Am mai spus că iarna mi se pare frumoasă doar de sărbători, în rest fiind cuprins de o tristeţe iremediabilă. Din păcate, la recent trecutele momente ale Crăciunului şi Revelionului am fost lipsiţi de zăpadă, aşa că am ratat şi anul acesta reverii pe care mi le-aş fi dorit, măcar pentru reîmprospătarea bucuriilor altor ani şi altor vârste, cu toatele trecute… Au trecut, deci, Sărbătorile, cu soare şi vreme bună, aşa cum nu este normal să fie… N-au fost frumoase pentru toţi, mai ales pentru un poliţist comunitar care s-a trezit ameninţat, din senin, de o fostă doamnă consilier judeţean (care, atunci când se recomandă, când îşi declină funcţia UITĂ SĂ SPUNĂ CĂ NU MAI ESTE CONSILIER JUDEŢEAN!!!!). Stimată doamnă M, declinarea unei funcţii ce nu vă aparţine, pe care nu aveţi dreptul să o exercitaţi, este infracţiune şi se pedepseşte penal! Dacă nu mă credeţi pe mine, întrebaţi-l pe fostul miliţian D şi o să vă lămurească… Ştiţi dumneavoastră de ce pe el şi nu pe altul… La Orşova, primarul Brăgaru a fost suspendat din funcţie, în ciuda promisiunilor pe care le primise din partea consilierilor Opoziţiei, că va fi susţinut. Nu ştiu cum se face, dar ori de câte ori trebuie să dea dovadă de unitate, USL Mehedinţi pierde din pricina câte unui membru care… „comite” o greşeală!? Involuntară, desigur… Ştiţi care a fost scuza invocată de către „greşitoarea” de serviciu? Că e blondă şi a priceput mai greu… Asta e, cum spuneam, tristeţile astea hibernale produc o grămadă de necazuri…

Mă pregătesc să ies şi din iarna asta ca dintr-o moarte prefăcută, dureroasă şi lungă… De la an la an pare tot mai obositor şi ochiu.mi caută tot mai insistent căldura luminii de vară, când zilele sunt lungi şi serile frumoase, îmbelşugate de râsul fetelor tinere şi de zâmbetul parşiv al femeilor coapte… De ce nu-mi place iarna? Din cauza hainelor grele şi a grabei cu care căutăm căldura dintre ziduri? Din cauza cerului căzut peste noi cu veşnice promisiuni, împlinite doar pe jumătate, de zăpezi adevărate, de geruri demente, care să usuce gândurile rele? Nu ştiu şi nu vreau să caut răspunsuri, nu-mi trebuie argumente, n-am nevoie de circumstanţe atenuante pentru justificarea preferinţelor mele. Chiar şi acum, când vântul rău şi nori bătrâneşti parfumează cerul cu amintiri grele ca o despărţire, zâmbesc gândind la căldura ce stă să vină, la tămâioarele pe care le-am mirosit săptămâna trecută într-o viroagă a unei păduri de la munte şi pe care nu m-a lăsat inima să le rup, şi la femeile frumoase ce-au să arunce hainele grele într-un dulap uitat până-n crucea toamnei, ca să se bucure de timpul frumos împreună cu mine…

Rămăseseră aşa, înţepeniţi pe peronul pustiu, măturat de vântul rece care aducea vârtejuri de fulgi de zăpadă şi le smulgea lacrimi calde din colţul ochilor. Rumega fiecare spusele chestorului. În cele din urmă sparse tăcerea bufetierul şi glasul îi suna uscat, ca-ntr-o sete mare:
- Bă, nea Pârţoi, eu cred că am intrat într-un căcat aşa de mare că nici nu-i simţim mirosul…
- Păi nu mai miroase, n-ai auzit, a plecat la Bucureşti cu oamenii lui!? Aşa-ţi dă Dumnezeu cumpene când nici nu te aştepţi… Chirigiul părea tot glumeţ, dar în ochi îi lucea o spaimă cum nu mai cunsocuse.
- Hai, bre, înăuntru, că s-o fi dezpuţit şi înăuntru, ajunge de când îngheţăm aici.
- Hai, dacă zici dumneata, da mi s-a făcut dor să mă duc acasă, să-ncui uşa, să dau drumu la radiou şi să stau lungit în pat, aşa, fără gânduri, fără nimic…
- Stai să curăţ şi eu pe aci, mă laşi şi pe mine în drum, crezi că eu mai un chef? Şi pe urmă, nu mi-ai terminat povestea cu Valică…
- Aşa-i, că uitasem… După patru ani, când huzuream noi mai bine la casa lui moş Cristea, am luat seama că Valică crescuse bine şi avea o culoare roşie, frumoasă, în obraz, parcă nu era pui de ţigan. Şi cânta, dom’le Pelcu, şi din gură, da şi cu degetele…
- Cum cu degetele?
- Uite aşa, se aşeza pe prag sau pe marginea patului, lua un scăunel între picioare şi bătea cu degetele în el, ziceai că dă la ţambal, nici nu i le vedeai. Se bucura moşu că îi umpleam casa de tinereţe. Eu am văzut că de la un timp se uita ciudat la Valică, îi punea mâna ba pe obraji, ba în sân, da Valică n-avea deloc fierbinţeală şi nici nu tuşea. Am crezut că sunt drăgăleli de om bătrân, care n-avusese copii. Eu îi spuneam să nu-şi facă griji, că noi, ţiganii, suntem căliţi, nu dă boala-n noi aşa uşor… Moşul scutura din cap a necrezare… Într-o dimineaţă, tot aşa, pe vremea babelor, s-a pus o furtună ca de sfârşit de iarnă. Ningea cu nişte fulgi mari ca farfurioarele de cafea şi trăgea un vânt de la deal, dinspre baltă, de făcea vârtejuri de pomină din fulgii ăia frumoşi. Chirigiul scoase o ţigară şi o aprinse scăpărând un chibrit din cutia scoasă din buzunarul scurtei vătuite. Pe urmă, continuă… Ne-am pomenit atunci cu Valică că zâmbeşte aşa, cu toată faţa, ca de-o bucurie pe care-o ştia numa el. S-a ridicat de pe pat şi a deschis uşa, noi crezând că nu mai suportă fumul, că avea, dom’le Pelcu, moşul nostru o sobă făcută din pământ, cu cuptor şi pat de pământ, pe care-i plăcea să se culcea, că-i făcea bine căldura aia venită pe dedesubt şi oasele lui or fi avut nevoie de căldură, cum au şi ale mele acu’, da eu nu mai am soba aia, am dărâmat-o şi am băgat în loc o cizmă din aia, de tablă. Ziceam că am mai mult loc… La ce mi-o fi trebuit? Parcă aş avea zece copiii prin casă şi i-aş şmotrui să se facă căluşari… Vântul băgase fumul înapoi pe horn şi d-aia zic, am crezut că Valică a deschis uşa să iasă fumul afară, să intre aer curat. Da nu era aşa, dom’le Pelcu, pe el altceva îl chema afară… A ieşit aşa, în cămaşă şi cu capul gol, cu faţa acoperită de zâmbetul ăla frumos şi de-o lumină cum nu mai văzusem. S-a proţăpit în bătătură, în faţa casei şi se uita în sus, cu mâinile întinse în lături, parcă vrând să ia toată zăpada aia care curgea în vârtejuri. Ne uitam la el şi parcă ne luase Dumnezeu şi puterile şi graiul. Ştiuclei, căţelul care ne bucura zilele jucându-se cu noi şi nedezlipindu-se de căruciorul cu dulciuri, s-a apropiat de Valică, crezând că-i rost de joacă, da am văzut că i s-a ridicat părul pe spate, a slobozit urlet rău şi a fugit sub grămada de lemne, speriind cele trei găini pe care le avea moşu… Pe urmă, ca lovit în moalele capului, Valică s-a prăbuşit la pământ. Atunci am alergat amândoi la el şi am văzut pata mare de sânge care-i curgea dintre buze, înroşind zăpada… L-a luat moşu în braţe, ca pe-un săculeţ, chiar dacă Valică crescuse bine şi moşu era trecut de 80 de ani. A alergat cu capul gol şi dezbrăcat, cum stătea în casă, cu mine după el, la dom’ doctor Gomoiu, da nu mai era nimic de făcut. Sufletul frăţiorului meu fugise în vârtejurile alea de zăpadă… Şi pe urmă, dom’le Pelcu, s-a făcut un soare, de ni se topea zăpada în cap şi dacă nu vedeam cum i se scutură umerii, aş fi crezut că şiroaiele de la zăpada topită îi curg moşului pe obraji. Boală boierească asta de plămâni, roade fără să doară…
- Amărâtă viaţă ai dus, bre, nea Pârţoi…
- Aşa mi-o fi fost scris. Da am avut şi clipe frumoase. Mai rare, ştiu, da io-s mulţumit şi cu alea. Lângă casa moşului avea ogradă Frunză, chirigiul. Gospodărie cuprinsă, casă bună, remiză, echipaj de lux, cinci platforme de cărat calabalâc, 8 perechi de cai, da şi-o droaie de copii. Şaişpe, nene, făcuţi cu două muieri, că ai din neamul nostru nu se mai opresc când dau drumu la ţeavă… A mea era printre ai mai mici, numai trei erau făcuţi după ea. Când avea paişpe anişori, eu făcusem de 19, ne-am luat, cu voie de la Frunză ăl bătrân, care mi-a dat trenţele de pe ea, vreo două bodroanţe, o platformă şi-o pereche de cai, două mahmudele şi-o palmă după ceafă. Asta, puţă, mi-a zis, e ca să nu te caut să-ţi dau altele mai grele! Să dai în beutură şi-n hoţii, c-atunci vin eu să te judec. După o juma de an s-a dus şi moşu meu şi am plâns după el mai mult decât plânsesem după taica, maica şi fraţii pe care-i îngropasem. I-am făcut pomană mare, da în afară de rude a venit puţină lume, vreo doi milogi de la biserica veche, alţii nu s-au înghesuit să mănânce la o masă cu ţiganii. Şi popa a strâmbat din nas, n-a luat nici colacii, a băgat doar nişte bani în buzunar, a zis că ţine regim…
- O fi ţinut…
- Ţinea pe dracu’! Nu-l văzusem eu pe fereastră, în casă la madam Gureşu, văduvă de miliţian, cum dădea paharele peste cap, rupea cu dinţii din găina friptă şi băga mujdeiul de usturoi cu lingura în gură după ce-şi dădea barba la o parte? Mai departe, ce făcea, nu mă pune să-ţi spui, că n-am văzut…, stângea lampa…
- Frumos povesteşti, bă, nea Pârţoi… Stau şi casc gura la dumneatale ca la radiou, când eram mic, de spuneau poveşti…
- Păi dacă dumneata taci!
- Aşa-s eu, mai tăcut, da nici nu prea ştiu să leg poveştile aşa, ca dumneata… Câteodată aş vrea, că şi peste mine a curs bălegarul greutăţilor. În lumina privirilor i se aşezase o ceaţă neguroasă şi cu unghia tot freca o margine a plitei godinului în care focul se stinsese de mult. Începu să spună ceva, da atunci intră pe uşă inspectorul Grigoroiu.
- Hai, bă, oameni buni acasă, că mi-au îngheţat ţurloaiele. Dom’ Pârţoi, mă laşi şi pe mine la sediu?

Stă cu spatele ridicat între pernele patului şi priveşte cu ochii îngustaţi la peisajul mai mult decât familiar al odăii. Pereţi văruiţi (dau impresia unui spaţiu mai generos!), dulapul de haine, fotoliul, lampa cu picior, rafturile cu cărţi, patul, evident, şi câteva lucruri atârnate pe pereţi: un ceas, o icoană, două tablouri. Pe fotoliu stă Puffy, pechinezul bătrân, încolăcit şi somnoros, dar atent la tot ce mişcă. ochii bulbucaţi se rotesc la orice mişcare a bătrânului lui prieten care stă acum, leneş, între perne şi pleduri, având-o pe picioare, somnoroasă şi râzgâiată, pe Miţi, pisica birmaneză. El priveşte direct în perete şi vorbeşte stins, fără să crească sau să micşoreze tonalitatea, astfel că vorbele sunt rostite egal, ca-ntr-o rugăciune impersonală, spusă aşa… să fie acolo… “Nu, n-o să mă bărbieresc, nici n-am să mă spăl, de fapt nici n-o să mă scol din pat! Am să stau aşa şi-am să vorbesc cu voi, fără ca să deschid măcar televizorul sau radioul… Ce-o să se întâmple, o să se scufunde lumea? Păi tu ştii, Puffy (pechinezul ridică încordat capul, în vreme ce mâţa se opreşte pentru două secunde din tors) de când n-am mai stat eu aşa, ca o legumă, fără să fac nimic? Nu, n-am băut ieri prea mult, nu-s nici bolnav, aşa vreau eu, să stau şi să vorbesc cu voi! Păi bine, mă Puffy (pechinezul mârâie nedumerit), ţi-o aduci tu aminte pe aia cu părul negru şi faţa albă, ţâţe mari şi cur cât să umple patul? Sigur că ţi-o aduci aminte, da dă-o dracului de boarfă!, de ce să vorbim despre ea? Singurul meu regret e că nu i-am tras un bombeu în curul ăla mare… Ce ne-am mai fi distrat… Daaaa, n-o să vorbim nici de blonda de după… Dă-le dracului, nouă ne este bine aşa, singuri şi liniştiţi, că uite Scarlat, dacă a stat ca boul, cu ce s-a ales? Îi spuneam: nu mai trage frăţioare, păi tu te speteşti, alergi, umbli, ai trei joburi ca să plăteşti creditele pe la bănci şi ea stă acasă? Zicea că are copii, că nu-şi permite un divorţ, că poate are să-şi revină… Şi-a revenit; la o lună după ce el s-a aruncat de la balcon, ea s-a mutat cu plutonierul de la etajul doi, acu’ sunt curios cum sfârşeşte şi ăla, de la balcon degeaba s-aruncă, e prea jos… Etajul doi vreau să spun, e prea jos, de ce te uiţi aşa?”. Pechinezul se uită mustrător şi mâţa a ridicat şi ea capul. Îşi dă seama că, fără să vrea, se ambalase, ridicase vocea. Se uită, prin fereastra din dreptul căreia perdeaua fusese trasă la o parte, la lumina săracă de afară. “Uite aşa trece vremea, iar a crescut ziua şi mîine poimâine ne trezim că băgăm paltoanele la garderob! Vine primăvara şi iar v-apucă agitaţia, că aşa-i în firea oricui, primăvara caută să se-mperecheze. Acu’, ca să fiu sincer, nu ştiu cum v-o trece vouă, da’ eu sunt hotărât să caut una mai coaptă, astea tinere sunt prea imature! Cred c-o să caut o brunetă, da’ un lucru e sigur: să n-aibă ochii verzi sau albaştri că astea te vând cât ai clipi din ochi!”… Fără să-şi dea seama, piciorul îi zvâcni violent şi mâţa ateriză drept în capul pechinezului care sări schelălăind din fotoliu şi ateriză în mijlocul odăii, de unde se puse pe lătrat, cu spinarea încordată şi părul zbârlit. Nedumerit, auzi cum cum răsună ţevile de la calorifer, izbite de vecinii de dedesubt. “Ai dracului, dacă au copii mici eu nu pot să port o conversaţie cu prietenii? În casă la mine?”…

E iarnă, dar farmecul ei s-a scurs odată cu trecerea Sărbătorilor, aşa că nu-ţi rămâne decât frigul dincolo de fereastra pe care priveşti stingerea ultimelor stele ale nopţii. Lângă rigole stau fâşii murdare de zăpadă… Au să se topească şi acestea… Ars în obraz de bărbieritul de dimineaţă, iei în tălpi acelaşi drum, călcând aceleaşi urme, din fiecare zi… Totul se repetă, mecanic, umilitor de monoton… Rezolvi primele probleme (şi singurele!) de la slujbă şi, vrând-nevrând, te îndrepţi spre cafeneaua care a devenit un fel de agora. Aceleaşi chipuri, aceleaşi voci, ba chiar aproape aceleaşi subiecte de dezbătut. Nici nu mai trebuie să comanzi ceva; fata cu fizicul ştrangulat în haine mult prea strâmte ştie ce să-ţi pună pe masă. Bonus: un ziar local prost făcut, prost tipărit, plin de subiecte anoste… Te saluţi cu toată lumea, dar stai singur, prinzând crâmpeie din discuţiile celorlalţi:
- Milică este la spital, a căzut şi şi-a rupt mâna…
- Era beat?
- Nu, da a călcat pe-o porţiune de gheaţă necurăţată din faţa Economatului. Vorbea la telefon, n-a fost atent pe unde calcă…
- Soarta…
La altă masă dialogul pare mult mai interesant. Ea, până în douăzeci de ani, el sărit de 25. Amândoi fumează ţigări “slim” dintr-un pachet miniatural. În faţă, paharele cu suc negru, acidulat, în care stau înfipte paiele drepte, unul galben, celălalt verde.
- De ce ai ieşit la suc cu Cioara? nu ziceai că nu mai ai nimic cu el?
- Am ieşit la un suc, ce mare lucru… Tu nici nu m-ai mai sunat, ce era să fac, să stau în casă, să-l ascult pe al bătrân cum tuşeşte şi cum înjură la mama?
- N-am mai avut credit pe cartelă, ţi-am spus că abia după Sărbători primesc bani… Puteai să suni tu dacă erai îngrijorată… Da de ce cu Cioara? nu ţi-am zis să nu te mai văd cu ăla?
- Păi dacă el m-a sunat…
Vocea lui se aspreşte dintr-o dată şi simţi furtuna care nu era anunţată de nimic:
- Te-a prostit ăla cu un suc şi-o cafea. Mâine, poimâine te scoate şi pe tine la produs…
- El măcar mă distrează, mă mai scoate în lume, după tine ar trebui să stau numai în casă, să aştept că poate ai chef de-o mozoleală scurtă.
- Eu muncesc, proasto, nu golănesc, fire-ai a dracului de ştoalfă! Ia să-ţi plăteşti singură sucul că m-am săturat de fiţele tale. Se ridică şi pune pe tăblia mesei 5 lei, preţul unui singur suc. Pe urmă pleacă. În urma lui, fata rămâne derutată, cu o lacrimă agăţată de pleoapele rimelate sărac, iar ţie ţi se face ţăndări dimineaţa liniştită…

Stau amândoi rezemaţi de peretele tapetat, aşezaţi pe scaunele scunde ale unei cafenele în care n-au intrat niciodată, dar în care s-au oprit acum doar pentru faptul că e zi de sărbătoare şi stabilimentele cu ştaif sunt închise; pentru ce să ţină personalul la lucru, acum, când oamenii normali stau pe la casele lor? Ei, însă, nu au familii, sunt aproape de al şaselea deceniu al vieţii şi singurătatea i-a gonit din case… În faţă, cafele, pe buze amintiri vechi, de la alte zile de sărbătoare, din ani de mult petrecuţi.
- Cum ţi-a trecut Crăciunul ăsta?
- Ca şi cel de anul trecut, greu, plictisitor, cu vreo două filme vechi văzute şi cu gustul sălciu al amintirilor…
- Şi mie la fel! Acum îi înţeleg pe bătrânii altor ani, când, nedumerit, mă întrebam de ce se plictisesc…
- Am avut şi un moment de spaimă, că mi-am amintit de o întâmplare veche, petrecută acum mai bine de 30 de ani, când îmi pusesem în gând să mă însor şi fata m-a invitat acasă la ea pentru seara de Crăciun, la masă cu întreaga familie…
- Şi te-ai dus?
- Stăteam în gazdă, trăiam timpuri grele, lucrurile, dacă-ţi aminteşti, se găseau greu, după ce stăteai la cozi, sau numai dacă cunoşteai pe vreun şef de raion sau de magazin, plus că erau şi de proastă calitate. De purtat, cam toată lumea purta, iarna ciorapi “flauşaţi”, nişte monstruozităţi care mai şi miroseau urât. Ninsese mult, iar eu, după ce ieşisem de la lucru, lucram la fabrică atunci, ca lăcătuş, am alergat prin oraşul acoperit de nămeţi, să cumpăr ceva cadouri pentru membrii familiei fetei pe care o iubeam. Cu chiu cu vai am găsit o sticlă de vin spumos şi nişte portocale, pe care mi le-a vândut la preţ de bar de noapte un ospătar prieten de la “Parc”. Bonus mi-a dat şi nişte ciocolate chinezeşti… Pentru fata inimii mele am găsit un deodorant. Când m-am dus acasă, nu era curent electric, nu căldură, nu apă caldă, aşa că am sărit peste duş…
- Ştiu cum era, vai de tinereţele noastre!
- Entuziasmul, însă, nu mi-a scăzut cu nimic, iar problema florilor (nu se prea găseau iarna pe atunci, dar nici nu se făcea să mă duc fără) mi-a rezolvat-o gazda mea, o femeie inimoasă, de vreo 60 de ani, rămasă singură după ce soţul îi murise într-un accident de muncă, iar fiul fugise într-o primăvară şi-i telefonase dintr-un lagăr de refugiaţi din Germania.
- Cum ţi-a rezolvat-o?
- Mi-a dat un ghiveci cu o muşcată roşie, frumoasă, parcă era pictată. Complet pregătit, mi-am încălţat o pereche de ciorapi “flauşaţi”, albi cu dungi roşii şi albastre, cărora abia le desprinsesem eticheta, mi-am pus singurul costum pe care-l aveam (călcat “la dungă” de inimoasa mea gazdă şi m-am aruncat în ghetele noi cumpărate cu doar o săptămână înainte, din piele maro, moi şi fine, pentru care plătisem o jumătate de leafă. Bişniţarul care mi le vânduse, îmi arătase, cu mândrie, eticheta care spunea că sunt făcute în Siria…
- Marfă scumpă…
- Marfă proastă! De unde să ştie sirienii, oameni ai deşertului, cum se face încălţămintea care se poartă pe zăpadă? Da atunci nu mi-am dat seama de grozăvia situaţiei.
- Şi?
- Încliftat şi înarmat cu pachetele, ţinând ghiveciul cu muşcata ca pe-un trofeu, am plecat să traversez oraşul acoperit de nămeţi. Taxiuri, ioc, autobuze la fel, dar nimic nu mi se părea prea greu la vârsta aia. După vreo două sute de metri, am simţit că am picioarele complet ude de la umezeala care trecea prin pielea prost argăsită a ghetelor mele siriene noi-nouţe. Am încercat să mă încurajez, crezând că mi se pare… În cele din urmă, am ajuns şi mă pregăteam pentru ceea ce credeam că va fi cea mai minunată seară a vieţii mele. Dacă mă însuram, lăsând de-o parte faptul că era vorba de fata iubită, sindicatul îmi dădea şi-o garsonieră, poate şi butelie, şi deveneam şi eu om “la casa mea”…
- Aşa, şi?
- Toată familia a ieşit în holul îngust al apartamentului, să mă întâmpine şi cadourile mele au făcut o impresie teribilă. Viitoarea mea socră stătea cu ghiveciul cu muşcata în braţe, mândră de parcă ar fi cucerit un trofeu, în timp ce restul familiei priveau portocalele şi ciocolatele chinezeşti ca pe nişte rarităţi. Pe vremea aia, când mergeai în vizită, mai ales pe vreme rea, trebuia să te descalţi, ca să nu murdăreşti “persanele” aduse cu mari sacrificii, de la sârbi. Atunci s-a petrecut tragedia!
- Ce tragedie?
- Sub privirile întregii familii, mi-am descălţat ghetele “siriene” şi nu-mi venea să-mi cred ochilor dezastrul pe care-l vedeam. Culoarea cizmelor ieşise în albul ciorapilor mei noi, cu dunguliţe roş-albastre, dar asta nu era totul…
- Dar ce mai era?
- Datorită umezelii şi a materialului prost din care erau făcuţi, ciorapii mei cedaseră şi degetul mare de la piciorul drept ieşise gogonat, triumfător, prin materialul “flauşat”! În loc de clopote care anunţă sinistrul, am auzit un pocnet surd şi am văzut ghiveciul cu uluitor de frumoasa muşcată spart pe parchetul dat cu “palux”, scăpat din mâini de cea care trebuia să-mi fie soacră. Umilit, m-am uitat în ochii umezi ai iubitei mele, încercând să găsesc o scăpare acolo. Voiam să explic, să arăt etichetele abia dezlipite de pe lucrurile noi, dar nu-mi venea pe buze niciun cuvânt. În câteva secunde care mi s-au părut ani, m-am încălţat cu ghetele care se făcuseră ca nişte cârpe de şters vasele din cantinele muncitoreşti ale acelor vremuri, m-am întora şi m-am dus să-mi usuc lacrimile în bufetul gării, bând ţuică de drojdie şi vermut “Mamaia” (erau singurele sortimente de băutură care se mai găseau!). A fost prima mea beţie din viaţă, pe urmă au mai urmat şi altele…

Chiar de la sfârşitul săptămânii trecute, învârtoşată de faptul că am crezut-o poate prea de timpuriu plecată, iarna s-a mai întors odată peste noi, demonstrându-ne că nu-i de glumă cu babele… Pentru că sunt, nu-i aşa?, capricioase, făcându-te să te întrebi când pleci de acasă dacă te-ai îmbrăcat sau nu potrivit. Încăpăţânat, aşa cum sunt de când mă ştiu, la haine groase nu mă mai întorc, chiar dacă se vor anunţa coduri galbene, portocalii şi roşii în fiecare zi! Am credinţa că asta-i ultima suflare rece a iernii şi deja mă bucur la gândul că vine primăvara…

Adevărul e că fiori reci mă apucă nu uitându-mă pe fereastră la fulgii care cern rar, mai mult de frig, ci când citesc despre lu­cruri care riscau să fie uitate, iar asta n-ar fi bine de loc, mai ales că şi noi, şi alţii trebuie să ştim exact ce s-a întâmplat, pentru că numai aşa pot fi judecate lucrurile cu dreaptă mă­sură. Aşa se face că sunt bucuros şi întristat în egală măsură de faptul că tot în presă s-a readus în discuţie faptul că, în zilele Revolu­ţiei, Ion Iliescu a chemat în ajutor trupele sovietice! Ilici uită, cu bună ştiinţă, desigur, să spună că a fost la ambasada URSS din acea perioadă ca să solicite sprijinul armat al Mosco­vei, chipurile pentru trium­ful Revoluţiei… Adică, fă­când o paralelă populară, chemi lupul să-ţi aibă grijă de stână, că doar, vorba aceea, de atâta democraţie gâfâia biata URSS! Neo­bră­zarea bătrânului bolşe­vic, însă, nu mai miră pe nimeni, iar pe noi cu atât mai puţin. Ca să fiu sincer, de la Congresul PSD-ului încoace, timp de două săp­tămâni, am tot aşteptat miş­cări spectaculoase, dar… nimic. De ce tace Victor Ponta? De ce nu trece, aşa cum promitea, la acţiune? Mai degrabă văd că se agită apele în teri­toriu, lideri mai mărunţi, locali, luând taurul de coarne… Să-i fi îngheţat şi pe vechii activişti frigul acesta al sfârşitului de iarnă? Este posibil, numai că în felul acesta numărul membrilor lor o să tot fie în scădere, pentru că ni­meni nu se arată dornic să vină într-o formaţiune po­litică care se dovedeşte îm­pietrită în nemişcare, cu mereu aceleaşi cadre ro­tindu-se pe funcţiile de conducere. Sigur că n-o să le port eu de grijă celor din stânga politică româ­neas­că, dar, repet, aşteptam mai mult de la Victor Ponta. La fel de curios sunt şi de ce se va întâmpla cu Ludovic Orban acum, după ce a „îndrăznit” să-l înfrunte pe Crin Antonescu în con­frun­tarea pentru şefia PNL-ului. O blândă pune­re a batistei pe ţambal va dovedi că totul n-a fost decât o spectaculoasă pu­nere în scenă, astfel încât să creadă publicul larg că democraţia a învins şi în toate partidele româneşti se poate gândi şi exprima tot ce-ţi trece prin cap. Păcăleală mare, dragii mei, aşa ceva încă nu se în­tâmplă! Mai bine fiţi atenţi la babele astea, mai legaţi odată fularele la gât şi tra­geţi aer în piept; mirosiţi un ghiocel scăpat de frigul de afară şi gândiţi-vă că, totuşi, primăvara e aici, lângă noi…

A căzut zăpada peste noi,
Ne e dor de soarele de vară…
Ne privim în ochii trişti şi goi,
Doi străini, în vremea rea, de-afară…

Chiciură ne abureşte-n gene,
Sloiuri reci în inimă ne cresc,
Sufletele caută-n troiene
Drumuri noi… şi nu le mai găsesc!

Vine viscolul cu armăsari de foc,
Biciuindu-ne pe suflete şi faţă…
Pentru ce mai stăm, înfriguraţi, pe-un loc,
Aşteptând vreun bonus de la viaţă?

Pentru ce nu ne pornim, degrabă
Să găsim cărări de primăvară, blânde?
Şi răspunsurile vrea să ni le soarbă
Din mărturisitele osânde…

14.01.2008

Când credeam că am scăpat şi mai aşteptam încordaţi doar perioada babelor, iarna s-a mai învârtoşat odată peste noi, grămădind munţi de zăpadă peste oraş. S-au luptat oamenii cu ei şi i-au biruit şi de data asta, nu fără eforturi, fără sudalme scăpate printre dinţi şi fără maşini buşite pe străzile oricum înguste, dar şi mai îngustate de maşinile parcate haotic sau „la mişto” chiar pe mijlocul drumului, cu semnalizările de avarie pornite! C-aşa-i la noi… Pe lângă toate neajunsurile astea, am avut parte să văd – şi să mă crucesc! – biciclişti pedalând prin nămeţi şi zloată, cei mai mulţi trecuţi bine de pragul celor şaizeci de ani, cu înjurătura strepezită aşezată direct între buzele subţiate de efort şi încordare…

În mod clar, nici copiii nu se mai bucură de această (sper) ultimă răbufnire a iernii. Parcă nu mai au farmec nici bătăile cu bul­­gări de zăpadă, hainele groa­se par tot mai grele şi mai inco­mode, iar căzăturile celor care nu pă­şesc atent nu mai stârnesc râ­sul nimănui! Ajunge, că ne-am să­­­turat! Autorităţile fac şi ele ce pot, numai că bătălia asta îm­po­tri­va urgiilor naturale este grea şi – mai ales – de uzură. Sigur că re­marcăm tenacitatea edililor, efor­­turile şi zbaterile lor, dar când fe­reş­ti o bordură sau un pie­ton mult prea grăbit şi com­plet ne­pă­sător faţă de propria inte­gritate fizică, precis dai cu roata într-o groapă care te face să-ţi amin­teşti mul­te din zicerile stră­bune. C-aşa-i pe vreme rea, mai zici câte una şi de mamă şi de tată şi de par­tea adorată… Cert este că mâi­­ne este marea sărbătoare a plă­­cintelor şi se simte o bucurie în aer, ceva de speriat, zău aşa! De luni, intrăm în marele Post al În­­vierii Domnului, ceea ce în­sea­m­nă că, orice s-ar întâmpla, sfâr­şi­tul se­zo­nului rece se apro­pie. Mai tre­buie să trecem peste pe­rioa­da asta, a babelor, şi pe ur­mă… mai vedem noi. Sigur, ca să ne ţină „calzi”, mai muncesc şi po­liticienii, Congresul PSD şi cel al PNL fiind evenimente demne dacă nu de privit, măcar de co­men­tat. Personal, nu cred în sur­prize, dar cine ştie!? Până una-alta, să încercăm să ne mai încăl­zim şi de mai proaspăta sărbă­toa­­re a Sfântului Valentin, dar şi de Dragobete, dacă avem cu… cine, dacă nu…, nu! Gândul aces­ta, sin­­cer, pe mine mă scoa­te de sub ză­­pada asta cenuşie şi-mi dă o stare de bine…