Posts Tagged ‘razboi’

POVESTE DE DEMULT 25

09.01.11

Trei ani îşi purtase războiul umbrele triste, însângerate, peste pământurile acelea, apoi se mutase prin alte părţi, lăsând oamenii locului să-şi revină, să uite şi să se înmulţească, ca să facă faţă altor încercări încercări. În cerdacul stărostie de Domazlice, cu faţa umbrită de-o rană curmezişă, de la tâmpla dreaptă până spre bărbie, nu tocmai proaspătă, şi ochii umbriţi de multele întâmplări grozave văzute în ultimii ani, sorbea mied stând aşezat pe o bancă de lemn, acoperit cu o blană de oaie, Jiri Mladcek, proaspăt staroste după ce socrul său, Vladimir Zlokasna, răposase de curând. Ochii săi se odihneau pe poticnelile celor doi gemeni bălai, uşor săriţi de jumătatea celui de-al doilea an de viaţă, agăţaţi de fustele Maryszei înveşmântată în hainele de doliu mare după moartea fostului staroste. Auzi mai întâi tropotul calului, apoi văzu călăreţul care se opri în faţa porţilor grele, din blăni groase de stajar prinse în braţe de fie negru, bătut pe nicovală.

–         Epistolă pentru staroste, dădu glas străjerul înarmat de la porţi şi Jiri făcu semn să lase mesagerul să intre. Ceva din figura şi culoarea părului mesagerului, căci acesta îşi scosese calapacul ciudat pe care-l purta, în semn de respect, i se părea cunoscut şi abia într-un târziu, privindu-l mai atent, se dumiri…

–         Unde ţi-e lupul, băiete şi ce veşti aduci?

–         Lup a rămas în tabără, altfel ne-ar fi urmărit haite de zăvozi de prin satele pe unde am, trecut, iar hangii nu ne-ar fi primit să ne dea hrană şi adăpost. Cât despre veşti, citeşte domnia ta, epistola aceasta!

Jiri luă pergamentul din mâinile roşite de frig ale lui Gero şi privi îndelung pecetea meşteră, care înfăţişa un turn creneluit, având la bază undele unei curgeri de apă. Peste cele două simboluri se încrucişau un iatagan şi-un paloş greu, de cuirasier, iar dedesubt se vedeau două litere: I.A. desprinse cu grijă, cu vârful jungherului, pecetea din ceară verde prinsă pe şnur răsucit de mătase şi citi:

„Fie ca veştile de la noi să te găsească sănătos, Înălţimea ta, staroste de Domazlice! Iată că profeţiile astrologului s-au împlinit şi Buchwald a murit în stufărişul smârcurilor de la Roudnice, asta dacă mai voiai un semn că toate-s rânduite pe răbojul cel mare, de dincolo de stele şi de puterea noastră de pricepere. Dar nu despre asta vrem noi să-ţi dăm de ştire, nici despre faptul că pe Virula o cam ţin şalele după ce s-a rupt osia căruţei şi ea a căzut, cu calabalâc cu tot, în apa aceluiaşi smârc, pe când cătam loc tare să ne batem cu duşmanul după ştiinţa noastră şi nu după a lui. Acestea sunt lucruri neînsemnate, iar noi suntem, cu toţii, puţin peste 1500 de săbii şi cererea ar fi mai mare, căci războiul pare fără sfârşit şi are nevoie, mereu, de oameni tineri, pe care noi să-i prefacem în luptători pricepuţi. Aşadar, Înălţimea Ta, dacă ai prin stărostie flăci buni de harţ şi care nu se împacă să mânuiască doar îmblăciul, sapa şi coasa, îndrumă-i către trupa noastră, iar solda va fi de 1 taler şi patru piaştri pentru fiecare an de serviciu, la care se adaugă hrana şi învăţătura. Cum nu suntem prea mulţi cei care ştim carte, am spus vorbele acestea grămăticului şi bijutierului nostru, Valentin Vaskaly din Oraşul de Aur, Praga, care ne-a şi semnat, iar noi, la urmă, am pus pecetea! Ioan de Alep”.

Jiri Mladcek, staroste de Domazlice, frământa visător pergamentul din mâini, uitând de ulcica de mied şi de solul din faţa sa, care aştepat îndemn la ospăţ şi odihnă.

–         Primusz, Jagginek! se auzi glasul subţire al Mariszei chemându-i pe cei doi gemeni care alergau după coada unei găini speriate. Sol şi staroste zâmbiră altor vremuri şi se ridicară, cătând intrarea în casa mare şi primitoare, unde buştenii duduiau în vatra largă pe marginea căreia clocoteau două oale pântecoase din care se ridicau aburi îmbietori…

 

Turnu-Severin 19 aprilie 2011

Furca Văii 13 august 2011.

POVESTE DE DEMULT 20

08.21.11

Sub pânza de cort întinsă între cele două căruţe, aşezaţi pe tărgi făcute din ramuri tari de salcâm, acoperite cu cergi aspre, din cânepă, stăteau Dighenis Volomides şi Rinaldo, tânărul lăncier din Siena care se pricopsea cu câte o rană după fiecare confruntare. Primo le cususe rănile cu mâna lui meşteră, atent, fără milă, curăţind bine tăieturile adânci. Pe urmă fuseseră pansaţi de Virula care venea şi le cerceta legăturile în fiecare zi, hrănindu-i ca pe nişte prunci la care ţineau. Pânza de cort îi ferise de stropii ploii care căzuse patru zile, fără întrerupere, oprindu-se abia seara trecută.

–         Poate că Dumnezeu şi-a întors faţa către noi, spuse romeul încet, fiind încă lipsit de putere după ce căzuse rănit pe valul de apărare. Ploaia asta i-a ţinut departe pe duşmani. Poate că Jiri a ajuns la Scwandorf, să ceară ajutoare, dacă n-o fi fost spârcuit de cetele de cercetaşi călări ale răsculaţilor…

–         Stai liniştit, camarade! Să fi sigur că ceea ce rosteşte Primo sunt doar gândurile Domnului! Eu unul nu l-am auzit niciodată greşind în hotărârile luate… Pe lângă astea mai pune şi norocul proverbial al comandantului Hagen… Tânărul lăncier rostea cuvintele cu o convingere nestrămutată, ceea ce-l făcea şi pe romeu să capete o mare încredere în sfârşitul fericit al campaniei.

–         De când lupţi în trupa lăncierilor, Rinaldo?

–         Astă primăvară s-au împlinit doi ani de când am fost primit în trupă şi acela a fost norocul vieţii mele. Şi asta tot lui Primo i se datorează, dar nici Francisco n-a fost străin de norocul meu.

–         Cum aşa?

–         Sunt un copil al străzilor din Siena, Dighenis, pe tatăl meu nu l-am cunoscut, dar mama era spălătoreasă. Avea şapte copii agăţaţi de fustele-i zdrenţăroase, aşa că n-a făcut mare caz când a văzut că n-am mai trecut pe la cocioaba în care locuiam, la marginea zidurilor Sienei, lângă gaura prin care se scurgeau dejecţiile cetăţii. M-am înhăitat cu zurbagii oraşului şi am trăit mult mai bine, mai liber şi mai îndestulat decât aş fi făcut-o alături de fraţii, de surorile mele şi de bunica Andreea, care fusese cea mai cunoscută prostituată din oraş. Am început să şterpelim rufele puse la uscat, pe urmă am trecut la furtişaguri mai importante, mai ales din piaţă, de pe tarabele negustorilor. Sigur că în hoinărelile noastre ne încrucişam cu cetele altor derbedei şi nu au lispit confruntările în care a curs sânge. Am deprins, în scurt timp, obiceiul de a scoate cuţitul şi am devenit meşter la aruncarea lui la ţintă, aşa cum mă învăţase un tovarăş mai vârstnic, care servise câţiva ani pe o galeră genoveză. La câteva zile după ce am împlinit 20 de ani, la o petrecere din piaţa Signoriei, am crestat cu cuţitul doi tineri care mă văzuseră când şterpeleam punga unui vânzător de mărunţişuri. Lumea se îmbulzise să vadă spectacolul unui păpuşar, eu am profitat de aglomeraţie, iar cei doi au venit să-mi ceară câştigul, ameninţându-mă că altfel mă dau pe mâna guarzilor.

–         Ai ales să-i tai?

–         Siena nu-şi tratează prea bine răufăcătorii, cu excepţia celor bogaţi, desigur, ale căror familii pot plăti răscumpărarea stabilită de juzi. Pe ceilalţi, ori îi execută, ori îi vând galerelor genoveze, pisane sau veneţiene.

–         Cum ai scăpat?

–         Atunci veniseră la Siena Primo, Francisco şi trezorierul Zulbein, ca să recruteze oameni pentru trupă. Căutau bărbaţi puternici, care mai serviseră şi sub alte flamuri, trupa era decimată, Hagen proaspăt comandant, iar Primo mâna de fier care conducea şarjele.

–         Şi te-au ales şi pe tine?

–         Cu mare greutate, întrucât nu ştiam să călăresc, eram destul de firav şi nu mai servisem ca soldat. Eram doar un hoţ scandalagiu. În plus, auzind că Signoria cerea doi scuzi pentru eliberarea mea, trezorierul Zulbein s-a opus din răsputeri. Cel care a hotărât a fost Primo, iar cel care l-a îmbunat pe Zulbein a fost Francisco. Ca să acopăr preţul răscumpărării, am servit un an fără soldă, dar nu-mi pare rău, aici sunt ca un membru al familiei pe care n-am avut-o, parcă, niciodată. Sunt lăncier în trupa lui Hagen, am văzut lumea şi mă pot întoarce, când voi fi mai vârstnic, bogat şi respectat în Siena…

–         În companiile lui Rigasso ai fi putut lupta?

–         De ce mă-ntrebi asta?

–         Când războiul acesta se va termina, eu n-am să pot rămâne cu voi, nu sunt lăncier, iar servitor nu vreau să mai fiu. Aşa că, prietene, sunt nevoit să mă gândesc la ce voi face şi ca mine gândesc mulţi dintre pedestraşii lui Primo…

–         Eu, în locul tău, nu m-aş gândi la asta. Războiul nu s-a sfârşit, iar aşa cum se arată, va fi lung şi sângeros. În ce priveşte angajarea în companiile lui Rigasso, nu, eu n-aş face-o!

–         De ce?

–         O fi italian ca şi mine, dar e ceva care nu-mi place la el şi când spun asta nu mă refer la faptul că e sângeros, pentru că am văzut că oamenii lui îl iubesc, asta înseamnă că-i tratează bine, dar n-am încredere în oamenii de două ori însemnaţi de Dumnezeu…

–         Cum de două ori?

–         Ai văzut smocul de păr alb care-i cade pe-o sprânceană, dar n-ai fost suficient de aproape ca să vezi că şi culoarea ochilor i se schimbă, sunt când verzi ca otrava, când au strălucirea liniştită a opalului… Am auzit că sunt unele pisici, la sarazini, care au ochii la fel, da mie nu-mi plac pisicile. Când eram mic, una hoaţă şi grasă mi-a şterpelit felia de şuncă pe care mi-o adusese bunica Andreea de la măcelarul Brento, cel cu burta mare şi moale şi ochii urduroşi. În seara aia am dormit nemâncat şi am visat munţi de şunci dolofane şi de cârnaţi aromaţi de m-am înecat în somn cu propriul scuipat…

–         Aţi putea să vorbiţi mai liniştiţi, să vă păstraţi puterile şi să nu vă mai agitaţi atâta, altfel au să vi se desfacă legăturile, iar noi n-avem atâtea feşe câte puteţi voi murdări. Vorbise Virula care venise cu două blide de fiertură să-i hrănească pe cei doi. Rinaldo îi făcu complice cu ochiul lui Dighenis Volomides şi vocea lui mieroasă, de fost hoţ mărunt pe stradelele Sienei, picură dulceaţă în urechile Virulei:

–         De foame şi de dor de bucatele tale grozave, am început să sporovăim şi noi, mamă Virula…

Bătrâna, îmbunată nu doar de lauda adusă bucatelor, ci şi de faptul că Rinaldo o numise „mamă” aşa cum nu o numise nimeni vreodată, le potrivi legăturile şi îi hrăni mormăind, ca o cloşcă care-şi protejează puii. Se gândea că în luptele care vor urma se putea întâmpla orice şi îşi putea pierde protejaţii…

POVESTE DE DEMULT 18

08.16.11

În sala mai mult lungă decât largă, luminată de cele patru ferestre înalte, cu vitralii care aduceau luciri colorate pe obrajii comandanţilor, consiliul de război era în toi. Episcopul Jeronimus, adus pe un fel de targă improvizată de slujitorii castelanului Ghunter Trocha, acoperit cu plocăzi grele şi călduroase, asista şi el la acest consiliu. Între Hagen şi Rigasso stătea starostele de Domazlice cu braţul stâng prins într-o faşă lată, petrecută pe după gât, după ce fusese oblojit de unul dintre felcerii Episcopului. În celălalt capăt al mesei lungi, masive, ca de trapezărie, stăteau castelanul, Primo şi Manfred von Paulen. După ce închinară o cupă de vin în cinstea victoriei şi în memoria celor duşi, primul care vorbi fu Hagen:

–         În ce mă priveşte, n-am mare experienţă în bătălia purtată în întărituri, nu ştiu să conduc apărarea unei fortificaţii. Oamenii mei sunt călăreţi, ştim să ne batem la câmp deschis, dar sunt convins că Primo, care a luptat pe zidurile Bizanţului, precum şi Manfred von Paulen sunt mai mult decât pricepuţi şi ne pot da sfaturi înţelepte… Rigasso aprobă printr-o clătinare a capului şi toţi ochii se îndreptară către cei doi bărbaţi. Venerabilul teuton se ridică cu greutate; ziua şi echipamentul greu lăsau urme în mişcările vajnicului cavaler-călugăr:

–         Dacă prietenul Neurath ar mai fi fost aici, cu bucurie l-aş fi recomandat pentru misia de a conduce apărarea poziţiilor noastre. Eu, domnilor şi Monseniore, am privit întotdeauna duşmanul în ochi din înaltul şeii şi în 72 de ani de viaţă nu i-am arătat niciodată dosul mantiei duşmanului. Mi-au mai rămas 42 de fraţi-cavaleri sub comandă, în afara pedestraşilor, şi vă jur pe rănile Mântuitorului că vom şarja până la ultima suflare şi până la ultimul ciot de lance, dar mai mult nu-mi cereţi. Nu ştiu ce-i frica, dar la strategie nu mi-am bătut niciodată capul! Aşa că să vorbească cel mai priceput dintre noi. Zicând acestea se uită către Primo şi, în semn de respect, îşi lovi mănuşile grele, de cuirasier, de apărătorile înzăuate ale coapselor, gest urmat de Hagen şi Rigasso, în vreme ce starostele de Domazlice izbea pocalul gol de masa grea de stejar. Copleşit de asemenea dovezi de recunoaştere a priceperii sale, Primo se înălţă drept din jilţul în care stătea:

–         N-am vorbit niciodată în faţa atâtor cavaleri comandanţi, în faţa unor căpetenii atât de cunoscute, dar am s-o fac acum. Vă mulţumesc, Înălţimile voastre, pentru cinstea pe care mi-o faceţi! Să iertaţi, mai întâi de vorbă proastă, dar cred că astăzi am mai câştigat o zi doar cu mare noroc…

–         Cum aşa? I-am gonit pe ţopârlani şi i-am scăldat în sânge… îl întrerupse castelanul…

–         Tăcere, domnia ta! ripostă Rigasso. Să-l lăsăm pe unul mai vrednic să vorbească…

–         Dacă nu erau bravura şi atenţia slujitorilor, am fi fost copleşiţi dinspre râu, iar acum am fi fost hrană peştilor din Radbuza! Continuă Primo. Linia valului este mult prea lungă şi nu o putem apăra în faţa încă unui atac. Va trebui să ridicăm altul, mult mai aproape de ziduri, cu câteva palme mai înalt şi cu deschideri pentru ieşiri puse între deschiderile actualuliui val.

–         Credeţi, domnule, că ne vor da răgaz rebelii să facem lucrările astea? Întrebă starostele de Domazlice.

–         Sunt sigur că da! Bohemii, aşa cum i-am văzut eu, sunt habotnici, iar gândurile şi acţiunile unor fanatici sunt uşor de anticipat. Aşa că eu cred că mâine dimineaţă solii lor vor veni să ne ceară un răgaz ca să-şi adune morţii ale căror leşuri zac în faţa şi pe valul de apărare, fără ca tunurile de pe ziduri şi arcaşii noştri să le sporească pierderile. Noi o să-i  punem pe servitorii şi oamenii care au rămas lângă noi să adune leşurile alor noştri încă din seara şi noaptea aceasta, ca să avem ziua de mâine la dispoziţie pentru lucrările la noile fortificaţii…

–         Oamenii vor cădea de oboseală, ricană Rigasso, pricepând, în parte planul bătrânului lăncier. Dacă vor săpa toată noaptea la morminte, mâine nu vor mai fi în stare să ţină uneltele în mâini, ca să mai ridice un val de apărare, cu atât mai puţin vor putea să facă faţă unui nou atac…

–         Nu vom săpa niciun mormânt! replică Primo.

–         Cum aşa? Vorbiseră castelanul şi Episcopul în acelaşi timp.

–         Pentru un luptător orice mormânt e bun şi mulţi dintre cei care au luptat umăr la umăr cu mine, alături de care am gonit scară la scară, au fost acoperiţi de răcoarea zăpezilor iernii şi uscaţi de soarele verilor, lăsând oasele să le albească pe câmpurile în care ne-am vămuit, sub arme, tinereţile şi visele. Nu s-a întors niciunul să ne spună că sunt nemulţumiţi.

–         Şi ce propui domnia ta? Să le dăm foc, aşa cum făceau păgânii de demult? Starostele de Domazlice dăduse glas unui gând care-i muncea pe toţi.

–          Nu, că nici lemn de ars nu avem din belşug… Ar fi un consum inutil. Eu vă propun, Înălţimile voastre, să lăsăm şi această sarcină în seama duşmanului, astfel încât să-i dăm o treabă scârboasă în plus de făcut, iar noi să avem răgaz întru rânduirea treburilor noastre.

–         Vorbeşte mai desluşit, domnia ta, îl îndemnă castelanul.

–         Eu zic să aruncăm cadavrele morţilor noştri în Radbuza. Firul apei le va căra către liniile duşmane dinspre apus, iar aceştia, ca să nu se strice apa pe care nu o vor mai putea folosi pentru adăpatul cailor şi ca să nu se răspândească vreo molimă între ei, vor trebui să le pescuiască şi să le îngroape, scutindu-ne pe noi de treaba asta…

–         Scârbavnică propunere! rosti Episcopul…

–         Aşa e, Eminenţă, dar pe deplin justificată. Manfred von Paulen vorbise cu glas aşezat şi nimeni nu avu puterea să-l contrazică.

–         Spune mai departe, bătrâne! îl îndemnă Rigasso, fericit că nu fusese el cel care trebuia să întărească, cel dintâi, părerea lui Primo.

–         Între cele două valuri va rămâne un câmp de 15 stânjeni în care duşmanii vor fi la dispoziţia arcaşilor noştri…

–         Ca un teren de vânătoare! exclamă italianul cucerit de planul bătrânului. Acolo veţi vedea de ce sunt în stare arcaşii şi haiducii mei. Dacă tunurile vor bate dincolo de actualul val, acolo vom face un adevărat tărâm al morţii… Asta le va scădea curajul atacatorilor, iar nouă ne va crea avantajul de a lupta în spaţii înguste, mai punându-le o piedică în cale. Cât timp crezi că vom avea la dispoziţie până la viitorul atac, bătrâne?

Primo îl privi în luminile ochilor verzi pe italian şi glăsui:

–         Cel puţin două zile! Pe lângă strânsul şi îngropatul cadavrelor, au şi ei răniţii lor, au suferit pierderi uriaşe, deci aşteaptă să le mai vină întăriri…

–         Asta nu-i rău pentru noi? Poate că ar trebui să facem ceva… Cuvintele aparţineau castelanului care dovedea destul de puţină pricepere în treburile războiului…

–         Nu, lămuri Primo, luptătorii de elită au venit de multă vreme să le îngroaşe rândurile; de acum doar glotaşii care speră să prade castelul şi bagajele noastre li se mai pot alătura, iar aceştia, veţi vedea, le vor face mai mult rău decât bine, când va veni vremea…

–         Atunci aşa vom face, interveni pentru prima oară Hagen. Am să te rog, Primo, să aduci mulţumirile mele Virulei, pentru cântec şi pentru felul în care s-a bătut!

–         Da, da, deşteaptă scorpia, hohoti Rigasso, o femeie pe cinste! Am să vin, dacă-mi îngădui, s-o felicit.

Faţa lui Primo strălucea de mândrie în timp ce părăsea sala de consiliu, unde ceilalţi rămăseseră să sărute inelul Episcopului. Într-un colţ al coridorului strâmt o văzu pe Mariszya, fiica starostelui de Domazlice, iar bătrânul se prefăcu că-şi face de lucru cu una din copciile tunicii. Când ceilalţi ieşiră, Hagen se îndreptă drept către tânăra cu părul de culoarea paielor de orz, învăluit în privirea verde a italianului.  

POVESTE DE DEMULT 15

07.24.11

Castelul era vechi, făcut din piatră grea, de granit, sur-vineţie la culoare, în timp ce încăperile şi structurile uşoare se aflau alcătuite din piatră poroasă, cenuşie. Crenelurile şi podinele de acces erau alcătuite din lemn tare, de stejar. Grupul oamenilor de arme, avându-l în frunte pe castelanul Gunther Trocha, străbătu rapid curtea interioară şi pătrunse în Edificiu. Lui Primo, obişnuit cu lărgimea câmpurilor de luptă, clădirea care din afară părea impunătoare, i se păru meschină şi apăsătoare. Chiar şi sala mare, de la intrare, sală în care aveau să ţină consiliile de război comandanţii, părea scundă şi urâtă… Pereţii se terminau în arcade în arcade curb-ascuţite, împlinind tavanul nu prea înalt, aşa cum se vedea în lumina săracă a celor patru ferestre înguste şi înalte. Patru uşi grele, din stejar ţintuit în bare de fier, făceau legătura cu alte încăperi ale Edificiului. Bătrânul luptător abia se strecură prin una din ele, atunci când grupul condus de castelan pătrunse pe ea. Văzu că Hagen şi starostele de Domazlice se aplecară şi ei, prelatul cel gras pătrunse într-o dungă, în vreme ce Rigazzo, subţire şi sprinten, trecu fără niciun efort, ca şi când ar fi mers pe câmp. Coridorul strâmt care li se deschidea în faţă se termina cu o scară din lemn, ce-i duse la etaj şi paşii luptătorilor răsunau ciudat pe dalele de piatră lustruită care pavau coridoarele. În cele din urmă pătrunseră într-o încăpere mai mare, cu ferestrele acoperite şi luminată doar de două sfeşnice simple, din fier, în care ardeau lumânări de ceară. În mijlocul încăperii, într-un pat uriaş cu baldachin, zăcea trupul împuţinat al Episcopului de Lubeck, vegheat de doi prelaţi mai tineri, unul dintre ei ţinând în mâini un blid cu zeamă în care zdrăngănea o lingură de cositor. De partea cealaltă a patului uriaş, un doftor evereu, în robă din mătase neagră, se consulta cu ajutorul său care ţinea în mâini lanţeta şi un vas din alamă în care se închega puţin sânge negru, vâscos. Deci i-au lăsat sânge Monseniorului, se gândi bătrânul. Ştia că asta nu ajută la nimic, dar era metoda cea mai cunoscută şi mai folosită de cei care se declarau meşteri în tainele medicale. Se apropie de pat, îngenunche şi sărută inelul cu pecete de pe degetul mâinii drepte a Episcopului. acesta făcu un efort şi ridică mâna proaspăt sărutată, binecuvântând uriaşul luptător. Apoi degetele slăbite se odihniră pe pletele sure…
– Cum a fost, domnia ta?
– Ca la război, Monseniore! Unii am scăpat, alţii au rămas să însemne pământul câmpiilor şi văilor, dar duşmanii au pierdut mult mai mulţi oameni…
– Cum ai reuşit cu oamenii aceia pe care numai de puţină vreme i-ai făcut soldaţi?
– Făcându-i să se teamă de duşman şi să asculte orbeşte ordinele. Asta, pentru cine-i învăţat şi nu se teme de moarte, e uşor…, dacă alege oamenii potriviţi. Pe urmă, chiar aşa de neînvăţaţi cu războiul nu erau ei…
– Sunt mulţi duşmanii?
– Mulţi, Eminenţă, mulţi şi deprinşi cu războiul, dar socot că-i vom ţine în loc şi dacă în cel mult şase săptămâni primi ajutor, îi batem.
– De unde ajutor?
– Călăreţii bohemi, conduşi de Jiri, au plecat spre Schwandorf…
– Nu erau mai de folos aici? Poate că ar fi fost bine să trimitem nişte slujitori…
– Nu, Monseniore. Aici ne-ar fi fost de puţin ajutor, iar caii consumă mult nutreţ. În plus, o ceată de călăreţi care e văzută prin împrejurimi, dă de gândit duşmanului, iar cum îl cunosc acum pe Jiri, are să le dea mult de gândit…
– Cum de-au ajuns oamenii ăştia aşa de tari şi aşa de înverşunaţi împotriva adevăratei Biserici?
– Despre Credinţă şi dogmă nu prea ştiu ce să spun, Eminenţă, dar de întărit i-au întărit războaile şi greutăţile. Cine i-a înverşunat, nu ştiu, astea sunt taine care îmi scapă, eu nu sunt decât un oştean şi pot să recunosc un adversar valoros, aşa cum este şi cel pe care avem să-l înfruntăm… La solicitarea Episcopului, Primo povesti cu de-amănuntul felul în care se luptase şi pierise Neurath, greutăţile marşului de retragere, confruntarea cu cavaleria răsculaţilor şi bravura călăreţilor bohemi, aducând culoare în obrajii Eminenţei Sale. Când vorbi despre cum dăduse foc unor barăci din apropierea castelui, auzi două suspine şi ochii îi fugiră către un colţ al încăperii pe care nu-l luase în seamă până atunci. Fu uimit să vadă două tinere de neam, una înaltă, cu păr deschis la culoare, aproape alburiu, cealaltă mai scundă, cu straie mai bogate, păr întunecat şi un con împodobit cu văluri peste părul bogat. În spatele lor se ascundea sfioasă o slujnică. Cu lumini în priviri, Hagen îi desluşi bătrânului:
– Te uiţi la cele mai plăcute persoane de aici, Primo. Domnişoarele sunt Marysza, fiica starostelui de Domazlice şi Briggita, fiica castelanului de Harsovsky Tyn. Bătrânul observă lumina din ochii comandantului său şi căldura din voce atunci când rosti numele fiicei starostelui, dar prinse şi otrava din privirea italianului… Tinerele făcură câte o plecăciune sfioasă şi Primo le răspunse cu o înclinare a capului. Nu-i scăpase faptul că obrazul drept al Briggitei era însemnat de o pată urâtă, peste care cădeau, meşter aranjate, vălurile conului bogat. Se mai uită odată la fiica starostelui şi ştiu că de aici plecau căldura din vocea lui Hagen şi zâmbetul de pe faţa sa. Lăsă pe mai târziu să priceapă ce era cu italianul, fiind sigur că Virula putea să-i desluşească mai multe. Abia atunci îşi dădu seama că îi era dor de bătrână şi abia aşteptă ca audienţa la Episcop să se încheie, ca să meargă la ea, să vadă cum se descurcase pe timpul marşului de retragere, să-i audă ocările cu care era obişnuit şi care-i lipsiseră în ultimele săptămâni, aşa că răsuflă uşurat când Eminenţa Sa îi binecuvântă şi-i expedie cu o fluturare uşoară a mâinii. Se retraseră şi Primo părăsi Edificiul respirând cu nesaţ aerul de afară în care se desluşea mirosul cailor, al curelelor, al focurilor de forjă, al păcurii şi al… fricii. Era mirosul atât de familiar al taberelor, miros care îi era mai cunoscut şi mai drag decât cel al casei părinteşti pe care nu şi-l mai amintea…

POVESTE DE DEMULT 8

05.29.11

Stăteau pe o ridicătură uşoară, chiar într-o latură a taberei lor, cealaltă fiind sprijinită pe malul râpos al Otavei. Se auzeau uneltele servitorilor şi ale geniştilor care ridicau întărituri serioase din valuri de pământ, cu şanţuri. Ridicăturile erau întărite cu împletituri din răchită şi pari ascuţiţi, înfipţi bine în coasta valurilor. Episcopul şi cei din suita sa ceruseră ca tabăra să fie întărită chiar în jurul ridicăturii pe care stăteau acum, dar Hagen, aprobat de Rigazzo şi von Paulen se opusese cu vehemenţă:
– Monseniore, în ce priveşte treburile războiului vă rog să ne lăsaţi pe noi să decidem. Apa este mai importantă decât priveliştea, iar noi s-ar putea să ne aflăm în faţa unei confruntări mai lungi şi mai dure decât ne-am fi dorit. Aici, în timpul bătăliilor, vom instala artileria lui Neurath şi vom stabili un punct de observaţie. Pentru asta vom întări colina asta…
– N-ar fi mai bine să instalăm aici punctul de comandă? încercă Episcopul Lubeckului, Jeronimus.
– Nu, Eminenţă! Comanda o vom exercita de pe valul nostru de pământ. Artileria este mai bine să stea într-o parte pentru ca ghiulele să nu zboare pe deasupra oamenilor noştri. Caii se sperie uşor…
– Dar acolo nu vor fi apăraţi tunarii şi armele grele…
– Îi vor apăra oamenii lui Primo! încheie Hagen disputa privindu-şi drept în ochii miraţi bătrânul luptător. Aşadar prima sa misiune era deja stabilită. În noaptea caldă, cu cerul spuzit de stele, priveau de pe colina pitică la multele focuri ale inamicilor şi vedeau, cu strângere de inimă, că pojarul era mult mai întins decât bănuiau. Sigur că acolo, în tabăra duşmană, erau şi mulţi servitori, multe femei, dar cu toate astea simţeau că numai printr-o minune puteau rezolva rapid situaţia grea în care se găseau. Chiar înainte de miezul nopţii tunurile fură aduse şi aşezate în lăcaşuri. Neurath îşi puse oamenii la treabă ca să aşeze parapeţi şi duse căruţele cu pulbere în spatele colinei, în timp ce ghiulele ordonă să fie aşezate în piramide lângă piesele de artlerie. Se cunoştea priceperea din tonul măsurat al vorbelor, din calmul evident şi din mulţimea amănuntelor pe care nu le neglija. Comandanţii plecară, rămânând doar Primo alături de tunari. Îl repezi doar pe Gero, însoţit de Lup, să-i cheme oamenii şi pe Virula. Sosiră cam într-un ceas, în zgomot de paşi şi scârţâit de roţi de căruţă…
– Ştiam eu, diavol bătrân, că ai să mă duci drept în iad, se auzi glasul ascuţit al Virulei şi vorbele bătrânei stârniră hohotele de râs ale soldaţilor. Primo şi Neurath îi fură recunoscători vivandierei pentru că veselia era în măsură să-i destindă pe oşteni şi să facă uitată şi spaima şi oboseala.
– De ce în iad, Virula? întrebă capelanul Francisco care venise şi el alături de oamenii lui Primo.
– Păi tu cum ai numi locul unde pute a pucioasă, trăzneşte ca la Judecata de apoi şi focul şi moartea sunt stăpâne? îi răspunse bătrâna stârnind şi mai mult veselia oamenilor.
– Tu de ce n-ai rămas cu trupa? îl întrebă Primo pe Francisco.
– Acolo sunt atâtea sutane aduse de Episcop, încât oamenii noştri au să se sufoce de atâta miros de tămâie. Am crezut că e mai multă nevoie de mine aici, cineva trebuie să vă închidă şi vouă ochii şi să vă dea ultima binecuvântare…
La ordinul lui Primo, Dighenis Volomides şi treizeci din oamenii lui luară burdufurile uriaqşe din piele şi plecară la Otava să le umple cu apă. Lângă tunuri fură instalate hârdaie cu apă veche, de ploaie, stătută, care să fie folosită la stingerea eventualelor incendii şi să răcească ţevile tunurilor. Ceilalţi oameni din trupa lui Primo porniră să-i ajute pe artilerişti şi pe servitori la întărituri. Virula se apropie de cei patru servitori care trebăluiau pe lângă cazanele mari, cu fiertură, preluând comanda bucătăriei de campanie. Îşi suflecă poalele ca să se mişte mai uşor şi în hohotele de râs ale oamenilor începu să-şi exercite comanda pe care şi-o asumase cu de la sine putere:
– Puneţi bucăţile de slănină în fiertură, trepăduşilor, ca să aibă oamenii snagă mâine dimineaţă şi nu vă zgâiţi la ciolanele mele bătrâne, că aţi văzut şi lucruri mai frumoase! Dacă ăsta-i ultimul lucru pe care-l vedeţi în viaţa voastră ticăloasă să vă bucuraţi, căci vedeţi cele mai râvnite picioare care au călcat vreodată într-o tabără militară. Nu căsca gura, muceo, îi strigă unui servitor tânăr, cu tuleiele abia mijite, că astea au răpus mai mulţi luptători adevăraţi de câte rugăciuni ai rostit tu…
– Nu huli, Virula, că mâine poate fi ultima zi şi pentru tine, nu doar pentru el… încercă Francisco să domolească verva vivandierei…
– Şi tu te uiţi cu jind, păcătosule, aşa cum te uitai şi când aveai ouă între pcioare şi nu înlocuisei sabia cu psalmii latineşti din care nici nu pricep nimic!
Sfada veselă continuă în vreme ce aburii îmbietori se ridicau diun cazane şi oamenii continuau să muncească supravegheaţi de Swigge. Neurath şi Primo se aşezaseră pe doi butuci chiar pe vârful colinei, cu Gero, Lup şi Francisco alături. Tunarul bătrân întinse mâna către lupan, acesta mârâi, zburli coama şi-şi dezveli colţii, dar bătrânul, cu o mişcare fulgerătoare, răsuci mâna noduroasă şi apucă fiara de după ceafă. Cu cealaltă mână începu să mângâie lupul sub bărbie, domolindu-l. Gero îl privea uimit…
– Toate au un înţeles, flăcăule. Eu sunt cel care îngrijeşte şi dresează câinii Ordinului pentru vânătoare şi pentru luptă. Ăsta-i un lup pe cinste, dar îndemnul şi hrana trebuie să vină de la tine. Tu eşti singurul lui stăpân, pentru tine se va bate şi va muri dacă-i ceri. Zicând acestea, dădu drumul fiarei şi scoase din cingătoarea lată, înflorită cu ţinte de argint, un stilet lung şi subţire, în teacă de lemn ornată cu flori din alamă. Întinse arma către Gero şi la nedumerirea şi surpriza plăcută din ochii lui răspunse:
– Stăpânul unui astfel de luptător nu poate sta neînarmat, iar tu ai şi datoria să-l aperi, aşa cum va face şi el pentru tine când va fi nevoie. Bucuria copilului însenină şi privirile oştenilor bătrâni, în vreme ce Francisco mestecă în barbă cuvintele unei rugăciuni pe care numai el o pricepea. Când treburile fură isprăvite, Neurath
şi Primo rânduiră străjile şi oşteni şi servitori cu burţile pline se culcară. Până la revărsatul zorilor mai puteau prinde două-trei ore de somn bun…
Soarele se ivi deasupra orizontului cu luciri sângerii, vântul uşor aducând dinspre tabăra duşmană muzica imnurilor religioase. Se vedeau prapurii şi se simţea mirosul de tămâie, în vreme ce trupele ieşeau în ordine dintre şirurile de care şi se aliniau în ordine de bătaie. Ascultau în genunchi slujba oficiată de Episcop şi prelaţii care-l însoţeau, în vreme ce Francisco, cu rozariul între degetele uscăţive şi ochii închişi, murmura litania sfântă. Când se ridică, îi binecuvântă pe toţi şi oamenii se ridicară privind către tabăra lor. Pe valul de pământ se vedeau Hagen şi şi Rigazzo, Episcopul şi câţiva nobili, cu toţii aşezaţi sub flamuri, privind infanteria care ieşea din întărituri. În centru, la două sute de stânjeni în faţa taberei, se rânduiră arcaşii ciprioţi, iar în spatele lor infanteria nobiliară. Pe flancul stâng, apăraţi din stânga de apa Otavei, pedestrimea teutonă, iar în cel drept, cel mai aproape de colina lor şi de tunuri, trabanţii de fier. Sălbatecii haiduci ai lui Rigazzo îşi formară liniile la cincizeci de stânjeni în spatele frontului. Primo îşi alinie şi el oamenii în formaţie de bătaie, cu rândurile strânse, îmbărbătându-i, zâmbindu-le, cu spada uriaşă pusă de-a curmezişul pe spatele lat şi securile de berseker în mâini. Îşi simţea oamenii neliniştiţi, încordaţi, dar ştia că toate astea vor dispărea atunci când îi va pune în mişcare. Spera să aibă parte de o confruntare, oricât de neînsemnată, altfel văzând grozăviile bătăliei puteau să-şi piardă curajul. În flancul stâng îl aşezase pe Dighenis Volomides, în cel drept pe Swigge. Lângă cel din urmă stăteau şi Francisco şi Virula şi Gero cu Lup.

POVESTE DE DEMULT 6

05.22.11

Într-a treia seară de popas, când instrucţia era aproape pe sfârşite şi dinspre tabără se simţea mirosul fierturilor ce clocoteau în cazanele vegheate de servitori şi de femeile convoiului, se auziră trompetele şi orizontul fu luminat de culorile convoiului ce se apropia. Se aliniară la intrarea în tabără, cu armele ţinute strâns în mâinile bătătorite şi cu sudoarea curgându-le pe sub pieptarele de piele întărită cu fier sau pe sub platoşele grele. Hagen şi Rigazzo, însoţiţi de ofiţeri, îşi duseră armăsarii nervoşi în centrul formaţiilor de luptă şi se aşezară sub flamuri. Când convoiul se apropie la câţiva zeci de stânjeni, Gero care-l ţinea strâns pe Lup de coama zburlită, glăsui către Primo:
– Ce de-a boieri şi ce haine frumoase!
Bătrânul luptător zâmbi în barbă, clipi des ca să îndepărteze un fir de sudoare ce i se scurgea de-a curmezişul frunţii drept în ochiul stâng şi răspunse:
– Bogaţi, da’ slabi. La prima încleştare serioasă ai să le vezi doar dosurile învelite în mătase…
În fruntea coloanei, sub flamuri împodobite cu cruci roşii şi negre, stătea comod în careta scumpă Episcopul de Lubeck. De-o parte şi de alta a portierelor atelajului călăreau cavaleri cu priviri viforoase, acoperiţi de mătăsuri, blănuri, aur, argint şi oţeluri scumpe. În urmă veneau 600 de infanterişti de curte nobiliară şi aproape 200 de călăreţi ce nu puteau păstra formaţia, fiind alcătuiţi din cete de strânsură ale nobililor. Oaste de paradă, fără instrucţie şi fără disciplină. Mulţi dintre ei, în ciuda ţinutelor marţiale, nu participaseră la nicio bătălie, iar ostaşii se ocupaseră cu paza curţilor nobiliare. Episcopul Jeronimus al Lubeck-ului coborî din caretă, făcu semnul crucii asupra trupelor şi steagurilor, apoi se îndreptă către căpeteniile care descălecaseră. Aceştia primiră binecuvântarea şi împreună inspectară trupele de mercenari, prelatul arătându-se mulţumit de ceea ce vedea. Se îndrepatră apoi către tabără, iar Hagen convocă sfatul căpeteniilor peste un ceas, sfat la care fu poftit şi Primo. Bătrânul merse la căruţa unde-l aştepta Virula, alături de Gero şi de Lup, se spălă până-n brâu cu apă rece, adusă din Itz, îşi scimbă cămaşa şi pieptarul, ăşi strânse părul în coadă groasă la spate şi-şi luă în mâna dreaptă spada lui uriaşă.
– De-acum gata liniştea şi huzurul… îngăimă Virula, iar Gero o privea deja neliniştit. Copilandrul nu mai arăta sălbatic, aşa cum îl găsiseră în marginea drumului. Nici privirile nu le mai avea speriate, iar obrajii i se coloraseră datorită apei cu care-i spălase, a clăii de păr ţesălată de Virula şi strânsă cu o panglică, într-o coadă lăsată pe spate, asemeni lui Primo, dar şi a hainelor curate ajustate de mâna meşteră a Virulei pe măsura lui.
– Nu mai boci Virula! Pentru necazuri suntem aici, să nu crezi că ne-am pornit la vreo preumblare. Nu mai boci, ai să sperii copilul… Pe urmă plecă cu paşi mari, apăsaţi, către centrul taberei, acolo unde şi Episcopul de Lubeck îşi ridicase cortul din mătase stacojie şi unde avea să se ţină sfatul. Găsi căpeteniile strânse acolo, iar el se aşeză într-o lature, avându-l vecin pe unul dintre ofiţerii lui Rigazzo. Curând, Monseniorul Jeronimus li se alătură şi vorbi cel dintâi:
– Domniile voastre, mă bucur să mă aflu în mijlocul vostru! Mâine, după ce vom oficia Sfânta Liturghie, vom porni către Strakowice, pe Otava, şi-i vom încolţi pe schismaticii bohemi. Avem datoria să retezăm capetele hidrei eretice spre slava Sfintei Noastre Biserici şi din ordinul Papei… Pentru treaba asta cred că suntem destui, în fond ne vom confrunta cu nişte ţărani…
– Care sunt, oricum, mai buni decât amărâţii pe care i-aţi adus să ni se alăture, mârâi Rigazzo.
Unul dintre cavalerii din suita Episcopului îl privi sfidător pe mercenar şi duse mâna la spadă.
– Stai liniştit, domnia ta, n-am mâncat atâţia berbeci câţi amărâţi ca tine am trimis pe lumea cealaltă. N-am spus-o ca să te jignesc, ci ca să ştim exact cu ce ne confruntăm. N-am mai luptat în războaie religioase, dar am auzit că sunt cele mai rele şi nu ştim cu cine ne vom bate. Spuneţi că sunt ţărani? Or fi, dar dacă au pus mâna pe arme, sunt disperaţi, vor să-şi apere familiile, pământul şi credinţa, iar dacă au şi comandanţi învăţaţi cu luptele, ne va fi mult mai greu decât putem bănui acum. Aţi auzit vreodată sunetul coaselor pe gâtlejurile înzăuate. Mi-a povestit un om de-al meu cum este, luptase în Flandra, şi chiar după mulţi ani se încrâncena carnea pe el când îşi aducea aminte. Poate bărbatul acela să fi participat la astfel de lupte, el ne poate desluşi la ce să ne aşteptăm. Zicând acestea, arătă cu mâna dreaptă încărcată de inele către Primo… Încurajat de privirea lui Hagen, Primo se ridică, privi roată adunarea de bărbaţi şi începu să vorbească:
– Am luptat pe Pământul Sfânt, am luptat pe zidurile Constantinopolelui, am luptat în Flandra răsculată şi-n Navarra şi-n castilia şi Catalunia, împotriva sarazinilor. Nu mai mi-e frică de nimic, dar aşa cum spune comandantul Rigazzo, nu simt nicio plăcere când mă gândesc la coasele şi ferocitatea ţăranilor. Din ce ştiu eu, bohemii sunt luptători pricepuţi, s-au călit în războaie şi au obiceiul să meargă la luptă cântând imnuri religioase, iar comandanţii şi-i aleg din mica nobilime, oameni pricepuţi şi-n lupta de aproape şi în strategie. Au luptat în toate armatele pământului, fiind cunoscuţi şi respectaţi pentru îndemânare şi disciplină. Dacă-s câteva sute, dacă-i luăm prin surprindere, îi spulberăm, dacă-s mai mulţi ca noi…
– Domnia ta sugerezi să ne furişăm, chiar dacă luptăm sub Flamura Sfântului Scaun?
– Singura tactică bună şi lipsită de batjocură este aceea care te duce la victorie! încheie bătrânul luptător după care se aşeză cu spada uriaşă aşezată pe genunchi. Cu coada ochiului prinse privirile recunoscătoare pentru cele spuse ale lui Rigazzo şi Hagen şi pe cele admirative ale celorlalţi ofiţeri.
– Câţi răsculaţi vom întâlni, Monseniore? întrebă Hagen cu glas liniştit.
– Oamenii noştri ne-au trimis rapoarte cum că sunt 3-4 mii de răsculaţi, rosti prelatul, reducând la jumătate numărul care-i fusese adus la cunoştinţă.
– Va fi greu, dar nu imposibil, continuă mercenarul. Totul este ca, la vremea potrivită, să lăsaţi lucrările de război doar în seama noastră, altfel nu avem nicio şansă. O să ne bizuim pe priceperea noastră, pe tăria oamenilor noştri, pe surpriză şi pe Voia Domnului îndulcită de rugăminţile voastre. Oamenii pe care i-aţi adus trebuie să ştie că orice act de nesupunere duce la pedeapsa cu moartea, pe loc, la fel şi defecţiunea în faţa duşmanului. Acum să ne pregătim, de mâine avem treabă. Ofiţerii se ridicară şi Episcopul îi binecuvântă pe fiecare parte. Primo plecă încruntat către căruţele unde-l aşteptau oamenii lui…