De vreo doi ani mă uit la declaraţiile domnului prefect şi… mă minunez! Domnia sa vorbeşte clar şi răspicat, numai că… se bagă în chestiuni care nu privesc funcţia domniei sale, iar asta o face, bănuim, la sfaturile cuiva, pentru că altfel, de când îl cunoaştem noi (de vreo trei decenii!), nu prea se aventurează în chestiuni pe care nu le poate controla. Totul se face în scopul evident, de a-şi pregăti o viitoare candidatură, cel mai probabil la Camera Deputaţilor, un vis mai vechi al domniei sale, dar prost consiliat, s-ar putea să-şi transforme capitalul de simpatie în motiv de persiflare, ceea ce, sincer, nu i-am dori… Bunăoară, după un lung interval de tăcere (benefică pentru imaginea domniei sale!), domnul prefect s-a amestecat în chestiunea birturilor care funcţionează pe lângă unităţile şcolare; chestiune gravă, de altfel, dar care intră în atribuţiunile autorităţilor locale, ceea ce domnul prefect nu este!!! Asta ca să nu mai spunem că cei care-l consiliază pe domnul prefect „uită” (voit?) că domnia sa a investit, pe la mijlocul anilor 90, într-o cârciumă aflată în incinta clădirii ce adăposteşte bazinul Olimpic din Crihala, adică chiar în Buza Colegiului Naţional Ţiţeica şi a Colegiului Naţional Pedagogic, ca să nu mai spunem că nici Liceul Economic nu era departe! Mare parte din tinerii infractori de astăzi, din masa de tineri dezamăgiţi, s-au „educat” în stabilimentul condus de domnia sa, stabiliment ce purta numele de „Satellite”… Dacă aţi uitat, domnule prefect, vă putem pune la dispoziţie sute de declaraţii ale celor care au petrecut acolo în pauzele dintre orele de curs! Poate nu ne credeţi, dar chiar ne îngrijorează axarea dumneavoastră pe subiecte care nu vă privesc. De pildă, cu ceva timp în urmă, tot la sfatul unei perechi de consilieri, vă făceaţi foc şi pară pe nişte constructori care nu terminau lucrările mult mai repede decât prevedea contractul!!! Ameninţaţi, băteaţi din picior, tot tacâmul… V-am întrebat atunci şi vă mai întreb şi acum: ce le faceţi dacă nu se sinchisesc de ameninţările dumneavoastră? Le luaţi numărul de la pantofi? Dacă vreunul mai îndrăzneţ declara că nu au nicio relevanţă spusele dumneavoastră şi niciun efect ameninţările proferate, ce făceaţi? Cine vă mai… albea imaginea? Eu, dacă vreţi să ascultaţi de cineva care v-a mai sfătuit de bine, v-aş îndemna să schimbaţi echipa de consilieri, care ori nu ştiu, ori sunt rău intenţionaţi, deşi… bine plătiţi!

Noaptea îşi ridicase trenţele de negură ca pe nişte fuste vechi, lăsând orăşelul curăţat de gerurile şi umezeala ultimelor zile să râdă sub soarele dimineţii senine… Casa scundă, vopsită într-un galben cam deşănţat, zâmbea de dincolo de zăplazul de leaţuri cam desperecheate. Caii rupeau din nişte coceni de porumb aruncaţi direct în noroiul bătăturii. Mai încolo, căruţa stătea cu cu roţile sucite într-o parte şi cu hamurile aruncate pe platforma lată. Se uită de câine şi pe urmă împinse poarta şuie, care nici avea vreo încuietoare. De pe uşa scundă, vopsită verde, ieşi în tindă Pârţoi care, aici, în tinda casei scunde, părea mult mai înalt decât era…
– Cum m-ai dibuit în mahala, patroane, că nu ştiu să-ţi fi dat adresa? Şi ce treburi te-au mânat din urmă cu noaptea-n cap? Puteai să m-aştepţi, că veneam la local…
– Păi aia e, că voiam să te prind înainte, ştiu că pleci de dimineaţă…
– Daaaa, păi m-aşteaptă muşterii, n-ai văzut, e peronul plin…
Chirigiul apucă de după uşă două scăunele scunde, cu câte trei picioare, le aşeză pe pământul bătătorit al prispei şi îşi pofti musafirul să se aşeze…
– Ia zi-i patroane, care-i treaba?
– Dumneata cunoşti la oameni, eu ştiu la băuturi şi la socoteli, avem banii ăia de la Grigoroiu…
– Banii nu-s ai noştri…
– Ba da, am vorbit cu Larisa şi a zis că intră cu noi în afacere.
– Ce afacere, dom’le Pelcu?
– Cunoşti mahalaua…
– E săracă, rosti chirigiul pricepând încotro bate Pelcu, oamenii nu prea au bani, nu-i vezi, umblă mai mult dezbrăcaţi, loc sărac, când plouă abia scoţi caroasele din nămoale…
– Unde-i sărăcie mare, nea Pârţoi, se şi bea mult. Asta putem noi să facem, băutură ieftină, într-un local ieftin, poate tocmim şi vreo doi lăutari…
– Şi unde te-ai gândit să încropim şandramaua?
– Aci, la dumneata! Câte camere ai?
– Două şi holul în care găteam şi ţineam hamurile… Şi eu unde stau, cu caii ce fac?
– Caii îi vinzi, oricum mai mult te încurcă, mă şi mir de unde faci rost de bani pentru nutreţ… Dumneata te muţi la mine, dacă tot intrăm în afacere, putem să şi stăm împreună. Am o cameră mobilată pe care-o poţi ocupa. Menajul ni-l face vară-mea, spală, găteşte, calcă, face curăţenie…
– Păi pe Larisa o dor unghiile?
– Nu, da uite cum am gândit: eu fac administrarea, dumneata aduci clienţi, că te cunoaşte mahalaua, tocmeşti lăutarii, că te pricepi, pe urmă stai ca bimbaşa pe scaun şi fumezi, Larisa serveşte la bar…
– E cheltuială, dom’ Pelcu, nu ne-ajung banii…
– Ba ne-ajung! Rafturi şi dulapuri şi pahare şi ce ne mai trebuie luăm de la bufet, am destule şi stau degeaba. Le rostuim după odăile dumneatale, în hol punem barul, în cele două odăi şi aci pe prispă, mese şi scaune. În curte aranjăm o polată, pentru zilele de vară, să stea muşterii la umbră…
– Cu căruţa ce fac?
– O ţinem în curte de decor, ca să dea rost la numele localului…
– Ce nume?
– La Popasul Căruţaşului! Nu-ţi place?
– Ba-mi place, la toate te-ai gândit, dom’ Pelcu…
– M-am gândit, mă nea Pârţoi, că-n gară nu-mi vine să mă mai duc, oricum nu vine nimeni să bea acolo. Când mergeau trenurile era o sfârâială, da acu’…
– Şi cu cotarla ce fac?
– Ce cotarlă?
Pârţoi puse degetele între buzele subţiate şi slobozi două şuierături scurte. Lătrând vesel, de după uluci apăru un câţelandru flocos, cu pete negre pierdute în blana albă. Era mărişor, cam până la genunchiul unui om. Se apropie dând din coada scămoşată.
– Ăsta! Nu poate să rămână aci, când aude muzica, începe să urle…
– Cum îl cheamă?
– Ştiuclei, aşa cum îl chema pe căţelul lui moş Cristea din copilăria mea. Aşa i-a chemat pe toţi căţeii pe care i-am avut de-atunci încoace. Şi pe calul de dreapta Valică…
– Îl luăm la mine, e frumos şi cred că fetii mele are să-i placă să se joace cu el…
– Pe toate le rostuieşti, dom’le Pelcu! Şi zici că Larisa vrea să intre cu noi în treaba asta?
– Vrea, că ea mi-a zis.
– Bună treabă, uite-al dracu’ Pârţoi, la bătrâneţe se face mandatar! Chirigiul pocni satisfăcut din buze şi scoase, cu degete tremurânde, pachetul de ţigări mototolit din buzunarul scurtei vătuite. Da caii, patroane, zise el aprinzând ţigara şi suflând fumul gros, nu-i vând, îi dau unui nepot de-al meu, că şi el e chirigiu… Îmi fac de-o pomană. Cumnatu-su e lăutar, cântă la acordeon, se-ncropeşte pe la nunţi cu fata, guristă şi cu fratele ei, la taragot. O să le spun să vină să câte la noi, de-aia le dau caii… Şi că se pricep la ei, nu-i lepăd la necunoscuţi… Caii au şi ei merchezuri pe care nu le ştie oricine…
– Ştiu, mă, nea Pârţoi, că-mi aduc aminte… Chirigiul nu mai scoase nicio vorbă, ştia că Pelcu are să vrea să-şi dea drumul la vorbă, îl simţea apăsat şi clipa asta nu trebuia s-o-ncarce cu vorbe.
– Eu sunt născut şi crescut la ţară, da cu sapa n-am dat. Ai mei, de la bunicu dinspre mamă, aveau bufet în sat, erau mandatari. Nu ştiu cu ce rămâneau ei, după ce le lua statu’ , da duminica mâncam zeamă de găină şi ouă-n raină ori cu jumări, ori cu carne de pui. Dimineaţa beam lapte sau mâncam caş, aveam capre şi oi, eram cuprinşi. Îmi mai aduc aminte şi-acu de mirosul de bălegar din curte, de cortcodăcitul găinilor şi de-o raţă care-şi făcuse obiceiul să vină în fiecare dimineaţă, cum se lumina, sub fereastra mea, şi mă scula cu măcăitul ei. Pe tata l-a ridicat şeful de post într-o dimineaţă, îl pusese pe unu de era brigadier la CAP să-l reclame că fură la măsură. Numa-n şuturi l-a dus pân’ la post… Copiii se uitau şi râdeau. Râdeau şi muirile şi nea Tilică, un văr de-al tatei, a pocnit-o peste gură pe Lisăndrina, muierea lui, că râdea ca proasta. I-a dat sângele pe gură tutei şi nea Tilică i-a zis: “Nu râde ca vaca, că ştii de ce-l ia!”… Eu n-am înţeles atunci şi când s-a terminat vacanţa am plecat la şcoală, la oraş. Mă înscrise bunicu la “Ecionomic”, examenul l-am luat uşor, eram bun de carte, cuminte… Mult timp m-au frământat vorbele lu’ nea Tilică, fără să le înţeleg rostul. Până-ntr-o zi când aveam cerc profesoral şi ne-au lăsat liberi. Eu m-am învoit de la internat de cu seara, am luat rata de dimineaţa şi-am fiugit acasă, că mi-era dor. Oamenii erau duşi pe la munci, bufetul părea gol, am intrat, că ştiam că mama e acolo, da la tejghea nimeni… Am intrat în odaia din spate, unde ţineau băuturile şi măsurile şi vesela nouă, un fel de magazie, auzeam mişcare acolo şi răsuflări scurte. am văzut-o pe mama cu fustele ridicate peste mijloc şi la spatele ei şeful de post grohăia ca porcul cu vestonul descheiat şi pantalonii lăsaţi în vine. Nici nu-şi dăduse şapca joc din cap. Am ieşit năuc şi printre lacrimi l-am văzut în bătătură pe bunicu’, mă văzuse şi el şi aşa, de la depărtare, mi s-a părut cu are lacrimi pe faţă… Am plecat, nea Pârţoi, da nu mai aveam nicio rată, am mers pe jos până la oraş, 32 de kilometri şi de atunci nu m-am mai întors în sat. Nici la nunta sor-mii nu m-am dus, m-am internat în spital, n-aveam nimic, da nu mai puteam să mai calc acolo…
– Şi tatăl? S-a-ntors din puşcării?
– S-antors, a murit acu’ doi ani şi mi-a spus un văr care a venit să-mi povestească, că n-a vorbit cu nimeni niciodată, după ce a venit acasă. Stătea pe treptele bufetului, fuma şi când trecea lumea pe şosea, dădea şi el din cap, în loc de salut…
– Toţi avem câte-o piatră în suflet, dom’ Pelcu, da nu trebuie s-o laşi să crească, că se face grea şi te doboară la pământ! Acu’ să mai fumăm câte-o ţigară şi să mergem cu căruţa la bufet, să-ncepem să cărăm sculele, dacă zici că vrei să dăm drumu’ la treabă. Poate mai găseşti vreo jumate de aia de rom, să bem un păhărel, ca să fie de-un ceas bun…

Îl observi deşi te străduieşti să nu remarce asta… Până la urmă realizezi că nici nu trebuie să te străduieşti prea tare, întrucât omul are propriile lui probleme şi nu are timp de tine, aproape că nici nu exişti pentru el! Rezemat de spătarul moale al fotoliului de cafenea, tras câş la masa de lângă fereastră, aşa cum îţi place, răsfoieşti, fără să-ţi dai seama, paginile ziarului care nici nu te interesează, de altfel, trăgând cu ochiul la insul care ţi-a atras atenţia. De ce? Pentru că în cele 5 minute de când ai intrat în stabilimentul destul de depopulat (criza asta, bat-o vina!), omul nostru a oftat lung, cu obidă, de trei ori… Afară, vreme de toamnă târzie, cam între haină şi palton…, nici înăuntru nu-i mai cald, iar soarele s-a pitulat după un strat gros de nori plumburii. Are să plouă, ce mai… În consecinţă, nu-ţi dai seama ce are omul care oftează, pe a cărui faţă congestionată curg broboanele de sudoare. Părul cărunt îţi spune că nu vreo problemă de amor l-a adus în pragul emoţiilor adolescentine, aşadar razi problema asta din şirul posibilităţilor presupuse a genera starea omului. Poate-l strâng pantofii!? Privirea ţi se mută sub masă şi observi o pereche de caroase de preţ mediu, destul de uzate dar aflate, încă, în stare bună. Nici asta nu poate să fie problema… I-o fi murit cineva? Ochii oftalmici nu dau semn să nască vreo lacrimă… O aştepta rezultatul vreunui proces, al vreunui examen? Puţin probabil, mai ales că nici nu-şi consultă ceasul, nici nu dă semne că ar avea telefon mobil la el, la care să tot privească, din minut în minut, ca orice om care aşteaptă veşti importante… Atunci, ce să fie? Brusc, ţi se ridică tensiunea, pentru că omul nostru a mai slobozit un oftat sfâşietor. Tu te frămânţi, aproape că-ţi vine să îl întrebi dacă poţi să-l ajuţi cu ceva şi eşti gata-gata să nici n-o observi pe ospătăriţa cu picioare sculpturale şi bust generos care-ţi aduce cafeaua. Ar fi un gest care dă spre obrăznicie, mai ales că fătuca se străduieşte din răsputeri, din fusta şi din bluza ei abia dacă poţi să încropeşti o batistă mai acătării… O priveşti întrebător, curios, evident, să-ţi desluşească problema omului care oftează; ea interpretează greşit, se apleacă şi mai mult, astfel că orizontul ţi se reduce la movilele sânilor chinuiţi în trenţele prea strâmte, şi-ţi şopteşte:
“Mai târziu, să plece bulangiul ăsta de patro, vin şi stau cu dumneavoastră…” Asta-i o bonificaţie la care îţi dă dreptul nu şarmul tău îndoielnic, ci bacşişurile semnificative pe care le laşi. Rămâi, pe moment, interzis, îţi revii şi-ţi agăţi pe faţă un rânjet artificial, de satisfacţie, dar uiţi de el când omul nostru oftează din nou. Gata, nu mai rezisşti, eşti pe punctul să-l abordezi, când… Dinspre intrândul care dă către dependinţele stabilimentului: magazie, oficiu, toalete, apare un ins care se aşează satisfăcut la altă masă, iar omul nostru cu oftatul se ridică ca acţionat de-un resort şi se îndreaptă către acelaşi intrând, se aude o uşă trântită şi vorba proaspătului venit: “Dacă mai aveam de citit un articol, îl făceam pe ăsta de se scăpa pe el!”…

Jocul ăsta nu mai era la modă, pentru români, pe vremea comunismului! Era socotit decadent, ba chiar reacţionar… Normal, doar n-aveau de unde să ştie cum e să joci biliard, să loveşti cu efect bila de fildeş alb, Vasile şi Dumitru de la Paza contractuală, bieţi ţărani dezrădăcinaţi, aduşi în hurducături de RATA, de prin satele lor, ca să se facă orăşeni. Cu puţin noroc, după câţiva ani de moţăit prin gheretele de paznici, oamenii ăştia puteau schimba uniforma soioasă de paznic cu cea mult mai impozantă, de miliţian! Ei, atunci se schimba sosoteala:se cheamă că şi ei treceau de la “popa prostu’” la tabinet sau chiar şeptică…; dar să lăsăm asta, să ne ocupăm de partida noastră de biliard, care se joacă într-un club situat pe o străduţă retrasă din oraşul nostru de la malul Dunării. Nu scorul este interesant, nu măiestria folosirii mantei şi a trucurilor văzute pe la concursurile de profil, ci convorbirea dintre jucători; nişte crai bătrâni, binecunoscuţi prin oraş pentru cuceririle şi chefurile de câteva zile şi nopţi la rând, ai căror protagonişti erau câ ceva mai mult de un deceniu în urmă. Acum, pe o măsuţă din apropiere, stau două ceşti cu ceai din fructe de pădure, fără zahăr, licori ce le ocrotesc ficaţii şi rinichii mult prea solicitaţi în trecutele tinereţi. Credeţi, deci, că cei doi, plus un chibiţ din cercul lor de apropiaţi, discută despre politică, fotbal, preţuri sau vreme? Aş, subiectul este cel mai frumos şi mai sprinţar, iar tu, ascuns în lumina ferestrei mari, îl asculţi înviorat: se vorbeşte despre femei!
Cel mai solid, ridicându-şi o şuviţă de păr sur de pe fruntea transpirată şi degajându-şi, astfel, ochelarii cam soioşi, atacă frontal:
“Toate-s ale dracului, Fane, ascultă la mine! Cele mai rele sunt roşcatele… Am avut una, o ştii, făcea pe doamna, se pisicea, se dădea că e extenuată de nopţile petrecute cu mine, că să fiu mai blând, mai puţin pofticios, că ea nu e automat telefonic, să bagi fise în ea până se defectează. O luam de bună, îi umpleam odaia cu flori, îi cumpăram bijuterii şi ea stingea chibrite cu pocitania aia neterminată de avea gogoşerie în poarta combinatului. I-am prins şi am rezistat cu greu să le dau să înghită uleiul încins din ligehanul în care cocea gogoşile…”
“Da’ ce le-ai făcut?” întreabă chibiţul cu aspect şters şi trupul scheletic acoperit de-un vindiac cam ponosit, ofilit şi decolorat de multele ierni pe care le petrecuse pe spinarea costelivă a vorbitorului.
“I-am pus să-şi bage cocă de gogoşi în cur unu la altu’, pe urmă voiam să-i fac să şi-o mănânce, da’ mi s-a făcut greaţă de la mirosul ăla de ulei încins. Mi-am vărsat maţele în poşeta doamnei şi-am plecat. Am auzit că nici n-au stat împreună, ea a şi plecat din oraş, după aia….”
“Eu am tras-o cu una cu păr castaniu, începe să depene şi celălalt jucător de biliard, cel cu obrazul umbrit de-o barbă mică, neagră, vârstată cu multe fire albe. Asta se dădea bolnavă mereu, abia mă lăsa să m-ating de ea. Mi-a spus un prieten că nu-i lucru curat, era învăţătoare, şi am pândit-o. M-am dus la o prietenă, care locuia în aceeaşi curte cu noi şi am aşteptat să văd cine vine acasă, în lipsa mea. A venit o colegă de-a ei, tot învăţătoare, tot cam de-aceeaşi vârstă cu ea. Când am văzut că a trecut o juma de oră, mi s-a aprins un beculeţ, ia să văd eu ce fac doamnele!? Am cercat să deschid uşa, neam, încuiată! Nu puteam să vâr cheia mea, că dublura păgubaşei era în broască. Am dat cu umărul şi le-am găsit încălecate şi pline de bale… Se iubeau ca scroafele în călduri… Le-am scos în şuturi, de-au râs vecinii o săptămână…”
Strâng haina pe mine, deşi nu s-a făcut frig, şi nu mai ascult şi povestea chibiţului. Parcă nici cafeaua nu mai are gust, şi ies afară, în ploaia măruntă, de toamnă, strecurându-mă prin lumina scăzută. Măcar îngerul meu blond… Cert este că n-am să joc multă vreme biliard!

Era o dimineaţă de An Nou ceţoasă, umedă şi întunecată şi tălpile îmi alunecau pe pietrele ascuţite, umede, ale pavajului vechi. Am intrat în cârciuma bătrână ca-ntr-o speranţă caldă, dar am găsit lumină puţină, miros de sfoiag şi multă tristeţe. Băncile lungi, aşezate lângă pereţii zidiţi din piatră, pe care se scurgea apa, aveau în faţă, în loc de mese, butoaie vechi, golite şi răsturnate cu fundul în sus. Din loc în loc, pe câte un butoi, ardeau lumânări din seu de berbec, care împrăştiau un miros greu, rânced, ca-ntr-o cameră mortuară… În dreptul unui butoi stătea o siluetă pe care, după barba albă, lungă, o ghiceai a fi de bărbat. Faţa îi era acoperită de gluga unei rase negre ce se scurgea pe trupul costeliv…

Căutând căldura de care îmi era atât de dor, am îndrăznit să cer o cană cu vin fiert, amestecat cu mirodenii aduse de pe ţărmuri îndepărtate. Mi-am aprins vechea lulea rostită din genunchiul de fier al unei manticore (aşa-mi spusese muribundul care mi-o vânduse în schimbul unei rugăciuni pe care n-am spus-o niciodată!) şi umplută cu tutun auriu, amestecat cu frunze uscate şi mărunţite de leandru, stropite cu rachiu aspru de mac. Am sorbit din vinul cu culoare incertă, din oala murdară pe care rămăseseră semnele multor buze disperate ce-o sărutaseră în ultimele sute de ani, crezând că voi găsi în aromele tari, dacă nu alinarea, măcar uitarea… Atunci m-au trezit vorbele siluetei negre, care mă chemau alături, iar ochii mei priveau fascinaţi cum mâinile scheletice mângâiau arşicele din os cenuşiu:

„ Vino aproape, suflet bolnav, iar eu am să te mint despre viitor şi am să-ţi spun adevăr despre cele ce le-ai trăit. Ştiu totul despre Lume şi despre Oameni şi despre Viaţă şi despre Moarte, căci eu sunt cel de-Al Patrulea Mag, cel despre care cărţile nu spun nimic, căci Darul meu n-a fost înţeles şi nici acceptat…”… Prabil că fruntea mi s-a încreţit a mirare, căci în timp ce mă aşezam la butoiul ce-i ţinea loc de masă, silueta neagră şi continuat peroraţia:

„ Am dus ca Dar Întunericul, iar gestul meu a fost pedepsit, căci nimeni n-a înţeles bunătatea şi generozitatea mea. Oamenii se tem de Întuneric şi îl tratează ca pe-un blestem când el nu este decât o binecuvântare. Ce s-ar face oamenii dacă ar trăi numai în Lumină? Pielea le-ar deveni transparentă, arîtând urâţenia măruntaielor şi buboaile sufletelor ar ieşi la suprafaţă, ochii li s-ar arde şi privirile s-ar înroşii, iar pleoapele arse ar cădea în cele din urmă… Părul prea mult mângâiat de urgia Luminii s-ar usca şi ar cădea, iar oamenii ar cu toţii pleşuvi, cu ţesteşle acoperite de cuperoze scârboase. Am fost blestemat, deci şi trimis în Lume, ca să-i îngrozesc pe cei care ar sta de vorbă cu mine! Tu, însă, nu mai poţi fi speriat, căci viaţa ţi-a luat toate speranţele şi toată culoarea gândului bun… Te-au otrăvit ochii verzi în care te-ai uitat ca într-o apă limpede, iar lucrul ăsta ţi s-a întâmplat de o mie de ori, făcându-te să pierzi şi Lumină şi Credinţă. Ştiu că ai să-ţi revii, că ai să găseşti izvorul ascuns al lacrimilor, după ce ai să-ţi dezveleşti rădăcina bunătăţii pe care ai îngropat-o adânc în suflet. Ai să te scalzi în cleştarul limpede, purificator şi ai să fi gata, iarăşi, să crezi în cei de lângă tine…” Vorbele continuau să curgă, dar nu le-am mai auzit, căci ochii mei au fost atraşi de figura celui care-mi vorbea, gluga dându-se, pe nesimţite, pe spate, alunecând pe părul sur, jilav… Am văzut pupilele Magului Nebun, erau incolore şi-n loc de iris se mişca, în mijlocul lor, un vierme alb… Am izbit cu luleaua din genunchiul de fier al unei manticore în arşicele de os, sfărâmându-le, apoi m-am repezit spre uşa din scânduri putrezite, vrând să ies mai repede în ceaţa şi umezeala de afară. Cu un ultim gest, am aruncat pe tejgheaua unsuroasă un ban din aramă coclită, preţ pentru vinul scârbos pe care-l băusem şi pentru toate visele pe care le lăsam aici, pe genunchii Magului Nebun…