“În urmă cu o săptămână de zile, Casa Pogani, sediul Bibliotecii Judeţene Mehedinţi, a găzduit un eveniment literar devenit de ceva timp ca un lucru normal. Cunoscutul jurnalist Marius Cilibia a lansat pe piaţă volumele cu numerele 12 şi 13. Este vorba de ULTIMUL TREN şi POVESTE DE DEMULT.” (Ec. Dumitru Minel Cinciulescu, Director S.C. Tipografia Prodcom SRL Tg.-Jiu)

Dublă lansare de carte la Drobeta Turnu Severin

“Ultimul tren”, de Marius Cilibia

Vine o vreme când simţi nevoia să încropeşti o poveste despre cum ar fi putut fi viaţa unor oameni. Vine o vreme când aşezi blândeţe şi înţelegere între atâtea cuvinte încrâncenate. Vine o vreme când răsuceşti cuvintele, astfel încât să schimbi destinele personajelor pe care le-ai gândit şi cărora le-ai dat viaţă… Din fericire, treaba asta se întâmplă doar pe hârtie… Deasupra cugetului meu, atunci când a venit vremea să scriu povestea de faţă, stătea caisul bătrân, gata să-şi spargă mugurii şi să miruiască văzduhul cu parfumul fl orilor delicate…

Autorul

“Poveste de demult”, de Marius Cilibia

Marile războaie ale Evului Mediu au ridicat hecatombe de nevinovaţi şi au născut sute de caractere tari, care au făcut Lumea să meargă înainte. Despre astfel de oameni vorbeşte Cartea aceasta, despre ei şi despre vremurile lor. Iubire, moarte, speranţă, ură, intoleranţă, nădejdi; semn că nu-i nimic nou sub soare… Doar numele oamenilor şi felul în care murim se mai schimbă…

Stătea pe malul apei ce se strecura printre pietrele încă acoperite de-o zăpadă subţire, îngheţată. Mâna stângă îi era înţepenită şi simţea zvâcniri repezi când se mişca, semn că rana obrintise şi puroiul avea să-i macine trupul. Se aplecă şi cu palma dreaptă, făcută căuş, luă apă rece şi-o duse la buzele arse. Privirea-i rămase către fi rul limpede de apă, în care vedea, tremurat, chipul unui om foarte bătrân… Atunci îşi aminti că-n toamna aceea împlinise treizeci de ani…

Autorul

Era o dimineaţă de An Nou ceţoasă, umedă şi întunecată şi tălpile îmi alunecau pe pietrele ascuţite, umede, ale pavajului vechi. Am intrat în cârciuma bătrână ca-ntr-o speranţă caldă, dar am găsit lumină puţină, miros de sfoiag şi multă tristeţe. Băncile lungi, aşezate lângă pereţii zidiţi din piatră, pe care se scurgea apa, aveau în faţă, în loc de mese, butoaie vechi, golite şi răsturnate cu fundul în sus. Din loc în loc, pe câte un butoi, ardeau lumânări din seu de berbec, care împrăştiau un miros greu, rânced, ca-ntr-o cameră mortuară… În dreptul unui butoi stătea o siluetă pe care, după barba albă, lungă, o ghiceai a fi de bărbat. Faţa îi era acoperită de gluga unei rase negre ce se scurgea pe trupul costeliv…

Descarcă romanul în format electronic

Interviuri cu participanţii la cvadrupla lansare de carte a lui Marius Cilibia la Furca Văii, Obârşia Cloşani, Mehedinţi, 28 aprilie 2011

Emisiune TV realizată cu participarea deputatului PNL de Mehedinţi Viorel Palaşcă, a regizorului şi realizatorului de emisiuni radio TV Valentin Vasilescu, şi a autorului şi jurnalistului Marius Cilibia.

Lansare cvadruplă de carte la Furca Văii, Mehedinţi, 2011.

Lansare cvadruplă de carte la Furca Văii, Mehedinţi, 2011, autor Marius Cilibia: “Voievodul lotrilor” (Editura Scrisul Românesc), “Profeţiile magului nebun”, “Balade pentru seri triste” şi “Cronici de cafenea” (Editura Măiastra, Tg. Jiu)

Poezii la gura sobei – Tele 2 Drobeta – Marius Cilibia

Lansarea cărţilor aMorale şi Păgânele, autor Marius Cilibia, transmisă de televiziunea Tele 2 Drobeta, Drobeta Turnu Severin, Mehedinţi.

Dublă lansare de carte la Pensiunea Achim, Obârşia – Cloşani: “Păgânele” şi “aMorale”, autor Marius Cilibia, 28 noiembrie 2010 (Televiziunea TVT 89 Timişoara)

Emisiune culturală realizată de televiziunea TVT 89 Timiţoara la Obârşia – Cloşani, cu Marius Cilibia şi Valentin Vasilescu.

Emisiune culturală realizată de televiziunea TVT 89 Timişoara la Obârşia – Cloşani, cu Marius Cilibia şi Valentin Vasilescu.

Recită: Marius Cilibia

Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.

Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor…
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Recită: Marius Cilibia

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!…

În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci -
Tot flori însângerate -
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată,
Bate miezul nopţii…
E ora când amanţii,-alt’dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată…
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?…

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!…

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!

Recită: Marius Cilibia

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulã.
O, ce trist si ce’nalt pãrea Crist !
Luna venea dupã El, în celulã
si-L facea mai înalt si mai trist.

Mâinile Lui pãreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niste pãduri.
Luna-L bãtea cu argint pe vestminte
argintându-I pe mâini vechi spãrturi.

Uimit am sãrit de sub pãtura surã :
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gurã
si mi-a fãcut semn ca sã tac.

S’a asezat lângã mine pe rogojinã :
- Pune-mi pe rãni mâna ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si ruginã
parcã purtase lanturi cândva.

Oftând si-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libãrci.
Luna lumina, dar zãbrelele groase
lungeau pe zãpada Lui, vãrgi.

Pãrea celula munte, pãrea cãpãtânã
si misunau pãduchi si guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mânã
si-am adormit o mie de ani…

Când m-am desteptat din afunda genunã,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulã si era lunã,
numai Iisus nu era nicãiri…

Am întins bratele, nimeni, tãcere.
Am intrebat zidul : nici un rãspuns !
Doar razele reci, ascutite’n unghere,
cu sulita lor m’au strãpuns…

- Unde esti, Doamne ? Am urlat la zãbrele .
Din lunã venea fum de cãtui…
M-am pipãit… si pe mâinile mele,
am gãsit urmele cuielor Lui.

Două noi cărţi: volumul de poezii “Păgânele”, şi poveştile pentru oameni mari “aMorale”, de Marius Cilibia

Am văzut zilele acestea lucruri pe care speram să nu le mai văd niciodată! Bătrâni otrăviţi de curgerea vremii, “dezmierdaţi” de “binefacerile” mai multor epoci la fel de criminale, au ieşit să ridice pumnii lor neputincioşi împotriva unor măsuri de austeritate pe care ni le impun cei sătui. Strigătele lor firave au căpătat putere din izvorul curat al lacrimilor lor de bunici care ar fi avut nevoie de linişte, nu de manifestări de stradă în care să fie actori principali. Când într-o ţară, fie ea şi balcanică, în linia întâi a protestelor sociale stau bătrânii sau copiii, înseamnă că timpul fie a curs degeaba, fie totul s-a făcut în bătaie de joc! Cum să tai a şasea partea din nişte pensii şi aşa amărâte, cum să rupi un sfert din salarii de mizerie, mai mici decât preţul unor pantofi de toată mâna pe care îi poartă aleşii neamului? Nu îndrăznesc să pomenesc de accesoriile purtate de îmbuibaţi, care poartă etichetele marilor case de modă, pentru că mulţi dintre cititorii mei nici nu ar putea citi sumele respective… Nu am curajul să trec la evaluarea autoturismelor cu care se deplasează în teitoriu aceşti şmecheri care se cred coborâţi cu hârzobul din cer. Până la urmă nu comparaţiile sunt sfâşietoare, ci mai ales cinismul cu care cei care au taie din raţia celor care au extreme de puţin!!! Mulţi dintre aceşti inediţi protestari sunt la capătul puterilor dar şi al vieţii şi vor sfârşi aşa cum au trăit: chinuiţi, batjocoriţi, umiliţi de nişte potentaţi care într-o lume normală s-ar regăsi, cel mult, printre caizii lumii interlope, nicidecum în forurile legiuitoare… Ascult cuvintele înmănuncheate în explicaţii savante, slobozite pe gurile gata să sloboadă râgâilei de prea plinul bunătăţilor vieţii, iar vorbele trec pe lângă mine, alunecă ca mierea mincinoasă a închipuirilor, pentru că nimic, dar absolute nimic nu poate justifica pătimirea deliberată a milioane semeni! Până când vom tot răbda să ascultăm aceleaşi argumente puerile? Până când vom fi blânzi şi răbdători? Până când?

Şi nădejdea asta mi-a dat puteri pe care nu le cunoşteam… Mai multe zeci de ani mi-am dus zilele într-un templu al unei religii noi, ras în cap şi pe faţă, prefăcându-mă că meditez, că încerc să păstrez cu mintea mea Marile Taine. În fapt, multe dintre cele ce se conturau ca mari mistere pentru oamenii ce veneau să depună ofrande la Templu, erau lucruri simple pentru mine, numai că nu le puteam împărtăşi; înţelegerea lor i-ar fi înnebunit pe bieţii oameni… Ei se minunau, încă, de poveştile naive despre naşterea unor zei şi-i ascultau cu gurile căscate pe cei ce ştiau să citească, povestindu-le vieţile şi faptele acelor zeităţi. Am aşteptat acolo ca zilele şi nopţile să se scurgă, înarmându-mă cu răbdare, ceea ce a dat figurii mele ostenite un aer de meditaţie profundă. Asta i-a păcălit pe oameni, cei mai dezamăgiţi de propriul lor destin venind să se roage alături de mine, crezând că am puterea, că am găsit calea prin care rugăciunile să ajungă la urechea şi înţelegerea Celui Ce A Făcut şi Timpul şi Soarta şi poate Să Judece vorbele şi faptele şi gândurile fiecăruia dintre noi. Nu i-am respins pe niciunul dintre aceşti deznădăjduiţi, mai ales că am crezut că pot să preiau şi eu din puritatea şi ardoarea rugăciunilor lor, că pot să mai simt şi eu patima ultimei credinţe… Aşteptam, însă, încordat şi nerăbdător, ultima întâlnire cu Magul Nebun, pentru că speram să vină pentru ultima oară, să-mi dea dezlegarea şi să pot pleca pentru totdeauna din lumea oamenilor vii. Ştiam că mă va întreba din nou despre numele Ei, eram hotărât să i-l spun, să termin şi să plec, pentru că o oboseală nesfârşită îmi cotropise şi trupul şi sufletul. Anii se scurgeau încet, carnea mi se împuţinase pe trup şi rar gustam din boabele de orez aşezate în boluri ritualice, ce ni se aduceau ca ofrande. Pelerinii îmi aşezau ghirlande de flori în jurul gâtului, dar puţini au observat că florile proaspete, incredibil de frumoase şi de viu colorate, se ofileau atunci când atingeau pielea pământie a grumajilor mei. Din hăţişurile care înconjurau Templul, ieşise într-o după amiază o tigroaică însoţită de doi pui abia înţărcaţi. Probabil că foamea o scosese din hăţişuri, fiind atrasă de mirosurile excitante ale cărnurilor trupurilor pelerinilor. S-a repezit asupra unei femei ce strângea un copil mic la piept, labele uriaşe au ucis mamă şi fiu, iar colţii puternici s-au înfipt în gâtul delicat al tinerei femei. Vânătorii Templului au săgetat-o, alarmaţi de ţipetele pelerinilor şi erau pe cale să ucidă şi cei doi pui, când m-am ridicat de la locul meu şi i-am oprit cu un strigăt pe care nici nu mi l-am recunoscut. Cei doi pui mi-au fost aduşi, iar de atunci au stat mereu lângă mine, ca nişte statui vii. În curând au încetat să se mai zbenguiască, trupurile le-au crescut şi statura lor impunătoare băga groaza în oameni. N-au făcut, însă rău nimănui, iar pelerinii treceau pe lângă ei ca pe lângă nişte pisici uriaşe, complet inofensive, iar lucrul acesta făcu să sporească faima Templului şi a mea. Doar în câte-o noapte cu lună plină, eu Rătăcitorul care-mi găsisem liniştea aici, ieşeam în hăţişurile nepătrunse şi slobozeam urletul meu de Lup Singuratic, sperând că din negura albă a Nădejdii voi fi auzit de Magul Nebun, care va veni să-mi curme chinul. Atunci, cele două uriaşe feline îşi slobozeau şi ele răcnetele înspăimântătoare în timp ce pelerinii, vânătorii şi călugării se zăvorau în Templu, fiind convinşi că urletele acelea erau slobozite direct din Iad…

Într-o dimineaţă când negurile nu fuseseră încă risipite, când ceaţa ridicată din hăţişuri acoperea totul ca o spumă lăptoasă, iar cei doi tigri dormeau cu capetele sprijinite de umerii mei, i-am auzit vocea cavernoasă. Am deschis ochii şi l-am văzut. În mâinile descărnate ţinea un vas canopic, din cele în care marii maeştri ai îmbălsămării mumiilor egiptene aşezau organele celor morţi.

- Ai venit, în cele din urmă…

- Am venit şi ştiu că eşti pregătit! În această dimineaţă am să-ţi dau dezlegarea, dar nu tu, ci eu am să trec dincolo, căci eu m-am izbăvit.

- Cu mine ce se va întâmpla?

- Ai să te întorci în alte locuri şi în alte timpuri, ca să-ţi consumi întreg Calvarul. Nu mai ai mult şi vei izbăvi şi tu… un singur hotar te mai desparte de Linişte.

- Cu vasul acela ce faci?

- Pentru că nu mai pot lua asupra mea povara mărturisirilor tale, ai să rosteşti numele blestemat aici, iar eu am să sigilez vasul şi am să-l trimit în apele negre ale Tainelor Grele, să izbăvească acolo, prin Uitare, întregul ei păcat…

- Să terminăm atunci! Am zis şi am întins mâinile după vasul canopic. Mişcarea mea a trezit cei doi tigri care au început să mârâie fioros. Am luat vasul şi am şoptit numele în Tăcerea şi Întunericul pereţilor delicaţi de lut negru.

Magul a luat vasul, i-a aplicat dopul sigiliu şi a gravat pe el litera Nu ştiu ce a făcut cu el, n-am mai văzut nimic, pentru că cei doi tigri m-au lovit în acelaşi timp şi am simţit pe tâmple, pe faţă, pe umeri, sângele meu şiroind de sub ghearele lor. Era cald şi era… VIU! Am urlat cât m-au ţinut plămânii, dar scufundându-mă într-o apă groasă, ca cea a Uitării, am auzit o voce, venită, parcă de la mari depărtări:

- Ţineţi-l bine, se trezeşte; mai daţi-i anestezic! Vocea aceea şi nedumerirea mea au fost acoperite de râsul sălbatic al Magului Nebun… Şi totul a început să doară atât de intens, încât am căzut într-un leşin cum nu mai cunoscusem…

Radio Televiziunea Galaxy Drobeta Turnu Severin, emisiunea Interes General, invitat: Marius Cilibia

Roman de Marius Cilibia

Nicio poveste nu are sfârşit, aşa cum, desigur, nu are nici aceasta. Restul este în sufletul fiecăruia dintre noi… Eu am închis coperţile despovărat de lucruri pe care le-am ştiut şi le-am scris… De aici încolo începe visul că nimic din ce a fost urât nu se va repeta. Vor veni alte poveşti, alţi oameni îşi vor spune patimile şi nădejdile. Iar eu le voi scrie şi pentru cei care le ştiu şi pentru cei care vor să le afle…

Marius Cilibia

Descarcă romanul în format electronic

Roman de Marius Cilibia

Nu fusese niciodată la mare, nu-şi aducea aminte de un asemenea eveniment, când ceilalţi copii erau duşi în tabără, la Năvodari, el era pedepsit sau era trimis în tabere în care nu voiau să se ducă alţii, nişte locuri anoste, cu barăci dormitor din pal melaminat, cu cantine în care colcăiau gândacii, iar personalul îi privea ca pe ceea ce şi erau, de fapt: nişte orfani, crescuţi din banii statului. Nu-şi aducea aminte de niciun părinte, i se spusese că muriseră amândoi, când era încă sugar. Ca printr-o ceaţă, totuşi, se vedea lângă o femeie foarte frumoasă, cu păr castaniu, lung până în talie, ochi migdalaţi, dinţi albi, frumoşi, fustă bleumarin şi bluză albă, din mătase. Se juca cu el pe malul unei întinderi nesfârşite de apă şi îi punea la ureche o scoică mare, imensă, iar el auzea adevărate furtuni cuprinse între pereţii din sidef. Îşi forţase memoria să-şi aducă aminte mai multe, dar nu reuşise, într-un târziu ajungând la concluzia că imaginile nu erau decât secvenţe dintr-un vis pe care-l avusese şi care-i plăcuse foarte mult… De altfel, amintiri plăcute avea prea puţine la cei optsprezece ani ai lui. În schimb, din celelalte… Bătăi, cât cuprinde! Şi de la copiii mai mari şi de la pedagogi şi de la cadrele didactice, ba chiar şi de la femeile de serviciu şi supraveghetori. Doar „tanti” Ileana, bucătăreasa bătrână şi grasă, îi arătase compasiune, sau milă, îl mai proteja de bătăi şi îi dădea câte o felie de pâine cu marmeladă…

Descarcă romanul în format electronic

Roman, de Marius Cilibia

Dimineaţa intra leneşă, greţoasă, printre pleoapele grele. Alexandru Vadiru se trezi din somnul care nu-i limpezise capul după cheful de seara trecută. Pe umăr simţea o claie de păr mirosind a şampon ieftin, iar în braţe căldura unui corp străin, fără haine. Nu-şi aducea aminte cum o cheamă pe fată, nici cum ajunsese cu ea acasă, nici cum arată. Ar fi vrut să-i vadă faţa, dar lumina nu putea pătrunde prin jaluzelele groase…Nu i se întâmpla prima oară, iar de la un timp nu mai era surprins că i se întâmplă astfel de lucruri. Oraşul era mic şi a doua zi ştia toată lumea că Vadiru iar a plecat de la chef cu vreo curvă. Spectatorii de la meciurile de pe teren propriu pândeau orice greşeală, cât de măruntă a mijlocaşului lor, ca să-i strige cuvinte obscene din tribună, excitaţi de faptul că pot să o facă; doar nu poţi să-i vorbeşti aşa în orice zi unei vedete internaţionale… Alexandru prinsese şi meciuri de senzaţie, dar şi partide anoste în târguşorul acesta, unde toată lumea era moartă după fotbal, lăutarii îi cântau gratis, iar vinul şi curvele erau mai ieftine decât oriunde. Lume săracă, pentru cine să fie făcute preţuri mari? Cu ani în urmă l-ar fi deranjat faptul că toţi se mulţumeau cu puţin, că era privit ca o vedetă, deşi randamentul său era cu mult sub forma care îl consacrase. Avusese momentele lui de glorie, selecţiile în echipa naţională, contractele din străinătate, ba şi acum mai avea ceva oferte de la echipe de mâna a doua sau chiar mai slabe. Se complăcea, însă aici, unde nimeni nu-i cerea să dea mai mult decât se nimerea, după adversar, toane sau formă. În ultimul campionat fusese evidenţiat de vreo patru ori în presa centrală şi cam asta fusese tot. Îi plăcea când se scria frumos despre el, deşi îşi dădea seama că timpul lui trecuse, ştia că dacă va continua să ducă viaţa asta, mai mult de două-trei sezoane nu o mai putea duce. Simţea în coaste respiraţia celor tineri, iar perspectiva de a intra câte 10-15 minute, pe final de meci, nu-l încânta deloc. Nici posibilitatea de a prelua vreo grupă de copii, ca antrenor, nu i se părea o soluţie. La cât cheltuia el, cum să-i ajungă o simplă leafă de antrenor? Până acum, astfel de gânduri erau foarte rare, de la o vreme, însă… Puse mâna pe cearşaf şi îl trase uşor de pe trupul fetei. Nu voia să o trezească brusc, ştia că se va trezi singură lipsită de căldura protectoare a ţesăturii uşoare. Fata i se păru incredibil de frumoasă şi Vadiru începu să zâmbească. Se gândea că nu mai văzuse nici o curvă care să fie frumoasă şi dimineaţa… Îşi puse în gând să o întrebe cum o cheamă, ca să o mai cheme şi altădată…

Descarcă romanul în format electronic

Moderator Marius Cilibia