Primii îmbrăţişarea lui Flaggel cu veselie chiar dacă avu probleme cu coastele după strânsoarea uriaşului viking. Buchwald râse zgomotos când îl văzu pe bătrân slobozind cu un şuierat aerul din plămânii presaţi de coastele prinse în cleştele de fier al îmbrăţişării uriaşului.
– Mai încet, Flaggel, că tu nu ştii să îmbrăţişezi, când strângi o femeie în braţe, parcă te-ai pregăti să sugrumi un urs…
– Lasă-l, Buchwald, e mai bine aşa burgundule, pe câmpul de luptă întâlneşte destul de rar femei…
Hohotele de râs ale celor trei treziră interesul celorlalţi lăncieri care veniră să-l firitisească pe Primo. Lor li se alăturară şi câţiva cavaleri teutoni şi aproape o duzină dintre vânătorii sălbatici. Aceştia din urmă îl priveau, mai ales, pe bătrân, cu mare interes. Unul dintre ei scose nişte sunete pe care lăncierii nu le pricepură. Văzându-le uimirea, un alt vânător, cu păr negru şi ochi verzui, le traduse:
– Spune că nu înţelege cum de un bărbat aşa de bătrân şi aşa de masiv poate să fie un atât de bun luptător…
– În ce limbă vorbeşte? întrebă Flaggel.
– În berberă! S-a născut în Libia, comandantul Rigazzo l-a cumpărat la Tripoli. galera pe care fusese înlănţuit se scufundase şi el fusese unul dintre puţinii care a scăpat din naufragiu. L-a salvat vâsla de care era legat… Îl cheamă Gherby şi spune că în limba neamului său, pe care n-o înţelege nimeni, asta înseamnă Cel care ascunde lumina…
– Cum nu-i înţelege nimeni limba?
– Berbera nu e limba lui, e dintr-un trib sălbatic…
Lăncierii îl mai priviră odată pe ciudatul haiduc şi apoi se împtăştiară fiecare pe la treburile lui. Numai Primo, Flaggel şi Buchwald se îndreptară cătrre locul unde îşi făcuseră cvartir oamenii bătrânului. Vocea Virulei îi lovi de departe:
– Ha, doar la masă sau când trebuieşti oblojit de vreo tăietură îţi aduci aminte de Virula, ţap bătrân, altfel te duci întâi să-i saluţi pe alţii, nu!? Am să-ţi scot ochii ăia de smoală, ca să te las în noapte veşnică…
– Amarnică limbă ai, Virula! Mai întâi datoria, pe urmă plăcerile… Bătrânul râdea, în vreme ce oamenii lui zâmbeau pe furiş, ca să nu-şi supere căpetenia. Ce-ai să faci cu mine orb?
– Nu de ochii tăi am eu nevoie, ghiujule, iar de găsit ai să mă găseşti cu mâinile! Ochii ăia sde odihnesc prea des pe sânii şi pe chipurile femeilor tinere şi cred că ai ajuns aşa de târziu doar pentru că ai căutat fete tinere pe drum. Bieţii bohemi cred că vor boteza la primăvară o grămadă de copiii zdraveni cu ochi părcurii…
– Ei n-am fost noi aşa de vrednici, dar am zăbovit ca să-ţi păzim târtiţa de lăcomia călăreţilor bohemi! Zicând acestea, Primo o învârti în loc pe Virula şi-o plezni cu palma lui mare peste fund pe vivandieră, zgomotul loviturii aţâţând şi mai tare veselia oamenilor.
Bătrâna plecă mestecând blesteme între buzele subţiri şi frecându-se cu palmele peste partea lovită de mâna grea a lui Primo. Se aşeză lângă ceaunul din care se ridicau aburi îmbietori, în vreme ce bărbaţii se aşezară pe câte-o şa sau direct pe pământ, iar Flaggel îl trimise pe Gero la oamenii lui, cu poruncă să trimită două burdufuri anume. În seara aceea hagen le dăduse liber la petrecere, cu poruncă ca străjile să nu bea, iar ceilalţi oameni să primească câte o măsură de bere. Pe urmă începură poveştile şi planurile. Francisco o întrebă, după un timp, pe Virula:
– Ce face Rinaldo?
– Bine acum, după ce l-am oblojit. Bine că nu i s-a obrintit rana, are să se refacă până are să capete alta… Altceva mă sperie pe mine…
– Ce?
– Prea atrage băiatul ăsta toate rănile, prea îl caută toate loviturile, prea îl găsesc şi nu-mi aduc aminte de vreo bătaie din care Rinaldo să nu fi ieşit rănit…
Fruntea capelanului se opri la auzul vorbelor, mai ales că şi el ajunsese de mult la aceeaşi concluzie. Gero veni cu cele două burdufuri şi stacanele grele apărură într-o clipită în mâinile bărbaţilor şi ale Virulei.
– Ăsta e mied din cel mai bun, l-am primit de la starostele de Domazlice şi m-am gândit să-l bem împreună. Lui Buchwald îi place, ca şi mie, dar ceilalţi lăncieri preferă vinul greu sau berea, ba unii beau chiar horilca aia puturoasă pe care o fac localnicii… Virula sorbi îndelung, plescăind din buzele subţiri, iar bărbaţii desluşiră aroma plăcută cu sorbituri lungi şi oftaturi de plăcere, urmate de râgâituri prelungi.
– Bună marfă a mai adus starostele! mârâi bătrâna ai cărei ochi începură să lucească. hai să mâncăm, că altfel mă îmbăt şi cine ştie ce mai spun…
– Da asta nu-i singura marfă bună pe care a adus-o, zise aşa, ca în treacăt, Primo.
– A adus şi ceva oşteni, destul de buni, după cum se arată, remarcă Buchwald…
– Eşti prost, burgundule, mai prost decât oala aia de noapte pe care o porţi pe cap când pleci la atac! Nu la oşteni se referea dulăul ăsta în călduri, ci la fata cu părul gălbui, la fiica starostelui. Vocea bărtrânei şuiera… Să ai grijă, ţap bătrân, căci dacă te legi de ea, ai să-i frângi inima lui Hagen…
– Am văzut cum o priveşte, dar am văzut şi veninul din privirea lui Rigazzo…
– Păi dară… Asta din pricină că voi, bărbaţii, n-aveţi răbdare să mirosiţi florile pe rând, vă-nghesuiţi să fiţi primii… Asta nu-i bine şi trebuie să grijeşti, căci italianul e periculos ca o viperă aţâţată, iar Hagen n-a fost niciodată prea meşter la lucrul cu spada. Numai tu poţi să-l aperi, să-l sfătuieşti, că doar pe tine te ascultă comandantul nostru…
– Mai ţine-ţi limba aia ascuţită în gură, Virula, sau am să-mi încerc tăişul pumnalului pe ea. Ce spui tu poate naşte zâzanie şi nu de asta avem nevoie. Avem destule necazuri care vin de dincolo de râu, nu mai avem nevoie şi de altele aici. Mâncară tăcuţi, apoi glumele îşi făcură loc printre stropii miedului bun, stors din burdufurile pântecoase până la ultima picătură. Răpusă de dulceaţa şi tăria băuturii, Virula adormise lângă ceaunul golit acum, cu un firişor de salivă curgându-i printre buzele subţiri care mai mestecau ocări scârbave chiar şi în somn. Zorile veniră grăbite, ridicând fuioare de ceaţă peste apa râului şi peste iarba câmpiei, dar bărbaţii nu stătură să se minuneze de frumuseţea dimineţii, ci se-nfiorară la auzul sunetului goarnelor de dincolo de apă. Se-nghesuiră pe valul de apărare proaspăt ridicat şi văzură rândurile dese, cenuşii, ale duşmanului. Fără grabă, bohemii îşi ridicau tabăra şi dimineaţa fu mâzgălită de sunetul imnurilor religioase slobozite din mii de gâtlejuri înverşunate…

Mă pregătesc să ies şi din iarna asta ca dintr-o moarte prefăcută, dureroasă şi lungă… De la an la an pare tot mai obositor şi ochiu.mi caută tot mai insistent căldura luminii de vară, când zilele sunt lungi şi serile frumoase, îmbelşugate de râsul fetelor tinere şi de zâmbetul parşiv al femeilor coapte… De ce nu-mi place iarna? Din cauza hainelor grele şi a grabei cu care căutăm căldura dintre ziduri? Din cauza cerului căzut peste noi cu veşnice promisiuni, împlinite doar pe jumătate, de zăpezi adevărate, de geruri demente, care să usuce gândurile rele? Nu ştiu şi nu vreau să caut răspunsuri, nu-mi trebuie argumente, n-am nevoie de circumstanţe atenuante pentru justificarea preferinţelor mele. Chiar şi acum, când vântul rău şi nori bătrâneşti parfumează cerul cu amintiri grele ca o despărţire, zâmbesc gândind la căldura ce stă să vină, la tămâioarele pe care le-am mirosit săptămâna trecută într-o viroagă a unei păduri de la munte şi pe care nu m-a lăsat inima să le rup, şi la femeile frumoase ce-au să arunce hainele grele într-un dulap uitat până-n crucea toamnei, ca să se bucure de timpul frumos împreună cu mine…

Este călduţă, aromată, tare şi doar uşor atinsă de praful îndulcitor… Sigur, tânjeşti după vremea când în locul acestuia foloseai zahăr brun, dar s-au dus vremurile alea, acum plăteşti tribut prostiei de a fi pus la suflet toate nebuniile, tot zbuciumul şi toate neîmplinirile… Să lăsăm astea, e prima cafea a zilei, dincolo de geam bate un vânt rău care alungă negurile nopţii şi sunt atât de multe de făcut astăzi… Mai sorbi odată, aşa e bună, doar puţin călduţă, cafeaua fierbinte îşi pierde din savoare, de obicei o beau aşa cei care nu fac nicio diferenţă între ceaiul de muşeţel şi praful dumnezeiesc scos din boabele bine prăjite. Tragi cu sete din ţigară şi gândul îţi zboară la evenimentele ultimelor luni de zile. Fugitiv, prin memorie îţi trece şi chipul ei, dar constaţi, cu plăcere, că a devenit doar o imagine neutră, una din lungul cortegiu al femeilor cărora ai început să le uiţi şi numele, deşi, fiecare a însemnat câte ceva pentru tine… Alungi, cu un gest al mâinii, ca pe un fuior supărător de fum, imaginea ei şi te gândeşti la ce se întâmplă în jurul tău… O rafală neaşteptat de puternică a vântului de dimineaţă mişcă câteva ţigle din acoperişul vecin şi sunetul neaşteptat îţi dă gânduri războinice: pe I.M ai să-l termini! tastezi febril tastele şi pe ecranul alb îţi apar datele pe care le-ai strâns desore el. Dacă publici un material însăilat din toate datele astea, poate să spună adio carierei de politician!!! Nu ştiai că o vei face vreodată, acum eşti sigur! Mai dă-l dracului de neterminat, încerci să te calmezi tocmai în momentul în care ţigara ajunsă cu jarul chiar lângă cartonul filtrului îţi arde degetele. Furios începi să scrii titlul cu majuscule. Acum tăvălugul e pornit şi ştii că n-ai să-l mai opreşti… Mai sorbi odată din cana cu cafea, dar constaţi că s-a răcit complet şi are un gust sălciu… Treci şi chestia asta pe răbojul mental al vinilor nefericitului şi degetele continuă să alerge cu furie pe tastatură… Ai aprins altă ţigară care se fumează singură în scrumiera plină ochi, aşa cum se consumă şi biografia scrisă veninos a personajului. S-a dus dracului aroma cafelei de dimineaţă…

Părul i s-a mai rărit, îl poartă tot dat pe spate, dar nu mai are bogăţia de altă dată. Şi gesturile i-au devenit mai moi, doar arar tresărind violent, mânate de furtuna gândurilor fremătânde sub fruntea înaltă. A devenit un fel de stâlp al stabilimentului, un element de decor, viu, e drept, căruia i se cere mereu părerea. Masa lui este, mereu, suprapopulată de inşi cu discurs spumos, sentenţioşi, amuzanţi, după cum decurge firul discuţiilor, cei care stau la celelalte mese fiind preocupaţi să nu piardă nimic din discuţiile de la “masa centrală”. Se discută despre femei, despre dezamăgiri şi un tip bărbos, înspicat şi grăsun, rosteşte sentenţios:
- Sunt date dracului! Toate se gudură şi îşi dau ochii peste cap, ba să-ţi toace banii, ba să le ajuţi în carieră, ba se le pricopseşti vreo două trei-rude retardate… Chestia aia cu mătărânga o găsesc prin altă parte, lângă tine gem doar atât cât să te convingă să le mai faci câte-un cadou… O apă şi-un pământ…
- Bă, neică, rosteşte EL, nu ştii nimic despre ele! Eu am întâlnit, este drept, tare mult a trecut de atunci, o femeie de care mi-am dorit să întâlnesc în fiecare zi: frumoasă, deşteaptă şi curată la suflet. Este drept că sunt şi din cele de care spui tu, chiar eu m-am lovit de nenumărate astfel de exemplare, dar sunt şi din cele cu sufletul curat, aşa cum era cea despre care îţi vorbesc… Sufletul meu s-a încălzit lângă privirea şi şoaptele ei, inima mi-a plâns mângâiată de vorbele ei…
- Şi unde este acum? De ce n-ai rămas cu ea?
- Pentru că n-am fost în stare s-o păstrez! Poate că vorbele mele au fost prea sărace, poate că avea nevoie de alt destin, poate că aşa a fost scris în stele, ca ea să fie doar un vis spulberat pentru mine…
- Dar dacă acum, după atâta vreme, s-ar întoarce?
- Aşa ceva nu se va întâmpla! În viaţa mea n-am bătut aceleaşi poteci niciodată, n-am făcut cărări cu dublu sens prin viaţa nimănui… Nu mi-au plăcut nici despărţirile, nici împăcările şi în astea din urmă nici nu cred…
Greoi, se ridică să meargă la toaletă, lăsându-şi convivii singuri câteva minute. Când se îndepărtă suficient, unul mai slăbuţ, pleşuv deasupra ridurilor dese de pe frunte, rosti şoptit:
- Mă mir că, în sfârşit, a vorbit despre Ea, pentru că n-a făcut-o niciodată până acum. A fost, într-adevăr, un vis, din păcate unul, aşa cum a zis, spulberat…
Ca la un semn, toţi trei începură să soarbă din cafelele ce începuseră să se răcească şi sorbiturile se pierdură în zgomotul apei trase la toaletă…

Mă privea şi parcă nici nu mă vedea… Doar ochii tulburi i se agăţaseră de pleoapele mele, în timp ce buzele uscate frământau vorbele ca pe-o pastă groasă şi scârboasă de care vrea să scape cât mai repede. Cafeaua se răcise în ceşti, iar vorbele curgeau mai departe:
- Aş vrea să vină o vreme când, dezamăgită de tot ce i se întâmplă în viaţă, nu va mai avea nicio uşă la care să bată şi va veni la mine. Atunci aş scuipa-o între ochii ăia frumoşi…
- Vezi de treabă, n-ai să faci niciodată asta, ba la cât o iubeşti de mult, ai s-o mângâi pe frunte, ai s-o întăreşti iar şi ai s-o pregăteşti pentru alt izmănar…
- Ce izmănar?
- Păi nu cu un miliţian s-a cuplat?
- Nu cu băiatul lu’ unu’, un neterminat…
- Eu am auzit că e plutonier sau, mă rog, purtător de trenţe pe umăr…
- O fi, nici nu mai contează! Până la urmă nu faptul că a plecat m-a durut, ci că a făcut-o hoţeşte, fără să spună niciun cuvânt…
Fără să-şi dea seama, din colţul ochiului drept i se prelinse pe barba crescută o lacrimă curată, limpede, ca o fărâmă de gheaţă proaspătă ce se topeşte în contact cu căldura pielii. Atunci, deşi îmi jurasem să n-o mai fac niciodată, am simţit nevoia să-l îmbărbătez:
- Suferi acum-şi e firesc să fie aşa-dar dacă a plecat fără o vorbă, dacă suspiciunilor tale le-a răspuns cu permanente negaţii, înseamnă că nu te-a meritat! Dacă e să te fereşti de ceva în viaţă, de femeia mincinoasă, ascunsă, şireată, de asta să te fereşti; de cea care ar călca pe cadavre doar ca să-i fie ei bine. Ele nu sunt urmaşele Evei, nici ale Şarpelui, sunt sâmburii încolţiţi din veninul acestuia, venin care s-a strecurat, pe vecie, în miezul Fructului cules din Pomul Sfânt… Ai să mai găseşti femei, din fericire sunt multe, dar fi atent, oricât de frumoşi i-ar fi ochii şi de mieroase minciunile, să nu mai cazi în capcană! Acum ţi-e sufletul acoperit de-o dezamăgire masculină, din cele de care trăim cu toţii, dar vei ieşi mai puternic şi vei vedea că lumea e mai frumoasă fără ea!
L-am lăsat să-şi mai jelească zilele irosite pe altarul Mincinoasei şi am plecat lăsând cafeau rece în ceaşca de culoare albă; aceeaşi culoare ca a speranţelor care s-au dus…