Ceaţa coborâse deasă, acoperind Citadela, cele două valuri de pământ, oamenii, câmpia, Radbuza şi frigul pătrunzător. Carl Gustav von Stenau cu toate trupele sale, peste 5000 de săbii bune, plecaseră în ajun, după ce dăduse trei zile de odihnă pedestrimii şi artileriei ce ajunsese, în cele din urmă, la Harsovsky Tyn. Doar Valentyn Vaskaly rămăsese alături de oamenii lui Hagen care acum se pregăteau de plecare, la fel ca trupele teutone şi infanteriştii împuţinaţi ai lui Rigasso. Lângă lăncieri şi pedestraşii lui Primo, se rânduiseră şi oamenii starostelui de Domazlice. Gunter Trocha von Kreskow, alături de Episcopul de Lubeck coborâseră şi ei să-i firitisească pe mercenarii care plecau. Numai Briggita rămăsese în terasa umbrită de tufele de măceş sălbatic, de la atejaul doi al Castelului, plângând uşor în pumnii strânşi, cu spatele zguduit de suspinele dese. Manfred von Paulen, cu doar opt cavaleri şi puţin peste o sută de pedestraşi, avea de străbătut drum lung până la Konigsbergh, aşa că îngenunche, împreună cu oamenii lui, cerând binecuvântarea Înaltului Prelat al Bisericii. După ce gestul sacramental fu făcut, von Paulen se ridică şi se apropie de foştii tovarăşi de luptă.

-         Să vă fie viaţa plină, să vă înmulţiţi şi să aduceţi spor şi lumină pe unde treceţi! li se adresă el lui Hagen şi Maryszei Zlokasna, îmbujorată de vorbele frumoase ale bătrânului cavaler-călugăr. Când strigătele de „Vivat!” ale oştenilor conteniră, se auzi vocea şuierătoare a lui Rigasso:

-         Şi să mulţumiţi Cerului că n-am vrut-o eu pe fătuca asta şi te-am lăsat să te bucuri de ea…

Toţi cei din jur încremeniră sub violenţa ocării evidente. Hagen, însă, îşi păstră cumpătul, deşi Flaggel, făcu semn lăncierilor să se desfăşoare …

-         Poate că ai vrut să spui altceva, comandate Rigasso…

-         Nicidecum! Am vrut-o şi eu, dar mi s-a făcut milă de cât de nefericit ai fi fost.

Sesizând cheful de harţă al căpeteniei lor, haiducii sălbatici, arcaşii şi trabanţii de fier se desfăşurară în semilună, în vreme ce Flaggel aştepta doar un semn pentru a declanşa măcelul. Chiar dacă distanţa era scurtă şi caii n-ar fi putut să-şi ia avânt, izbitura ar fi fost mortală pentru infanterie. Teutonii erau prinşi, fără voia lor, la mijloc, în timp ce oamenii starostelui de Domazlice era clar că vor trece de partea lăncierilor. Vikingul cu mantia din blană de lup căuta privirea lui Primo, dar acesta nu-şi putea lua ochii de pe cei doi proaspăt duşmani. Ştia că ziua va fi scăldată în sânge…

-         Dacă ofensa ţi se pare de nesuportat, scoate spada şi hai să lămurim totul! În ochii verzi ca otrava ai italianului se citea o siguranţă deopotrivă doar cu batjocura din vorbele sale… Fără să înţeleagă, încă, ce i se întâmpla, Hagen scoase sabia lungă, de cuirasier, din teaca agăţată la şold.

-         Lasă-mă pe mine, comandante, strigă Primo, dar italianul deja şerpuia împrejurul înaltului comandant al lăncierilor, descriind neverosimile cercuri de oţel care şuierau ca viperele stârnite la vremea împerecherii. Spada lui Hagen reuşea să rupă cercurile mortale, însă din ce în ce mai greu şi sfârşitul era previzibil, pentru că ferocităţii şi măiestriei italianului puţini îi puteau sta împotrivă. În cele din urmă, spintecat oribil la gât şi în coapsa piciorului drept, Hagen se prăvăli, mişcând spasmodic piciorul teafăr şi ţinând strâns spada în pumnul drept. Haiducii sloboziră un strigăt de triumf care îngheţă sângele în venele celor din jur, în vreme ce Rigasso stătea sprijinit în cele două iatagane ca-n două cârje, iar aerul şuierător îi ieşea pe nări ca două fuioare de fum. Flaggel ridicase mâna să dea semnalul pornirii atacului, arcaşii încordaseră arcurile, iar trabanţii de fier aplecaseră suliţele ale căror cozi le sprijineau între talpa piciorului drept şi pământul întărit de frig. Atunci ridică Primo mâna, oprind pornirea sângeroasă către omor, şi făcându-şi auzită vocea bubuitoare:

-         Te-ai luptat cu unul care era mai bun decât tine, comandante Rigasso, dar mai bun pe câmpul de luptă, ca şi căpetenie de oşti, mizând pe măiestria ta. A greşit când a acceptat provocarea, pentru că nu pentru astfel de îndeletniciri se pregătise el. ai ştiut asta, l-ai gelozit din prima clipă, iar acum ai lovit, chiar dacă nu ştii cum ai să pleci de aici. Pentru că nu vreau ca mulţi dintre oamenii de aici să moară degeaba, te provoc eu, iată, la o confruntare directă! Italianul rânjea veninos, îi plăcuse mereu de bătrânul acesta, dar era conştient că o confruntare cu lăncierii, chiar dacă oamenii lui erau mai numeroşi, nu i-ar fi garantat succesul, aşa că-şi reglă respiraţia, linse sângele proaspăt de pe lama unuia dintre iatagane şi zise:

-         Fie!

Bătrânul îşi smulse paloşul uriaş de pe spate, depărtă picioarele şi le înfipse bine în pământ, ridicând lama la înălţimea ochilor. Cercul privitorilor se lărgi, haiducii lăsându-şi braţele înarmate  să cadă relaxate. Aproape nimeni nu-i dădea vreo şansă bătrânului, doar Virula şi Francisco privind liniştiţi scena luptei. Italianul atacă cu aceeaşi ferocitate, dar roţile sale de oţel se opreau mereu în lama lată a paloşului pe care bătrânul aproape că nu-l mişca, doar încheieturile pumnilor rotindu-se rapid, dar cu economie. Cu timpul, corpul arcuit al bătrânului se îndreptă, ochii săi izvorau o lumină neagră care părea să aducă întunericul pe pământ şi pe măsură ce răsuflarea italianului devenea tot mai şuierătoare, rotirea braţelor se mări, iar paloşul uriaş, rotit în mişcări tot mai largi, începu să mişte aerul în rafale răsunătoare. O lovitură care ar fi despicat un butuc de grosimea unui stareţ benedictin se izbi de cele două iatagane încrucişate şi italianul căzu la pământ de unde se ridică cu o săritură de lăcustă. Privirea sa, însă, nu mai era la fel de sigură, apele ochilor schimbându-şi culoarea în cea a opalului. Duritatea şi rapiditatea atacurilor fostului lăncier crescură şi atunci Rigasso ştiu că e pierdut. Încercă, disperat, o ultimă manevră, pornind o morişcă ameţitoare, în acelaşi timp făcând un salt înainte, astfel încât Primo să nu-şi poată folosi paloşul a cărui mărime şi greutate nu i-ar mai fi fost de niciun folos. Bătrânul, însă, mai agil decât şi-l închipuiau toţi cei prezenţi, se aruncă într-o parte, ferinduse de morişca ucigaşă şi rămânând drept pe picioare, în vreme ce Rigasso, lovind în gol, se dezechilibră şi era cât pe ce să cadă. Nu se roti suficient de rapid şi paloşul uriaş aproape îl reteză în două, după ce mai întâi îi desprinse de corp braţul drept. Obosit, cu sudoarea şiroindu-i de deasupra sprâncenelor sure, Primo se propti în garda paloşului, privind la degetele acoperite de inele care căutau spasmodic garda iataganului. Câţiva haiduci se repeziră înainte şi bătrânul obosit ar fi căzut uşor dacă un fulger alb n-ar fi despicat spaţiul mic dintre el şi cei care nu acceptau moartea  căpeteniei lor. Cu două junghere în mâini, în faţa tovarăşilor săi, lătrând vorbe repezi într-o limbă necunoscută, stătea Gherby, ciudatul haiduc venit din nordul Africii. Un ofiţer de-al lui Rigasso ieşi în faţă, tălmăcind:

-         Vorbeşte în berberă, pentru că altă limbă în care să se înţeleagă cu câţiva dintre noi nu ştie, iar limba tribului din care vine, n-o pricepem noi. Spune că tu eşti singurul care ne poate conduce, că de la început s-a văzut asta şi că măcelul e inutil. Dacă vrei să ştii, şi noi credem la fel.

-         Aşa să fie! răcni Flaggel şi lăncierii preluară strigătul în urale lungi… Obosit, sfârşit şi cu inima îndurerată, Primo nu avu puterea să se opună, aproape că nici nu mai putea gândi. Prietenii îl duseră într-o latură a fostei tabere, iar oamenii începură să desfacă iarăşi corturile şi să deshame caii de la carele şi căruţele de povară. Din loc în loc se aprinseră focuri, haiducii luară trupul lui Rigasso şi după ce-l despuiară de podoabe şi de arme, îl îngropară la buza primului val de apărare, fără niciun fel de ceremonie. Pe Hagen îl ridicară patru lăncieri pe două scuturi sprijinite pe umerii lor largi. Aveau să-l înmormânteze cu fast, iar slujba avea s-o ţină chiar Jeronimus, Episcop de Lubeck. Multă vreme fostul lăncier nu auzi şi nu văzu nimic, stând aşezat pe-o şa de călărie, cu paloşul plin de sânge alături şi capul în mâinile-i mari şi nimeni nu veni să-l tulbure. Abia în zori, cu o făclie în mâini şi Francisco alături, se apropie trezorierul Zulbein, care începu să citească, grav şi concentrat, înscrisurile de pe-un pergament:

-         189 de lăncieri, 34 din foştii pedestraşi ai Înălţimii Tale, 214 arcaşi, 221 haiduci şi 144 de trabanţi de fier, plus 8 ofiţeri şi un capelan. La aceştia se adaugă 68 de servitori şi toate dobitoacele şi calabalâcul taberei, iar în caseta vistieriei, după ce am luat şi agoniseala oamenilor lui Rigasso, se găsesc 140 de scuzi, 788 de taleri şi 3000 de piaştri. Suntem gata de drum, Înălţimea Ta. Departe, pe câmpia îngheţată se auzeau paşii apăsaţi ai teutonilor care plecaseă la drum…

În sala mai mult lungă decât largă, luminată de cele patru ferestre înalte, cu vitralii care aduceau luciri colorate pe obrajii comandanţilor, consiliul de război era în toi. Episcopul Jeronimus, adus pe un fel de targă improvizată de slujitorii castelanului Ghunter Trocha, acoperit cu plocăzi grele şi călduroase, asista şi el la acest consiliu. Între Hagen şi Rigasso stătea starostele de Domazlice cu braţul stâng prins într-o faşă lată, petrecută pe după gât, după ce fusese oblojit de unul dintre felcerii Episcopului. În celălalt capăt al mesei lungi, masive, ca de trapezărie, stăteau castelanul, Primo şi Manfred von Paulen. După ce închinară o cupă de vin în cinstea victoriei şi în memoria celor duşi, primul care vorbi fu Hagen:

-         În ce mă priveşte, n-am mare experienţă în bătălia purtată în întărituri, nu ştiu să conduc apărarea unei fortificaţii. Oamenii mei sunt călăreţi, ştim să ne batem la câmp deschis, dar sunt convins că Primo, care a luptat pe zidurile Bizanţului, precum şi Manfred von Paulen sunt mai mult decât pricepuţi şi ne pot da sfaturi înţelepte… Rigasso aprobă printr-o clătinare a capului şi toţi ochii se îndreptară către cei doi bărbaţi. Venerabilul teuton se ridică cu greutate; ziua şi echipamentul greu lăsau urme în mişcările vajnicului cavaler-călugăr:

-         Dacă prietenul Neurath ar mai fi fost aici, cu bucurie l-aş fi recomandat pentru misia de a conduce apărarea poziţiilor noastre. Eu, domnilor şi Monseniore, am privit întotdeauna duşmanul în ochi din înaltul şeii şi în 72 de ani de viaţă nu i-am arătat niciodată dosul mantiei duşmanului. Mi-au mai rămas 42 de fraţi-cavaleri sub comandă, în afara pedestraşilor, şi vă jur pe rănile Mântuitorului că vom şarja până la ultima suflare şi până la ultimul ciot de lance, dar mai mult nu-mi cereţi. Nu ştiu ce-i frica, dar la strategie nu mi-am bătut niciodată capul! Aşa că să vorbească cel mai priceput dintre noi. Zicând acestea se uită către Primo şi, în semn de respect, îşi lovi mănuşile grele, de cuirasier, de apărătorile înzăuate ale coapselor, gest urmat de Hagen şi Rigasso, în vreme ce starostele de Domazlice izbea pocalul gol de masa grea de stejar. Copleşit de asemenea dovezi de recunoaştere a priceperii sale, Primo se înălţă drept din jilţul în care stătea:

-         N-am vorbit niciodată în faţa atâtor cavaleri comandanţi, în faţa unor căpetenii atât de cunoscute, dar am s-o fac acum. Vă mulţumesc, Înălţimile voastre, pentru cinstea pe care mi-o faceţi! Să iertaţi, mai întâi de vorbă proastă, dar cred că astăzi am mai câştigat o zi doar cu mare noroc…

-         Cum aşa? I-am gonit pe ţopârlani şi i-am scăldat în sânge… îl întrerupse castelanul…

-         Tăcere, domnia ta! ripostă Rigasso. Să-l lăsăm pe unul mai vrednic să vorbească…

-         Dacă nu erau bravura şi atenţia slujitorilor, am fi fost copleşiţi dinspre râu, iar acum am fi fost hrană peştilor din Radbuza! Continuă Primo. Linia valului este mult prea lungă şi nu o putem apăra în faţa încă unui atac. Va trebui să ridicăm altul, mult mai aproape de ziduri, cu câteva palme mai înalt şi cu deschideri pentru ieşiri puse între deschiderile actualuliui val.

-         Credeţi, domnule, că ne vor da răgaz rebelii să facem lucrările astea? Întrebă starostele de Domazlice.

-         Sunt sigur că da! Bohemii, aşa cum i-am văzut eu, sunt habotnici, iar gândurile şi acţiunile unor fanatici sunt uşor de anticipat. Aşa că eu cred că mâine dimineaţă solii lor vor veni să ne ceară un răgaz ca să-şi adune morţii ale căror leşuri zac în faţa şi pe valul de apărare, fără ca tunurile de pe ziduri şi arcaşii noştri să le sporească pierderile. Noi o să-i  punem pe servitorii şi oamenii care au rămas lângă noi să adune leşurile alor noştri încă din seara şi noaptea aceasta, ca să avem ziua de mâine la dispoziţie pentru lucrările la noile fortificaţii…

-         Oamenii vor cădea de oboseală, ricană Rigasso, pricepând, în parte planul bătrânului lăncier. Dacă vor săpa toată noaptea la morminte, mâine nu vor mai fi în stare să ţină uneltele în mâini, ca să mai ridice un val de apărare, cu atât mai puţin vor putea să facă faţă unui nou atac…

-         Nu vom săpa niciun mormânt! replică Primo.

-         Cum aşa? Vorbiseră castelanul şi Episcopul în acelaşi timp.

-         Pentru un luptător orice mormânt e bun şi mulţi dintre cei care au luptat umăr la umăr cu mine, alături de care am gonit scară la scară, au fost acoperiţi de răcoarea zăpezilor iernii şi uscaţi de soarele verilor, lăsând oasele să le albească pe câmpurile în care ne-am vămuit, sub arme, tinereţile şi visele. Nu s-a întors niciunul să ne spună că sunt nemulţumiţi.

-         Şi ce propui domnia ta? Să le dăm foc, aşa cum făceau păgânii de demult? Starostele de Domazlice dăduse glas unui gând care-i muncea pe toţi.

-          Nu, că nici lemn de ars nu avem din belşug… Ar fi un consum inutil. Eu vă propun, Înălţimile voastre, să lăsăm şi această sarcină în seama duşmanului, astfel încât să-i dăm o treabă scârboasă în plus de făcut, iar noi să avem răgaz întru rânduirea treburilor noastre.

-         Vorbeşte mai desluşit, domnia ta, îl îndemnă castelanul.

-         Eu zic să aruncăm cadavrele morţilor noştri în Radbuza. Firul apei le va căra către liniile duşmane dinspre apus, iar aceştia, ca să nu se strice apa pe care nu o vor mai putea folosi pentru adăpatul cailor şi ca să nu se răspândească vreo molimă între ei, vor trebui să le pescuiască şi să le îngroape, scutindu-ne pe noi de treaba asta…

-         Scârbavnică propunere! rosti Episcopul…

-         Aşa e, Eminenţă, dar pe deplin justificată. Manfred von Paulen vorbise cu glas aşezat şi nimeni nu avu puterea să-l contrazică.

-         Spune mai departe, bătrâne! îl îndemnă Rigasso, fericit că nu fusese el cel care trebuia să întărească, cel dintâi, părerea lui Primo.

-         Între cele două valuri va rămâne un câmp de 15 stânjeni în care duşmanii vor fi la dispoziţia arcaşilor noştri…

-         Ca un teren de vânătoare! exclamă italianul cucerit de planul bătrânului. Acolo veţi vedea de ce sunt în stare arcaşii şi haiducii mei. Dacă tunurile vor bate dincolo de actualul val, acolo vom face un adevărat tărâm al morţii… Asta le va scădea curajul atacatorilor, iar nouă ne va crea avantajul de a lupta în spaţii înguste, mai punându-le o piedică în cale. Cât timp crezi că vom avea la dispoziţie până la viitorul atac, bătrâne?

Primo îl privi în luminile ochilor verzi pe italian şi glăsui:

-         Cel puţin două zile! Pe lângă strânsul şi îngropatul cadavrelor, au şi ei răniţii lor, au suferit pierderi uriaşe, deci aşteaptă să le mai vină întăriri…

-         Asta nu-i rău pentru noi? Poate că ar trebui să facem ceva… Cuvintele aparţineau castelanului care dovedea destul de puţină pricepere în treburile războiului…

-         Nu, lămuri Primo, luptătorii de elită au venit de multă vreme să le îngroaşe rândurile; de acum doar glotaşii care speră să prade castelul şi bagajele noastre li se mai pot alătura, iar aceştia, veţi vedea, le vor face mai mult rău decât bine, când va veni vremea…

-         Atunci aşa vom face, interveni pentru prima oară Hagen. Am să te rog, Primo, să aduci mulţumirile mele Virulei, pentru cântec şi pentru felul în care s-a bătut!

-         Da, da, deşteaptă scorpia, hohoti Rigasso, o femeie pe cinste! Am să vin, dacă-mi îngădui, s-o felicit.

Faţa lui Primo strălucea de mândrie în timp ce părăsea sala de consiliu, unde ceilalţi rămăseseră să sărute inelul Episcopului. Într-un colţ al coridorului strâmt o văzu pe Mariszya, fiica starostelui de Domazlice, iar bătrânul se prefăcu că-şi face de lucru cu una din copciile tunicii. Când ceilalţi ieşiră, Hagen se îndreptă drept către tânăra cu părul de culoarea paielor de orz, învăluit în privirea verde a italianului.  

Neurath, avându-i alături pe Jiri Mladcek şi Steno, privea pregătirile vrăjmaşilor. Ştiau că nu mai poate dura mai mult de două-trei sferturi de ceas până când masa de luptători va porni către fragilele lor întărituri ca să-i copleşească, să-i mistuie:
– Trebuie să aveţi în capete doar faptul că trebuie să-i întârziem cât mai mult, astfel încât coloana alor noştri să se afle în siguranţă, altfel pierim degeaba… Frica, groaza, planurile de scăpare uitaţi-le. Vom face întocmai cum ne-a sfătuit comandantul Primo…
– El de ce n-a rămas cu noi? îndrăzni Steno…
– Pentru că este mult mai de folos acolo, ca ultima barieră mobilă după ce noi ne vom fi dus… Bărbatul acela ştie mai bine decât toţi ceilalţi cum se duce un război şi-l va duce aşa cum ştie el… De va fi nevoie, când va intra în luptă va dezlănţui iadul pe pământ, iar noi îl vom ajuta, vom bate cu vieţile noastre în porţile de aramă ale caznelor şi durerii şi fricii. Dumnezeu să ne ajute, acum treceţi la oamenii voştri! Toţi trei făcură cruci largi, iar oamenii lor le preluară gestul deşi nu auziseră ce-şi spuseseră. Jiri Mladcek încăşecă pe armăsarul pe care-l ţinea de frâu unul dintre oamenii lui. Le spuse celor apropiaţi care era planul lor, iar aceştia spuseră mai departe, până la ultimul dintre călăreţi. Frica se făcea simţită mai ales între oamenii lui Steno. Cu o zi înainte se bătuseră ca leii, strânşi în cleştele format de trabanţii de fier şi pedestrimea teutonă şi simţind în cefe răsuflarea haiducilor sălbatici ai lui Rigazzo, dar tot fuseseră daţi peste cap, iar acum ştiau că n-au nicio şansă. Cei mai mulţi ar fi fugit, sau s-ar fi predat, dar ştiau că asta nu i-ar duce decât la un sfârşit groaznic…
În cele din urmă coloanele vrăşmaşe porniră şi iar se auziră imnurile religioase. Călăreţii rămăseseră în tabără, să-şi odihneaască caii, mulţi dintre ei fuseseră trimişi în satele şi parohiile învecinate, ca să-i ridice la luptă pe bohemii ce încă mai stăteau pe la vetre, speriaţi de zvonurile că Episcopul de Lubeck vine să-i măture de pe faţa pământului având alături o oaste uriaşă, de neînfrânt… Coloanele de atac erau formate numai din pedestraşi, iar Paul Neurath zâmbi în sinea lui, ştiind că oamenii lui Jiri Mladcek au şanse mari să scape cu fuga, aşa cum prevăzuse Primo. Acum începuseră să se distingă bine feţele atacatorilor şi Neurath merse către unul dintre falconete, orientându-i ţeava către grupul de preoţi de ţară şi bătrâni luptători aflaţi sub prapurii ţesuţi cu fir, care păreau să se constituie într-un veritabil stat major al răsculaţilor. Se vede că nu-s obişnuiţi să se bată cu armele astea moderne, altfel n-ar sta grupaţi în felul ăsta, gândi bătrânul luptător şi pe faţa-i brăzdată de vreme şi de răni i se lăţi un rânjet rău… Când răsculaţii se apropiară la mai puţin de o sută de stânjeni, Neurath ridică braţul înszăuat şi răcni:
– Feuer!
Pe rând, ţevile falconetelor şi apoi ale bombardelor sloboziră moarte şi spaimă. Grupul de căpetenii bătrâne şi preoţi de ţară fu spulberat şi atacatorii se opriră o clipă, descumpăniţi. Câţiva adunară prapurii risipiţi, strigară la coloanele lungi de luptători, îi făcură să strângă rândurile şi imnurile, însoţite de duruitul sinistru al tobelor, se făcură din nou auzite… Neurath înclină din cap către Jiri Mladcek şi acesta îşi porni călărewţii în trap întins. Părea curată sinucidere gestul celor câteva duzini de călăreţi care atacau frontul de mii de luptători, dar atacul lor avu urmări importante. Centrul coloanei se opri, urmat de flancuri şi pedestraşii duşmani începură să se aşeze în careuri, crezând că atacul lui Jiri este doar primul val de călăreţi ce s-ar revărsa peste ei… Scoţând urlete neomeneşti, călăreţii se izbiră de prima linie de infanterişti, apoi la un sunet de corn venit dinspre întărituri, degajară inamicul şi o zbughiră în galop de-a lungul liniilor, dublând flancul stâng al inamicului şi culegând în piepturile cailor linia orizontului. Răsculaţii nu pricepură nimic, crezând că-i vorba de un atac asupra flancului, dar imediat focul artileriei lui Neurath lăsă fâşii lungi de sânge şi moarte în liniile lor centrale. Unii dădură înapoi, alţii, mai puţini zguduiţi de bariera de foc a bătrânului artilerist, o luară la fugă către întărituri, dornici să-i calce în picioare, să-i spulbere, pe cei care le aduseseră atâtea pagube… Uitând de toate sfaturile sau vrând să-şi îmbărbăteze oamenii, Steno dădu semnalul atacului pentru oamenii săi, dar îl urmară mult prea puţini, abia vreo treizeci-patruzeci de infanterişti al căror atac fu slab, uşor de respins. Cel dintâi muri Steno, cu gâtul retezat dintr-o parte într-alta de o coasă, iar Neurath se pomeni înjurând şi blestemând aşa cum n-o mai făcuse de multă vreme… Le făcu semn infanteriştilor să stea pe loc, în vreme ce continua să dea semnalul pentru continuarea salvelor care plecau, una după alta, către valul de atacatori. Şevile frigeau, se înroşiseră, aşa că, în cele din urmă opri tragerea, ordonând tunarilor să bată piroane lungi în ţevile care aveau să devină, astfel, inutilizabile. Luă în mâini un fitil fumegând şi se cocoţă pe o stivă de vutoaie cu pulbere. De acolo începu să-şi îmbărbăteze oamenii care se prinseră într-o încleştare sălbatecă, de sfârşit de lume, cu atacatorii. Ştia că în câteva minute aveau să fie copleşiţi şi când mica întăritură fu plină cu duşmani iar oamenii săi zăceau, aproape cu toţii, sfârtecaţi, Paul Neurath aplecă fitilul aprins către unul dintre butoiaşele cu pulbere care aveau capacul la o parte. Atunci văzură răsculaţii din rândurile din urmă cum arată intrarea în Iad, când o coloană de foc, urmată de un bubuit asurzitor, aruncă peste ei trupurile sfârtecate ale camarazilor şi duşmanilor deopotrivă, făcându-le urechile să ţiuiască şi sufletele să tremure la gândul caznelor de pe cealaltă lume. Pământul părea să nu se mai oprească din tremurat, iar peste capete continua să le plouă cu resturi de membre, sânge, zdrenţe umane, fiare contorsionate şi aşchii de lemn. Teribilul zgomot se auzi cale de multe mile, orpind goana călăreţilor lui Jiri Mladcek. Acesta se închină larg, îşi şterse sudoarea care-i intra în ochi şi-şi bătu armăsarul, cu palma, peste gâtul nervos, acoperit cu spumă. Lângă marginea pădurii, la o jumătate de zi distanţă, Primo simţi pământul cum se zguduie, auzi zgomotul exploziei şi-şi îndemnă oamenii să iuţească pasul. Câştigaseră mai mult timp decât speraseră, iar Neurath le trimisese semnul de care aveau nevoie…

- Niciodată! Răcnetul episcopului suna aproape neomenesc în liniştea care-l înconjura. Jeronimus părea posedat, dar ochii bărbaţilor aşezaţi în cerc în jurul său îl priveau liniştiţi, ca unii care văzuseră multe…
– Cum să mă retrag din faţa unor ţărani când am la dispoziţie asemenea trupe de elită cum nu poate avea niciun monarh din Europa în momentul acesta? Cum să nesocotesc ordinul primit direct din partea Cancelariei Sfântului Scaun?
– Eminenţă, am să vorbesc eu, pentru că sunt cel mai bătrân, pentru că în cadrul Ordinului am rang de frate superior şi sunt doar cu o treaptă mai jos decât Eminenţa Ta, iar ceea ce-i viu pe lumea asta nu mă mai sperie de multă vreme… Am văzut atâta moarte şi atâta suferinţă pe Pământ, încât ar trebui să fi murit de mult… În plus, sunt comandant militar şi fidelitatea faţă de comandant înseamnă şi recunoaşterea, cu fidelitate, a situaţiei din teren, iar eu nu pot să mint, nici credinţa, nici părul meu alb, nici sutele de camarazi cărora le-am închis pleoapele pe toate câmpurile de bătaie ale Europei nu mi-ar da voie… Vocea lui Paul Neurath suna atât de limpede şi atât de liniştită încât dădea fiori. Singurele zgomote care se auzeau în jurul cercului făcut de căpeteniile aflate la sfat erau gemetele răniţilor şi murmurele prelaţilor care rosteau rugăciunile de eternă iertare…
– Vorbeşte comandante Neurath! Sper că nu mă vei sfătui şi domnia ta să ne retragem, nu după cea mai clară şi mai spectaculoasă victorie pe care am văzut-o…
– Monseniore, problema care se pune nu este dacă să ne retragem, ci cât de repede o putem face, astfel încât să salvăm cât mai mulţi dintre răniţii noştri, cât mai multe arme de foc şi cât mai multe bagaje. Este drept, astăzi am câştigat într-o confruntare inegală, pentru că oamenii noştri şi eu însumi, am făcut minuni, dar asta nu se poate repeta la nesfârşit… Suntem în teritoriu inamic, Eminenţă, ei vor fi tot mai mulţi, ne vor tăia posibilitatea să ne aprovizionăm, iar noi vom fi tot mai puţini, mai izolaţi şi mai flămânzi. Asta nu e bine… Dacă după atacul cuirasaţilor noştri ar fi fugit, era uşor să-i spârcuim, i-am fi găsit în zilele următoare speriaţi şi adunaţi în grupuri mici, dezorientaţi şi i-am fi ucis pe rând, dar ei s-au retras în tabără în ordine, s-au adăpostit în spatele carelor întărite cu fier şi legate cu lanţuri şi aşteaptă… Le dă mâna s-o facă, Eminenţă, pentru că sunt mulţi, sunt tari şi au fost în multe războaie, de aia nu s-au speriat… Au comandanţi buni, ştiu ce are să urmeze, de asta nu le este frică… Acum au trimis emisari prin satele şi târgurile din jur, aşteaptă întărir, în vreme ce nouă nu ne poate veni nimeni în ajutor.
– Suntem oastea Domnului, aveam cea mai puternică protecţie!
– Parcă aş vrea, Eminenţă, ca acum, la sfârşitul vieţii, să văd oştile de heruvimi, mânuind spadele de foc, călăuziţi de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Cabriel venindu-ne în ajutor, dar n-am să văd minunea asta, aşa cum n-am să-l văd pe Belzebuth ridicându-se împotriva noastră şi scoţând flăcări pe cur…
– Nu huli!
– Nu hulesc, dar în treburile astea eu şi cavalerii aceştia am văzut mai multe decât liturghii a slujit Eminenţa Voastră! Vă mai spun un lucru: am mai participat la războaie civile şi am văzut de ce este gloata în stare; să vă ferească Dumnezeu să cădeţi vi în mâinile lor! Patimile lui Christos ar părea dulci poveşti pentru copii!
– Neurath are dreptate, Eminenţă, glăsui Manfred von Paulen şi vocea sa puternică părea un ciocan uriaş care pică sacadat pe-o nicovală uriaşă. Astăzi dacă n-ar fi fost tunurile lui şi atacul furibund al camaradului Primo, niciunul dintre noi n-am mai fi vorbit la sfatul acesta! Am luptat în atâtea războaie că le-am uitat numărul. În unele am ieşit biruitori, în altele am pierdut, dar niciodată n-am simţit Moartea atât de aproape… Dacă rămânem pe loc, vom rezista o zi, două, trei, poate chiar o săptămână, dar mai mult de atât este peste puterea miracolelor!!! Poate că o să-i mai dăm peste cap, dar curând vor învăţa să ne respingă, iar noi vom fi tot mai puţini şi mai vlăguiţi…
– Putem rezista în spatele întăriturilor, încercă unul din nobilii din suita Episcopului să aducă un argument în plus…
– Putem, domnia ta, dar asta se poate face câteva zile, nu mai mult! Acesta nu-i decât un val de pământ întărit cu ţăruşi ascuţiţi, nu o fortificaţie în toată puterea cuvântului. Este destul ca duşlmanii noştri să ne taie orice cale de comunicaţie, să nu ne mai putem aproviziona şi în două săptămâni ne vor da gata! În vremea asta ei doar vor patrula, fără să piardă niciun om! Dacă am fi fost ceva mai mulţi şi dacă cei din suita dumneavoastră, aşa zişii cavaleri, n-ar fi fost atât de slabi, am fi putut ataca încă din noaptea asta, dar asta nu se poate face cu cuirasaţi; tunetul copitelor grele se aude de la două mile distanţă…
– Adică… vru să suţină discuţia acelaşi nobil din suita episcopală. Urechile i se roşiseră de mânie auzind cum bătrânul comandant teuton arunca toată vina pe spatele celor ce veniseră alături de Episcop…
– Abţine-te, domnia ta! şuieră glasul lui Rigazzo. Dacă ai orgolii, du-te şi manifestă-ţi-le în tabăra duşmană, sunt gata să te însoţesc până acolo… Altfel, sărutaţi tălpile bătrânilor Primo şi Neurath pentru că v-au salvat vieţile!
– Ni le-au salvat, comandante, altfel am fi murit cu toţii! îndrăzni nobilul…
– Nu, nu! Eu vorbesc despre ce s-a întâmplat după confruntarea cu răsculaţii!
– Cum aşa?
– Aşa, bine! Am vrut să vă dau pe mâna haiducilor mei după bătălie. Nu le trecuse beţia sângelui şi meritau şi ei o distracţie, nu!? Dar cei doi bătrâni au zis că puteţi fi de folos… Sunt curios, cum, dar sunt sigur că o să aflu în curând… V-am spus din capul locului că defecţiunea în faţa inamicului şi insubordonarea se pedepseşte cu moartea pe loc!
Episcopul privea cu ochii măriţi de groază către italianul măsliniu care vorbea mângâindu-şi barba subţire cu palmele încărcate de inele. În lumina focului i se părea că priveşte la profilul unui şarpe… Ca să detensioneze atmosfera, i se adresă lui Manfred von Paulen:
– Cum sugerezi s-o facem, domnia ta?
– Ce să facem?
– Să ne retragem?
– Voi vorbi tot eu în locul fratelui von Paulen, pentru că la treburile defensive tot eu sunt cel mai vechi şi mai încercat, spuse Neurath. Peste două ceasuri, când oboseala îi va doborî pe toţi, vor pleca pedestraşii, pe urmă cavaleria grea. În ariergardă vor rămâne oamenii lui Primo, el simte ca şi mine primejdia şi va şti să vă acopere…
Domnia ta şi oamenii mei când veţi pleca? mai întrebă Episcopul.
– Noi, tunarii mei şi cu mine, împreună cu ce a mai rămas din oamenii Emineţei voastre, vom rămâne în fortificaţiile artileriei. Aici veţi lăsa răniţii gravi şi focurile aprinse, ca să-i potolim. Tunurile nu se pot retrage în grabă, v-am încetini, dar vreo câteva ceasuri putem rezista şi-i mai putem împuţina. Va fi destul ca să vă îndepărtaţi cât mai mult… Bătrânul ăştean vorbise atât de liniştit încât dădea impresia că vorbea despre altcineva, dar toţi cei care urmau să plece ştiură că-l auzeau pentru ultima oară…

Rândurile răsculaţilor erau mai mult decât impresionante de la distanţă. În faţă mergeau oamenii cu prapurii ce străluceau de mulţimea firelor de aur şi argint, liniile erau perfecte, formaţiile fiind împărţite pe sate, cătune sau obştii. Cu toţii erau îmbrăcaţi cu pieptare groase, din pănură săină sau brună, masivi, voinici, hotărâţi, cu mâinile încleştate pe arme. În flancuri se vedeau căpeteniile, care cu paloşele în mâini, care cu securi grele, care cu buzdugane de căpetenii, cum se purtau în veacurile trecute. Cu pas măsurat, ţineau rânduiala liniilor care înaintau către şirurile firave ale luptătorilor din faţa lor, pe care se părea că-i vor înghiţi de la prima încleştare. Deasupra capetelor oamenilor ce înaintau cântând imnurile într-o limbă pe care n-o pricepeau decât ei, se vedeau vârfurile suliţelor, lamele coaselor şi coarnele perechi ale furcilor călite la foc. Nu lipseau îmblăciile şi parii ascuţiţi… În spatele liniilor de pedestraşi călăreau peste 500 de bărbaţi înarmaţi cu suliţe mai scurte decât cele ale pedestraşilor şi spade uşoare, pentru mânuirea cu o singură mână. Trupurile nu le erau apărate decât de pieptare de piele sau de umărare din împletituri de răchită. Se cunoştea, după cum îşi duceau caii în rânduri perfecte, că mai luptaseră şi în alte bătălii…
- Sunt mulţi, murmură Francisco…
- Şi tari, completă Virula, care văzuse multe la viaţa ei, da noi suntem mai tari! Când o să intre lăncierii noştri în ei, au să uite slovele cântărilor. Femeia ţinea în mâinile uscate geridul greu, pentru aruncat, pe care-l luase din căruţă. Când răsculaţii se apropiară la mai puţin de 200 de stânjeni, lângă grupul comandanţilor se văzu cum cineva ridică un fanion galben şi Paul Neurath comandă scurt:
- Feuer!
Se auzi mai întâi fâşâitul sinistru al falconetelor care-şi sloboziră, unul câte unul, ghiulele, apoi mugetul greu al bombardelor. Câte cinci focuri putea să tragă fiecare gură de tun, apoi trebuiau să aştepte ca ţevile de bronz să se răcească, altfel plesneau omorând tunarii. Ghiulele căzură chiar în centrul liniilor răsculate şi făcură prăpăd. Imnurile, însă, nu conteniră, iar căpeteniile completară liniile şi menţinură pasul formaţiilor. La un semn al lui Rigazzo se porniră şi pedestraşii lor, cu arcaşii ciprioţi în centru, cu pas măsurat, bubuitor, cadenţat. După a doua salvă de artilerie plecă şi primul val de săgeţi, iar fâlfâitul lor mortal acoperi, pentru o vreme, sunetul puternic al imnurilor. În spaţiul lăsat liber de infanterie, ieşiră călăreţii… În centru, cavaleria de strânsură din escorta episcopală, flancul stâng Manfred von Paulen cu cei 64 de cavaleri teutoni, în cel drept lăncierii lui Hagen. Primul din stânga purta mantia din piei de lup şi Primo îl recunoscu. Ridică securea din braţul drept şi glasul lui bubui în semn de salut:
- Flageeeeeelllll!
Călăreţul ridică braţul cu scutul şi răspunse la salut în acelaşi timp cu ceilalţi lăncieri:
- Primooooo!
Mândria îi cuprinse pe oamenii bătrânului luptător care-şi roteau ameninţător ochii în cap, aruncând priviri fioroase, de ziceai că sunt cei mai încercaţi luptători de pe tot frontul. Tunurile îşi încetară tragerea, căci distanţa dintre liniile luptătorilor se scurtase. Arcaşii, continuând să lanseze valuri de săgeţi, micşorară pasul, lăsând locul infanteriei nobiliare pe care trabanţii de fier şi pedestrimea teutonă o prinseră între liniile lor, ca într-o menghine. Aripile celor două formaţii de profesionişti rămaseră puţin în urmă, formând, din mers, un unghi de atac având drept vârf infanteria nobiliară. Atunci văzură armăsarul alb al lui Rigazzo pornind în galop de pe valul de apărare. Italianul goni până la haiducii săi, descălecă şi-şi bătu armăsarul pe crupă, blând, cu palma. Bidiviul porni liniştit, înapoi, către întărituri. Pe valul de apărare rămăsese numai Hagen, cu episcopul şi vreo doi ofiţeri alături de o mână de prelaţi. Haiducii sălbatici îşi primiră comandantul cu chiuituri şi urlete sălbatice, acesta trecând în fruntea lor, cu ambele iatagane în mâini. Îşi duse oamenii la doar câţiva paşi în spatele arcaşilor care slobozeau săgeţile din mers. Călăreţii răsculaţi ocoliră rândurile pedestraşilor şi porniră în galop să învăluie flancul trabanţilor de fier, atrăgând asupra lor tirul arcaşilor. La un semn al lui Hagen, cavaleria din escorta episcopală porni să le stăvilească avântul, dar aşa cum se aşteptau, efectul cavalcadei lor fu destul de slab. Caii neînvăţaţi cu războiul nu păstrară liniile compacte, ciocnirile fiind mai mult individuale decât între rânduri. Emoţionaţi, unii călăreţi îşi domoliră avântul, doar glasurile lor ridicând urlete de care nu se credeau în stare. Cu toată nepricepea lor, reuşiră să stăvilească atacul călăreţilor răsculaţi, ajutaţi şi de tirul arcaşilor, dar fuseseră aproape spârcuiţi. Cavaleria inamică, slobozind chiote de bucurie, îi călcă în picioarele cailor şi lovi flancul trabanţilor care-i respinse cu uşurinţă, mai ales că avântul le fusese domolit de ciocnirea cu frumoşii călăreţi aduşi de Episcopul Jeronimus al Lubeckului. Liniile pedestraşilor se ciocniră, în cele din urmă şi încleştarea se dovedi sălbatică. Strânsă ca într-un cerc de fier de fioroşii trabanţi şi de pedestrimea teutonă, infanteria nobiliară părea să facă faţă situaţiei, dar ochiul expert al lui Hagen cunoscu că treaba asta nu putea dura multă vreme. Atunci făcu un semn cu braţul şi Flagel înclină lancea, urmat de ceilalţi călăreţi ai săi, iar rândurile porniră. Caii călcau apăsat pe câmpia moale, încet măsurat, ca un zid de fier, mortal, ce venea implacabil către rândurile duşmane. Cu un fluierat ascuţit Flagel dădu semnalul şi călăreţii dădură drumul cailor la trap, peste zgomotele bătăliei părând că s-a abătut un potop de tunete. Mantia din piei de lup se ridicase şi fâlfâia ca nişte aripi ale morţii. Ocolind rândurile trabanţilor, călăreţii de fier se îndreptară către flancul stâng al duşmanilor.
- Hagggeeeeeennnn! se auzi strigătul de luptă slobozit de Flagel şi preluat de toţi călăreţii care lăsară frâiele libere şi caii porniră la galop. Ciocnirea fu atât de violentă încât primii răsculaţi muriră fără să apuce să refacă rândurile şi să întoarcă frontul către zidul de fier care căzuse peste ei, dar căpeteniile nu-şi pierdură cumpătul şi rândurile din spate începură să se alinieze în careuri, în vreme ce resturile cavalerie răsculate îi atacară pe oamenii lui Flagel din flanc. Ştiau că n-au nicio şansă, dar voiau să-i întârzie, să le dea timp oamenilor lor să formeze careurile şi să le domolească avântul. În centrul liniei de bătaie, sub presiunea uriaşă a luptătorilor răsculaţi, infanteria nobiliară cedă, în cele din urmă, şi valurile de bohemi, îmbătaţi de victorie, îi dădură peste cap. Atunci liniile de arcaşi se desfăcură în două şi printre rândurile lor, cu urlete neomeneşti, înaintară în goană haiducii sălbateci conduşi de Rigazzo, iar şocul fu nimicitor. Italianul părea un înger al morţii, ambele iatagane şiroiau de sânge, rotite înspăimântător în jurul său, ca nişte aripi ucigătoare. Oamenii lui se întreceau în ferocitate, îmbătaţi de exemplul comandantului. Paul Neurath îşi izbi pieptul cu pumnul gol şi atunci văzu Primo că porniseră şi cavalerii teutoni conduşi de Manfred von Paulen. Rasele albe săltau în ritmul trapului repezit al cailor grei, lăncile se plecară şi peste toate urletele şi strigătele de agonie se auzi chemarea cunoscută:
- Jesus, Jesus, Marie!!!
Când lăncile nu mai putură fi mânuite, din cauza îngustimii locului, fură lăsate de-o parte şi locul lor îş luară spadele. rare săgeţi se mai vedeau zburând pe deasupra capetelor luptătorilor, coardele arcurilor plesnind una câte una şi nemaifiind vreme pentru înlocuirea lor. Era doar o chestie de timp până când răsculaţii aveau să-şi copleşească adversarii. Tunarii frecau cu şomoioage de cârpe şi paie înmuiate în apa din hârdaiele pregătite anume, ţevile tunurilor, ca să le răcească. îşi ridicară capetele când auziră galopul calului şi-l văzură pe hagen sosit lângă ei. Primo privi în ochii comandantului când acesta îi zâmbi şi spuse cu glas moale:
- Du-i!
Bătrânul porni cu pas apăsat, fără grabă, în linişte, şi oamenii îl urmară. Odată cu ei, porniră şi Francisco, Virula cu poalele prinse în cincgătoare şi geridul greu ţinut cu ambele mâini, Gero şi Lup. Swigge aruncă o privire uimită către bătrână, capelan şi copil, dar flăcările din ochii vivandierei îi opriră vorbele pe buze. Mergeau potrivindu-şi paşii după ai bătrânului luptător, în tăcere, aşa cum îi învăţase. Pe măsură ce se apropiau, Primo începu să alerge uşor şi la o distanţă de cincisprezece paşi aruncă una din securi care zbură prin aer şi se înfipse în spinarea unui răsculat uriaş ce se chinuia să-l tragă jos din şa pe Manfred von Paulen.
- Hagggeeeeeennnn! urlă bătrânul şi strigătul său îi descumpănii pe luptătorii bohemi, care nu se aşteaptau să fie atacaţi din spate. Cu securea grea în mâini Primo dezlănţui iadul în jurul său, iar oamenii săi împungeau, izbeau, muşcau, sfâşiau, umăr la umăr, hipnotizaţi de prăpădul pe care-l făcea căpetenia lor. Francisco murmura psalmii cu voce tare, frământând rozariul între degetele noduroase, Virula scosese ochiul unui răsculat cu vârful ucigaş al geridului, iar Lup sfâşia gâtul unui luptător bătrâm cu pletele sure, luat pe nepregătite de atacul fiarei. Atacul oamenilor lui Primo le dădu timp lăncierilor şi Cavalerilor teutoni să se regrupeze şi scară la scară îşi împinseră duşmanii cu scuturile, îi loviră cu spadele grele, îi fărmară în copitele cailor… Se mai făcu loc şi bătrânul oştean smulse spada monstruoasă de pe spinarea-i lată. Dintr-o singură rotire făcu un cerc de sânge în jurul său şi duşmanii începură să se retragă îngroziţi. Îmbătaţi de sânge, oamenii săi intrară în spaţiul gol şi lărgiră urgia. În aripa stângă pedestrimea teutonă făcea faţă tot mai greu valului de răsculaţi, dar atunci se auziră mugind tunurile lui Neurath, iar ghiulele izbiră chiar în centrul liniilor boheme şi oamenii obosiţi, descurajaţi şi daţi peste cap de atacul mercenarilor şi teutonilor, începură să se retragă. Se văzu atunci că o făceau în ordine, fără panică, culegându-şi răniţii pe care-i duceau cu ei. Ce mai rămăsese din roatele de călăreţi bohemi se grăbiră să acopere retragerea infanteriei. Cu caii prea obosiţi, cavaleria grea nu-i putu urmări, iar ce mai rămăsese din cavaleria nobiliară se retrăsese de mult în întărituri. Mercenarii şi teuronii rămaseră pe câmpul de luptă şi numai după ce mugetul artileriei se opri formaţiile de luptători se retraseră încet, în ordine, mulţumiţi de treaba făcută…

Într-a treia seară de popas, când instrucţia era aproape pe sfârşite şi dinspre tabără se simţea mirosul fierturilor ce clocoteau în cazanele vegheate de servitori şi de femeile convoiului, se auziră trompetele şi orizontul fu luminat de culorile convoiului ce se apropia. Se aliniară la intrarea în tabără, cu armele ţinute strâns în mâinile bătătorite şi cu sudoarea curgându-le pe sub pieptarele de piele întărită cu fier sau pe sub platoşele grele. Hagen şi Rigazzo, însoţiţi de ofiţeri, îşi duseră armăsarii nervoşi în centrul formaţiilor de luptă şi se aşezară sub flamuri. Când convoiul se apropie la câţiva zeci de stânjeni, Gero care-l ţinea strâns pe Lup de coama zburlită, glăsui către Primo:
– Ce de-a boieri şi ce haine frumoase!
Bătrânul luptător zâmbi în barbă, clipi des ca să îndepărteze un fir de sudoare ce i se scurgea de-a curmezişul frunţii drept în ochiul stâng şi răspunse:
– Bogaţi, da’ slabi. La prima încleştare serioasă ai să le vezi doar dosurile învelite în mătase…
În fruntea coloanei, sub flamuri împodobite cu cruci roşii şi negre, stătea comod în careta scumpă Episcopul de Lubeck. De-o parte şi de alta a portierelor atelajului călăreau cavaleri cu priviri viforoase, acoperiţi de mătăsuri, blănuri, aur, argint şi oţeluri scumpe. În urmă veneau 600 de infanterişti de curte nobiliară şi aproape 200 de călăreţi ce nu puteau păstra formaţia, fiind alcătuiţi din cete de strânsură ale nobililor. Oaste de paradă, fără instrucţie şi fără disciplină. Mulţi dintre ei, în ciuda ţinutelor marţiale, nu participaseră la nicio bătălie, iar ostaşii se ocupaseră cu paza curţilor nobiliare. Episcopul Jeronimus al Lubeck-ului coborî din caretă, făcu semnul crucii asupra trupelor şi steagurilor, apoi se îndreptă către căpeteniile care descălecaseră. Aceştia primiră binecuvântarea şi împreună inspectară trupele de mercenari, prelatul arătându-se mulţumit de ceea ce vedea. Se îndrepatră apoi către tabără, iar Hagen convocă sfatul căpeteniilor peste un ceas, sfat la care fu poftit şi Primo. Bătrânul merse la căruţa unde-l aştepta Virula, alături de Gero şi de Lup, se spălă până-n brâu cu apă rece, adusă din Itz, îşi scimbă cămaşa şi pieptarul, ăşi strânse părul în coadă groasă la spate şi-şi luă în mâna dreaptă spada lui uriaşă.
– De-acum gata liniştea şi huzurul… îngăimă Virula, iar Gero o privea deja neliniştit. Copilandrul nu mai arăta sălbatic, aşa cum îl găsiseră în marginea drumului. Nici privirile nu le mai avea speriate, iar obrajii i se coloraseră datorită apei cu care-i spălase, a clăii de păr ţesălată de Virula şi strânsă cu o panglică, într-o coadă lăsată pe spate, asemeni lui Primo, dar şi a hainelor curate ajustate de mâna meşteră a Virulei pe măsura lui.
– Nu mai boci Virula! Pentru necazuri suntem aici, să nu crezi că ne-am pornit la vreo preumblare. Nu mai boci, ai să sperii copilul… Pe urmă plecă cu paşi mari, apăsaţi, către centrul taberei, acolo unde şi Episcopul de Lubeck îşi ridicase cortul din mătase stacojie şi unde avea să se ţină sfatul. Găsi căpeteniile strânse acolo, iar el se aşeză într-o lature, avându-l vecin pe unul dintre ofiţerii lui Rigazzo. Curând, Monseniorul Jeronimus li se alătură şi vorbi cel dintâi:
– Domniile voastre, mă bucur să mă aflu în mijlocul vostru! Mâine, după ce vom oficia Sfânta Liturghie, vom porni către Strakowice, pe Otava, şi-i vom încolţi pe schismaticii bohemi. Avem datoria să retezăm capetele hidrei eretice spre slava Sfintei Noastre Biserici şi din ordinul Papei… Pentru treaba asta cred că suntem destui, în fond ne vom confrunta cu nişte ţărani…
– Care sunt, oricum, mai buni decât amărâţii pe care i-aţi adus să ni se alăture, mârâi Rigazzo.
Unul dintre cavalerii din suita Episcopului îl privi sfidător pe mercenar şi duse mâna la spadă.
– Stai liniştit, domnia ta, n-am mâncat atâţia berbeci câţi amărâţi ca tine am trimis pe lumea cealaltă. N-am spus-o ca să te jignesc, ci ca să ştim exact cu ce ne confruntăm. N-am mai luptat în războaie religioase, dar am auzit că sunt cele mai rele şi nu ştim cu cine ne vom bate. Spuneţi că sunt ţărani? Or fi, dar dacă au pus mâna pe arme, sunt disperaţi, vor să-şi apere familiile, pământul şi credinţa, iar dacă au şi comandanţi învăţaţi cu luptele, ne va fi mult mai greu decât putem bănui acum. Aţi auzit vreodată sunetul coaselor pe gâtlejurile înzăuate. Mi-a povestit un om de-al meu cum este, luptase în Flandra, şi chiar după mulţi ani se încrâncena carnea pe el când îşi aducea aminte. Poate bărbatul acela să fi participat la astfel de lupte, el ne poate desluşi la ce să ne aşteptăm. Zicând acestea, arătă cu mâna dreaptă încărcată de inele către Primo… Încurajat de privirea lui Hagen, Primo se ridică, privi roată adunarea de bărbaţi şi începu să vorbească:
– Am luptat pe Pământul Sfânt, am luptat pe zidurile Constantinopolelui, am luptat în Flandra răsculată şi-n Navarra şi-n castilia şi Catalunia, împotriva sarazinilor. Nu mai mi-e frică de nimic, dar aşa cum spune comandantul Rigazzo, nu simt nicio plăcere când mă gândesc la coasele şi ferocitatea ţăranilor. Din ce ştiu eu, bohemii sunt luptători pricepuţi, s-au călit în războaie şi au obiceiul să meargă la luptă cântând imnuri religioase, iar comandanţii şi-i aleg din mica nobilime, oameni pricepuţi şi-n lupta de aproape şi în strategie. Au luptat în toate armatele pământului, fiind cunoscuţi şi respectaţi pentru îndemânare şi disciplină. Dacă-s câteva sute, dacă-i luăm prin surprindere, îi spulberăm, dacă-s mai mulţi ca noi…
– Domnia ta sugerezi să ne furişăm, chiar dacă luptăm sub Flamura Sfântului Scaun?
– Singura tactică bună şi lipsită de batjocură este aceea care te duce la victorie! încheie bătrânul luptător după care se aşeză cu spada uriaşă aşezată pe genunchi. Cu coada ochiului prinse privirile recunoscătoare pentru cele spuse ale lui Rigazzo şi Hagen şi pe cele admirative ale celorlalţi ofiţeri.
– Câţi răsculaţi vom întâlni, Monseniore? întrebă Hagen cu glas liniştit.
– Oamenii noştri ne-au trimis rapoarte cum că sunt 3-4 mii de răsculaţi, rosti prelatul, reducând la jumătate numărul care-i fusese adus la cunoştinţă.
– Va fi greu, dar nu imposibil, continuă mercenarul. Totul este ca, la vremea potrivită, să lăsaţi lucrările de război doar în seama noastră, altfel nu avem nicio şansă. O să ne bizuim pe priceperea noastră, pe tăria oamenilor noştri, pe surpriză şi pe Voia Domnului îndulcită de rugăminţile voastre. Oamenii pe care i-aţi adus trebuie să ştie că orice act de nesupunere duce la pedeapsa cu moartea, pe loc, la fel şi defecţiunea în faţa duşmanului. Acum să ne pregătim, de mâine avem treabă. Ofiţerii se ridicară şi Episcopul îi binecuvântă pe fiecare parte. Primo plecă încruntat către căruţele unde-l aşteptau oamenii lui…