Ultimul tren, de Marius Cilibia

Viaţa oamenilor mărunţi are tot atâtea furtuni, tot atâtea drame, tot atâta iubire ca şi cea a marilor figuri ale omenirii. Câteodată, oamenii obişnuiţi trăiesc mai intens decât ceilalţi, iar poveştile lor sunt mai interesante… De-a lungul a zeci de ani stai pe peronul propriei vieţi, aşteptând un tren în care să urci. Uneori, garnitura multaşteptată vine la timp, altădată afli că a fost trasă, pentru revizie, pe vreo linie moartă… Şi aştepţi…

Formate disponibile EPUB. La cerere: HTML, MOBI, PDB, PDF, RTF, TXT.

În alte magazine online: Apple iBooks Barnes & Noble Nook Google Books Lulu Smashwords Sony ReaderStore.

Dublă lansare de carte la Drobeta Turnu Severin

“Ultimul tren”, de Marius Cilibia

Vine o vreme când simţi nevoia să încropeşti o poveste despre cum ar fi putut fi viaţa unor oameni. Vine o vreme când aşezi blândeţe şi înţelegere între atâtea cuvinte încrâncenate. Vine o vreme când răsuceşti cuvintele, astfel încât să schimbi destinele personajelor pe care le-ai gândit şi cărora le-ai dat viaţă… Din fericire, treaba asta se întâmplă doar pe hârtie… Deasupra cugetului meu, atunci când a venit vremea să scriu povestea de faţă, stătea caisul bătrân, gata să-şi spargă mugurii şi să miruiască văzduhul cu parfumul fl orilor delicate…

Autorul

“Poveste de demult”, de Marius Cilibia

Marile războaie ale Evului Mediu au ridicat hecatombe de nevinovaţi şi au născut sute de caractere tari, care au făcut Lumea să meargă înainte. Despre astfel de oameni vorbeşte Cartea aceasta, despre ei şi despre vremurile lor. Iubire, moarte, speranţă, ură, intoleranţă, nădejdi; semn că nu-i nimic nou sub soare… Doar numele oamenilor şi felul în care murim se mai schimbă…

Stătea pe malul apei ce se strecura printre pietrele încă acoperite de-o zăpadă subţire, îngheţată. Mâna stângă îi era înţepenită şi simţea zvâcniri repezi când se mişca, semn că rana obrintise şi puroiul avea să-i macine trupul. Se aplecă şi cu palma dreaptă, făcută căuş, luă apă rece şi-o duse la buzele arse. Privirea-i rămase către fi rul limpede de apă, în care vedea, tremurat, chipul unui om foarte bătrân… Atunci îşi aminti că-n toamna aceea împlinise treizeci de ani…

Autorul

Roman, de Marius Cilibia

Pentru scrierea acestei cărţi am plecat, în vara anului 2008, într-o călătorie de studiu şi cam o lună întreagă mi-am împărţit zilele între magnificele peisaje urbane ale Europei Occidentale şi documentele care vorbeau despre eroul meu, despre cei care se presupune că ar fi urmaşii lui. Cercetarea mea a fost, desigur, una extrem de subiectivă, dar cum ar fi putut fi altfel? Bărbatul care a dus blazonul celor trei roşioare pe malurile Loirei era aspru şi iute în gesturi şi gândire, aşa cum fusese deprins aici, între Jiu şi Dunăre, cu hăitaşii pe urmele lui… Romantismul era considerat slăbiciune în anii acelei vremi, iar el n-a fost, nici pe departe, slab. Aş fi putut să scriu o lucrare documentară, care este posibil să fi avut succes, dar am abandonat repede gândul acesta, pentru că eroul meu merită mult mai mult decât atât… Respectând bornele de necontestat ale Istoriei, adăugând personaje perfect posibile lângă cele care au fost pomenite în documentele vremii, am zugrăvit propriul meu erou, pe care îndrăznesc, acum, să îl trimit în lumea fiecăruia dintre cei ce veţi citi aceste pagini… Dacă-l veţi iubi sau nu, nimeni nu poate să ştie, important este că aţi aflat de existenţa lui, de zbuciumul şi trăirile lui… Mai multe nu pot spune acum, dar voi spune pe măsură ce cuvintele vor curge sub ochii fiecărui cititor.

Autorul
Cetatea Severinului, Anul Domnului 2009 după Naşterea lui Iisus

Descarcă şi citeşte romanul în format de carte electronică

Era o dimineaţă de An Nou ceţoasă, umedă şi întunecată şi tălpile îmi alunecau pe pietrele ascuţite, umede, ale pavajului vechi. Am intrat în cârciuma bătrână ca-ntr-o speranţă caldă, dar am găsit lumină puţină, miros de sfoiag şi multă tristeţe. Băncile lungi, aşezate lângă pereţii zidiţi din piatră, pe care se scurgea apa, aveau în faţă, în loc de mese, butoaie vechi, golite şi răsturnate cu fundul în sus. Din loc în loc, pe câte un butoi, ardeau lumânări din seu de berbec, care împrăştiau un miros greu, rânced, ca-ntr-o cameră mortuară… În dreptul unui butoi stătea o siluetă pe care, după barba albă, lungă, o ghiceai a fi de bărbat. Faţa îi era acoperită de gluga unei rase negre ce se scurgea pe trupul costeliv…

Descarcă romanul în format electronic

Se prefăceau că sunt foarte preocupaţi ba să-şi privească mâinile, ba să le mai apropie de godinul încins. Evitau să se privească între ei, dar şi să se uite către cadavru… Cea dintâi rupse tăcerea Larisa:
- Şi dumneata, domnule Pelcu, de ce ai deschis cârciumă tocmai aici, că n-ai vad deloc?
- N-am deschis-o eu, domnişoară, aici a fost primul meu loc de muncă, când am terminat liceul economic aici am fost repartizat. Atunci mergea… Era înainte de Revoluţie şi nu plecam din tură fără 3-400 de lei ciubuc. După ’89 a mai mers treaba vreo trei ani, nu mai voiam eu să plec, fluctuaţie mare de clienţi, pretenţii puţine, nu lăsau ciubuc, da-i făceam noi şi la gramaj şi la calitate… aşa-i meseria asta… Pe urmă, am crezut că-i vreo scofală, când s-a scos la privatizare, m-am înfipt ca boul la iesle…
- Păi şi îţi pare rău?
- Pe de-o parte, da! Întâi că abia atunci am început să simt ce înseamnă să fi patron. Trebuia să ţin doi angajaţi la tejghea, unu ziua, altu noaptea, mai luam şi câte-o sezonieră, femeie de servici, plus contabila, ce mai, trebuia să am grija a patru-cinci oameni pe fiecare lună, salarii, concedii… Pe urmă, nici câştigul nu era aşa de mare. Oraşul nostru e micuţ şi când ştăbimea voia să petreacă, n-o putea face în centru, în văzul lumii, venea la Pelcu, iar eu trebuia să închid prăvălia, că nu era să intre oricine să se uite-n blidele lor… Se ducea dracului tot câştigu pe trei-patru zile… Aşa-i viaţa, nu mă plâng, da unii se întreceau în obrăznicii… Orice miliţian se simţea obligat să vină să bea la Pelcu, fără plată…
- Parcă eu nu ştiu? Aşa-i şi la noi, vin câte doi gaborii ăştia şi ne saltă de la treabă, zice: “Hai fă, te amendăm, te ducem la beci să dai nişte declaraţii, sau ne rezolvi cu câte-o scurtă?” Nu-i vorbă, că efortul nu-i mare, într-un sfert de ceas îi rezolvam pe amândoi, da era scârba… Unii sunt împuţiţi, ba lu unu i-am şi zis: “Nu-ţi speli bă, izmenele alea, că dau dracului în icter! Vine miros de acreală din ele…”…
- Şi?
- Şi mi-a dat una de mi-a umflat faţa. Ce să le ceri, asta-i viaţa… Da când s-a-nchis gara de ce n-ai plecat?
- Unde să mă duc? Pe urmă mai sunt şi altele…
- Auzi, nu ţi se pare că s-a aplecat într-o parte? Poate ar trebui să-l îndreptăm…
- Pe cine?
- Mortu’, cum pe cine!? S-a aplecat într-o parte şi poate cade de pe scaun…
- Ţi se pare! Nu trebuie să-l mişcăm, aşa am auzit şi eu, că nu-i voie să-i mişti din loc până nu vine Poliţia…
- Mai sunt ţigări în pachetul ăla? Poate că a mai rămas vreun strop de cafea în ibricul ăla…
- Mai sunt şi ţigări, văd că au mai rămas vreo cinci, mai e şi cafea, da nu mai avem zahăr…
- Pune aşa cum e, e bună şi amară, nici viaţa nu-i altfel… Ziceai că mai sunt şi altele…
- Eşti primul om care mă-ntreabă… Acu cinci ani mi-a murit nevasta, leucemie, am umblat prin spitale cu ea, degeaba. Am rămas cu Luiza, fetiţa noastră, care până la patru ani nici n-a vorbit, am crezut că-i mai înceată la vorbă, am fost cu ea pe la logopezi…
- Ce-s ăia?
- Doctori care se ocupă de vorbire. Mi-au luat banii, mi-au făcut promisiuni, fata vorbea într-o limbă a ei, noi nu înţelegeam decât semnele. Doar mamă-sa, cât a trăit, o pricepea. Pe urmă am fost la alţi doctori şi aşa am aflat că Luiza e retardată, mintea ei rămăsese ca unui copil de până-n doi ani. Acu stă toată ziua la televizor şi se uită la reclame şi la desene animate, am o verişoară rămasă fată bătrână care s-a mutat la noi şi are grijă de ea. Eu stau aici, parcă aş avea vreo treabă, da sunt mulţumit că nu am prăvălie în centru, că nu trebuie să văd copiii mergând pe drum, către şcoală… Atunci mi s-ar face rău! Pe aici nu trece, niciodată, niciun copil!
Larisa îl privea printre gene, dincolo de fumul pe care-l sufla încet, pe bufetier şi o undă de părere de rău o cuprinse gândindu-se la soarta bietului bufetier.
- Ai avut şi dumneata o soartă… Baremi amărâtul ăsta s-a dus, cum zic popii: “Unde nu-i întristare, nici suspin…”, aşa cum e mai uşor, fără chinuri, la vorbă, dup-o masă bună…
De afară se auziră tropăituri grele, de bocanci şi pe uşa deschisă dintr-o dată, intrară trei oameni îmbrăcaţi în uniformă, cu Pârţoi păşind după ei…
- Aţi ajuns, nea Pârţoi? Ţigări ai luat?
- Am luat, dom şef…
- Da pe nebunul ăla de jandarm l-ai găsit?
- Nţţţţ, că asta-i o chestie mai tare decât moartea lu’ dom’ Melaiche…
- Cum mai tare?
- Păi nimeni nu l-a văzut pe jandarmul nostru şi dacă e să auziţi o chestie, staţi că vă spune dom’ căpitan… Zicând acestea, Pârţoi suflă în pumnii pe care-i frecă apăsat şi îşi apropie palmele, cu degetele răsfirate, de godinul încins. Al dracului viscol, am crezut că ne ia pe sus. I-am adus pe dumnealor cu căruţa, că maşina nu le-a pornit… Tot aşa şi la ăia de la Salvare, da au zis că o rezolvă ei şi vin repede… Tot căişorii, săracii! Scoase din buzunarul scurtei vătuite două pachete de ţigări. Ia de-aici, dom’ şef, cred că ne ajung pentru cât o să trebuiască să stăm aici mult şi bine…
– Păi de ce unchiule? Şi nu mi-ai zis ce-i cu jandarmul…
- Păi nu-ţi zic eu, să spună dom’ căpitan!
Unul dintre oamenii în uniformă se apropie de ei, ferindu-se să nu se atingă de godin. Avea faţa înroşită de ger şi din ochii afundaţi într-o grăsime gălbuie, i se scurgeau pe obrajii bucălii două şiruri de lacrimi. Îşi aprinse o ţigară pe care-o scoase dintr-o tabacheră demodată, se uită prelung la fiecare dintre ei şi, într-un târziu, după ce mai trase un fum lung, pe care-l slobozi în rotocoale savante, rosti cu o voce mult mai piţigăiată decât s-ar fi presupus că are un om cu fizicul lui:
- Ce jandarm, dom’le? noi nu ştim de niciun jandarm, am vorbit şi la judeţ, nu era niciun obiectiv de pază aici! Pe urmă, unde aţi văzut dumneavoastră ca un singur om să facă de pază, şi încă înarmat, continuu, fără să vină nimeni să-l schimbe? Mai mult de asta am venit, să vedem ce-i cu aiureala asta, că pentru hoitul bătrânului puteam să facem hârtiile şi din birou, nu era musai să ieşim prin viforniţă…
Tăcerea fu ruptă de Larisa care ascultase, cu gura căscată, ce spune omul în uniformă:
- Uite-al dracului, l-am făcut de-a moaca şi s-a dus pe apa sâmbetii şi coteţu pe daiboj!

Şi nădejdea asta mi-a dat puteri pe care nu le cunoşteam… Mai multe zeci de ani mi-am dus zilele într-un templu al unei religii noi, ras în cap şi pe faţă, prefăcându-mă că meditez, că încerc să păstrez cu mintea mea Marile Taine. În fapt, multe dintre cele ce se conturau ca mari mistere pentru oamenii ce veneau să depună ofrande la Templu, erau lucruri simple pentru mine, numai că nu le puteam împărtăşi; înţelegerea lor i-ar fi înnebunit pe bieţii oameni… Ei se minunau, încă, de poveştile naive despre naşterea unor zei şi-i ascultau cu gurile căscate pe cei ce ştiau să citească, povestindu-le vieţile şi faptele acelor zeităţi. Am aşteptat acolo ca zilele şi nopţile să se scurgă, înarmându-mă cu răbdare, ceea ce a dat figurii mele ostenite un aer de meditaţie profundă. Asta i-a păcălit pe oameni, cei mai dezamăgiţi de propriul lor destin venind să se roage alături de mine, crezând că am puterea, că am găsit calea prin care rugăciunile să ajungă la urechea şi înţelegerea Celui Ce A Făcut şi Timpul şi Soarta şi poate Să Judece vorbele şi faptele şi gândurile fiecăruia dintre noi. Nu i-am respins pe niciunul dintre aceşti deznădăjduiţi, mai ales că am crezut că pot să preiau şi eu din puritatea şi ardoarea rugăciunilor lor, că pot să mai simt şi eu patima ultimei credinţe… Aşteptam, însă, încordat şi nerăbdător, ultima întâlnire cu Magul Nebun, pentru că speram să vină pentru ultima oară, să-mi dea dezlegarea şi să pot pleca pentru totdeauna din lumea oamenilor vii. Ştiam că mă va întreba din nou despre numele Ei, eram hotărât să i-l spun, să termin şi să plec, pentru că o oboseală nesfârşită îmi cotropise şi trupul şi sufletul. Anii se scurgeau încet, carnea mi se împuţinase pe trup şi rar gustam din boabele de orez aşezate în boluri ritualice, ce ni se aduceau ca ofrande. Pelerinii îmi aşezau ghirlande de flori în jurul gâtului, dar puţini au observat că florile proaspete, incredibil de frumoase şi de viu colorate, se ofileau atunci când atingeau pielea pământie a grumajilor mei. Din hăţişurile care înconjurau Templul, ieşise într-o după amiază o tigroaică însoţită de doi pui abia înţărcaţi. Probabil că foamea o scosese din hăţişuri, fiind atrasă de mirosurile excitante ale cărnurilor trupurilor pelerinilor. S-a repezit asupra unei femei ce strângea un copil mic la piept, labele uriaşe au ucis mamă şi fiu, iar colţii puternici s-au înfipt în gâtul delicat al tinerei femei. Vânătorii Templului au săgetat-o, alarmaţi de ţipetele pelerinilor şi erau pe cale să ucidă şi cei doi pui, când m-am ridicat de la locul meu şi i-am oprit cu un strigăt pe care nici nu mi l-am recunoscut. Cei doi pui mi-au fost aduşi, iar de atunci au stat mereu lângă mine, ca nişte statui vii. În curând au încetat să se mai zbenguiască, trupurile le-au crescut şi statura lor impunătoare băga groaza în oameni. N-au făcut, însă rău nimănui, iar pelerinii treceau pe lângă ei ca pe lângă nişte pisici uriaşe, complet inofensive, iar lucrul acesta făcu să sporească faima Templului şi a mea. Doar în câte-o noapte cu lună plină, eu Rătăcitorul care-mi găsisem liniştea aici, ieşeam în hăţişurile nepătrunse şi slobozeam urletul meu de Lup Singuratic, sperând că din negura albă a Nădejdii voi fi auzit de Magul Nebun, care va veni să-mi curme chinul. Atunci, cele două uriaşe feline îşi slobozeau şi ele răcnetele înspăimântătoare în timp ce pelerinii, vânătorii şi călugării se zăvorau în Templu, fiind convinşi că urletele acelea erau slobozite direct din Iad…

Într-o dimineaţă când negurile nu fuseseră încă risipite, când ceaţa ridicată din hăţişuri acoperea totul ca o spumă lăptoasă, iar cei doi tigri dormeau cu capetele sprijinite de umerii mei, i-am auzit vocea cavernoasă. Am deschis ochii şi l-am văzut. În mâinile descărnate ţinea un vas canopic, din cele în care marii maeştri ai îmbălsămării mumiilor egiptene aşezau organele celor morţi.

- Ai venit, în cele din urmă…

- Am venit şi ştiu că eşti pregătit! În această dimineaţă am să-ţi dau dezlegarea, dar nu tu, ci eu am să trec dincolo, căci eu m-am izbăvit.

- Cu mine ce se va întâmpla?

- Ai să te întorci în alte locuri şi în alte timpuri, ca să-ţi consumi întreg Calvarul. Nu mai ai mult şi vei izbăvi şi tu… un singur hotar te mai desparte de Linişte.

- Cu vasul acela ce faci?

- Pentru că nu mai pot lua asupra mea povara mărturisirilor tale, ai să rosteşti numele blestemat aici, iar eu am să sigilez vasul şi am să-l trimit în apele negre ale Tainelor Grele, să izbăvească acolo, prin Uitare, întregul ei păcat…

- Să terminăm atunci! Am zis şi am întins mâinile după vasul canopic. Mişcarea mea a trezit cei doi tigri care au început să mârâie fioros. Am luat vasul şi am şoptit numele în Tăcerea şi Întunericul pereţilor delicaţi de lut negru.

Magul a luat vasul, i-a aplicat dopul sigiliu şi a gravat pe el litera Nu ştiu ce a făcut cu el, n-am mai văzut nimic, pentru că cei doi tigri m-au lovit în acelaşi timp şi am simţit pe tâmple, pe faţă, pe umeri, sângele meu şiroind de sub ghearele lor. Era cald şi era… VIU! Am urlat cât m-au ţinut plămânii, dar scufundându-mă într-o apă groasă, ca cea a Uitării, am auzit o voce, venită, parcă de la mari depărtări:

- Ţineţi-l bine, se trezeşte; mai daţi-i anestezic! Vocea aceea şi nedumerirea mea au fost acoperite de râsul sălbatic al Magului Nebun… Şi totul a început să doară atât de intens, încât am căzut într-un leşin cum nu mai cunoscusem…

Roman de Marius Cilibia

Nicio poveste nu are sfârşit, aşa cum, desigur, nu are nici aceasta. Restul este în sufletul fiecăruia dintre noi… Eu am închis coperţile despovărat de lucruri pe care le-am ştiut şi le-am scris… De aici încolo începe visul că nimic din ce a fost urât nu se va repeta. Vor veni alte poveşti, alţi oameni îşi vor spune patimile şi nădejdile. Iar eu le voi scrie şi pentru cei care le ştiu şi pentru cei care vor să le afle…

Marius Cilibia

Descarcă romanul în format electronic

Roman de Marius Cilibia

Nu fusese niciodată la mare, nu-şi aducea aminte de un asemenea eveniment, când ceilalţi copii erau duşi în tabără, la Năvodari, el era pedepsit sau era trimis în tabere în care nu voiau să se ducă alţii, nişte locuri anoste, cu barăci dormitor din pal melaminat, cu cantine în care colcăiau gândacii, iar personalul îi privea ca pe ceea ce şi erau, de fapt: nişte orfani, crescuţi din banii statului. Nu-şi aducea aminte de niciun părinte, i se spusese că muriseră amândoi, când era încă sugar. Ca printr-o ceaţă, totuşi, se vedea lângă o femeie foarte frumoasă, cu păr castaniu, lung până în talie, ochi migdalaţi, dinţi albi, frumoşi, fustă bleumarin şi bluză albă, din mătase. Se juca cu el pe malul unei întinderi nesfârşite de apă şi îi punea la ureche o scoică mare, imensă, iar el auzea adevărate furtuni cuprinse între pereţii din sidef. Îşi forţase memoria să-şi aducă aminte mai multe, dar nu reuşise, într-un târziu ajungând la concluzia că imaginile nu erau decât secvenţe dintr-un vis pe care-l avusese şi care-i plăcuse foarte mult… De altfel, amintiri plăcute avea prea puţine la cei optsprezece ani ai lui. În schimb, din celelalte… Bătăi, cât cuprinde! Şi de la copiii mai mari şi de la pedagogi şi de la cadrele didactice, ba chiar şi de la femeile de serviciu şi supraveghetori. Doar „tanti” Ileana, bucătăreasa bătrână şi grasă, îi arătase compasiune, sau milă, îl mai proteja de bătăi şi îi dădea câte o felie de pâine cu marmeladă…

Descarcă romanul în format electronic

Roman, de Marius Cilibia

Dimineaţa intra leneşă, greţoasă, printre pleoapele grele. Alexandru Vadiru se trezi din somnul care nu-i limpezise capul după cheful de seara trecută. Pe umăr simţea o claie de păr mirosind a şampon ieftin, iar în braţe căldura unui corp străin, fără haine. Nu-şi aducea aminte cum o cheamă pe fată, nici cum ajunsese cu ea acasă, nici cum arată. Ar fi vrut să-i vadă faţa, dar lumina nu putea pătrunde prin jaluzelele groase…Nu i se întâmpla prima oară, iar de la un timp nu mai era surprins că i se întâmplă astfel de lucruri. Oraşul era mic şi a doua zi ştia toată lumea că Vadiru iar a plecat de la chef cu vreo curvă. Spectatorii de la meciurile de pe teren propriu pândeau orice greşeală, cât de măruntă a mijlocaşului lor, ca să-i strige cuvinte obscene din tribună, excitaţi de faptul că pot să o facă; doar nu poţi să-i vorbeşti aşa în orice zi unei vedete internaţionale… Alexandru prinsese şi meciuri de senzaţie, dar şi partide anoste în târguşorul acesta, unde toată lumea era moartă după fotbal, lăutarii îi cântau gratis, iar vinul şi curvele erau mai ieftine decât oriunde. Lume săracă, pentru cine să fie făcute preţuri mari? Cu ani în urmă l-ar fi deranjat faptul că toţi se mulţumeau cu puţin, că era privit ca o vedetă, deşi randamentul său era cu mult sub forma care îl consacrase. Avusese momentele lui de glorie, selecţiile în echipa naţională, contractele din străinătate, ba şi acum mai avea ceva oferte de la echipe de mâna a doua sau chiar mai slabe. Se complăcea, însă aici, unde nimeni nu-i cerea să dea mai mult decât se nimerea, după adversar, toane sau formă. În ultimul campionat fusese evidenţiat de vreo patru ori în presa centrală şi cam asta fusese tot. Îi plăcea când se scria frumos despre el, deşi îşi dădea seama că timpul lui trecuse, ştia că dacă va continua să ducă viaţa asta, mai mult de două-trei sezoane nu o mai putea duce. Simţea în coaste respiraţia celor tineri, iar perspectiva de a intra câte 10-15 minute, pe final de meci, nu-l încânta deloc. Nici posibilitatea de a prelua vreo grupă de copii, ca antrenor, nu i se părea o soluţie. La cât cheltuia el, cum să-i ajungă o simplă leafă de antrenor? Până acum, astfel de gânduri erau foarte rare, de la o vreme, însă… Puse mâna pe cearşaf şi îl trase uşor de pe trupul fetei. Nu voia să o trezească brusc, ştia că se va trezi singură lipsită de căldura protectoare a ţesăturii uşoare. Fata i se păru incredibil de frumoasă şi Vadiru începu să zâmbească. Se gândea că nu mai văzuse nici o curvă care să fie frumoasă şi dimineaţa… Îşi puse în gând să o întrebe cum o cheamă, ca să o mai cheme şi altădată…

Descarcă romanul în format electronic

Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le…

Dimineaţa intra leneşă, greţoasă, printre pleoapele grele. Alexandru Vadiru se trezi din somnul care nu-i limpezise capul după cheful de seara trecută. Pe umăr simţea o claie de păr mirosind a şampon ieftin, iar în braţe căldura unui corp străin, fără haine. Nu-şi aducea aminte cum o cheamă pe fată, nici cum ajunsese cu ea acasă, nici cum arată. Ar fi vrut să-i vadă faţa, dar lumina nu putea pătrunde prin jaluzelele groase…Nu i se întâmpla prima oară, iar de la un timp nu mai era surprins că i se întâmplă astfel de lucruri. Oraşul era mic şi a doua zi ştia toată lumea că Vadiru iar a plecat de la chef cu vreo curvă. Spectatorii de la meciurile de pe teren propriu pândeau orice greşeală, cât de măruntă a mijlocaşului lor, ca să-i strige cuvinte obscene din tribună, excitaţi de faptul că pot să o facă; doar nu poţi să-i vorbeşti aşa în orice zi unei vedete internaţionale… Alexandru prinsese şi meciuri de senzaţie, dar şi partide anoste în târguşorul acesta, unde toată lumea era moartă după fotbal, lăutarii îi cântau gratis, iar vinul şi curvele erau mai ieftine decât oriunde. Lume săracă, pentru cine să fie făcute preţuri mari? Cu ani în urmă l-ar fi deranjat faptul că toţi se mulţumeau cu puţin, că era privit ca o vedetă, deşi randamentul său era cu mult sub forma care îl consacrase. Avusese momentele lui de glorie, selecţiile în echipa naţională, contractele din străinătate, ba şi acum mai avea ceva oferte de la echipe de mâna a doua sau chiar mai slabe. Se complăcea, însă aici, unde nimeni nu-i cerea să dea mai mult decât se nimerea, după adversar, toane sau formă. În ultimul campionat fusese evidenţiat de vreo patru ori în presa centrală şi cam asta fusese tot. Îi plăcea când se scria frumos despre el, deşi îşi dădea seama că timpul lui trecuse, ştia că dacă va continua să ducă viaţa asta, mai mult de două-trei sezoane nu o mai putea duce. Simţea în coaste respiraţia celor tineri, iar perspectiva de a intra câte 10-15 minute, pe final de meci, nu-l încânta deloc. Nici posibilitatea de a prelua vreo grupă de copii, ca antrenor, nu i se părea o soluţie. La cât cheltuia el, cum să-i ajungă o simplă leafă de antrenor? Până acum, astfel de gânduri erau foarte rare, de la o vreme, însă… Puse mâna pe cearşaf şi îl trase uşor de pe trupul fetei. Nu voia să o trezească brusc, ştia că se va trezi singură lipsită de căldura protectoare a ţesăturii uşoare. Fata i se păru incredibil de frumoasă şi Vadiru începu să zâmbească. Se gândea că nu mai văzuse nici o curvă care să fie frumoasă şi dimineaţa… Îşi puse în gând să o întrebe cum o cheamă, ca să o mai cheme şi altădată…