Între atâtea probleme, mai mari sau mai mici, reale sau nu, se scurge anotimpul acesta pe care-l cântă, neobosiţi, poeţii, indiferent de cât har au în vârful ustensilei de zgârâiat hârtia, fără să-i mai simţim gustul, să-i pricepem aromele şi să-i savurăm farmecul… Păcat! Intrăm în ultima lună a primăverii, s-au deschis terasele şi fetele frumoase au aruncat hainele groase de pe ele, îndemnându-ne să nu mai stăm încruntaţi şi să acordăm atenţie valorilor importante ale vieţii, nu frământărilor şi tulburărilor de-o clipă. Dar noi, capii şi decişi să-ndreptăm lumea cu umărul, strângem din dinţi, încleştând fălcile şi mijind pleoapele, urmând pornirile naturii belicoase ale acestui început de mileniu şi aruncându-ne în nesfârşite bătălii în care nu se iau prizonieri. Într-o dimineaţă recentă, trezit înainte de ivitul zorilor de căţeluşa Lysa, mi-a venit ideea să las totul baltă, să uit de confruntări politice, de dispute, ciocniri şi alte matrapazlâcuri şi să mă aplec către nişte ochi frumoşi şi umezi ca o seară de primăvară, că uite, vine luna mai şi nici nu ştiu când a trecut primăvara… Numai că scuturat de valurile dulci ale somnului cu câţiva pumni de apă rece, m-a pus gândul rău să dau curs impulsului cotidian şi să pornesc telefonul (diabolică invenţie!)… La primul apel s-au dus toate gândurile eroice şi aspiraţiile curate! Şi trece primăvara…

Ştiam că primăvara-i venită, pentru că aerul mirosea altfel, pentru că hainele se împuţinau pe trupul pe atunci firav, pentru că primeam turtele calde unse cu miere… Asta se întâmpla de Ziua Mucenicilor, când începeam, copil fiind, să zgâiesc ochii pe cer după stolurile de păsări călătoare, pentru că, aşa ştiam, era musai ca ele să înceapă să vină… Astăzi s-au dus dorurile pentru păsările călătoare, s-au dus multe dintre speranţe, născându-se altele în loc, şi-ce-i mai trist, s-au dus mulţi dintre cei care stăteau alături de mine, cu obrajii mânjiţi de mierea groasă de pe turtele calde, veghind albăstreala ireală a cerului, să dea semn despre primul stol de păsări călătoare. Atunci denumirea de „mucenici” avea simbolul unor rânduri scrise cursiv cu literă roşie în calendarul bisericesc ce sta la loc de cinste pe peretele din răsărit al odăii, mult mai târziu i-am înţeles sensul…. Şi am mai înţeles ceva: că toţi, dar absolut toţi, mucenicim zilnic în numele unor idealuri, al unor vise ce s-ar putea să nu se împlinească niciodată. De aia cred că sărbătoarea asta, de 9 Martie, este a tuturor şi a fiecăruia în parte, trecând dincolo de simbolistica glumeaţă cu cele 44 de pahare. Şi stând drept, sub caisul despovărat de răceala zăpezii, privesc în urmă şi nu pot să număr nici clipele, nici zilele, nici măcar anii în care nădejdile s-ai prăbuşit, lăsând locul dezamăgirilor… Dar mai e o speranţă, căci dinspre sud, de deasupra aburilor Dunării, se aud ţipete cunoscute… Să fie păsările călătoare?

Fiecare anotimp aduce bucuriile şi frumuseţile sale, dar Primăvara mi-e cel mai aproape de suflet! Nicicând căldura speranţei n-a adiat mai blând lângă inima mea… Dar voi lăsa nădejdile mele de-o parte, ca să mă îmbăt de frumuseţea neglijată a fiecărei zi care a început să crească în lumină şi căldură. Ştiu că nu mai avem timp să ne bucurăm de mersul liniştit în vântul blând-călduţ al orelor de dinaintea prânzului, ştiu că prea multele griji ne împiedică să vedem artistica întregire spre înalt a firelor de iarbă, dar răpiţi-vă un minut din preţiosul timp al zbaterilor cotidiene şi priviţi bucuria copiilor care simt, mai bine decât oricare dintre noi, primenirea naturii. Veţi fi uimiţi câtă bucurie veţi vedea în obrajii rumeni şi-n privirile jucăuşe, veţi fi uimiţi la câtă poftă de viaţă ne îndeamnă candoarea zglobie a micuţilor pui de om. Ca simbol universal, pe cei mai mulţi i-am văzut, de câteva zile încoace, purtând şnur de mătase roş-alb în piepturile umflate de alergătură. Aşa este, oameni buni, Primăvara vine la români cu şnur de mărţişor, cu speranţe reîntregite şi cu murmur vesel de voci de copii! nu ştiu dacă la alţii e la fel, dar eu n-am găsit atâta poftă de viaţă în niciunul din locurile prin care m-am călătorit şi-vă mărturisesc-n-am stat pe loc în copaia călduţă a locurilor naşterii mele, cu rare escapade pe la Borsec sau Olăneşti, cum mai fac câte unii. Poate de asta îmi şi place ca Primăvara să mă găsească acasă!

M.C.

P.S. Cu 35 de ani în urmă, pe 4 martie 1977, Marele Cutremur a îndoliat şnurul de mărţişor prins în piepturile româncelor şi a ofilit pe sicrie proaspete florile pregătite pentru 8 Martie… A fost atâta tristeţe, încât anul acesta mi-e greu să scriu despre asta…

Cum n-am aşteptat vreodată, cu speranţă, cu încordare, aştept să vină primăvara, să fiu cel dintâi care-i simte mirosul sălbatic şi-i primeşte mângâierea parşivă… O aştept ca pe-o femeie incredibil de frumoasă ce urmează să vină în asfinţitul tulburat de amestecul multor culori al unei zile pline… O aştept ca pe-un cântec de biruinţă, ca pe-o strofă a unei poezii ce n-am scris-o niciodată, ca pe-un vin vechi, ca pe surâsul şi lumina din ochii iubitei ce-mi şopteşte să mai rămân când dorul de drum îmi arde, deja, tălpile… O aştept ca pe-o nădejde de mântuire, ca pe-un balsam miraculos ce va stinge arşiţa unei răni purulente, ca pe atingerea aripii unui fluture alb pe pleoapa obosită de-atâta veghe… O aştept ca pe-o promisiune, ca pe bucuria vederii unui boboc de trandafir dintr-o dimineaţă în care roua înneacă firele de iarbă… Şi de acum, ştiu, aşteptarea mea se va împlini… Curând…

Stă cu spatele ridicat între pernele patului şi priveşte cu ochii îngustaţi la peisajul mai mult decât familiar al odăii. Pereţi văruiţi (dau impresia unui spaţiu mai generos!), dulapul de haine, fotoliul, lampa cu picior, rafturile cu cărţi, patul, evident, şi câteva lucruri atârnate pe pereţi: un ceas, o icoană, două tablouri. Pe fotoliu stă Puffy, pechinezul bătrân, încolăcit şi somnoros, dar atent la tot ce mişcă. ochii bulbucaţi se rotesc la orice mişcare a bătrânului lui prieten care stă acum, leneş, între perne şi pleduri, având-o pe picioare, somnoroasă şi râzgâiată, pe Miţi, pisica birmaneză. El priveşte direct în perete şi vorbeşte stins, fără să crească sau să micşoreze tonalitatea, astfel că vorbele sunt rostite egal, ca-ntr-o rugăciune impersonală, spusă aşa… să fie acolo… “Nu, n-o să mă bărbieresc, nici n-am să mă spăl, de fapt nici n-o să mă scol din pat! Am să stau aşa şi-am să vorbesc cu voi, fără ca să deschid măcar televizorul sau radioul… Ce-o să se întâmple, o să se scufunde lumea? Păi tu ştii, Puffy (pechinezul ridică încordat capul, în vreme ce mâţa se opreşte pentru două secunde din tors) de când n-am mai stat eu aşa, ca o legumă, fără să fac nimic? Nu, n-am băut ieri prea mult, nu-s nici bolnav, aşa vreau eu, să stau şi să vorbesc cu voi! Păi bine, mă Puffy (pechinezul mârâie nedumerit), ţi-o aduci tu aminte pe aia cu părul negru şi faţa albă, ţâţe mari şi cur cât să umple patul? Sigur că ţi-o aduci aminte, da dă-o dracului de boarfă!, de ce să vorbim despre ea? Singurul meu regret e că nu i-am tras un bombeu în curul ăla mare… Ce ne-am mai fi distrat… Daaaa, n-o să vorbim nici de blonda de după… Dă-le dracului, nouă ne este bine aşa, singuri şi liniştiţi, că uite Scarlat, dacă a stat ca boul, cu ce s-a ales? Îi spuneam: nu mai trage frăţioare, păi tu te speteşti, alergi, umbli, ai trei joburi ca să plăteşti creditele pe la bănci şi ea stă acasă? Zicea că are copii, că nu-şi permite un divorţ, că poate are să-şi revină… Şi-a revenit; la o lună după ce el s-a aruncat de la balcon, ea s-a mutat cu plutonierul de la etajul doi, acu’ sunt curios cum sfârşeşte şi ăla, de la balcon degeaba s-aruncă, e prea jos… Etajul doi vreau să spun, e prea jos, de ce te uiţi aşa?”. Pechinezul se uită mustrător şi mâţa a ridicat şi ea capul. Îşi dă seama că, fără să vrea, se ambalase, ridicase vocea. Se uită, prin fereastra din dreptul căreia perdeaua fusese trasă la o parte, la lumina săracă de afară. “Uite aşa trece vremea, iar a crescut ziua şi mîine poimâine ne trezim că băgăm paltoanele la garderob! Vine primăvara şi iar v-apucă agitaţia, că aşa-i în firea oricui, primăvara caută să se-mperecheze. Acu’, ca să fiu sincer, nu ştiu cum v-o trece vouă, da’ eu sunt hotărât să caut una mai coaptă, astea tinere sunt prea imature! Cred c-o să caut o brunetă, da’ un lucru e sigur: să n-aibă ochii verzi sau albaştri că astea te vând cât ai clipi din ochi!”… Fără să-şi dea seama, piciorul îi zvâcni violent şi mâţa ateriză drept în capul pechinezului care sări schelălăind din fotoliu şi ateriză în mijlocul odăii, de unde se puse pe lătrat, cu spinarea încordată şi părul zbârlit. Nedumerit, auzi cum cum răsună ţevile de la calorifer, izbite de vecinii de dedesubt. “Ai dracului, dacă au copii mici eu nu pot să port o conversaţie cu prietenii? În casă la mine?”…

Se scutură floarea pomilor şi oraşul, cel dintâi din ţară supus Primăverii, îşi întâmpină Sărbătoarea hărăzită, Hramul Marelui Mucenic Gheorghie, cel cântat şi slăvit de toate popoarele creştine! A biruit Balaurul, semnul răului, al temerilor şi al neizbânzilor, dând semn de Putere celor ce au luat învăţătură curată de la Ziditor şi au crezut în Jertfa Fiului Său… Aşa avem nădejde să biruiască şi această veche cetate marasma de neîmplinire care i-a zădărnicit, până acum, destinul…

Ne pregătim de veselie curată, dar cumpătată, aşa cum se cuvine în vremurile astea tulburi, care par a nu se mai sfârşi, pentru a cinsti Sărbătoarea oraşului. Sigur că cele trei zile nu vor face concurenţă carnavalurilor de la Rio sau Veneţia, dar vor aşeza coroană de distincţie urbei care s-a fost aşezat între primele şi puţinele municipii romane ale acestui colţ de Europă, cu multe secole înainte ca alte aşezări, mult mai făloase acum, să fi năzuit, măcar, la statutul de locuri locuite de oameni. Guvernată normal, aşa cum trebuia să fie de mult, Cetatea caută să se înalţe între reperele urbanistice ale României de azi, trecând în uitare anii când era condusă spre timpuri trecute, fiind năpădită de praf, de necazuri, de moleşeală şi de uitare. Vor veni trupe de cântăreţi vestiţi, din cei care păstrează în tainele de aur ale vocilor viersuri de demult (şi din care se află din belşug în aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu), trupe de muzici moderne, spre veselia şi freamătul celor tineri, oameni de cultură şi multe alte surprize frumoase, calde, aşa cum ne place la ceas de bucurie îndreptăţită. Au căpătat „Zilele Severinului” pecete de trăinicie şi stare normală, aşa cum ne doream de multă vreme, mai ales că eram batjocoriţi de altfel de conducători să tot mutăm sărbătoarea asta după bunul lor plac şi folos. Suntem normali, oameni buni, suntem curaţi, veniţi de vă veseliţi cu noi la Zilele Oraşului, sub semnul Mucenicului Biruitor!

Marius Cilibia

Dacă tot s-a simţit miros de primăvară în aer, dacă tot se cumpără şi se dăruiesc ghiocei, ce şi-au zis liderii sindicali: „Hai, dom’le, să dăm drumul la nişte mişcări de sezon, să ne justificăm şi noi bănuţii încasaţi din cotizaţiile fraierilor! Hai să scoatem nişte greve pe piaţă, poate se prinde…”… Cam aşa se procedează în România, din plictis sau doar aşa, pentru variaţie, când se apropie să dea mugurii, avem de-a face şi cu ceva greve, manifestări spontane de protest sau marşuri organizate, pichetări de sedii de instituţii şi toate cele. Că ţara este secătuită şi că nimeni nu mai are de unde să dea ceva, nu mai prea interesează, noi ne închinăm doar preceptului „Cere şi ţi se va da”!!!

Că şi conjunctura eco­no­mică mondială este po­triv­nică dorinţelor sindica­liştilor, poate fi o noutate; preocupaţi de lipsurile zil­nice, oamenii nu stau să ci­tească sau să dezbată pro­blemele astea pe care mulţi dintre ei nici nu le înţeleg. Cu siguranţă, însă, şefii lor, liderii sindicali, ştiu exact cu ce se confruntă planeta, ştiu cu precizie că cererile formulate de ei nu pot fi acceptate, dar e bine, nu-i aşa?, să vii mereu cu reven­dicări, să ţii o mare doză de presiune pe guvernanţi, pentru că fie vei primi ceva ca să taci (ceva ce nu vei împărţi, sub nicio formă, cu amărâţii care poartă pancartele în spate şi durerea în suflete), fie vei primi ceva ca să strigi mai tare, de la cei care vor să mute atenţia de pe ei şi să mai scadă, cumva, cota electorală a celor aflaţi la guvernare. Deci, şi de una şi de alta, este minunat să fi lider sindical. În afară de cu­noscutele sezoane de reven­dicări, primăvara şi toamna, aceştia mai au şi perioade excepţionale sau extraordinare de manifes­tare a puterii lor peste mii de oameni necăjiţi: campa­niile electorale, atunci când îşi arată, cu sporită plăcere, muşchii. În ţările super de­mocrate şi ultracivilizate, cum sunt Statele Unite sau Regatul Unit al Marii Bri­tanii, posibilităţile de mani­festare a sindicatelor sunt extrem de limitate, după ce guvernele celor două ţări s-au confruntat cu pro­bleme majore, la începutul dece­niu­lui opt, probleme pri­ci­nuite de anarhica miş­care sindicală. Din păcate, ro­mâ­nii nu pot urma, le­gisla­tiv, modelul celor două mari naţiuni, dar sper, din tot sufletul, să apucăm să trăim astfel de timpuri! Acum, dacă tot au apărut ghioceii, după cum spu­neam, vom asista la greve sau manifestări de protest ale bugetarilor, ale lucră­torilor de la Metrou şi – evident – ale cadrelor didac­tice! Cine urmează? Vom afla, cu siguranţă, în câteva zile…

Chiar de la sfârşitul săptămânii trecute, învârtoşată de faptul că am crezut-o poate prea de timpuriu plecată, iarna s-a mai întors odată peste noi, demonstrându-ne că nu-i de glumă cu babele… Pentru că sunt, nu-i aşa?, capricioase, făcându-te să te întrebi când pleci de acasă dacă te-ai îmbrăcat sau nu potrivit. Încăpăţânat, aşa cum sunt de când mă ştiu, la haine groase nu mă mai întorc, chiar dacă se vor anunţa coduri galbene, portocalii şi roşii în fiecare zi! Am credinţa că asta-i ultima suflare rece a iernii şi deja mă bucur la gândul că vine primăvara…

Adevărul e că fiori reci mă apucă nu uitându-mă pe fereastră la fulgii care cern rar, mai mult de frig, ci când citesc despre lu­cruri care riscau să fie uitate, iar asta n-ar fi bine de loc, mai ales că şi noi, şi alţii trebuie să ştim exact ce s-a întâmplat, pentru că numai aşa pot fi judecate lucrurile cu dreaptă mă­sură. Aşa se face că sunt bucuros şi întristat în egală măsură de faptul că tot în presă s-a readus în discuţie faptul că, în zilele Revolu­ţiei, Ion Iliescu a chemat în ajutor trupele sovietice! Ilici uită, cu bună ştiinţă, desigur, să spună că a fost la ambasada URSS din acea perioadă ca să solicite sprijinul armat al Mosco­vei, chipurile pentru trium­ful Revoluţiei… Adică, fă­când o paralelă populară, chemi lupul să-ţi aibă grijă de stână, că doar, vorba aceea, de atâta democraţie gâfâia biata URSS! Neo­bră­zarea bătrânului bolşe­vic, însă, nu mai miră pe nimeni, iar pe noi cu atât mai puţin. Ca să fiu sincer, de la Congresul PSD-ului încoace, timp de două săp­tămâni, am tot aşteptat miş­cări spectaculoase, dar… nimic. De ce tace Victor Ponta? De ce nu trece, aşa cum promitea, la acţiune? Mai degrabă văd că se agită apele în teri­toriu, lideri mai mărunţi, locali, luând taurul de coarne… Să-i fi îngheţat şi pe vechii activişti frigul acesta al sfârşitului de iarnă? Este posibil, numai că în felul acesta numărul membrilor lor o să tot fie în scădere, pentru că ni­meni nu se arată dornic să vină într-o formaţiune po­litică care se dovedeşte îm­pietrită în nemişcare, cu mereu aceleaşi cadre ro­tindu-se pe funcţiile de conducere. Sigur că n-o să le port eu de grijă celor din stânga politică româ­neas­că, dar, repet, aşteptam mai mult de la Victor Ponta. La fel de curios sunt şi de ce se va întâmpla cu Ludovic Orban acum, după ce a „îndrăznit” să-l înfrunte pe Crin Antonescu în con­frun­tarea pentru şefia PNL-ului. O blândă pune­re a batistei pe ţambal va dovedi că totul n-a fost decât o spectaculoasă pu­nere în scenă, astfel încât să creadă publicul larg că democraţia a învins şi în toate partidele româneşti se poate gândi şi exprima tot ce-ţi trece prin cap. Păcăleală mare, dragii mei, aşa ceva încă nu se în­tâmplă! Mai bine fiţi atenţi la babele astea, mai legaţi odată fularele la gât şi tra­geţi aer în piept; mirosiţi un ghiocel scăpat de frigul de afară şi gândiţi-vă că, totuşi, primăvara e aici, lângă noi…