmbătaţi de victorie, îi dădură peste cap. Atunci liniile de arcaşi se desfăcură în două şi printre rândurile lor, cu urlete neomeneşti, înaintară în goană haiducii sălbateci conduşi de Rigazzo, iar şocul fu nimicitor. Italianul părea un înger al morţii, ambele iatagane şiroiau de sânge, rotite înspăimântător în jurul său, ca nişte aripi ucigătoare. Oamenii lui se întreceau în ferocitate, îmbătaţi de exemplul comandantului. Paul Neurath îşi izbi pieptul cu pumnul gol şi atunci văzu Primo că porniseră şi cavalerii teutoni conduşi de Manfred von Paulen. Rasele albe săltau în ritmul trapului repezit al cailor grei, lăncile se plecară şi peste toate urletele şi strigătele de agonie se auzi chemarea cunoscută:
- Jesus, Jesus, Marie!!!
Când lăncile nu mai putură fi mânuite, din cauza îngustimii locului, fură lăsate de-o parte şi locul lor îş luară spadele. rare săgeţi se mai vedeau zburând pe deasupra capetelor luptătorilor, coardele arcurilor plesnind una câte una şi nemaifiind vreme pentru înlocuirea lor. Era doar o chestie de timp până când răsculaţii aveau să-şi copleşească adversarii. Tunarii frecau cu şomoioage de cârpe şi paie înmuiate în apa din hârdaiele pregătite anume, ţevile tunurilor, ca să le răcească. îşi ridicară capetele când auziră galopul calului şi-l văzură pe hagen sosit lângă ei. Primo privi în ochii comandantului când acesta îi zâmbi şi spuse cu glas moale:
- Du-i!
Bătrânul porni cu pas apăsat, fără grabă, în linişte, şi oamenii îl urmară. Odată cu ei, porniră şi Francisco, Virula cu poalele prinse în cincgătoare şi geridul greu ţinut cu ambele mâini, Gero şi Lup. Swigge aruncă o privire uimită către bătrână, capelan şi copil, dar flăcările din ochii vivandierei îi opriră vorbele pe buze. Mergeau potrivindu-şi paşii după ai bătrânului luptător, în tăcere, aşa cum îi învăţase. Pe măsură ce se apropiau, Primo începu să alerge uşor şi la o distanţă de cincisprezece paşi aruncă una din securi care zbură prin aer şi se înfipse în spinarea unui răsculat uriaş ce se chinuia să-l tragă jos din şa pe Manfred von Paulen.
- Hagggeeeeeennnn! urlă bătrânul şi strigătul său îi descumpănii pe luptătorii bohemi, care nu se aşteaptau să fie atacaţi din spate. Cu securea grea în mâini Primo dezlănţui iadul în jurul său, iar oamenii săi împungeau, izbeau, muşcau, sfâşiau, umăr la umăr, hipnotizaţi de prăpădul pe care-l făcea căpetenia lor. Francisco murmura psalmii cu voce tare, frământând rozariul între degetele noduroase, Virula scosese ochiul unui răsculat cu vârful ucigaş al geridului, iar Lup sfâşia gâtul unui luptător bătrâm cu pletele sure, luat pe nepregătite de atacul fiarei. Atacul oamenilor lui Primo le dădu timp lăncierilor şi Cavalerilor teutoni să se regrupeze şi scară la scară îşi împinseră duşmanii cu scuturile, îi loviră cu spadele grele, îi fărmară în copitele cailor… Se mai făcu loc şi bătrânul oştean smulse spada monstruoasă de pe spinarea-i lată. Dintr-o singură rotire făcu un cerc de sânge în jurul său şi duşmanii începură să se retragă îngroziţi. Îmbătaţi de sânge, oamenii săi intrară în spaţiul gol şi lărgiră urgia. În aripa stângă pedestrimea teutonă făcea faţă tot mai greu valului de răsculaţi, dar atunci se auziră mugind tunurile lui Neurath, iar ghiulele izbiră chiar în centrul liniilor boheme şi oamenii obosiţi, descurajaţi şi daţi peste cap de atacul mercenarilor şi teutonilor, începură să se retragă. Se văzu atunci că o făceau în ordine, fără panică, culegându-şi răniţii pe care-i duceau cu ei. Ce mai rămăsese din roatele de călăreţi bohemi se grăbiră să acopere retragerea infanteriei. Cu caii prea obosiţi, cavaleria grea nu-i putu urmări, iar ce mai rămăsese din cavaleria nobiliară se retrăsese de mult în întărituri. Mercenarii şi teuronii rămaseră pe câmpul de luptă şi numai după ce mugetul artileriei se opri formaţiile de luptători se retraseră încet, în ordine, mulţumiţi de treaba făcută…

Cu doar trei zile înainte de a ajunge la Stakowice pe Otava, semnele ostile se arătară. Nu mai întâlneau nici ţipenie de sătean şi patrulele trimise în cercetare sau pentru strângere de furaje şi de hrană trebuiră întărite, pentru că dispăreau înghiţite parcă de ceaţa ce se ridica din câmpiile umede. Marşurile îşi scurtară etapele, Rigazzo şi Hagen opunându-se nerăbdării Eminenţei sale, Episcopul de Lubeck, de a se confrunta cu răsculaţii. Motivau că o confruntare cu efective complet necunoscute, cu proprii soldaţi obosiţi, le-ar fi fost fatală şi hotărâră ca în fiecare seară să întărească tabăra cu şanţuri şi să dubleze străjile. Chiar în seara de dinaintea ultimei etape de marş, după ce focurile începuseră să se stingă şi somnul îi cuprinsese pe toţi cei din tabără, străjile dădură alarma. Soldaţii se echipară în grabă şi luară armele aflate la îndemână. Comandanţii îi rânduiră rapid, în linişte şi cu fermitate. numai dinspre locul în care erau campaţi oamenii care veniseră cu Episcopul se auzea zarvă mare, novicii în cele ale războiului nedescurcându-se pe întuneric şi strigându-se unii pe alţii ca să-şi găsească locurile în formaţie. Norocul îi ajută, însă, pentru că se dovedi că cei care le tulburaseră liniştea erau prieteni, nu duşmani. Deşi erau puţini, Hagen şi Rigazzo îşi simţiră inimile pline de bucurie când îi văzură. Mai întâi de toate că nou-sosiţii aduceau cu ei piese de artilerie, iar în căruţele grele, ale căror roţi lăsau urme adânci în lunca jilavă a Otavei, se ghicea belşugul butoiaşelor cu pulbere şi mulţimea ghiulelelor. Erau cinci falconete uşoare şi patru bombarde grele la care boii cu coarne lungi opinteau din greu în hamurile de piele. Comandantul artileriei era Paul Neurath, cunoscut luptător de pe toate câmpurile de bătaie şi de la toate asediile din centrul şi estul Europei creştine. Trecuse de şaptezeci de ani, dar îşi ducea cu mândrie pletele albe de pe capul asprit ce se afla deasupra trupului de uriaş. Tunurile îi erau însoţite de 250 de infanterişti tari ca fierul şi uniţi ca un zid de fortificaţie. Lăncile lungi şi grele ieşeau ca nişte ţepuşe monstruoase deasupra trupurilor acoperite complet de fier, scuturile triunghiulare lungi şi grele le stăteau prinse pe spinările late, iar la şolduri le atârnau paloşe late, nu foarte lungi, pentru lupta de aproape. Paşii lor răsunau ca un tunet înfundat, ameninţător, pe pământul moale. Cei din urmă din coloană erau 64 de cavaleri, toţi unul şi unul, ce călăreau scară la scară, având trupurile acoperite de zalşe grele, capetele acoperite de coifuri cilindrice, doar cu o fantă subşire pentru ochi, cu panaşe negre. unul singur avea panaş alb, cu toţii purtând peste zale rase albe cu crucea roşie sau neagră brodată pe piept şi pe spate, la fel cum era zugrăvită pe scuturile masive. Călăreţul cu panaş alb descălecă şi se apropie de grupul comandanţilor. Ajuns în faţa Episcopului de Lubeck îngenunche şi-şi scoase coiful greu, dându-şi pe spate capişonul zornăitor de zale. atunci văzură că avea, ca şi Paul Neurath, pletele complet albe…
- Monseniore, ne-am grăbit să dăm urmare scrisorii trimisă de Cancelaria Papală. Suntem Fraţii Teutoni din Konigsbergh, iar eu sunt comandantul trupelor, Manfred von Paulen.
- Cel care a luptat la Tanneburg? întrebă Episcopul Jeronimus.
- Chiar dacă număr 72 de ani bătuţi pe muchie, acela a fost, totuşi, nobilul meu tată! Mai vreau să spun că tata n-a luptat contra armatelor polone şi a celorlalte hoarde slave, acolo unde fraţii Juningen, Marele Maestru şi fratele său Ullrich, precum şi Conrad von Lichtenstein şi alte sute de fraţi ai noştrii au fost măcelăriţi, pentru că fusese trimis să apere Marienburgul a cărui citadelă n-a predat-o, ţinând stindardul teuton pe ziduri până la sfârşit. Da, noi suntem soldaţii Ordinului Teuton şi am venit să vă ajutăm în războiul contra schismaticilor.
- Sunteţi cam puţini şi… cam bătrâni, frate întru credinţă…
- Soldaţii sunt dintre cei mai tari din lume, dar noi, fraţii teutoni, suntem bătrâni pentru că spiritul cruciadelor a murit, iar tinerii nu se mai înghesuie să ni se alăture. Cine să prefere o viaţă plină de privaţiuni şi de duritate, a cărei singură bucurie este jertifirea pe câmpurile de luptă, în numele Mântuitorului unei vieţi liniştite prin burgurile întărite sau în satele îndestulate? La noi avansările vin numai foarte târziu, iar recunoaşterea se află numai pe câmpul de luptă… Mă uit la cavalerii bogat îmbrăcaţi din suita Eminenţei tale şi nu văd niciunul să fi atins jumătatea vârstei mele, cu toate astea sunt bogaţi şi nepăsători…
Rigazzo îi aruncă o ocheadă veselă lui Hagen care-i răspunse la fel. Într-o latură, Primo îi studia pe nou-sosiţi şi lângă genunchiul său, stătea chircit, ţinându-l pe Lup de coama zburlită, Gero care privea cu ochi hulpavi la zalele şi armele bătrânului cavaler îngenuncheat.
- Fiţi bineveniţi, domniile voastre, acum găsiţi-vă loc de odihnă pentru că dimineaţă vom porni să întâlnim răsculaţii… Întindeţi-vă corturile unde găsiţi loc.
- Eminenţă, nu e timp pentru întins corturi. vom înopta lângă caii noştri şi vom aprinde focuri să ne pregătim cina. Am făcut etape lungi ca să vă prindem din urmă şi să nu vă lăsăm singuri în faţa duşmanului. Văd că aveţi şi soldaţi de meserie şi asta-mi umple sufletul de bucurie, căci confruntarea va fi mult mai grea decât socot capetele înfierbântate de la Cancelaria Papală. Sfântul Părinte nu ştie ce ne aşteaptă aici, altfel aţi fi fost de două-trei ori mai mulţi. Ştiu că oamenii mei sunt puţini şi nu numărul lor va înclina balanţa victoriei către tabăra noastră, dar suntem mai învăţaţi cu războiul şi moartea decât cu lingura care ne însoţeşte adăpostită în carâmbul cizmelor şi nu ştim să dăm înapoi, aşa că de-un folos sunt sigur că vom fi.
Rigazzo veni şi-l ridică de subsiori pe bătrân, privi în ochi de-un albastru limpede şi glăsui:
- Dacă oamenii tăi sunt la fel de tari ca tine, nici nu contează numărul lor. Câţi duşmani ne aşteaptă şi ce fel de luptători sunt?
- Din ce ştiu de la ţăranii pe care i-am interogat, de la fugari şi de la iscoade, vom avea de înfruntat între 8 şi 10 mii de luptători buni, căliţi în multe confruntări de pe întinsul Sfântului Imperiu. au comandanţi buni, din mica nobilime bohemă, dar au şi un dezavantaj: n-au o căpetenie, ci sunt conduşi de mai mulţi căpitani. La arme stau mai prost, sunt de strânsură, dar le mânuiesc cu pricepere şi nu sunt simpli glotaşi. Avantajul lor este că sunt bine aprovizionaţi, spre deosebire de noi, care va trebui să ne descurcăm cum vom putea, pentru că aici suntem în teritoriu inamic chiar dacă suntem pe pământul Sfântului Imperiu German.
Cuvintele bătrânului nu conveniră celor din suita episcopală şi acelaşi cavaler care-l înfuriase pe Rigazzo la Grofenau rosti zeflemitor:
- Se vede că anii au adus nu doar albeaţa pletelor, ci şi frica, domnia ta, altfel nu pricep cum poţi zugrăvi situaţia atât de sumbru…
Saltul lui Rigazzo fu fulgerător, născând un zâmbet rău pe faţa lui Primo, care văzu cum subţiraticul mercenar retează cu o singură mişcare a jungherului ce-i apăruse în palma stângă urechea guralivului cavaler.
- Când vorbesc bărbaţii despre război, măgarii trebuie să tacă, altfel rămân fără urechi! şuieră vocea italianului care acoperi exclamaţiile de uimire ale oamenilor din suita Episcopului. Măcar acum ştim ce ne aşteaptă…