Peronul pustiu se scălda sub soarele blând de primăvară, fiind măturat de vântul care venea în pale rare, ducând fuioare de hârtii rupte şi frunze uscate, rare, rămase de toamna trecută. Dintre dalele de imitaţie de marmură, dintre mozaicurile şterse, ieşeau timid tufe de buruieni, flori sălbatice şi lozie. În liniştea tulburată doar de şuierul vântului, paşii gradatului spelb, cu căciula lăsată pe ochi şi pistolul aruncat pe spate, răsunau ciudat.
– Hai bă nene, că v-aţi boierit! Am crezut că nu mai veniţi, m-am gândit să nu vi se fi întâmplat şi vouă ceva…
– Cum şi vouă, dom’ şef, păi cui s-a mai întâmplat ceva? rosti Pârţoi cu teamă în suflet…
– Nu ştiu dacă am voie să vă spun, da de ce aţi întârziat?
– Am numărat banii şi pe urmă am acordat pianul strecură chirigiul printre dinţi…
– Nu mă lua la vale, nene, că eu am vorbit omeneşte!
– Păi dumneata îmi spui că n-ai voie să mă lămureşti, da eu am voie? Hai? Uite că n-am nici eu voie, că sunt asociat cu patronul şi nu vorbesc decât după ce mă desluşesc cu el, na! Da dumneatale cine nu-ţi dă voie, dom’ căpitan Grigoroiu?
– Hă, hă, o brodişi mă nene! Bietul Grigoroiu…
– Da ce-a păţit, dom’le, că după cum spui, parc-ar fi plecat cu Anghelina!?
Pelcu înlemnise cu mâinile pe lacăt, sorbind vorbele de pe buzele albite de frig ale gradatului.
– Deschide, patroane, odată, să aţâţăm focul, să mă dezmorţesc şi vă spun după aia…
În mai puţin de 3-4 minute focul sclipea vesel pe uşa deschisă a godinului, iar Pelcu se duse să caute ceva într-un dulap pe care-l deschise după ce află, cu destulă greutate, cheia potrivită în mănunchiul zornăitor pe care-l scosese din geantă. În cele din urmă, dând la o parte un vraf de hârtii, scoase o sticlă de coniac “Milcov”, rămasă acolo de cine ştie când.
– Pe asta am rostuit-o când eram ucenic aici, mă gândeam să o deschid când oi ieşi la pensie, da dacă tot plecăm de aci şi dăm drumu la gheşeft nou, eu zic că-i tot ca la o pensionare…
– Păi unde plecaţi, mă fraţilor?
– Deschidem stabiliment nou la mine acasă şi dom’ şef m-a luat părtaş la daravelă rosti dintr-o răsuflare, cu mândrie, chirigiul.
– Bravo, dom’le, să fie într-un ceas bun! Păi sunteţi buni de cinste!
– Suntem, uite acuş… rosti bufetierul care alese trei pahare rotunde şi desfăcu sticla cu licoare veche, de culoare brun-aurie. Auzi, dom’le, ce vesel sună când o torni în pahar! Ciocniră şi gustară băutura…
– Bun, dom’le, uiţi de frig şi de soartă amărâtă! Mai bun ca whisky-ul!
– Mai bun, da zi ce-i cu Grigoroiu!
– Păi ce să fie, venise aseară aci, să ne frece ridichea mie şi lui Stancu că de ce fumăm în post!? Eu i-am spus că nu suntem soldaţi sub jurământ, că n-avem consemn de luptă, doar păzim şi că şi aşa stăm cam de mult pe aci şi ar trebui să ne găsească înlocuitori… Nu i-a convenit şi începuse să mă prelucreze la marele fix când a venit un coleg de-al nostru, trimis de ofiţerul de servici.
Aşa, şi? îl îndemnă Pelcu. Înainte de-a continua, gradatul mai sorbi lung din pahar, pe urmă-i ceru lui Pârţoi o ţigară pe care-o aprinse după ce-o frământă o clipă între degete. Se îmbujorase când reluă firul poveştii:
– Când colegul ăsta, Ariciu-l cheamă, i-a spus că i-a venit ordin de mutare într-o comună de lângă Miercurea Ciuc, ca şef de post, lui Grigoroiu a început să i se zbată pleoapa ochiului drept. “Păi şi ce să fac eu între unguri?” a rostit cu jumătate de glas. Colegul nostru a dat din umeri că nu ştia ce să-i răspundă, iar eu şi cu Stancu mustăceam de întorsătura pe care-o luaseră lucrurile. Pe urmă Grigoroiu s-a dus lângă tren, a scuipat larg pe uşa aia sigilată şi-anceput să-njure: “Tu-ţi ‘mnezeii mă-tii de fierotanie, zicea, că mi-ai adus numa’ belele! Tu mi-ai sucit viaţa de-mi vine dimineaţa să mă spânzur şi seara să mă ortrăvesc! Am ajuns să-mi calc nevasta în picioare din cauza ta şi să sar noapte din somn… Asta tu mi-ai copt-o Mateescule, dar-ar dracu’ în naţia mă-tii!”… Pe urmă să te ţii, nene, n-am auzit aşa înjurături de când sunt. Neam prost, e drept, da parcă mi s-a făcut milă şi simt eu, aşa, că de data asta are dreptate…
– Păi ce să fi avut, domnule, chestorul cu el? De ce să se răzbune?
– Parcă poţi să ştii, patroane? Nu dibuim nici noi care-i motivul, dar am eu o presimţire că am zgândărit, din întâmplare, un căcat mai mare decât putem înghiţi… păi să vină ditai chestorul cu echipa de criminalişti, n-am mai pomenit… De-aia, când am văzut că nu mai veniţi în dimineaţa asta, m-a luat aşa, un fel de frică, am crezut că se leagă ce spunea Grigoroiu şi că cine ştie ce aţi fi păţit… Hai mai dă şi dumneata un păhărel, că mă duc să-l schimb pe Stancu… Bine că a ieşit soarele şi nu mai e aşa de frig, da azi-noapte am tăiat la cuie… Pelcu turnă egal în toate trei paharele.
– Trimite-l şi pe dom’ Stancu, să bea şi el de încălzire şi mai vorbim mai încolo…
– Aaaaa, ăsta nu bea, că l-a pocăit ulcerul, ia pastile. Gradatul dădu băutura peste cap, îşi potrivi pistolul mitralieră pe spate şi ieşi în soarele blând de afară. Pewlcu se uită îngrijorat la Pârţoi şi chirigiul slobozi un oftat apăsat:
– Hai, dom’le Pelcu, să ne-apucăm de treabă că ne gândim la prostii şi nu mai avem niciun spor! Orice-o fi la mijloc, nu-i lucru curat şi nenorocitul ăla de Grigoroiu are dreptate, da eu cred că noi n-o să păţim nimic, nu s-atinge nimeni de noi, numai să nu vorbim despre ce a fost pe aci…
– Păi ce crezi, mă, nea Pârţoi, că ne apără pe noi?
– Acu’, dacă tot vrei să vorbim, uite, am să-ţi spun! Grigoroiu e un venetic, n-are pe nimeni aci, decât muierea şi copiii, prieteni nu, rude… nu! A fost uşor de mutat, mai ales că l-a trimis şef într-o comună bogată, ca toate comunele ungureşti, da cu noi nu-i la fel. Oi fi eu ţigan, da mă ştie toată mahalaua şi tot oraşul ăsta amărât, la fel şi pe dumneatale… Nu-i de joacă şi cine joacă păpuşile în vicleimul ăsta ştie ce face, nu-i prost deloc… Aşa că stai fără grijă şi să nu mai deschizi capu la nimeni…
Se apucară de lucru îndârjiţi, cu meticulozitate, făcând planuri, cu voce scăzută, despre cum au să ajusteze unele rafturi, sau dulapuri, sau poliţe. Cărară vesela şi cele câteva sticle cu rachiu ieftin la căruţă, precum şi catastifele prăfuite. Din când în când, se mai cinstiră cu câte-o duşcă de “Milcov”, pe urmă, când căruţa fu plină ochi, iar soarele se spânzurase-ntr-o geană deasupra asfinţitului, puseră dopul sticlei, încuiară bufetul şi plecară spre casă. Scârţitul căruţei pline ochi şi fornăturile cailor se auziră până departe, în timp ce vântul rece se opri brusc, lăsând loc unei linişti ciudate…

Se auzea o muscă bâzâind şi felul în care chestorul Mateescu îşi mişca pe mozaicul crăpat picioarele încălţate cu pantofi fini, din piele neagră.
- Eşti curajos, teteo, sau eşti prost! De treizeci de ani nu mi-a mai zis nimeni ţigan… Nu că mi-ar fi ruşine, că nu mi-este, da-ţi spun, nimeni n-a mai avut curajul ăsta… Ultimul care a făcut-o, a fost socru-meu şi ăla doar când s-a-mbătat… Nu i-am zis nimic, prostului să nu-i faci vârf, da peste vreo trei luni a venit la mine, că pe gineri-su celălalt, cumnatul meu, l-a prins cu minus în gestiune, cu marfă dosită, ce mai, caz clasic pentru şefii de Alimentara… I-am spus că nu-i bine să te duci cu căciula în mână la un ţigan. Cred că ar fi preferat să-l scuip între ochi, fusese învăţător la ţară, un fel de Dumnezeu pentru bieţii ţărani analfabeţi, nu suporta să-l atingi cu vorba…
- Şi l-ai ajutat pe cumnat, dom’ şef? Vocea lui Pârţoi suna moale, abia se auzea.
- L-am ajutat, teteo, că era uşor, şi l-am făcut slugă pe viaţă…, pe el şi pe socrii, că pe ăla îl iubeau, nu ca pe mine…, da i-am făcut să pupe mâna ţiganului…
- Da reclamaţia, dacă judec eu bine, tot de la dumneata a plecat…
Mateescu râse subţire, mânzeşte, întinzându-şi buzele subţiri peste dantura regulată şi mai trăgând un fum din ţigară…
- De-aia-i bine că nu suntem mulţi ţigani în Poliţie, ne-am prinde de prea multe, teteo!
- Da cum de-ai ajuns dumneata poliţist, dom’ şef, că ai noştrii nu se prea înghesuie la haină militară?
- Tata a fost argat la unu la oi, prin Oltenia, nu ştia carte şi când au venit comuniştii, s-a înhăitat şi el cu ei, zicea că luptă contra exploatatorilor. L-a otânjit pe baci la urechea stângă cu ciomagul, a rămas ăla damblagiu pe viaţă, da şi asta i-a prins bine…
- Păi cum i-a prins bine?
- Când au fost deportaţi chiaburii, pe el nu l-au luat, că era damblagiu! Pe tata l-au trimis la alfabetizare, a învăţat cât să poată să silabisească pe ziar şi să se iscălească, aşa că l-au făcut activist de partid. Aşa a şi ieşit la pensie, instructor cu învăţământul de partid. El m-a dat la şcoala de ofiţeri de miliţie, ştia el ce ştia… Mi-a fost greu, n-am să uit nici în groapă toate umilinţele şi batjocurile, până când a venit tata pe la mine, odată, pe la mijlocul primului an de şcoală. Când au văzut colegii mei cum stă drepţi comandantul şcolii în faţa lui, mi s-a schimbat statutul. Am răzbit greu, da am răzbit… Iar acu vii tu, un biet căruţaş fără niciun Dumnezeu, să-mi aduci aminte de rădăcini…
- Lăsaţi, dom’ chestor, că n-a făcut-o cu răutate, interveni Pelcu. Noi, aici, în pustietatea asta, suntem cam slobozi la gură, că tot nu avem cu cine să vorbim… Eram trei, da dom’ Melaiche s-a dus; acu’ nu mai vorbim decât între noi…
- Nu sunt, dom’le, supărat, sunt doar uimit. M-a ghicit amărâtu’ ăsta, pot să mă ghicească şi alţii… Nici copiii mei nu mai cred că sunt ţigan, sau, mă rog, nu m-au lăsat să înţeleg că şi-ar fi dat seama…
- Le-o fi fost greu să aducă vorba…
- Le-o fi, aşa cum i-a fost şi mamei când l-am îngropat pe tata! Fără popi, fără cruce la cap, un stâlp de piatră cu o stea roşie în vârf, că partidul i-a fost lui Dumnezeu pe lumea asta… S-a supărat, săraca, zicea că parcă suntem păgâni, da dacă asta i-a fost lui dorinţa… Eu aşa cred, că a făcut bine bătrânul; trebuie să pleci din viaţă aşa cum ai trăit…
Devenise trist şi-i mulţumi în gând lui Grigoroiu care intră pe uşă gâfâind, cu braţele pline de pachete.
- Am adus tot ce aţi ordonat, domnule chestor!
- Bravo mă, hai că eşti băiat bun! Să te duci să-i chemi pe Scarlat şi pe Dobrescu, că le-o fi foame! Auzi, ca să n-avem probleme, să nu mai pomeneşti nici în vis de treaba cu armele şi crimele în serie, ce eşti nebun, vrei să ne facem de râs?
- Am înţeles!
- Aşa, ce dracu’, că te ştiu din şcoala de subofiţeri, n-aş vrea să fiu eu ăla care te trimite în rezervă…
- Mulţumesc, dom’ chestor, am şi uitat de treaba asta!
- Ba să nu uiţi, ca să nu mai faci vreodată aceeaşi prostie… Numai să nu vorbeşti despre ea…
- Aşa am să fac.
- Bine, acu’ du-te şi cheamă-i pe băieţii ăia…
Grigoroiu ieşi val-vârtej să îndeplinească ordinul, iar Mateescu se uită pieziş la Pelcu înainte de a-i vorbi:
- Patroane, poate găseşti o faţă de masă pe aci şi nişte farfurii curate, că n-o să mâncăm direct din hârtie, cum mânca bietul tata, din ziar, când pleca pe teren.
- Faţă de masă nu am, domnule, da farfurii şi furculiţe am, că le-am folosit alaltăieri, la pomana lui dom’ Melaiche, Dumnezeu să-l odihnească!
- Păi îşi făcea pomană de viu?
- Nu, voia să-şi pomenească părinţii, îi visase… S-a stins la masă, sătul, lângă prieteni… De-aia spun, de-acu’ am rămas numai noi doi…
Tropăind, pe uşă intrară cei doi oameni ai chestorului, urmaţi de Grigoroiu.
- Cum merge, Dobrescule, treaba?
- Joacă de copii, şefu’, încă o oră şi terminăm, pe urmă putem să plecăm la Bucureşti… Cred că teoria aia a dumneavoastră, cu alienatul mintal, este singura variantă veridică…
- Păi sigur, hai să mâncăm ceva, să ne dezmorţim, uite şi câte-o gură de whisky, să vă mai încălziţi…
- Chiar aşa, şefu’, că iar a-nceput vântul ăsta rece. Soarele parc-ar fi numai aşa, la derută…
- Ei, Dobrescule, aşa-s babele! Astea au omorât mai mulţi din şatre, la Bug, decât omorâseră nemţii cu Stukas-urile şi ruşii cu Katiuşele…
- Chiar aşa, dom’ şef? se trezi curiozitatea în Pârţoi…
- Chiar aşa, teteo! Antonescu a trimis aproape un milion acolo, să li se piardă urma şi să despăducheze ţara, da imediat după ce frontul a trecut în Cehoslovacia, după iarna lui 44, când soarta războiului era clară, Stalin ne-a trimis înapoi… două milioane! Aşa a scăpat de mulţi din ţiganii de la ei. Şi cum veneau, pe vremea babelor, prin stepă, i-a omorât zăpada, crivăţil şi gerul. N-aveau cu ce să facă focul, au mai ars din căruţe, unii au tras în hamuri, că mâncaseră caii şi urşii, da tot au ajuns înapoi…
- Astea le-ai citit prin cărţi, dom’ şef?
- Nu, teteo, în nişte dosare clasificate, la care am avut acces… Mare lucru informaţia…
- Mare, dom’ şef! Ei, poftă bună, noi ne tragem mai într-o parte… Zicând acestea, Pârţoi se sculă de pe scaun şi merse, împreună cu Pelcu, la o masă din celălalt colţ al încăperii. Mateescu nu-i opri, nici cu vorba, nici cu privirea, muşcă lacom dintr-un şniţel pus între două felii de pâine… Oamenii lui mâncau-şi ei-hulpavi, ca lupii care se-nghesuie pe-un hoit proaspăt. Numai Grigoriu nu ştia ce să facă, nu-l poftise nimeni la masă, da nici să stea la o parte, cu Pârţoi şi cu bufetierul, nu-i convenea. Derutat, rămase în picioare, mutându-se de pe-un picior pe altul, frământând în mâini căciula îmblănită…

Tăcerea se ridică peste toţi cei patru ca o apă grea şi tulbure. Nici Pârţoi, nici Pelcu nu puteau pricepe cine-ar putea fi personajul care să-l apostrofeze în felul ăsta pe bietul inspector Grigoroiu… Prost, prost, da orişicât, poliţist, poartă haina Statului, nici să-l faci aşa, dobitoc, de faţă cu alţi oameni… Fiul zidarului din Călăraşi simţea că nu mai avea aer, voia să înghită lichidul scoţian care-i rămăsese în gură şi nu putea, ochii stăteau să-i iasă din orbite şi picioarele nu-l mai ascultau, deşi o rămăşiţă de luciditate îi spunea că ar trebui să se ridice şi să scuipe dracului băutura din gură. În cele din urmă se înnecă şi dădu semne că se sufocă. Fără să se piardă cu firea, chirigiul se ridică şi-i îndesă doi pumni zdraveni după ceafă, clipind cu ochiul către bufetier (Pe asta voiam s-o fac de mult!), apoi se uită neguros către personajul proaspăt intrat în încăpere…
- Lasă-l, dom’le, că nu moare, iar dacă se duce…, nu-i nicio pagubă!
- O fi, da nu-s decât patru zile de când a mai murit un om aici…, parcă n-aş mai dormi bine. Eu sunt Pârţoi, chirigiu la dispoziţia călătorilor din gară, n-am înţeles bine numele dumneavoastră…
- Eşti oţ! Păi cum să-l înţelegi dacă nu l-am spus? Puşcărie ai făcut?
- Da de ce mă întrebaţi treaba asta, dom’ şef? M-ai văzut ţigan şi d-aia? Dacă-i p-aşa, nici dumneata n-ai faţa spumă de lapte, da nu, n-am făcut. Puşcărie vreau să zic…
- Şi cine crezi că sunt?
- După cum te porţi cu oamenii, procoror sau poliţist! Grad mare…
- Sunt chestorul Mateescu…, cu voi ce-i aci?
- Păi eu, cum v-am spus, la servici… Dumnealui e patronul locandei, dom’ Pelcu…
- Parcă aş fi aterizat în altă lume, unde timpul a stat în loc. Dobitocul ăsta care e gata să se sufoce stă şi bea cu voi în timp ce oamenii lui bat step în zăpadă şi frig, afară, tu eşti chirigiu într-o gară fără trenuri şi fără călători, iar dumnealui e patronul unui local fără muşterii. În vremea asta eu vin val-vârtej de la Bucureşti după ce trei zile şi trei nopţi n-am văzut cum e să stai în cearşafuri, n-am desfăcut şireturile de la pantofi, pus în alertă de gradul 0 de aiurelile lui Grigoroiu. Dom’le, când te-am avut elev la Câmpina parcă nu dădeai semne să ajungi cel mai mare dobitoc din Poliţia română! Nu că ar fi prea greu la ce grămadă de imbecili ţinem în hainele statului… Auzi ce visează el, Ciorogârla, criminali în serie, arme furate, bande organizate…
Grigoroiu se uita tâmp la chestorul Mateescu, fără să priceapă nimic din ce spune acesta.
- Nu te uita ca frac’tu la poarta nouă, puteai să te uiţi mai bine la alea trei pistolae de le-ai ridicat din vagonul ăla, erau decalibrate şi cu percutoarele defecte, arme furate, desigur, de la vreo casare de armament… INUTILIZABILE, Grigoroiule! nicio legătură cu Ciorogârla şi ce ţi-o mai fi trecut ţie prin scăfârlie… Ăla e caz închis bă, băiete, EU L-AM REZOLVAT! M-ai făcut să am emoţii, alerg, bat cocalurile, verific fiecare serie de armă, fiecare proces verbal şi tu stai şi bei într-o bodegă de doi lei cu un chirigiu ţigan şi-un patron falit…
- Şi jandariul dispărut? îndrăzni Pârţoi fără să se arate deranjat de consideraţiile chestorului Mateescu.
- Am alertat toate aşezămintele de nebuni, să vadă dacă nu le lipseşte vreun pacient, parcă poţi să ştii? Da să pui în cizme tot Ministerul la vreme câinească, de iarnă, doar pentru că aşa crezi tu, că ţi se pare că ai dat peste cazul vieţii tale, nu-i deloc în regulă!
- Nu se leagă, domnule chestor! rosti ca şi când s-ar fi trezit din somn Pelcu…
- Uite-al dracului! Parcă spuneai că eşti patron de local, nu detectiv!? Păi de ce nu se leagă, domnule?
- Uitaţi de hainele de jandarm, de disciplina lui, n-a băut, n-a mâncat cu noi, doar s-a mai adăpostit de frig aici, nu l-am văzut să fumeze…În rest ca o santinelă de aia, din filme…
- Ei, om vedea noi ce-i şi cu el, am adus doi specialişti criminalişti de la Bucureşti, sunt în tren acum, or să-mi spună ei mai multe. Grigoroiule, ca să uit de comportamentul inadecvat, marş în oraş şi adu un termos mare de cafea şi nişte sandwichuri, ceva… Poate şi nişte apă plată…
- Am înţeles, domnule chestor! Vin cât pot de repede…
Uşa se zbătu în ţâţâni şi se închise cu zgomot în urma bietului inspector în vreme ce Mateescu se aşeză cu grijă pe scaunul pe care-l eliberase acesta. Mirosul de parfum scump se aşeză, parcă, odată cu el…
- Ia vezi, patroane, poate ai un pahar curat, să cinstesc şi eu cu voi, că văd că, după miros, băutura-i de calitate… Şi ia zi mă, nea chirigiule, îţi place băutura scoţiană?
- Placxe, dom comandant, de ce să nu-mi placă, da nu ştiam că e d-aia, cum îi ziserăţi, că eu nu-s miliţian să-i cer buletinu’…
- Glumim, ai? Cum ziceai că te cheamă? Şi de unde eşti, că n-ai aere de orăşan şi mai zici că nici puşcărie n-ai făcut?
- Pârţoi mă cheamă, mestecă chirigiul vorbele îbtre buze, rostind apoi numele satului din care plecase cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă. Uimit, văzu şi încruntarea şi tresărirea nefirească a obrazului chestorului atunci când îi spuse toate acestea.
Pelcu adusese un pahar curat şi, mai degajat decât în urmă cu câteva minute, îl umplu pe jumătate cu lichid auriu din sticla pătrăţoasă. Cu gesturi de ospătar de mare clasă îl aşeză în faţa chestorului. Acesta îl luă, se uită la el în lumina care răzbea prin stical ferestrei murdare, il mai mirosi plimbâmbându-l în cercuri largi pe sub nas, apoi făcu un gest de salut către cei doi şi sorbi cu grijă, încet, ca şi când ar fi gustat ceva ce nu mai gustase niciodată…
- Bun, dom’le, ştiu ai dracului ce fac! Pe urmă scoase din buzunarul paltonului din lână fină o tabacheră din aur şi o brichetă Ronson din acelaşi metal. Din tabacheră scoase, parcă cu grijă, o ţigaretă de foi cu banderolă aurie.
- Mulţumim, nu fumăm din astea că nu suntem obişnuiţi! se băgă Pâţoi în seamă, făcându-l pe chestor să izbucnească într-un râs ciudat, cu faţa imobilă, doar ochii fiind atinşi de-un abur omenesc…
- Glumim, ai? Suntem în vrăjeală cu autoritatea Statului!?
- Nu, dom’ comandant, da pe la noi, prin ţigănie, când bagă unu’ dumicatu-n gură, e rost să se sature toţi…
- Şi de ce-mi dai mie exemple din ţigănie?
- Mă gândeam aşa, că cu tot parfumu’ şi tălăraia din aur, se vede, să iertaţi de vorbă proastă, culoarea căldării. Ochii galbeni, gingiile vinete, astea-s semne de-ale naţiei, n-am cum să greşesc…
Pelcu amuţise lângă godin, nici nu mai îndrăznea să respire şi se gândea că Pârţoi întinsese prea mult coarda… Nu-i era frică de prea multe, da impozitele nu le mai plătise de vreo trei ani, nu c-ar fi avut ce, dar aşa, la un control, îl puteau lăsa fără ocupaţie…

Răzbeşte soarele parşiv prin ochiurile de geam murdare, mângâind palul melaminat al tăbliei mesei la care stau Pelcu şi Pârţoi. La masa de alături, aşezat pe un scaun şi cu pistolul mitralieră în poală, cu cureaua petrecută pe după pumnul drept, moţăie unul dintre gradaţii Poliţiei rămaşi să facă-cu schimbul-de pază la garnitura de tren.
- Bine că s-a oprit viscolul, dom’ şef! De-acu gata şi iarna asta! O simt eu că nu mai are putere şi a început să mă doară piciorul ăsta….
- Reumatismul, nea Pârţoi. Dacă n-aş ştii că stric vorbele degeaba, aş zice că ar trebui să te duci la băi…
- Păi nu le strici, îţi baţi joc de ele, dom’ şef! Cu ce bani? Şi caii cu cine să-i las? Dumneata crezi că mie nu mi-ar plăcea să trăiesc ca belferii, să mă duc la băi, să am bani să mănânc ce vreau şi să mă dedulcesc la lucruri subţiri? N-a fost asta soarta ţiganului, fir-ar ea a dracului de soartă!
- De ce vorbeşti aşa, bre, nea Pârţoi? Ce, dumneata chiar nu ai nicio amintire plăcută?
- Ba am, dom şef, cum să nu am… Şi nu una, mai multe, da parcă amintirile celelalte, cu necazurile, sunt mai multe… Uite, mi-amintesc când l-am născut pe fi-meu al mare, pe Ion, am zis că are să ajungă om mare, să scape din lumea noastră trăită în miros de balegă de cal şi să răzbească şi el la o cinste de om…
- Păi şi?
- Păi şi când avea şaisprezece ani, era elev la profesională, voia să se facă sudor, s-a dus la o nuntă, într-o comună aici, la Mărăcineni, cu alţi băietani de vârsta lui. Nu era invitat la masă, a stat şi el cu ăilalţi, la margine, se uita la horă, i-o fi făcut cu ochiul la vreo fată, o fi intrat în joc lângă vreuna lângă care nu trebuia, că de jucat juca Ion ăsta de ziceai că s-a născut artist. De aia-l luaseră ăia şi la brigada artistică, acolo, la şcoală.
- Să aduc un rachiu, nea Pârţoi? Da rece, că de fiert m-am cam săturat şi nici zahăr n-am mai adus, am uitat…
- Da vin de ăla, de-al lui dom Melaiche, nu mai este?
- Ba cred că de vreo două pahare mai este, îl aduc acum; dumneata spune mai departe, ce s-a întâmplat la nunta aia?
- Păi cum spuneam, s-o fi prins în horă lângă cine nu trebuia, socoteala este că s-a pornit o bătaie între flăcăii din comună şi băieţii ăştia de la Profesională, care veniseră nechemaţi. Ion al meu, în mijlocul scandalului, că era inimos… S-au scos cuţitele, ştii cum sunt copilandrii ăştia, şi o lovitură piezişă, dată, cred, mai mult de frică, i-a crestat lumina ochiului drept. L-au dus la spital, da ce să-i mai facă? A rămas chior, s-a lăsat şi de şcoală şi a tânjit toată viaţa să-i mai spună oamenii “ţigane”, nu “choru’” cum îi spun de-atunci încoace…
- Şi ce s-a ales de el?
- De ştiut sigur, nu ştiu, că nu l-am mai văzut de la moartea mă-sii, da am auzit că e la cerşit prin Franţa. Cred că, cu beteşugul ăla al lui, că i-a rămas rană urâtă şi-n obraz, cu ceva trenţe mai soioase, face bani buni pe acolo… De îndestulat o fi îndestulat, da parcă nu-i viaţă aia să trăieşti din pomenile de ţi le scuipă alţii…
Bufetierul aşezase pe masă două pahare în care turnă vin din sticla goală pe treisferturi. Sorbiră cu plăcere pomenindu-l pe fostul casier CFR şi îşi aprinseră câte o ţigară. Gradatul de la masa de alături, parcă deranjat de tăcerea bruscă, se trezi speriat, luă seama la ce se întâmplă în jurul lui, se întinse de-i trosniră oasele şi-şi acoperi gura cu palma în timp ce căsca prelung…
- Da dormişi, dom şef! i se adresă zâmbind Pârţoi…
- Dormi, unchiule, c-am luat un ger azi-noapte de mă speria clănţănitul dinţilor mei. Am stat în vagonul ăla, e adăpost, e drept, da-i frig de-ţi vine să mori…
- Las’ că uite, vine primăvara, nu vezi ce soare a dat Dumnezeu astăzi? Da ia spune, ce mama dracului e în trenu’ ăla de a venit ieri toată Poliţia Judeţului, cu procurori cu tot, să vadă acolo?
- Bre, eu vă spun, da să nu mă daţi în gât că am încălcat consemnu’, că am belele…
- Păi ce treabă avem noi să te pârâm, domnule? Sau crezi că ne întreabă cineva? Eram şi noi curioşi…
- Dom’le, acolo sunt arme, cred că de la depozitul ăla, de la Ciorogârla, da şi alte socoteli care, zicea prim-procurorul de la judeţ, duc la concluzia că ăsta de se dădea jandarm, a omorât mai multe curve…
- Cum dracului, dom’le, păi şi sigiliile ale cine le pusese?
- Ce sigilii bre, că erau nişte sigilii de la fabrica de frigidere, de se puneau pe camioane după ce erau încărcate cu marfă… Treaba este că ăsta n-a acţionat singur, la furtul armelor, vreau să zic, e vorba de o bandă întreagă, ce mai, caz complicat…
- Aşa ajunge Grigoroiu general… se scărpină în cap, sub marginea căciulii terfegoase, Pârţoi…
- Ajunge pe dracu’! S-a turtit de tot, se-nvârte şi el ca un câine bătut după ce l-a-mbrobodit dom’ Pelcu cu treaba aia cu violul…
Râseră toţi trei, amintindu-şi scena pe care bufetierul i-o povestise chirigiului când acesta se întorsese în gară…
- N-am mai văzut atâta lume pe aici, ca ieri, de când umblau trenurile şi auzeam în difuzoare: “Feriţi linia întâi!” îşi aminti zâmbind Pelcu.
- Ei, mă duc să-mi schimb colegul, că i-o fi ajuns, rosti gradatul, se mai întinse odată, îşi potrivi pistolul pe spate şi ieşi în soarele de afară, clefăind cu bocancii prin zăpada care se topea…
- Cum e viaţa, dom’ şef… Şi noi, ca proştii, îl căinam pe jandar’, că ce viaţă de câine duce… vezi, al dracului, de frica lui n-am luat şi eu nişte fierătanii din trenul ăsta, ziceam că cum dracu’ să furi cu el de faţă!?
- Lasă, nea Pârţoi, să nu-ţi pară rău, mai bine să fim mulţumiţi că nu l-a apucat nebunia şi nu ne-a împuşcat, ştii cum e treaba cu martorii incomozi…
- Eu cred că aştepta el ceva… Da cu curvele alea, ce-o fi avut şi când le-o fi omorât?
- Păi noi ştim ce făcea el noaptea pe aci? Probabil că aşa şi-ar fi găsit sfârşitul şi Larisa…
- Mai mult ca sigur! da ea, ce mai face, că n-am văzut-o de când am dus-o la dumneatale acasă… Mai iasă la treabă?
- Face bine, stă acasă cu fie-mea Luiza, s-a lipit aia mică de ea, ceva de speriat… Nu, nu mai iasă, zice că a terminat-o cu viaţa aia, că i-a ajuns…
Uşa se deschise cu un scârţâit prelung, parcă temător, iar în încăpere intră cu un aer spăşit inspectorul Grigoroiu. Era tras la faţă şi obrăznicia i se ştersese din priviri.
- Bună ziua, mă, oameni buni, ce mai faceţi?

Stăteau uitându-se prostiţi la cadavrul fostului casier CFR, abia într-un târziu dezmeticindu-se chirigiul şi reaprinzând mucul de ţigară aşezat în paharul lunguieţ.
- Acu’ ce facem, dom şef? îl întrebă el pe Pelcu…
- Păi ar trebui să anunţăm Poliţia, Salvarea, nu putem să stăm cu el aci…
- Şi cum îi anunţi, ai telefon? Dom’ jandar, dumneata ai staţie de aia, de anunţi la şefii dumitale?
- Nu am, nu e cazul, da mă duc eu în oraş să anunţ autorităţile…
- Pe viscolul ăsta? Ai grijă să nu te pierzi
- Staţi liniştiţi, am ieşit eu din situaţii mai grele…
- Vin şi eu cu tine, iubi…
- Nu, stai aici, nu putem să părăsim toţi locul, până la urmă suntem martori, trebuie făcut un proces-verbal…
- Păi şi eu ce să spun că făceam aici? Eram invitată la pomană? întrebă batjocoritor, cu vocea ascuţită, Larisa…
- Lasă domnişoară, răspunse Pârţoi, spui că ai venit la gară, aşa, că poate vine vreun tren şi pleci de-aci cu el! Păi nu de aia-i gară?
- Hai bă, unchiule, mă iei la vrăjeală!? Or fi ei gaborii proşti, da nici aşa… Mai bine dă o ţigară din aia, că nici n-am apucat să-mi beau cafeaua…, rosti ea resemnată, aşezându-se pe-un scaun tras mai într-o parte de la masa la care zăcea fostul casier CFR. Îşi aşeză picioarele unul peste celălalt, dezvelindu-şi coapsele până sus, fapt care-l făcu pe chirigiu să icnească şi să-şi mute privirile. Fata îşi aprinse ţigara, se strânse în scurteica rozalie şi se scutură parcă de-un vis urât…
- Dom şef, parcă s-a făcut frig…
- Mai pun pe foc domnişoară, e vremea dracului… rosti amărât Pelcu. Păi zici că pleci, dom’ jandarm?
- Acu! ajung într-un sfert de oră, probabil că peste alt sfert o să vină şi poliţiştii cu cei de la Salvare. Zicând, îşi încheie haina albastră, ridică gulerul şi îşi potrivi pistolul mitralieră mai bine pe spate. Pe urmă, se mai uită o dată, lung, la ei, apoi deschise uşa şi ieşi în viscol…
- Îşi traseră şi ei câte un scaun în jurul godinului, bufetierul mai băgă nişte lemene pe foc, aprinseră câte-o ţigară şi începură să privească concentraţi, la găurile din mozaicul murdar
- Vezi, dom’ şef, cum spuneam eu de vise!? rupse Pârţoi tăcerea… Cu astea nu-i de glumă! Soarta ţi s-arată, îţi dă semne, da nu le iei în seamă… Tot aşa, când lucram la depozit, era unu acolo, Steopa, lipovean venit din bălţi, tocmai de la Tulcea, purta barbă lungă, ca un măturoi şi bea spirt strecurat prin pâine, îi zicea vodcă Satelit… Era închis din fire, nu prea vorbea, doar după ce bea otrava aia de spirt strecurat prin pâine începea să lălăie nişte cântări, în limba lui, ziceai că-s rugăciuni, iar din ochii albaştri îi curgeau şiroaie lacrimile mari. Nici noi nu prea intram în vorbă cu el, că îi sărea harţagul din te miri ce şi avea nişte lăboaie de te lua cu răcori… Altfel, era om bun, te-ndemna să mănânci cu el, ne ruga şi cu spirt, da cine dracu’ avea curaj să guste din prostia aia… Îi ziceam: “Nu mai bea, dom Steopa, otravă, că muri, îţi găureşte maţele şi sparge rânza în dumneata!”… Se uita lung la mine, parcă mă-nvălea într-o apă albastră, limpede, şi-mi răspundea: “Camarade, dacă e să te ia dracu’, te ia şi din uşa altarului! Nu de moarte i-e frică lui Steopa, de oameni îi e frică, că ei sunt parşivi şi-ai dracului!”… Mai târziu am aflat că acolo, în baltă la ei, muierea lui fugise cu altu’ , îi găsiseră după vreo două luni cu beregăţile tăiate într-o colibă de stuf, unde se ascundeau. L-au luat prin poliţii, l-au bătut vreo două luni, da s-a ţinut tare, n-a recunoscut. Au mai fost şi doi pescari din satul lui care au spus că fusese cu ei, tot timpul, nu ieşise din sat decât cu barca, cu ei, la pescuit… Pân’ la urmă i-au dat drumul, da în sat nu s-a mai întors. Venise aici, poate că aşa vrusese Dumnezeu, să se piardă în locu’ ăsta neştiut…
- Şi ce treabă are toatră povestea cu visele, unchiule?
- Nu te grăbi, don’şoară, că viaţa-i scurtă… Cum spuneam, într-o dimineaţă vine Steopa la lucru cu toată faţa un zâmbet de ziceai că s-a pitulat tot soarele în spatele ochilor lui albaştri. Zic: “Ce-ai păţit, dom’ Steopa, ai câştigat la loterie?”… “Noooo, zice el, mai frumos! Am avut un vis… ” “Ce vis, dom’le?” “Aaaaa, zice, am visat-o pe Tamara că venise la mine şi se aşezase pe marginea patului, cu baticul ei galben legat sub bărbie, şi-mi spunea că să nu fiu supărat, că a fugit de la Saşa şi s-a întors la mine şi numa’ cu mine are să stea toată viaţa… Şi eu în vis nu ştiam că-i moartă şi m-am trezit din somn c-o veselie în suflet de nu cred să mai fi avut vreodată-n viaţă…”…. Pe mine m-a luat cu frică când am auzit, visul nu era deloc de bine şi mă sperie şi lumina aia din ochii lui. Ne-am luat cu treaba, fiecare cu-ale lui, până spre prânz când ne-am strâns la masă, să ciugulească fiecare din pachetul de hârtie de ziar, ce-i pusese a lui de-acasă. Plasa lui Steopa stătea sprijinită în cui, şi ne-am gândit că făcuse vreun ciubuc mărunt şi acu’ stătea pe vreo grămadă de carton asfaltat, la soare, bându-şi spirtul lui… L-a găsit paznicul, după vreo două ore, sub o stivă de grinzi care nu fuseseră bine aranjate, se slăbise vreo legătură, luase cineva vreo pană de lemn…, cine ştie, dar îl prinseseră sub ele. N-a scos un sunet, nu l-a auzit nimeni, şi dacă paznicul n-ar fi văzut un câine cum linge din balata de sânge ce ieşea de sub grinzi, nu l-am fi găsit multă vreme… Asta-i cu visele, se împlinesc! încheie Pârţoi şi mai aprinse o ţigară…
- Dom’le, uite că începe să se-ntunece! rosti dintr-odată panicat bufetierul. În mod normal, cu toată vremea rea, jandarmul ar fi trebuit să se întoarcă de două-trei ori de atunci, pe jos… Ce dracului se întâmplă?
- Poate că nu le pasă! rosti Larisa dusă cu gândul în altă parte…
- Ei, nu le pasă, păi chiar şi-aşa, tot se întorcea jandarul la post… Una-i una, alta-i alta…
- Dom’ Pelcu, să ştii că nu-i lucru curat!
- Aşa zic şi eu! Bă nea Pârţoi, ia suie-te dumneata în căruţă şi du-te la Poliţie, că lămureşti treaba repede şi în dumneata am şi încredere. De pe drum mai cumpără nişte ţigări, că astea s-au cam terminat, uite-aci nişte bani. Scoase dintr-un buzunar câteva bancnote mici şi i le dădu chirigiului…
- Şi noi ce facem aici, dom’ Pelcu?
- Păi noi…. aşteptăm şi-l priveghem pe dom’ Melaiche, ce să facem!?
- Ei, dom şef, eu plec, da mă-ntorc repede, rosti Pârţoi şi ieşi drept pe uşa pe care viscolul o trânti cu putere înapoi.

Stă ziua într-un strop de lumină şi prin ferestrele murdare ale bufetului Gării se văd troienele care au acoperit liniile neutilizate de cale ferată, precum şi garnitura de tren abandonată aici. Focul duduie în vechiul godin a cărui uşă stă puţin aplecată, balamaua ei fiind rostuită cu sârmă, cam fără pricepere… Melaiche, Pârţoi şi Pelcu stau la aceeaşi masă de la fereastra din stânga uşii. În faţa lui Melaiche, pe palul melaminat al tăbliei mesei stă o pungă din plastic umflată de lucrurile ce se află în ea.
- Te muţi, dom’ şef, de ai venit cu bagaju’? întreabă Pârţoi maliţios.
- Nu, dom’le, am adus ceva de-ale gurii, ce-am găsit prin cămară, astăzi vreau să-i pomenesc pe bătrânii mei şi d-aia… Dom’le Pelcu, pune dumneata pe ceva farfurii, dacă ai, da taie frumos că eşti mai priceput decât mine… Am şi-o lumânare, avem s-o aprindem când eşti gata cu aranjatul…
- Gata, nea Melaiche, da n-am decât două farfurii. Mă duc să iau găleata, s-o umplu cu zăpadă, s-o pun la topit ca să spăl farfuriile, că nu le-am mai folosit de ani buni. Da ce-ţi veni?
- I-am visat azi-noapte, erau zâmbitori şi vorbeau cu mine, mama mă mângâia pe cap şi tata mi-a dat două hârtii de câte-un leu…
Pârţoi îşi scuipă în sân, aruncă o privire către punga de plastic şi rosti încercând să-şi stăpânească nodul din gât:
- Nu prea-i bine, dom’ şef, nu vreau să cobesc, da’ visu’ ăsta e rău de tot…
- Ştiu dom’ Pârţoi, da dac-o fi să fie, mi-am cam trăit traiul. Sunt ei alţii, tineri, care se duc. Da pe jandar’ nu l-aţi văzut? Poate vrea să ia şi el cu noi câte ceva…
- L-am văzut eu, dom’ şef, i s-o fi făcut frig, sau somn, că s-a urcat în tren…
- Taci, dom’le, cum să urce, că e sigilat!?
- Dacă-ţi spui! A urcat pe uşa aia de-a trântit-o vântu…
- Păi în tren e mai frig ca afară, interveni şi Pelcu care aşezase găleata cu zăpadă pe plita rotundă şi acum tropăia pe lângă godin ca să se încălzească şi să se scuture de zăpada care-i acoperise hainele…
- O fi, că de-aia şi-a luat pătură cu el! zâmbi parşiv chirigiul.
- Ce pătură, bă, nea Pârţoi?
- Păi a urcat cu Larisa, fata aia de agăţa călătorii de aici, de pe peron, când umblau trenurile…
- Ei, taci! Şi eu-l credeam sfânt pe ăsta, datorie şi gata…
- Poate-i ia vreun interogatoriu? continuă Pârţoi trăgând cu ochiul către casierul CFR, dar acesta părea dus pe gânduri, cu ochii aţintiţi pe bufetierul care scufundase două cârpe în zăpada topită şi spăla cele două farfurii desperecheate şi ciobite.
- Auzi, dom’ Melaiche, da’ dacă tot dai de pomană, eu n-am decât rachiu, nu prea-i bine… Aveam o sticlă cu vin, cred că rămăsese pe aici de vreo cinci ani, da când am deschis azi de dimineaţă, am găsit-o spartă, cu vinul îngheţat. Al dracului ger…
- Am adus şi vin, dom’ Pelcu. Am o vie şi-o căsuţă la ţară, rămase de la mama, că ea n-a avut fraţi, am lăsat tot în grija unor nepoţi mai depărtaţi şi toamna îmi trimit şi mie două damigene cu vin şi-o traistă cu nuci. Zicând acestea, fostul casier CFR scoase din punga de plastic o sticlă pântecoasă, de doi litri, cu vin negru.
- Ehe, dom’ şef, păi dumneatale faci praznic în toată legea! rosti Pârţoi, cu satisfacţie în glas şi frecându-şi palmele de satisfacţie. Uite pe chestia asta, vă cinstesc şi eu! Ieri i-am dus nişte lemne acasă lu’ madam Fuiorea, văduva fostului director de la liceu. M-a omenit femeia c-un pachet de Kent, başca plata cinstită pentru treabă şi lemne, aşa că astăzi fumăm ţigări boiereşti! Zicând, chirigiul puse pe tăblia mesei pachetul lung, încă nedesfăcut.
Bufetierul şterse rapid masa, aşeză cele două farfurii, iar pe un tocător spart într-o latură, începu să taie în felii subţiri mezelurile de casă, brânza şi murăturile aduse într-un borcan legat cu ceolofan la gură.Pâinea proaspătă hotărâră că e mai bine s-o rupă, că tăietura de cuţit îi strică gustul.
- Da pe astea de unde le-ai rostuit, dom’ şef, că nu ştiam să fi însurat şi pare treabă făcută de mână de femeie? fu curios Pârţoi, abia stăpânindu-se să nu-i curgă saliva pe barbă…
- Păi de când stau singur. dom Pârţoi, mă pricep la de toate, că nu-i mare lucru şi de văzut cum se face, am văzut la biata mama. În fiecare an cresc câte-un godac şi primăvara văd că multe mi se mucegăiesc, aşa că am zis că anul ăsta nu mai păţesc aşa, uite, fac şi pomenire alor mei şi mă cinstesc şi cu prietenii! Dom’le Pelcu, uite aici şi măsline şi un borcănel cu zacuscă. Ar fi fost bună şi nişte ceapă, da la pomană nu se îngăduie…
- Lasă, dom’ şef, că de ceapă sunt sătul! mormăi Pârţoi…
Pelcu aduse trei pahare adânci în care turnă vin negru din sticla pântecoasă şi unul subţire şi înalt în care puse lumânarea pe care tot el o aprinse, scăpărând un chibrit din cutia pe care o scoase din buzunar. Buzele fostului casier CFR murmurară o rugăciune, pe urmă se închinară toţi larg, cu o solemnitate care nu se potrivea deloc cu încăperea sordidă, se aşezară şi începură să mânânce. Pârţoi vărsă un strop de vin care se scurse pe mozaicul crăpat al podelei…
- Să fie de sufletul răposaţilor şi să le primească Dumnezeu pomana!
- Să le primească, dom’ Pârţoi, că au fost oameni gospodari şi cuminţi…
- Se vede, dom’ şef, că de aia au crescut băiat educat şi cu stare, ca dumneata! Acu’ parcă-mi pare rău că nu e şi îngalonatu’ aci, să guste şi el… Da cum să-l chem, că dacă vine el, musai să vină şi pocita aia de Larisa, mai gândim la vreo necuvinţă…
- Parcă ţi-a fost gura aurită! rosti Pelcu cu ochii aţintiţi afară, prin geamul murdar.
Dinspre tren, pe peronul pe care vântul mâna straturi lungi de zăpadă, păşeau cu capetele ascunse în gulerele ridicate ale hainelor, jandarmul şi o tânără îmbrăcată într-o scurteică rozalie din imitaţie de blană. Picioarele lungi şi dezvelite în ciorapii subţiri, căutau sprijin cu tocurile înalte ale botinelor albe între nămeţii ce se clădeau în valuri…

O gară mică, o haltă de cale ferată, dintr-un orăşel de câmpie, uitat pe hartă. A fost dezafectată în urmă cu câţiva ani, nu mai este funcţională, deşi pe una din fostele linii stă garată o garnitură de tren, cu vagoane de călători şi o locomotivă din care a început să curgă rugina. Instalaţiile sunt dezafectate, singurul loc oarecum viu fiind bufetul gării, locaţie ce a rămas activă, primindu-şi clienţii vechi, mai bătrâni de la zi la zi. Peronul s-a transformat, parţial, în terasă a bufetului deservit de un singur ospătar, Pelcu, patron în acelaşi timp al sordidei locaţii. Trei mese de tablă, aşa cum nu mai găseşti la nicio altă terasă, nici măcar în oraşul ăsta prăpădit, de câmpie, cu scaune din acelaşi material, de pe care vopseaua albă a căzut în fâşii lungi, lăsând locul limbilor de rugină, completează mobilierul locaţiei. Nu feţe de masă, nu pernuţe pentru şezut, nu clienţi simandicoşi. Astăzi, la soarele sărac de început de primăvară, se încălzesc doar doi: Melaiche, fost casier la casa de bilete a Gării, care poartă şi acum uniforma CFR uzată şi cam unsuroasă şi Pârţoi, un chirigiu cu obraz măsliniu şi fuioare sure de păr atârnate peste buzele negre şi groase, cu haină vătuită şi jegoasă peste trupu-i firav, pantaloni de pufoaică vârâţi în cizmele de cauciuc cu carâmbii răsfrânţi, între care, animată de degetele mâinilor nestarnice, joacă codiriştea biciului care-i arată meseria. Pe lângă garnitura de tren abandonată se învârte un jandam tinerel, cu pulan la şold şi pistol mitralieră pe spate. Cei doi muşterii aşezaţi la una dintre mesele aflate în bătaia soarelui zgârcit, beau din pahare ieftine, ciobite, un lichid cu aspect alburiu, îndoielnic. Primul deschide vorba Melaiche:
- Cum merg afacerile, dom’ Pârţoi?
- Cum să meargă, dom’ şef? Prost ca toate treburile din ţara asta! Când era gară, aveam clienţi, mai venea câte-un fandosit să-l plimb, alţii să le duc bagajele, alţii să-i duc prin vreo comună… acu’ împuşc francul şi mai am noroc cu dumneata că mă mai cinsteşti cu câte-un rachiu.
- Treaba cu fierul vechi merge?
- Merge pe dracu! Câte-o tinichea colo, câte-o piuliţă dincolo, omor bietul cal degeaba. Eeee, dacă n-ar sta îngalonatu’ ăla aci, cu puşcociul pe spinare, aş îndrăzni la tren, acolo-i fier mult şi ar mai ciuguli şi mandea câte ceva. Nici prin camerele astea nu cred că aş sărăci dacă aş cotrobăi puţin, da mă-ncintă ăsta cu pulanul…
- Ai copii, ai familie, dom’ Pârţoi?
- Ca tot omu’, dom’ şef, am, da nu mai ştiu nimic de ei. vreo trei sunt prin Spania, la furat, o fată am auzit c-ar fi prin Franţa, la cerşit, alţi doi şi doi nepoţi au căzut la puşcărie în Grecia…, tot cu furatu’…
- Se trăieşte greu şi pe-acolo…
- Şi nevasta?
- Aaaaa, madam’ Pârţoi e bine, e liniştită, nu face nimic, stă cu mâinile pe piept la cimitir! A murit acu două ierni, dom’ şef, era iarna aia rea şi ea, cum o ştii, cam slabă de piept, a scuipat vreo două săptămâni sânge şi într-o dimineaţă s-a dus! Al dracului tutun, n-a vrut să se lase de el… ca şi mine… Zici că dai şi-o ţigare?
- Păi dumneata n-ai ţigări?
- Ba am, da ca să fie pomana întreagă, că ale dumitale sunt mai bune, deh, om subţire, pensionar cheferist…
Melaiche întinde pachetul şi Pârţoi îşi scoate o ţigară pe care o aprinde cu bricheta fostului casier. În vremea asta se apropie Pelcu, bufetierul patron, ştergându-şi mâinile grase de turul pantalonilor.
- Iar te plângi, bre, nea Pârţoi?
- Mă plâng, patroane, că la cântece de bucurie am uitat vorbele! De ce să nu mă plâng?
- Păi la cât ai furat dumneatale, ar trebui să trăieşti ca un bimbaşă! N-ai lăsat în tot oraşul un capac de canalizare, un grilaj de scurgere… şi tot te vaiţi…
-Erau vechi, patroane, trebuiau schimbate! Zâmbetul de sub fuioarele sure de păr dezveleşte dantura galben negricioasă. Da nu mai dai şi dumneata un rând, aşa de-o cinste, că banii ăia de zici că i-am făcut pe fierul de l-am furat tot la dumneata au ajuns…
- Ba dau, că aşa dau în fiecare zi, cât oi mai putea…
- Da de ce să nu poţi, patroane? Ai sărăcit?
- Nuuu, m-am pricopsit! Păi de unde clienţi, bre, nea Pârţoi? Gara-i moartă, oraşul pustiu, nici ăia cu baruri dichisite nu fac vreo scofală, nu-s bani, oamenii sănătoşi au plecat dracului unde-au văzut cu ochii.
- Galonatu’ nu se dedulceşte la nimic?
- Nţţţţ! Nici nu i-aş da să bea, ce dracu’ mă, nea Pârţoi, cum să bea cu puşcociu’ la el? Eu ştiu ce năravuri are, mai facem dracului vreo dandana…
- Aha!
Pelcu aduce trei pahare cu acelaşi lichid tulbure în ele şi se aşează lângă cei doi. Vântul mătură peste liniile pustii fuioare de mărăcini uscaţi şi clatină o uşă slăbită a unui vagon de călători, care rupe aţa sigiliului şi se deschide cu zgomot. Grijuliu şi tăcut, jandarmul se apropie şi închide cu furie uşa metalică…