Ploaia care se pornise, câinească, rece şi molcomă, vestind că nu peste multe săptămâni are să vină toamna, îngreuna munca încrâncenată a oamenilor care trudeau la ridicarea noului val de apărare, dar şi acoperea zgomotele, astfel că bohemii habar nu aveau ce li se pregăteşte dincolo de coama valului de pământ pe care-l cunoşteau şi de pe coama căruia îşi culeseseră morţii.  Din tabăra lor răzbăteau până la Citadelă rugăciunile spuse pentru odihna răposaţilor şi irosul aromat al tămâii. Acoperit cu gluga miţoasă care-l proteja de stropii reci, Primo era singura căpetenie care supraveghea lucrările. Lângă el, cu gluga rasei monahale lăsată pe ochi, capelanul Francisco măcina cu spor în picioarele încălţate cu sandale, noroiul clisos.

-         Are să ne fie greu să ne batem în noroiul ăsta, remarcă el, mai mult ca să-l stârnească la vorbă pe vechiul lui camarad.

-         Bohemilor are să le fie şi mai greu, numai că ploaia n-are să dureze!  Asta nu-i decât o răbufnire venită din munţi, vremea bună are să mai ţină cel puţin opt săptămâni, după aceea va fi din ce în ce mai rece şi abia atunci putem spera că rebelii vor ridica asediul… dacă vom rezista până atunci…

-         Unde or fi comandanţii noştri? Bag de seamă că nu le prea place umezeala…

-         Nici n-ar avea ce să facă aici, nu se pricep la fortificaţii. Eu m-am născut şi am crescut într-o cetate mereu supusă asediilor, aşa că pentru mine nu-i ceva străin. În plus cred că veghează lângă patul de boală al Episcopului. Aud că l-au cuprins fierbinţelile şi pe domnia sa Vladimir Zlokasna, starostele de Domazlice. Tăieturile de coasă sunt rele şi lasă răni urâte…

-         Pe tine nu te-am prea văzut să te înghesui în preajma Eiscopului…

-         Ca mai toţi creştinii sirieni, eu am fost botezat ortodox, aşa că rugăciunile papistaşe nu prea-mi fac mare plăcere…

-         Nici ale mele?

-         Tu eşti camaradul meu, împreună am călcat iarba câmpiilor în picioarele cailor, aşa că e vorba de altceva… Vorbele li se pierdură în murmurul ploii care cădea fără încetare, spălând urmele de sânge de pe vechiul val de apărare şi ducând departe miasmele morţii, ca într-o primenire generoasă, făcută de-o putere mai mare şi mai vrednică decât puteau ei să înţeleagă.

Pe una din terasele de piatră de la al doilea etaj al citadelei, înveşmântată într-o tufă sălbatică de măceş se auzeau şoaptele unui dialog purtat între un bărbat şi o femeie…

-         Ce viitor aş avea eu lângă Înălţimea Ta? Nu m-aş vedea mergând din loc în loc alături de lăncieri, ca să te însoţesc… Glasul Maryszei îi părea că e şoapta heruvimilor înaltului Hagen.

-         Nici n-ar fi nevoie, îngerul meu alb. Am un domeniu în Savoia şi altul în liniştita Alsacie. N-ar trebui să mă însoţeşti în campanii…

-         Şi ce-aş face în lunile lungi când ai lipsi?

-         Ai îngriji domeniile, iar peste câţiva ani te-ai ocupa de creşterea micilor Hageni, astfel încât să nu deprindă năravurile Virulei sau pe ale lăncierilor mei…

Marysza roşise când Hagen pomenise de copii şi bărbatul puse semnul pe seama sfielii pe care trebuia s-o arate o fată educată când se vorbea despre micuţii pe care avea să-i zămislească. Temerile fetei erau, însă, altele. În neamul ei femeile nu erau puiernice, iar Svetlana Zlokasna, mama ei, murise când o zămislise, fără să apuce s-o strângă la piept, ucisă de fierbinţeala pe care moaşa dimpreună cu doftorul stărostiei nu reuşise să o aline…

În latura opusă a Castelului, în iatacul tinerei Briggita, lumina rece a zilei ploioase abia pătrundea prin fereastra îngustă, cu ramă de plumb şi ochiuri de geam zgârcite, din sticlă tulbure. Fata stătea într-un cot, goală sub cearceaful mototolit, rezemată într-un cot, astfel că pata neagră, din care izvorau fire lungi de păr negru, se vedea fără să mai fie acoperită de pieptănătura savantă. Din ochii frumoşi îi curgeau lacrimi grele, iar ea se ferea ca picurii suferinţei să nu cadă pe obrazul sau pe pieptul lui Rigasso. Italianul dormea profund, răpus de împerecherea sălbatică pe care o avusese cu fata castelanului. Briggita se simţise umilită când în două rânduri italianul păruse să uite unde şi lângă cine se află şi-i şoptise la ureche, cu voce scrâşnită.

-         Marysza!

Meşa albă căzuse pe fruntea ridată a comandantului la fel de sălbatec ca oamenii lui, împărţindu-i faţa în două, ca la un carnaval interzis. Pieptul bogat al fetei se zgudui într-un suspin şi lacrimile căzură fierbinţi pe pieptul lat, acoperit de păr negru, cârlionţat, al mercenarului. Bărbatul se ridică fulgerător, cu ochii încă lipiţi de somnul profund, cu pumnalul scos de sub pernă în palma mâinii drepte.

-         Ce s-a-ntâmplat? A bătut cineva la uşă? S-a dat alarma?

-         Nu, nimic…

-         Atunci de ce plângi?

-         Mă-ntrebam ce s-ar putea întâmpla dacă ne-ar surprinde tata!?

-         Cei care află mai multe sunt mai bogaţi… ricană italianul. Nu-ţi bate capul cu tâmpeniile astea şi acoperă pata aia, că-mi aduce aminte de mustăţile sarazinilor…

-         M-ai lua dacă tata te-ar obliga s-o faci?

-         N-am cerut nimănui voie, vreodată, să iau ce-mi place, iar de obligat este extrem de greu să-l obligi pe Rigasso să facă ceva. Dar de ce trebuie să-ţi baţi capul cu tot felul de prostii? Important este că ne distrăm bine acum, ce va fi mâine sau în zilele următoare, vom vedea…

Dincolo de fereastra cu ochiuri zgârcite, din sticlă tulbure, prinsă în rame de plumb se auzeau bufniturile înfundate ale lucrătorilor care ridicau valul şi căderea monotonă a ploii, ca un plâns prelung, liniştit şi sfâşietor al unei femei tinere…

De-a lungul nopţii traversaseră Radbuza aşezând tabără temeinică pe cele trei laturi ale castelului, astfel încât se părea că asediaţii n-au scăpare decât înspre apele mâloase ale râului. Acum, odată cu zorii. focurile taberei se stingeau pe rând, acoperite de ceaţa care cotropea lunca Radbuzei. Comandanţii se strânseseră la sfat, hotărând locul fiecărei formaţiuni de luptă. Lăncierii şi cavalerii teutoni cărora li se adăugă şi corpul de cavalerie adus de starostele de Domazlice urmau să rămână în citadelă, astfel încât caii grei să-şi poată lua avânt când aveau să primească ordin de atac. Pe latura dinspre răsărit a valului de pământ fu trimis Primo împreună cu starostele de Domazlice şi şaptezeci de arcaşi ciprioţi. Alţi arcaşi împreună cu trabanţii de fier acoperiră valul dinspre latura nordică, iar pedestrimea teutonă cu ceea ce mai rămăsese din arcaşi fu trimisă să acopere latura apuseană a valului întărită cu pari ascuţiţi. Împărţiţi în trei contingente, gata să intervină acolo unde li s-ar fi cerut, haiducii sălbatici se aşezaseră pe pământ, cântărindui-şi armele rudimentare în mâinile bătătorite. Ţevile tunurilor de pe ziduri fură înălţate astfel încât să bată dincolo de valul de pământ. Cum dinspre râu nu se arăta, deocamdată, nicio primejdie, acolo fură închesuiţi servitorii înarmaţi, bărbaţii şi femeile tefere, toţi cu pari sau securi în mâini, precum şi copiii. Comanda tuturor o preluă Virula, secondată de Gero şi Lup, dihania care făcea să se cuibărească spaima în inimile tuturor. Aici aveau să fie îndreptaţi răniţii, pentru îngrijiri, iar bătrâna puse femeile la treabă, să aţâţe focul sub cazanele cu apă şi să pregătească feşele pentru bandaje. În mâinile noduroase ţinea geridul greu şi din privirile întunecate scotea flăcări, ca un războinic încercat. Şi Francisco fusese îndemnat să rămână lângă servitori, dar fostul lăncier nu voise să se despartă de oamenii lui Primo, iar oamenii îi fură recunoscători pentru asta, deoarece se simţeau îmbărbătaţi când îl vedeau pe capelan, înalt şi uscăţiv, uriaş în rasa-i întunecată, stând fără frică în vâltoarea luptei şi rostindu-şi cu glas mare rugăciunile. Primo îşi legase o bandă de piele peste frunte, ca să-i ţină pletele strânse în coadă groasă, iar acum, înalt şi drept pe coama valului de pământ, părea un duh pedepsitor cu spada-i uriaşă prinsă de-a curmezişul spinării late şi cele două securi de berseker în mâinile-i mari. Când soarele birui ceţurile, cu muzica imnurilor religioase bubuind din miile de piepturi, valul atacatorilor se puse în mişcare, înaintând către fragilele linii de apărare ale castelului. Erau atât de mulţi încât credeau că vor cuceri întăririle fără efort. Starostele de Domazlice îşi făcu trei cruci mari, apoi îşi acoperi pletele albe cu cuşma împodobită cu pană de egretă şi trase paloşul lat de la şold. oamenii lui îi urmară exemplul, fiind pregătiţi să moară sub comanda căpeteniei. Faţa lui Primo fu luminată de un zâmbet sinistru când tunurile mugiră slobozindu-şi ghiulele chiar pe deasupra capului său, ucigând oameni şi speriind caii atacatorilor. Neurath nu mai era cu ei, dar nici tunarii castelanului nu erau de lepădat. Mulţi dintre apărători se chirciră când auziră grohăitul gros al artileriei, iar fâlfâitul mortal al ghiulelelor părea să se zbată chiar deasupra lor, însă văzându-l pe bătrânul luptător cum nu se clinteşte, fiind atent doar la efectul pe care sferele ucigătoare îl aveau în rândurile inamice, curajul le reveni şi rămaseră dârji pe poziţii. Slovele imnurilor religioase se auzeau tot mai puternice şi atunci Virula se înălţă dreaptă şi poruncitoare în faţa servitorilor şi muierilor speriate, oprind lacrimile în ochii trişti şi suspunele în piepturile nevolnice:
– Hei, voi, nu ştiţi niciun cântec mai deocheat? Nu-i nimic, aveţi să învăţaţi unul chiar acum! Şi zicând acestea, vivandiera dădu drumul slovelor binecunoscutului cântec de petrecere Ulciroul:
Când Katryna cea frumoasă
A coborât la fântână
Hop, veni şi Vanka-ndată
Să-i ia ulciorul din mână…
Vocea ei ascuţită, puternică, răsuna peste tabără şi oamenii lui Primo, obişnuiţi cu petrecerile de tabără, îl preluară îndată. Când firul poveştii ajunse la felul în care Vancka confunda toarta ulciorului ba cu ce avea Katryna sub cămaşă, ba sub fuste, trabanţii începură şi ei să cânte, iar la strofa cu spovedania intrară în corul vesel pedestraşii teutoni şi restul servitorilor. Versurile vesele, săltăreţe, acoperiră slovele sobre ale imnurilor boheme şi Primo îi mulţumi în gând bătrânei pentru curajul şi inspiraţia ei. Hagen şi Rigazzo zâmbiră de pe ziduri, numai haiducii sălbatici râdeau fără să priceapă slovele… Când atacatorii fură la treizeci de stânjeni de val, îndată ce se risipi fumul unei noi salve de artilerie, arcaşii sloboziră norii de săgeţi şi prăpădul se dezlănţui pe toată lungimea valului de apărare. Bohemii aruncară legături de nuiele şi scări peste şanţul îngust, apoi începură să se caţere pe val şi, în curând se angajară în lupta corp la corp. După ce-şi aruncase securile în piepturile a doi bohemi mai vârstnici, ce păreau căpetenii, Primo îşi smulsese spada uriaşă din legături şi acum făcea prăpăd sub privirile comandanţilor de pe ziduri. Starostele de Domazlice trudea şi el-cu spor-dând pildă oamenilor săi, chiar dacă un vârf de coasă îi sfâşiase carnea umărului stâng, făcându-l să simtă arsuri groaznice pe toată lungimea braţului şi sângele clefăind în mănuşa de piele. Încolţit de trei bohemi cu priviri crunte, Dighenis Volomides căzu sub greutatea lor după ce sfâşie vintrele unuia dintre ei, iar cu pumnalul lung din mâna stângă spintecă sălbatic coapsa altuia. Pe cel de-al treile îl despicăPrimo cu spada-i uriaşă, de la umărul drept şi până la brâul lat, din piele ţintată cu bumbi de alamă în vreme ce cu pumnul stâng îi spărgea oasele feţei unui purtător de prapur aurit. Broderia scumpă care-l înfăţişa pe Sfântul Martin fu călcată în picioare de luptători, iar zâmbetul Sfântului se stinse în noroiul clisos, amestecat cu sânge şi excremente. Cele trei grupuri de haiduci sălbatici se aruncau în luptă unde era vâltoarea mai mare şi se părea că linia subţire a apărătorilor avea să cedeze, inetrvenind la smnul lui Rigazzo şi restabilind echilibrul fără să ţină cont de pierderi. Răcnetele lor neomeneşti şi ferocitatea neobişnuită îi făceau pe bohemi să dea speriaţi înapoi şi pe oamenii lor să-şi recapete curajul. La locul dinspre râu, unde stăpânea Virula, răniţii veneau din ce în ce mai mulţi, iar vivandiera îi îndruma pe toţi, arătându-le cum să oblojească sau cum să lege rănile până ce vor fi avut timp să se ocupe mai pe îndelete de ele. Atunci îi arătă Gero ceva înspre râu şi bătrâna văzu cum călare pe burdufuri de piele, întărite cu legături de nuiele, se apropiau către deschiderea din val dinspre Radbuza, vreo două duzini de bohemi. Fără să se piardă cu firea, Virula luă un cauc grosolan cu apă fierbinte dintr-un cazan şi cu geridul în mână, urmată de Gero, lup şi alţi câţiva bărbaţi înarmaţi cu furci şi securi, se postă în mijlocul deschizăturii. Zvârli apa opărită în obrazul primului bohem care atinse malul, pe următorul străungând în şale cu geridul chiar înainte de a se ridica de pe burduful pe care călărise până aci. Gero se aruncă în spatele celui de-al treile, retezându-i viaţa cu pumnalulul care slobozi un şuvoi de sânge vâscos din ceafa atacatorului, în vreme ce Lup sparse beregata altui duşman. Oamenii prinseră curajşi-i respinseră pe cei care îi atacau dinspre apă. Atunci se auziră trompetele şi oamenii lui Primo şi ai starostelui de Domazlice abia avură timp să dea la o parte barierele mobile ca să facă loc călăreţilor. Cu privirile crunte, reci, slobozite de sub vizierele coifurilor, întâi năvăliră lăncierii conduşi de Flaggel, care-şi proptiră lăncile grele în valul bohem ca-ntr-un zid, croind breşe adânci, în care pătrunseră în goană cuirasaţii lui Manfred von Paulen şi călăreţii starostelui, lucrând amarnic cu spadele goale. Măcelul începuse pară o pedeapsă neomenească, ridicând părul în vârfurile capetelor oamenilor şi atunci se auzi cornul lui Rigazzo. Italianul coborâse de pe ziduri şi haiducii sălbatici, teferi sau schilodiţi, cu aburii ieşindu-le din nări ca la armăsarii arabi, şi feţele acoperite de sânge, se strânseră în jurul comandantului. Cu ambele iatagane în mâini, iatlianul se repezi, urmat de ceata dezlănţuită a ucigaşilor lui, pe unul dintre coridoarele deschise de cavalerie, aducând iadul pe pământ. De pe ziduri mugiră iar tunurile, bătând în liniile din spate ale atacatorilor şi făcând ca prăpădul să fie total. Soarele trecuse de amiază când goarnele boheme sunară vestind retragerea şi apărătorii putură să-şi odihnească braţele amorţite. Francisco o ajuta pe Virula în vreme ce Swigge îl adusese pe braţele-i puternice pe Dighenis Volomides. Romeul era strâpuns în mai multe locuri, pierzând sânge din belşug, dar Virula îl linişti pe saxon, spunându-i că în două sptămâni îl va face pe tovarăşul său să stea din nou pe valul de pământ, gata de luptă. Primo îşi recuperase securile de sub un morman de leşuri, trecuse în grabă să-şi îmbrăţişeze viteaza tovarăşă, se spălase şi plecase la sfatul căpeteniilor… În jurul valului de pământ seauzeau gemetele celor ce-şi dădeau duhul, a nefericiţilor care sângerau şi cereau îndurare Cerului sau Iadului în felurite limbi ale pământului…

Într-a treia seară de popas, când instrucţia era aproape pe sfârşite şi dinspre tabără se simţea mirosul fierturilor ce clocoteau în cazanele vegheate de servitori şi de femeile convoiului, se auziră trompetele şi orizontul fu luminat de culorile convoiului ce se apropia. Se aliniară la intrarea în tabără, cu armele ţinute strâns în mâinile bătătorite şi cu sudoarea curgându-le pe sub pieptarele de piele întărită cu fier sau pe sub platoşele grele. Hagen şi Rigazzo, însoţiţi de ofiţeri, îşi duseră armăsarii nervoşi în centrul formaţiilor de luptă şi se aşezară sub flamuri. Când convoiul se apropie la câţiva zeci de stânjeni, Gero care-l ţinea strâns pe Lup de coama zburlită, glăsui către Primo:
– Ce de-a boieri şi ce haine frumoase!
Bătrânul luptător zâmbi în barbă, clipi des ca să îndepărteze un fir de sudoare ce i se scurgea de-a curmezişul frunţii drept în ochiul stâng şi răspunse:
– Bogaţi, da’ slabi. La prima încleştare serioasă ai să le vezi doar dosurile învelite în mătase…
În fruntea coloanei, sub flamuri împodobite cu cruci roşii şi negre, stătea comod în careta scumpă Episcopul de Lubeck. De-o parte şi de alta a portierelor atelajului călăreau cavaleri cu priviri viforoase, acoperiţi de mătăsuri, blănuri, aur, argint şi oţeluri scumpe. În urmă veneau 600 de infanterişti de curte nobiliară şi aproape 200 de călăreţi ce nu puteau păstra formaţia, fiind alcătuiţi din cete de strânsură ale nobililor. Oaste de paradă, fără instrucţie şi fără disciplină. Mulţi dintre ei, în ciuda ţinutelor marţiale, nu participaseră la nicio bătălie, iar ostaşii se ocupaseră cu paza curţilor nobiliare. Episcopul Jeronimus al Lubeck-ului coborî din caretă, făcu semnul crucii asupra trupelor şi steagurilor, apoi se îndreptă către căpeteniile care descălecaseră. Aceştia primiră binecuvântarea şi împreună inspectară trupele de mercenari, prelatul arătându-se mulţumit de ceea ce vedea. Se îndrepatră apoi către tabără, iar Hagen convocă sfatul căpeteniilor peste un ceas, sfat la care fu poftit şi Primo. Bătrânul merse la căruţa unde-l aştepta Virula, alături de Gero şi de Lup, se spălă până-n brâu cu apă rece, adusă din Itz, îşi scimbă cămaşa şi pieptarul, ăşi strânse părul în coadă groasă la spate şi-şi luă în mâna dreaptă spada lui uriaşă.
– De-acum gata liniştea şi huzurul… îngăimă Virula, iar Gero o privea deja neliniştit. Copilandrul nu mai arăta sălbatic, aşa cum îl găsiseră în marginea drumului. Nici privirile nu le mai avea speriate, iar obrajii i se coloraseră datorită apei cu care-i spălase, a clăii de păr ţesălată de Virula şi strânsă cu o panglică, într-o coadă lăsată pe spate, asemeni lui Primo, dar şi a hainelor curate ajustate de mâna meşteră a Virulei pe măsura lui.
– Nu mai boci Virula! Pentru necazuri suntem aici, să nu crezi că ne-am pornit la vreo preumblare. Nu mai boci, ai să sperii copilul… Pe urmă plecă cu paşi mari, apăsaţi, către centrul taberei, acolo unde şi Episcopul de Lubeck îşi ridicase cortul din mătase stacojie şi unde avea să se ţină sfatul. Găsi căpeteniile strânse acolo, iar el se aşeză într-o lature, avându-l vecin pe unul dintre ofiţerii lui Rigazzo. Curând, Monseniorul Jeronimus li se alătură şi vorbi cel dintâi:
– Domniile voastre, mă bucur să mă aflu în mijlocul vostru! Mâine, după ce vom oficia Sfânta Liturghie, vom porni către Strakowice, pe Otava, şi-i vom încolţi pe schismaticii bohemi. Avem datoria să retezăm capetele hidrei eretice spre slava Sfintei Noastre Biserici şi din ordinul Papei… Pentru treaba asta cred că suntem destui, în fond ne vom confrunta cu nişte ţărani…
– Care sunt, oricum, mai buni decât amărâţii pe care i-aţi adus să ni se alăture, mârâi Rigazzo.
Unul dintre cavalerii din suita Episcopului îl privi sfidător pe mercenar şi duse mâna la spadă.
– Stai liniştit, domnia ta, n-am mâncat atâţia berbeci câţi amărâţi ca tine am trimis pe lumea cealaltă. N-am spus-o ca să te jignesc, ci ca să ştim exact cu ce ne confruntăm. N-am mai luptat în războaie religioase, dar am auzit că sunt cele mai rele şi nu ştim cu cine ne vom bate. Spuneţi că sunt ţărani? Or fi, dar dacă au pus mâna pe arme, sunt disperaţi, vor să-şi apere familiile, pământul şi credinţa, iar dacă au şi comandanţi învăţaţi cu luptele, ne va fi mult mai greu decât putem bănui acum. Aţi auzit vreodată sunetul coaselor pe gâtlejurile înzăuate. Mi-a povestit un om de-al meu cum este, luptase în Flandra, şi chiar după mulţi ani se încrâncena carnea pe el când îşi aducea aminte. Poate bărbatul acela să fi participat la astfel de lupte, el ne poate desluşi la ce să ne aşteptăm. Zicând acestea, arătă cu mâna dreaptă încărcată de inele către Primo… Încurajat de privirea lui Hagen, Primo se ridică, privi roată adunarea de bărbaţi şi începu să vorbească:
– Am luptat pe Pământul Sfânt, am luptat pe zidurile Constantinopolelui, am luptat în Flandra răsculată şi-n Navarra şi-n castilia şi Catalunia, împotriva sarazinilor. Nu mai mi-e frică de nimic, dar aşa cum spune comandantul Rigazzo, nu simt nicio plăcere când mă gândesc la coasele şi ferocitatea ţăranilor. Din ce ştiu eu, bohemii sunt luptători pricepuţi, s-au călit în războaie şi au obiceiul să meargă la luptă cântând imnuri religioase, iar comandanţii şi-i aleg din mica nobilime, oameni pricepuţi şi-n lupta de aproape şi în strategie. Au luptat în toate armatele pământului, fiind cunoscuţi şi respectaţi pentru îndemânare şi disciplină. Dacă-s câteva sute, dacă-i luăm prin surprindere, îi spulberăm, dacă-s mai mulţi ca noi…
– Domnia ta sugerezi să ne furişăm, chiar dacă luptăm sub Flamura Sfântului Scaun?
– Singura tactică bună şi lipsită de batjocură este aceea care te duce la victorie! încheie bătrânul luptător după care se aşeză cu spada uriaşă aşezată pe genunchi. Cu coada ochiului prinse privirile recunoscătoare pentru cele spuse ale lui Rigazzo şi Hagen şi pe cele admirative ale celorlalţi ofiţeri.
– Câţi răsculaţi vom întâlni, Monseniore? întrebă Hagen cu glas liniştit.
– Oamenii noştri ne-au trimis rapoarte cum că sunt 3-4 mii de răsculaţi, rosti prelatul, reducând la jumătate numărul care-i fusese adus la cunoştinţă.
– Va fi greu, dar nu imposibil, continuă mercenarul. Totul este ca, la vremea potrivită, să lăsaţi lucrările de război doar în seama noastră, altfel nu avem nicio şansă. O să ne bizuim pe priceperea noastră, pe tăria oamenilor noştri, pe surpriză şi pe Voia Domnului îndulcită de rugăminţile voastre. Oamenii pe care i-aţi adus trebuie să ştie că orice act de nesupunere duce la pedeapsa cu moartea, pe loc, la fel şi defecţiunea în faţa duşmanului. Acum să ne pregătim, de mâine avem treabă. Ofiţerii se ridicară şi Episcopul îi binecuvântă pe fiecare parte. Primo plecă încruntat către căruţele unde-l aşteptau oamenii lui…

Zilele erau mai calde şi nopţile mai puţin umede. Se apropia vara când ieşiseră din Wurttemberg şi de sub umbra răcoroasă a munţilor Jura Suabă, călcând în pământul tare şi gras al podişului Bavariei. Aici aveau iarbă destulă pentru cai. Se opriră şi făcură tabără serioasă, ca şi când ar fi aşteptat atacul unor trupe duşmane. Mărşăluiseră 18 zile fără înrerupere şi animalele erau obosite. în a doua zi sunară trompetele şi ei se aşezară în formaţie de luptă. 360 de lănci împungeau soarele. În jurul lui Hagen stăteau cei cinci ofiţeri, trezorierul Zulbein, capelanul Francisco şi Primo pe care un trompet venise în goană să-l anunţe că Hagen îl vrea alături de el. Se mirase, dar obişnuit să execute ordinele, se prezentase să completeze statul major al căpeteniei. Nu-i venise să se prezinte cu mâinile goale şi venise cu un paloş mare, greu, în patru muchii, armă pentru două mâini, de pe vremea cruciaţilor, pe care-o ţinea în faţa sa, sprijinindu-şi braţele mari şi groase pe garda largă, în formă de cruce. Pe calea de acces în întăritura ridicată, totuşi, în grabă, cu flamurile desfăşurate, în sunet de goarne şi pocnet de tobe, intrară trei companii de pedestraşi de primă mână. Cea dintâi era formată din trabanţi unguri (luptători masivi, acoperiţi în fier, cu coifurile ca nişte lighenaşe de bărbierit, înarmaţi cu lănci lungi şi grose şi având petrecute peste umeri, de-a curmezişul, securi cu coada curbă şi un singur tăiş. Deasupra securilor, prinse în curele late, stăteau scuturile trinunghiulare, pe care le purtau pe spate în timpul marşurilor). 400 de perchei de tălpi bătură pas scurt în loc şi această primă companie se împărţi în două braţe, făcând loc celei de-a doua să intre prin mijlocul lor. Primo şi ceilalţi ofiţeri de lângă Hagen plescăiră admirativ. De multă vreme nu văzuseră pedestraşi atât de tari. Ce-a de-a doua companie era formată din arcaşi ciprioţi, luptători vechi, cu feţele crestate şi priviri smolite, pătrunzătoare. Arcurile scurte, pentru lupta de aproape, cu tragere extrem de rapidă, stăteau câte două în teci de piele, pe umărul drept. Pe celălalt umăr stătea perechea de tolbe din care ieşeau cozile penate ale săgeţilor. La şolduri atârnau junghere lungi, uşor curbate. Părul bărbaţilor nu se vedea, fiind acoperit de capişoane din piele. Pieptul, umerii şi torsul le era acoperit de pieptare lungi din piele groasă, de bivol. peste umărul şi braţul drept scânteiau zale în solz. Cea de-a treia companie părea a fi una mai de strânsură, dar Primo ştiu că nu era nicidecum aşa. Erau cei mai sălbatici! Haiduci înarmaţi cu geriduri (lănci scurte şi grele, cu lama foarte lungă şi lată, cu lemnul acoperit de plăci din fier, care aruncate cu forţă şi măiestrie puteau sparge armurile cele mai bune, străpungând trupurile dintr-o parte în alta), cu lame ascuţite ca briciul, prinse în mânere simple de lemn sau de os, făcute la repezeală. Erau cei mai buni atunci când balanţa luptei încă nu era înclinată, iar ei erau aruncaţi în vârtejul măcelului. Naţii amestecate, se omorau chiar şi între ei pentru pradă, iar urletele lor neomeneşti erau în stare să-i bage în răcori pe cei mai bravi dintre oştenii de elită. Peste 1200 de săbii veniseră în tabără! Călare pe o iapă albă ca spuma laptelui, însoţit de 12 ofiţeri, se apropie şi comandantul acestei oştiri în toată regula. Era un bărbat uscăţiv, mai oacheş decât un ţigan, cu părul negru, mai puţin meşa perfect albă care-i cădea peste sprânceana dreaptă, căzându-i în bucle peste umerii largi, cu ochii de un verde tulburător (aşa-şi imagina Primo că arată veninul şerpilor din deşert) şi nasul fin, mediteranean, delicat, dar cu nările largi deasupra mustăţii care se unea cu bărbuţa scurtă. Era îmbrăcat în brocarturi fine şi degtele îi erau acoperite de inele scumpe. în urechea dreaptă îi lucea un diamant prins în montură de aur alb. la ambele şolduri clincăneau iataganele de Damasc în teci de argint, încrustat cu ivoriu. Bărbatul ridică braţul în semn de salut către Hagen.
- Salut, Hagen, bine te-am găsit! De-acum vom lupta împreună şi cred că vom face treabă bună. Am primit instrucţiuni să mergem împreună de aci înainte, aşa ne va fi mai uşor, chiar dacă vom găsi mai greu provizii!
- Salut Rigasso, sunt bucuros să lupt alături de tine! Văd că ai oşteni de primă mână!
- Cea mai prima pedestrime din Europa, dar nici cu lăncierii tăi nu mi-e ruşine. La câmp deschis nici trabanţii mei nu le-ar face faţă… Descălecă dintr-un singur salt şi aruncă frâile unuia dintre ofiţerii din suită. veni către Hagen care descălecase şi el şi-l cuprinse pe după umerii largi. Era ceva mai scund decât acesta, dar Primo îi remarcă agilitatea de felină şi degajarea gesturilor. Ofiţerii ambelor trupe dădură semnal pentru ca gorniştii să sune ieşirea din formaţie şi oamenii primiră liber. Căruţele convoiului lui Rigasso înconjurară tabăra într-un inel larg şi fură legate cu lanţuri între ele. Se stabiliră gărzile şi patrulele de cavalerie. Abia după aceea tabăra îşi văzu de viaţa ei de fiecare ceas. Primo vru să îndrepte către căruţa unde-l aştepta Virula, dar Hagen îi ceru să-l urmeze în cortul său. Când ajunseră aici, cei doi paji personali ai căpeteniei se grăbiră să-i scoată armura grea, îi luară coiful şi zalele subţiri, îi desfăcură jambierele de metal şi-i aninară paloşul frumos cizelat la un armurier din Milano într-un cui bătut în stâlpul central al cortului. Primo aşteptă ca Hagen să se spele în ligheanul ţinut de unul dintre paji şi să se şteargă cu ştergarul aspru adus de celălalt. Pe urmă, la semnul comandantului, se aşeză pe scăunelul în formă de x.
- Cât de bătrân eşti, Primo?
- Nu ştiu cu exactitate, Înălţimea Ta! Am venit în trupă, sub comanda lui Carol, acum 29 de ani; 26 am luptat sub comanda lui, doi ani sub a ta, de un an am lăsat locul din flancul stâng. Dar înainte de a veni în trupă, am luptat în Cipru şi Rhodos, am fost cavaler călugăr.
- De ce-ai plecat de la Fraţii luptători în Numele lui Iisus?
- Nu mi-am respectat jurământul de castitate şi am ieşit din Frăţie. Sunt multe de povestit, dar nu de poveştile mele are Înălţimea Ta timp acuma…
- De unde eşti, de fel?
- M-am născut în Alep, mama m-a făcut de fată, pe tata nu l-am cunoscut niciodată, dar atunci cetatea aceea din Siria era stăpânită de cruciaţi. Sunt creştin şi abia îmi mai aduc aminte de oraşul meu natal şi de mama. Când Fraţii călugări luptători s-au retras, am plecat cu ei, am intrat novice, apoi am pus mâna pe spadă…
- Te întreb pentru că am nevoie de priceperea şi de braţul tău.
- Priceprea ţi-o dau, Înălţimea Ta, dar braţul nu mai valorează cine ştie ce… Poate doar să repare ceva zale rupte, să potrivească un os sfărâmat sau să dreagă câte o şa…
- Nu, Primo, Carol mi-a spus că eşti cel mai bun luptător pe care l-a cunsocut, iar eu m-am convins că aşa este. În plus eşti respectat şi temut de toţi ceilalţi oameni ai mei. Ne aşteaptă vremuri grele şi ştiu că nu vom avea destui oameni ca să răzbim. În momentul ăsta avem peste 150 de servitori bărbaţi care sapă şanţuri, cară bagaje, mă rog, cam tot ce trebuie într-o tabără. Majoritatea sunt ţărani sau târgoveţi sărăciţi, datr şi destui tâlhari care au găsit adăpost alături de noi. Vreau să alegi vreo patru duzini dintre ei şi să-i instruieşti să se bată. Ştiu că nu vei scoate triari romani din ei, dar este posibil să ne fie de folos cândva. Oricum, în timpul bătăliilor stau degeaba…
- Mă voi sili să-i instruiesc Înălţimea Ta, dar lăncieri călări nu pot să scot din ei…
- Ştiu asta, dar mai ştiu că va veni o zi în care fiecare bărbat înarmat ne va fi de folos!

Ploaia căzuse, măruntă şi rece, lăsând pământul clisos şi cerul întunecat, ca fundul unui ceaun de la o vatră săracă. În tabără fumul focurilor se amesteca cu mirosul de bălegar şi cel de urină. Zgomotele erau cele obişnuite ale unei zile obişnuite. În faţa cortului lor, lângă căruţa largă, legată în fier, Virula mesteca în ceaunul pus deasupra focului stând aşezată pe vine. Printre buzele ofilite şi cei doi dinţi care-i mai rămăseseră ieşea un fel de cântec pe care-l îngâna doar pentru ea. Mai la o parte, împungând cu acul în care avea pusă aţă tare, ceruită, Primo dregea o şa destul de ferfeniţită, în timp ce în faţa lui, aşezat pe o tobă spartă, stătea capelanul Francisco numărând mărgelele rozariului la capătul căruia se afla crucea meşterită din lemn de măslin. amândoi bărbaţii aveau peste capete şi umeri câte o glugă miţoasă, care să-i apere de ploaie.
- Era să mă păcăleşti, Virula, am crezut că mormăi un descântec, când colo tu cânţi… rosti vesel capelanul.
-Şi dacă descântam amărâta asta de fiertură de mei, ce era?
- Mă sileai să te afurisesc, vrăjitoareo, de ce mă întrebi!? Suntem o tabără de soldaţi creştini, descântecele nu-s îngăduite…
- Ai putea să mă pupi într-un loc în care m-ai mai pupat, Sfinţia Ta, dar asta s-a întâmplat tare demult, când erai şi tu ca toţi ceilalţi hîndrălăi ucigaşi din gaşaca asta şi bărbăţia nu ţi se muiase ca să înlocuişeti lancea şi paloşul cu mătăniile. Pe atunci erai Francisco, băietanul cu ochi castanii care-mi spunea că mă iubeşte, nu hodorogul de acum, care-a-nvăţat câţiva psalmi, două rugăciuni, başaca cea pentru îngropăciune şi i se pare că este egalul Papei pe pământ…
Cei doi bărbaţi râseră subţire, amuzaţi de virulenţa fostei vivandiere.
- Hai Virula, nu mai fi răutăcioasă cu bietul capelan, cineva trebuia să facă şi treaba asta, ori ai prefera să fim îngropaţi ca nişte câini, atunci când ne-o veni sfârşitul, fără să ni se rostească creştineştile rugăciuni la groapă? El măcar este de-al nostru, tabăra-i singura casă pe care şi-o mai aduce aminte, nu se sperie de fornătul cailor şi nici nu-l apucă să borască când vede câte-un mădular retezat sau cuprins de puroiul cangrenei…
- Asta nu-nseamnă că poate să mă facă pe mine vrăjitoare, ghiuj bătrân ce eşti! Vă ţineţi partea între voi, ca doi neputincioşi care-aţi descălecat, unul ca să facă pe Popa, celălalt pe meşteşugarul pe aci, părin tabără.
- Poate-ţi dau un dos de palmă peste botul ăla spurcat, de-ţi scot şi ăia doi dinţi care ţi-au mai rămas, să vezi tu atunci neputinţă. Ochiul rece al lui Primo îi ţintui Virulei vorbele pe buze.
- Haideţi, nu vă mai sfădiţi! interveni capelanul împăciuitor. Uite, de asta nu-i bună vremea rea, că trezeşte arţagul în oameni şi fiecare vorbă nu-i decât un început de ceartă…. Mai bine spune-ne, Virula, ce-ai pus în terciul de mei de miroase atât de bine?
- Două bucăţi de cârnat uscat, de porc, şi-o fărâmă de slănină…
- Glumeşti? De unde-ai luat bunătăţile alea?
- Rinaldo a fost cu patrula după nutreţ, au găsit o fermă la câteva mile de aci şi zice că fermierul le-a dat şi nutreţ şi merinde. Eu cred că mai degrabă l-au jefuit, aşa cum fac de fiecare dată…
- Ce i-ai dat în schimb, că doar nu farmecele tale l-au făcut darnic pe prostul ăla de Rinaldo?
Virula privi cu teamă către Primo şi văzându-l că zâmbeşte, mărturisi:
- Mi-a cerut puţin din alifia fermecată a lui Primo…
- Ce alifie fermecată? fu curios capelanul.
- Toţi mânjii ăştia cred că atunci când a luptat pe zidurile Bizanţului Primo a găsit la un vrăjitor de acolo o alifie fermecată care-l fereşte de răni. De aia, zic ei, în atâtea bătălii sălbatice Primo nu s-a ales cu nicio rană serioasă…
- Şi ce i-ai dat? întrebă Primo râzând de-a binelea…
- I-am dat cât iei între degete din unsoarea aceea pe care-o foloseşti când scopeşti armăsarii. Ştiu că şi dacă-şi dă cu ea pe piele, nu păţeşte nimic.
- Dacă ţi-a crezut povestea, atunci a plătit prea puţin, continuă s-o cerceteze Primo, cunoscând lăcomia fostei vivandiere.
- Mi-a mai dat şi asta, spuse Virula, scoţând din buzunarele largi ale şorţului vineţiu un şirag de mărgele colorate între care se vedea un medalion din argint.
- Dă-mi să văd, ceru fostul mercenar şi palma sa mare primi podoaba săracă pe care începu s-o cerceteze atent. Pe două dintre boabele de sticlă se vedeau pete de sânge. Văd că a fost foarte convingător Rinaldo, da’ nu cu fermierul, cu vreo femeie din familia lui. Asta-i podoabă femeiască.
- De unde ştii?
- Unde-ai mai văzut tu, Virula, curvă bătrână, vreun amărât de fermier lucrând cu bazaconii din astea agăţate la gât? Dacă n-au fost mai mulţi pofticioşi în patrulă şi dacă n-a fost singura femeie de la fermă, păgubaşa are să-şi revină în curând, până la urmă un viol n-a omorât pe nicio femeie pe care am cunoscut-o!
- Pe mine, când aveam doar 13 ani şi intrasem novice în mânăstirea Santa Magdalena din Antares, m-au violat mai bine de o duzină de sarazini. Pe celelate măicuţe, după ce au ars mânăstirea şi au jefuit biserica, le-au ucis; pe maica stareţă ţintuind-o pe poarta mare de lemn după ce i-au pus în gură ştremeleagul unui măgar şi au mânjit-o toată cu balegă. Am scăpat numai eu şi cu maica Barbara, care-a înnebunit după ce-am rătăcit două săptămâni prin păduri. Eu am fost mai norocoasă, am nimerit la voi…
- Şi acum, dacă la prima bătălie Rinaldo va constata că unsoarea aia pe care i-ai dat-o nu-i aşa de fermecată pe cât l-ai lăsat să creadă? fu curios capelanul Francisco.
- Cred că n-o să fie în stare sî vină să-mi ceară cârnaţii, slănina şi mărgelele înapoi! rosti Virula printre hohotele de râs care-i clătinau cei doi dinţi. Hai lăsaţi asta, veniţi să mâncaţi!
Zicând acestea, le puse în blidele de lemn câte-o grămadă de terci de mei în care sclipeau auriu grăsimile cârnaţilor şi slăninei. Din cerul plumburiu începu să cearnă aceeaşi ploaie măruntă şi rece, dar cei trei n-o luau în seamă, apăraţi de glugile miţoase şi obişnuiţi cu orice fel de vreme ar fi dat Dumnezeu pe pământ…