Roman de Marius Cilibia

Nu fusese niciodată la mare, nu-şi aducea aminte de un asemenea eveniment, când ceilalţi copii erau duşi în tabără, la Năvodari, el era pedepsit sau era trimis în tabere în care nu voiau să se ducă alţii, nişte locuri anoste, cu barăci dormitor din pal melaminat, cu cantine în care colcăiau gândacii, iar personalul îi privea ca pe ceea ce şi erau, de fapt: nişte orfani, crescuţi din banii statului. Nu-şi aducea aminte de niciun părinte, i se spusese că muriseră amândoi, când era încă sugar. Ca printr-o ceaţă, totuşi, se vedea lângă o femeie foarte frumoasă, cu păr castaniu, lung până în talie, ochi migdalaţi, dinţi albi, frumoşi, fustă bleumarin şi bluză albă, din mătase. Se juca cu el pe malul unei întinderi nesfârşite de apă şi îi punea la ureche o scoică mare, imensă, iar el auzea adevărate furtuni cuprinse între pereţii din sidef. Îşi forţase memoria să-şi aducă aminte mai multe, dar nu reuşise, într-un târziu ajungând la concluzia că imaginile nu erau decât secvenţe dintr-un vis pe care-l avusese şi care-i plăcuse foarte mult… De altfel, amintiri plăcute avea prea puţine la cei optsprezece ani ai lui. În schimb, din celelalte… Bătăi, cât cuprinde! Şi de la copiii mai mari şi de la pedagogi şi de la cadrele didactice, ba chiar şi de la femeile de serviciu şi supraveghetori. Doar „tanti” Ileana, bucătăreasa bătrână şi grasă, îi arătase compasiune, sau milă, îl mai proteja de bătăi şi îi dădea câte o felie de pâine cu marmeladă…

Descarcă romanul în format electronic

Păşeam prin nisipul mărunt şi atât de fierbinte încât trăiam cu senzaţia că păşesc pe cărbuni încinşi. Ştiam că paşii îmi erau poticniţi, iar orizontul fierbinte îmi juca între pleoapele grele şi vineţii cu flăcări roşiatice. Simţeam că îmi pierd minţile şi gâtul umflat îmi scotea sunete hârâite. Apa mi se terminase cu multe luni în urmă şi nu mai văzusem nicio vietate, cu excepţia scorpionilor şi a viperelor de nisip. Credeam că ştiu deşertul acesta pe care-l mai străbătusem de mii de ori, numai că o furtună de nisip mă făcuse să mă învârtesc în cerc, iar ceilalţi membri ai caravanei se pierduseră sau poate muriseră. Ştiam că am să ajung la un capăt al deşertului, ştiam că nu voi muri, dar pentru toate aveam de plătit un preţ… De asta nu-mi era frică nici de scorpioni, nici de viperele de nisip, nici de arşiţa soarelui, nici de lipsa de apă, dar duceam dorul unui fum, măcar a unui fum dintr-un pumn de tutun înmiresmat. Pipa mea din chihlimbar translucid şi malahit verzui nu mai fumegase de mult, căci pierdusem punga cu tutun în furtuna de nisip… Seara, când mă întindeam pe nisipul fierbinte, încercând să dorm, o viperă groasă, bătrână, mi se cuibărea în braţe, doar capul ei şuierător şi-l sprijinea lângă urechea mea şi balele-i otrăvitoare mi se scurgeau pe barba care-mi crescuse… Într-o astfel de seară, când pierdusem şirul zilelor de când rătăceam prin pustiu, stropii de otravă mi s-au scurs în căuşul de malahit verde al pipei, întărindu-se ca un praf grunjos, de culoare alb-gălbuie. Am vrut să mă joc cu propria viaţă, am scăpărat amnarul şi am aprins otrava solidificată, din care s-a ridicat un fum albastru şi un miros de moarte proaspătă. Am tras fumul în piept, ca pe fumul unui tutun înmiresmat, aşa cum nu mai gustasem de mult, din insulele în care oamenii trăiau doar pentru iubire şi în care nu se pomeniseră niciodată certuri sau omoruri. Ochii mi-au fost acoperiţi de umbre mişcătoare, în urechi mi-au răsunat hohote de râs ale unor oameni pe care-i ştiusem cu multe sute de ani în urmă şi peste suflet mi s-a lăsat o ceaţă lăptoasă ca în ţinuturile hiperboreene. Din ceaţa aceea a ieşit chipul Magului Nebun şi vocea lui spartă, metalică, a început să şuiere vorbele celei de-a Treia Profeţii:

„Ţi-ai câştigat nemurirea când ai lovit cu piatra şlefuită tâmpla Ucenicului Hiram! Ai fost meşterul calfelor care i-aţi curmat viaţa, de ce aţi făcut-o?”… „Căutam Tainele, Magule, iar el ştia Secretul ridicării Templului, el era Păstrătorul Firului cu Plumb, el era mânuitorul Echerului, el ştia Taina aşezării liniilor drepte şi a celor curbe, iar eu VOIAM să ştiu!”… „Şi ai aflat?”… „Nu, căci buzele Lui au rămas pecetluite.”… „Pentru asta ai fost blestemat să trăieşti până ce vei fi dezlegat de Iubire şi ai simţit asta, fără să ştii, fără să-ţi dezlege cineva misterul…” … „Înţeleg, Magule, dar de ce mi se dezleagă Tainele acum şi de ce mi se dă atâta suferinţă? Am căutat Moartea în toate ungherele pământului, am mângâiat viciile oprite, m-am amestecat în războaie care nu erau ale mele, pentru că seminţia mea s-a stins de mult, am urcat pe Munţii Interzişi, am coborât în adâncurile Apelor Otrăvite, am străbătut Zăpezile Începutului şi iată-mă în Deşertul Uitat… Nu găsesc Moartea, sau nu mă primeşte… Până când?”… „Până când vei rosti numele celei care ţi-a zdrobit sufletul, a Celei Vinovate!”… „Eu sau Ea suntem pedepsiţi?”… „Tu îţi trăieşti blestemul acum, Ea va urma…”… „De ce şi Ea?”… „Pentru că şi-a pus otrava în zâmbet şi-n tremurul pleoapelor, pentru că este Târfa Începutului, care şi-a păstrat puritatea zâmbetului de Fecioară, iar amestecul acesta nu mai este îngăduit! Ea n-a vrut să ştie că nu poţi folosi aceeaşi monedă şi pentru desfrâu şi pentru jertfele de tămâie, a batjocorit Legea şi va plăti Preţul!”… „Iar eu, Magule, eu ce preţ trebuie să plătesc?”… „Spune-i numele şi suferinţele tale se vor îndulci, Moartea nu ţi-o pot promite, nu e în puterile mele să fac asta…”…

Atunci şi-a înfipt vipera colţii bătrâni în pielea obrazului meu, iar gâtul uscat a slobozit, printre buzele crăpate care păstrau gustul amărui al săruturilor Ei, strigătul de durere: Ooooooooo! Magul s-a îndepărtat în ceţurile reci şi lăptoase ţinând Litera în mână şi înscriind-o cu viermele privirii sale pe nisipul deşertului. „Aceasta a fost prima literă” a rostit glasul său din ce în ce mai slab, iar eu am început să mă trezesc şi am văzut că eram la marginea deşertului, lângă Izvorul Oazei, aşezat pe iarba verde, mustoasă. Nici urmă de viperă, nici urmă de întuneric, doar lângă mine ardea stins pipa din care trăsesem în piept ciudatele fuioare de fum albăstrui. Mi-am pipăit obrazul şi am găsit urmele adânci ale muşcăturii veninoase, mi-am scufundat capul în apa proaspătă a izvorului şi am rămas aşa ceasuri întregi. Când m-am ridicat, scuturându-mi pletele şi barba de stropii de apă, lângă mine stătea un copil înfăşurat în burnuz alb, cu pielea măslinie şi zâmbet sfios coborât din ochii negri ca antracitul… În palma-i micuţă, întinsă către mine, se aflau trei curmale proaspete şi-o smochină uscată. Am luat fructele şi am muşcat lacom, ca din cele mai alese bucate. Am scuipat sâmburii tari şi am băgat mâna în buzunar, vrând să răsplătesc generozitatea copilului. Dar din buzunar n-am scos decât trei şerpi aurii şi subţiri care s-au îndreptat şuierători către picioarele micuţe. Copilul a fugit speriat şi ţipătul său de pe urmă mi-a stăruit mulţi ani în urechi, ucigând puţinele clipe de somn pe care Tăcerea şi Liniştea mi le-au mai oferit…

Am trecut pe sub arcadele multor porţi de oraşe de la dimineaţa aceea de An Nou, în care m-am întâlnit cu profeţiile Magului Nebun în portul al cărui nume îl uitasem. Am închis pleoapele multor muribunzi pentru sufletele cărora ar fi trebuit să mă rog, dar uitasem cuvintele rugăciunilor, iar sufletele lor au rămas să rătăcească necălăuzite, între lumi, aşa cum peştii bătrâni şi obezi plutesc între ape… Din ziua aceea am spart luleaua făcută din genunchiul de fier al unei manticore, iar pentru satisfacerea viciului care-mi ardea buzele uscate am primit de la un tâlhar de apă o pipă translucidă de chihlimbar, cu lăcaşul pentru firele de tutun scobit într-o bucată de malahit verzui ca otrava picurată din colţii unei vipere… Mă implorase să fac o vrajă ca să-şi recâştige barcazul pe care-l pierduse la jocul de zaruri, iar eu am murmurat în barbă nişte vorbe al căror înţeles îl şi uitasem (sau poate nu-l ştiusem niciodată!). Norocul, însă, i-a surâs, ceea ce i-a îngăduit să-mi facă darul acela neobişnuit…

Eram într-un oraş din care Moartea plecase de curând, după ce secerase cu ciumă neagră trei sferturi din oamenii ce vieţuiau între zidurile de piatră. Fusesem chemat să ajut la tămăduirea celor bogaţi, dar descântecele mele nu serviseră nimănui, deşi reputaţia îmi rămăsese neştirbită, căci nu mai avea cine să se plângă pentru lipsa mea de puteri. Mă şi minunam de faptul că boala nu se lipise de mine-şi-ca de obicei, nu simţeam nimic pentru cei care plecaseră dintre cei vii, privindu-mă cu reproş că nu-i pot ajuta, deşi atâtea speranţe îşi puseseră în ştiinţa pe care se presupunea că o am. Aurul plătit pentru munca mea îmi umplea, însă buzunarele, iar eu, ostenit de veghe şi dezamăgit de lipsa mea de puteri, îmi luasem odaie curată într-un han alb de pe malul fluviului. Nopţile adormeam cu obloanele de lemn ale ferestrelor deschise, ca să primesc răcoarea şi parfumul apei în visele-mi tulburi şi să mă trezesc, dimineţile, cu lumina soarelui pe pleoapele ce mi se păreau din ce în ce mai grele şi pe care le aflam în apele oglinzilor, din ce în ce mai vineţii. Într-un astfel de vis m-am reîntâlnit cu Magul Nebun şi vorbele sale cavernoase care făceau să-mi tremure oasele sub pielea palidă. Cu gluga trasă peste ochii care mă speriaseră, cu barba albă şi lungă mişcându-se în ritmul sălbatec al vorbelor rostite; Magul şi-a început A Doua Profeţie:

„Nimic nu ţi-a fost de folos, iar rătăcirile tale continuă, pentru că nu ai curajul să te rupi de vraja ochilor câteodată verzi-cenuşii, câteodată de altă culoare, ale căror minciuni te-au făcut să urăşti şi Viaţa şi Credinţa şi Lumina. Ieşi din văpaia lor, căci altfel ai să rămâi fără Speranţă, iar zilele tale vor fi însoţite doar de Noroc, până ce ai să ajungi să te urăşti singur! Doar dincolo de jocul lor de ape înşelătoare ai să te regăseşti aşa cum ar trebui să fi, aşa cum îţi doreşti să te afli, viu şi cald, rupt de blestemul Minciunii şi al Neputinţei…”

„Cu ce putere m-au legat, Magule, ochii aceia?” am urlat în apele somnului meu, iar răspunsul n-a întârziat să vină: „Cu puterea Tinereţii pe care tu n-o mai aveai, căci o vândusei pe-un sac de plăceri! Cu puterea Zâmbetului care ţie nu-ţi mai era în obicei de câteva sute de ani… Cu moliciunea unor gene scuturate mincinos, ca să-ţi fure taina ştiinţelor ce le îngrămădisei sub fruntea ta. Aşa ţi-ai pierdut şi cele ce ştiai şi Tăria.”… „Ce pot să fac?” „Să primeşti bătălia pentru Sufletul tău, pentru că n-ai să mai poţi să fugi multă vreme mai repede decât amintirile şi decât gândurile tale! Vorbeşte despre cea care te-a otrăvit, spune-i Numele ca să nu mai poată să tâlhărească pe nimeni şi vei recăpăta Puterea, căci Vraja se va fi rupt…” Chicotul sinistru al râsului său de dincolo de vis m-a petrecut dinspre somnul adânc spre dimineaţa ce mi se agăţa de pleoapele vineţii. Aşa am simţit că năduşeala rece jilăvise cearşafurile patului şi am sărit pe fereastra deschisă, cu speranţa că mă voi zdrobi de piatra rece a cheiului… Numai că piatra nu m-a primit, doar câteva vânătăi sărace înnegrindu-mi pielea palidă. Mi-am strâns cămaşa umedă pe trup şi am urcat treptele scării de lemn către odaia mea…

CARTEA I
Iată, a poftit nedreptatea, a zămislit silnicia şi a născut nelegiuirea.
Psalmii 7.14 David

Nu fusese niciodată la mare, nu-şi aducea aminte de un asemenea eveniment, când ceilalţi copii erau duşi în tabără, la Năvodari, el era pedepsit sau era trimis în tabere în care nu voiau să se ducă alţii, nişte locuri anoste, cu barăci dormitor din pal melaminat, cu cantine în care colcăiau gândacii, iar personalul îi privea ca pe ceea ce şi erau, de fapt: nişte orfani, crescuţi din banii statului. Nu-şi aducea aminte de niciun părinte, i se spusese că muriseră amândoi, când era încă sugar. Ca printr-o ceaţă, totuşi, se vedea lângă o femeie foarte frumoasă, cu păr castaniu, lung până în talie, ochi migdalaţi, dinţi albi, frumoşi, fustă bleumarin şi bluză albă, din mătase. Se juca cu el pe malul unei întinderi nesfârşite de apă şi îi punea la ureche o scoică mare, imensă, iar el auzea adevărate furtuni cuprinse între pereţii din sidef. Îşi forţase memoria să-şi aducă aminte mai multe, dar nu reuşise, într-un târziu ajungând la concluzia că imaginile nu erau decât secvenţe dintr-un vis pe care-l avusese şi care-i plăcuse foarte mult… De altfel, amintiri plăcute avea prea puţine la cei optsprezece ani ai lui. În schimb, din celelalte… Bătăi, cât cuprinde! Şi de la copiii mai mari şi de la pedagogi şi de la cadrele didactice, ba chiar şi de la femeile de serviciu şi supraveghetori. Doar „tanti” Ileana, bucătăreasa bătrână şi grasă, îi arătase compasiune, sau milă, îl mai proteja de bătăi şi îi dădea câte o felie de pâine cu marmeladă…

„Fii, mamă, mai supus, că te snopesc ăştia!”, aşa sunau sfaturile femeii, sfaturi pe care nu le urmase niciodată. Când avea zece ani, „tanti” Ileana se pensionase şi el rămăsese şi mai singur de cât era. Se înrăise şi mai mult, învăţase să se bată pentru orice şi, curând, deveni evident că ajunsese imun la durere! Suporta orice durere, dar nicio umilinţă. Din fericire, era strălucitor la şcoală, cititul fiind pasiunea sa ascunsă, astfel că, de pe la 14 ani începuse să-şi pună toţi profesorii în dificultate. Rezultatul fu că aceştia îl priviră cu şi mai multă ură.

Acum stătea cu diploma de bacalaureat în mână, în curtea asfaltată a instituţiei de creştere a copiilor orfani sau abandonaţi, Castelul, cum îi spuneau nu numai ei, ci toţi locuitorii oraşului. „Instalator termist”, asta era meseria pe care o avea acum, după ce absolvise liceul industrial învecinat cu micul univers în care crescuse. Nu-l impresiona asta, nu-l întrista, nu-l umilea, nici nu-l bucura, era doar mulţumit că are să scape de aici. Voia să plece cât mai departe, să se angajeze undeva, să câştige bani, să fie propriul său stăpân. Ştia că libertatea lui nu va dura mult, ca toţi ceilalţi adolescenţi de vârsta lui, urma să fie încorporat şi să plece în armată, probabil la o unitate de munci. Întreaga ţară era un şantier, dar nu-l speria nici asta… Era pregătit pentru orice… Singurul lucru pe care şi-l dorea, era să lase totul în urmă şi să uite…

Era o dimineaţă de An Nou ceţoasă, umedă şi întunecată şi tălpile îmi alunecau pe pietrele ascuţite, umede, ale pavajului vechi. Am intrat în cârciuma bătrână ca-ntr-o speranţă caldă, dar am găsit lumină puţină, miros de sfoiag şi multă tristeţe. Băncile lungi, aşezate lângă pereţii zidiţi din piatră, pe care se scurgea apa, aveau în faţă, în loc de mese, butoaie vechi, golite şi răsturnate cu fundul în sus. Din loc în loc, pe câte un butoi, ardeau lumânări din seu de berbec, care împrăştiau un miros greu, rânced, ca-ntr-o cameră mortuară… În dreptul unui butoi stătea o siluetă pe care, după barba albă, lungă, o ghiceai a fi de bărbat. Faţa îi era acoperită de gluga unei rase negre ce se scurgea pe trupul costeliv…

Căutând căldura de care îmi era atât de dor, am îndrăznit să cer o cană cu vin fiert, amestecat cu mirodenii aduse de pe ţărmuri îndepărtate. Mi-am aprins vechea lulea rostită din genunchiul de fier al unei manticore (aşa-mi spusese muribundul care mi-o vânduse în schimbul unei rugăciuni pe care n-am spus-o niciodată!) şi umplută cu tutun auriu, amestecat cu frunze uscate şi mărunţite de leandru, stropite cu rachiu aspru de mac. Am sorbit din vinul cu culoare incertă, din oala murdară pe care rămăseseră semnele multor buze disperate ce-o sărutaseră în ultimele sute de ani, crezând că voi găsi în aromele tari, dacă nu alinarea, măcar uitarea… Atunci m-au trezit vorbele siluetei negre, care mă chemau alături, iar ochii mei priveau fascinaţi cum mâinile scheletice mângâiau arşicele din os cenuşiu:

„ Vino aproape, suflet bolnav, iar eu am să te mint despre viitor şi am să-ţi spun adevăr despre cele ce le-ai trăit. Ştiu totul despre Lume şi despre Oameni şi despre Viaţă şi despre Moarte, căci eu sunt cel de-Al Patrulea Mag, cel despre care cărţile nu spun nimic, căci Darul meu n-a fost înţeles şi nici acceptat…”… Prabil că fruntea mi s-a încreţit a mirare, căci în timp ce mă aşezam la butoiul ce-i ţinea loc de masă, silueta neagră şi continuat peroraţia:

„ Am dus ca Dar Întunericul, iar gestul meu a fost pedepsit, căci nimeni n-a înţeles bunătatea şi generozitatea mea. Oamenii se tem de Întuneric şi îl tratează ca pe-un blestem când el nu este decât o binecuvântare. Ce s-ar face oamenii dacă ar trăi numai în Lumină? Pielea le-ar deveni transparentă, arîtând urâţenia măruntaielor şi buboaile sufletelor ar ieşi la suprafaţă, ochii li s-ar arde şi privirile s-ar înroşii, iar pleoapele arse ar cădea în cele din urmă… Părul prea mult mângâiat de urgia Luminii s-ar usca şi ar cădea, iar oamenii ar cu toţii pleşuvi, cu ţesteşle acoperite de cuperoze scârboase. Am fost blestemat, deci şi trimis în Lume, ca să-i îngrozesc pe cei care ar sta de vorbă cu mine! Tu, însă, nu mai poţi fi speriat, căci viaţa ţi-a luat toate speranţele şi toată culoarea gândului bun… Te-au otrăvit ochii verzi în care te-ai uitat ca într-o apă limpede, iar lucrul ăsta ţi s-a întâmplat de o mie de ori, făcându-te să pierzi şi Lumină şi Credinţă. Ştiu că ai să-ţi revii, că ai să găseşti izvorul ascuns al lacrimilor, după ce ai să-ţi dezveleşti rădăcina bunătăţii pe care ai îngropat-o adânc în suflet. Ai să te scalzi în cleştarul limpede, purificator şi ai să fi gata, iarăşi, să crezi în cei de lângă tine…” Vorbele continuau să curgă, dar nu le-am mai auzit, căci ochii mei au fost atraşi de figura celui care-mi vorbea, gluga dându-se, pe nesimţite, pe spate, alunecând pe părul sur, jilav… Am văzut pupilele Magului Nebun, erau incolore şi-n loc de iris se mişca, în mijlocul lor, un vierme alb… Am izbit cu luleaua din genunchiul de fier al unei manticore în arşicele de os, sfărâmându-le, apoi m-am repezit spre uşa din scânduri putrezite, vrând să ies mai repede în ceaţa şi umezeala de afară. Cu un ultim gest, am aruncat pe tejgheaua unsuroasă un ban din aramă coclită, preţ pentru vinul scârbos pe care-l băusem şi pentru toate visele pe care le lăsam aici, pe genunchii Magului Nebun…