Primarul Clujului şi vicepreşedintele Consiliului Judeţean Cluj au fost arestaţi, se pregăteşte primarul Braşovului! Am mai avut episoade din astea, la Râmnicu-Vâlcea, la Craiova, la Baia Mare… Asta ne demonstrează că Puterea nu-şi acoperă activiştii, fie ei şi de prim-plan. Altceva, însă, mult mai grav, se întâmplă. Sorin Ovidiu Vântu, cu Liviu Luca şi alţi complici care au devalizat Petromservice au ieşit zâmbitori, sfidători şi… liberi din sala de judecată!!! Sute de milioane de euro devalizate nu contează, afectarea destinelor a mii de oameni… o bagatelă… Cu tupeul care-l caracterizează, sâsâit şi obraznic, SOV declarase chiar în faţa completului de judecată şi a asistenţei înmărmurite: „Am să iau Justiţia în propriile mâini!”… Şi a luat-o, dovadă stând faptul că omul care a nenorocit o naţiune, prin şarlatania cu FNI şi GELSOR, este liber, alături de complicii săi, ca să toace sutele de milioane de euro obţinute din munca şi agoniseala fraierilor care mai cred, încă, în dreptate. Cum a reuşit fostul gestionar din Roman să bage în buzunarul de la spate Justiţia românească? Probabil că tot aşa cum încălecase SRI-ul pe vremea răposatului Radu Timofte, cel care circula cu un autoturism pus la dispoziţie chiar de SOV şi care răspundea la comenzi ca un căţeluş dresat. Tot din rândul rezerviştilor din SRI şi-a recrutat SOV şi foştii directori de filiale judeţene din teritoriu, când cu escrocheria FNI-GELSOR şi mă întreb dacă acesta a fost doar un gest abil pentru a-şi îmbrobodi potenţialii clienţi (care chiar au crezut în implicarea SRI în aceste operaţiuni!), sau chiar o implicare directă a SRI-ului în devalizarea şi falimentarea românilor simpli!? Tot SOV l-a nenorocit şi pe Mircea Geoană cu celebra întâlnire din miez de noapte, agrementată cu bule de jacuzzi şi de şampanie fină, în treaba asta fiind clară implicarea serviciilor speciale… În concluzie: să-şi fi subordonat SOV şi Justiţia din România? Sincer, sper să nu, dar nici foarte mirat n-aş fi dacă s-ar dovedi că aşa e. Acestea sunt doar câteva nedumeriri, exprimate, la nivel naţional, de mai mulţi oameni de presă pe care i-am contactat, dar vor urma şi altele, săptămânile viitoare, legate de evenimente strict locale, pentru că şi aici avem destule personaje care, beneficiind de funcţii publice, încearcă să se transforme în caizi, după modelul Mafiei italiene din perioada interbelică. Vor urma dezvăluiri spectaculoase, aşa că staţi pe-aproape!

Aşa se porneşte în orice defilare, deşi cea care stă să debuteze acum în cadrul eternului carnaval care este fotbalul românesc, pare să fie cea mai tristă, cea mai anostă, cea mai lipsită de interes. Steaua nu va mai juca pe vechiul stadion, cel care i-a consacrat marile succese; Rapidul pleacă din Potcoava Giuleştiului, pentru prima dată în lunga sa istorie, Craiova se pregăteşte de trecerea în uitare, în vreme ce Mioveniul, Chiajna şi cine ştie ce altă echipă de târguşor prăfuit vin să se bată pe laurii care au încununat, cu vreme în urmă, frunţile aristocrate ale arădenilor, oltenilor sau piteştenilor. Asta e, viaţa merge înainte, dar ruperea de tradiţie, aruncarea în derizoriu a cutumelor, n-a dus, niciodată, la nimic bun. Marile victime ale fotbalului românesc îşi trăiesc drama nu neapărat din cauza inexpresivităţii în plan sportiv, ci, în principal, din cauza lipsei de obedienţă faţă de Naşul şi de Corleone, două personaje care şi-au luat numele din arsenalul onomastic al celebrei Mafia, tocmai pentru a-şi zugrăvii, fără dubii, caracterul, obiceiurile şi aspiraţiile. Asta am vrut, asta avem! Atunci de ce mai dorim rezultate, de ce mai sperăm să răsturnăm ierarhii care ne sunt din ce în ce mai greu accesibile? Mă rog, la întrebările astea probabil că nu-mi va răspunde nimeni, cel puţin nu deocamdată, deci pornim cu stângul pe tobă într-o nouă defilare… Numai că, mai burtoşi, mai guşaţi şi mai miopi, tare mi-e teamă că cineva se va clătina, la un moment dat, stricând ordinea şi făcându-şi doi-trei colegi să pice în nas…

Cu sau fără eclipsă, Severinul pare să se scurgă sub vremurile de astăzi fără emoţii şi fără convulsiile caracteristice unei perioade tulburi cum este cea în care trăim… Oamenii, parcă mai liniştiţi ca oricând, ba se plimbă alene prin parcurile care mai retează din toropeală acestui miez de Cireşar, ba odihnesc în răcoarea paharelor aburinde pe la terasele care au răsărit ca ciupercile în întregul oraş, deranjaţi, în răstimpuri, de revendicările clamate în celebra-i portavoce de protestatarul de serviciu. Eclipsă totală, deci, nu doar de lună, ci şi de atitudine, în rândurile cetăţenilor severineni! Ferească Dumnezeu de vreun semn de parastas (fie că se împart gratuit ziare, brelocuri sau simple hârtii colorate), că atunci se înghesuie vajnicul cetăţean, călcându-se în picioare ca să apuce ceva din pomana calică… La lipsa asta de atitudine, nici promisiunile prefectului (fie ele şi fără acoperire!) nu se mai fac auzite atât de des, pentru că oricine şi-a dat seama, nu mai aduc nici un fel de plus, nici măcar de imagine… Vor pleca acasă câteva duzini de poliţişti, câteva de pompieri şi tot cam aşa din rândul jandarmilor. Abia atunci va fi ceva agitaţie, pentru că nu numai cei disponibilizaţi vor avea de suferit, ci toţi membrii familiilor lor. Dar nici atunci nu veţi vedea valuri prea mari, că aşa-i la noi, la Severin, viitor târguşor de mâna a doua în ceea ce va fi marele judeţ care va avea capitala la Craiova. Toate astea s-or trage de la eclipsa totală de lună? M-aş mira…

Nu, nu este vorba despre vreun meci memorabil al vreunui fotbalist român, nici de vreo superstrategie elaborată de vreun antrenor, ci de faptul că portarul român Tătăruşanu a intrat în istoria fotbalului mondial ca unul dintre extrem de puţinii portari în viaţă şi încă în activitate care au încasat un gol de la echipa Louxembourghului!!! Asta-i chiar o întâmplare de Cartea Recordurilor, mai ales că respectiva contraperformanţă s-a petrecut la un meci disputat „acasă”, ba mai mult, la scorul de 0-0… Noroc cu Mutu şi Zicu, dar mai ales cu „Briliantul”, că altfel ne cam făceam de… cacao… Oricum, prevăd că Răzvan Lucescu va fi demis chiar în această săptămână de la cârma echipei naţionale, acolo unde n-a făcut nimic altceva decât să tulbure apele, să nască conflicte şi să ne prăbuşească speranţele. Revenind la competiţia internă, să remarcăm parcursul tot mai poticnit al liderului Oţelul, ofensiva constantă a timişorenilor şi vasluienilor, revirimentul steliştilor şi prăbuşirea completă a lui Dinamo şi a craiovenilor. Cum o mai crede Mititelu că îşi poate reveni Craiova, nu-mi dau seama, dar ştiţi cum e, speranţa moare ultima… Fraţii Costea au devenit o adevărată povară pentru echipa olteană, iar Dănănae, Prepeliţă şi Dorel Stoica s-au transformat în jucători de duzină, ba chiar, pe alocuri, de divizie secundă, acolo unde, dacă nu se vor transfera, vor şi ajunge… Urât destin  trasează acest patron şi acest grup de jucători lipsiţi de talent şi de ambiţie, iar lucrurile acestea se vor plăti într-o zi, pentru că Zeul Fotbal este unul răzbunător!

La mai bine de zece zile de la celebrul, de-acum, Congres extraordinar al PSD-ului, moment în care Mircea Geoană a… alunecat de pe fotoliul de lider în care se simţea atât de bine, perdantul de serviciu al politicii româneşti spune că: „…monstruoasa coaliţie Mitrea-Iliescu-Năstase-Hrebenciuc l-a învins”!!! Târziu, nenică, dar în cele din urmă, ţi-a venit mintea la cap. Cam aşa ziceau şi bătrânii despre cineva care părea s-o fi luat „zăuş” alături cu ceea ce ar fi trebuit să fie drumul normal al moralităţii: „Dă-i, Doamne, mintea de pe urmă!”…

Ca o părere personală, cred că nici nu-i trebuia atât de mult timp lui Mircea Geoană ca să-şi dea seama că Viorel Hrebenciuc nici nu avea nevoie de atât de mult timp ca să trădeze. Cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore înainte de a începe lucrările Con­gresului, politicianul de Bacău s-a întâlnit cu Ion Iliescu, ceea ce înseamnă că nimic nu este întâm­plător şi că picajul lui Geoană a fost unul pro­gramat şi nicidecum în­tâmplător, aşa cum le-ar plăcea unora să creadă. Spre surprin­de­rea mea, trebuie să recunosc lu­crul acesta!, Ma­rean Vanghelie încă n-a în­ceput să-l înjure pe Geoană, deşi ati­tudinea asta s-ar putea să-l coste scump, micuţul primar de cartier dovedind mult mai multă dem­nitate decât alţi co­legi de-ai săi de par­tid, cum ar fi, de exemplu, Li­viu Dragnea. Să-i lăsăm, însă, pe psd-işti cu ale lor şi să ne în­toarcem către Ol­tenia în care trăim şi să constatăm că, spre satis­facţia lui Adrian Miti­telu, pri­marul Craiovei, An­tonie Solomon a schimbat haina de costum de firmă, cu zeghea de de­ţinut! Nu-i puţin lucru să vezi primarul unui oraş dintre cele mai mari ale ţării că şade cot la cot cu borfaşii de rând, aşa că această arestare se constituie într-una dintre cele mai mari surprize ale anului… Cre­zân­du-se mare şi tare, ba chiar de neatins, Antonie Solomon a pri­mit şpaga de 60.000 de euro de la Cornel Pe­nescu, prin virament, chiar în contul personal! Asta, să mă iertaţi, dar este curată obrăz­nicie, ca să nu mai pun la socoteală că în propria locuinţă, în biroul de primar şi în casa de la Leamna, s-au găsit şi nişte sute de mii de euro, bani pentru care primarul Craiovei nu poate oferi nici un fel de justificare… Ei, ăstuia nu i-a venit mintea cea de pe urmă şi… iată, s-a ales cu ce nu-şi dorea!

Biserica Ienei – 1977 fotografie facuta din Institutul de arhitectura Ion Mincu

Din cultura iudaică vine obiceiul ca, mergând la mormintele celor dragi să aşezi câte o pietricică albă pe mormintele funerare… Mi-a plăcut dintotdeauna, ba chiar am rămas impresionat de acest obicei care, cu bun-gust şi decenţă chiar şi în suferinţă, dă o notă inconfundabilă gestului de respect faţă de cei plecaţi. 4 martie 2010, 33 de ani de la sinistrul din seara aceleiaşi date a anului 1977…

Coloane de români au ple­cat atunci, la ora 9 şi 17 minute, seara, către Ceruri, din casele şubrezite de vreme sau blocurile construite ana­poda, doar aşa, ca să se ra­por­teze un număr cât mai mare de locuinţe date în fo­losinţă. Acum, la fel ca în fie­care an, în special în ci­mitirele din Bucureşti, ar tre­bui să curgă râuleţe de pie­tricele albe… Sigur că mulţi, poate prea mulţi români nici n-ar mai dori să-şi reamin­tească de trista seară a zilei de 4 martie 1977, dar cele mai triste momente, atunci când am realizat, oarecum, di­mensiunea dezastrului, au fost cele din dimineaţa de 5 martie. Capitala arăta ca un oraş distrus de un bom­bar­dament necruţător, în timp ce Zimnicea era pur şi sim­plu rasă de pe hartă. Şi cu toate astea, ne amintim! Au murit oameni buni, am văzut imagini şocante, terifiante chiar, care vor rămâne înti­pă­rite în memorie pentru tot­deauna, pentru că dau ima­ginea unui sinistru căruia îi plătesc tribut, de-a valma, atât cei buni, cât şi cei răi. Nu mi-am propus să scriu vreun material care să sen­sibi­lizeze pe cineva, sunt con­vins că cei care au pentru cine să sufere, n-au nevoie de îndemnul meu ca să o facă, de altfel, am şi scris, cu alte ocazii, astfel de materiale… Pur şi simplu, simt nevoia să-mi amintesc de ce s-a întâm­plat atunci, de momentele de groază pe care le-am trăit, copil fiind, de spaima că am găsit marele şi înfricoşătorul adevăr pe care nici nu-l bă­nuiam până atunci: dacă uria­şi ca Toma Caragiu, pier ca un fum în astfel de clipe, ce suntem noi, cei obişnuiţi şi neştiuţi în faţa mâniei Dum­ne­zeieşti? Cât îţi trebuie ca să te transformi în amintire? Şi mai ales, pentru cât timp? Nu uit nici acum fiorul vân­tului rece care s-a pornit atun­ci, în întunericul serii de 4 martie 1977, imediat după ce pământul s-a scuturat spăimos, aşa cum nu pot să uit oraşele lovite de cruntul cutremur şi în care grinzile de lemn au făcut parte din pei­saj, pe post de proptele la pe­reţii şubreziţi ai imo­bilelor, încă mulţi ani după aceea. Aşa arăta Craiova, iar eu am văzut asta cu ochii mei! Am întâlnit oameni că­rora le-a albit părul într-o cli­pită în noaptea de 4 martie de acum 33 de ani, am stat de vorbă cu ei, am încercat să aflu ce au simţit… Nici un cu­vânt nu le-a scăpat de pe buze, dar am înţeles toată groa­za acelor secunde din pri­virile lor, din felul în care li s-a schimbat expresia feţe­lor! Nicăieri, la nicio astfel de persoană, n-am întâlnit zâm­betul superior al celui obiş­nuit să înfrunte curajos mo­men­tele grele ale vieţii… Pen­tru că nu era cazul… Iar as­tăzi eu, ca în fiecare an, ajuns la cea de-a treize­ci şi treia numărătoare, prefir prin­tre degete câteva pie­tri­cele albe!