Scarlat şi Dobrescu încă mâncau atunci când chestorul Mateescu râgâi sonor, adânc şi se lăsă apăsat pe speteaza scaunului.
- Întotdeauna fac gaze după ce mînânc în grabă, mai ales hrană rece… îşi motivă el gestul. Nu părea stânjenit, ba dimpotrivă, părea să-i facă bine doza de mârlănie pe care şi-o permitea în faţa atâtor oameni. Căută în tabachera de aur de unde scoase altă ţigară pe care şi-o aprinse cu Ronsonul de aur. Abia atunci păru să-l vadă pe Grigoroiu, care, ruşinat, se frământa de pe-un picior pe altu’.
- Ce stai, bă, ca fata mare? Vrei să te servesc eu? Ia şi tu de mănâncă, da nu mai prea ai ce…
- Nu mi-e foame, dom’ chestor, rosti bietul inspector simţind că i se umple gura cu salivă.
- Nu ţi-e foame pe dracu! Eşti bleg, Grigoroiule, dac-ai lucra cu mine, am îndrepta şi treaba asta… Mă gândesc că aici o să te moleşeşti şi mai rău, un biet orăşel fără infracţionalitate, cu ce să capeţi snagă? Două-trei găinării, la mare noroc vreun viol…
Grigoroiu aproape se sufocă când se înecă cu saliva, frământându-şi mintea să-şi dea seama dacă chestorul ştia de necazul lui. Instantaneu se uită spre Pârţoi şi Pelcu, bănuindu-i că or fi fost prea slobozi la gură cât timp fusese el plecat. Cei doi, însă, păreau la fel de surprinşi şi de îngrijoraţi de remarca chestorului…
- Ţi-am spus eu că eşti fată mare! Mai faci şi pe grozavul şi spui că nu-ţi e foame… Scarlat, mai mănânci din sandwichul ăla?
- Nu şefu’!
- Dă-i-l lu’ ăsta, altfel face dracului vreun ulcer. Uite, Grigoroiule, ia şi-o gură de whisky, c-ai fi îngheţat când veneai cu pachetele.
Inspectorul Grigoroiu mesteca mecanic, fără să mai realizeze cât de tare îl umilea fostul lui comandant din şcoala de subofiţeri, da era bucuros pentru că-şi dădea seama că remarca cu violul fusese pur întâmplătoare.
- Hai, domnilor, fumaţi câte o ţigară, mai luaţi câte un deget de cafea din termosul ăla şi să mergem să-mi arătaţi câmpul infracţional. Grigoroiule, tu şi oamenii tăi să asiguraţi perimetrul, da nici să nu-ndrăzniţi să vă apropiaţi de tren, că poate contaminaţi eventualele probe! Şi aşa aţi tropăit ca vitele pe acolo până am venit noi, de-o să ne ia săptămâni până alegem urmele voastre de ale bietului nebun…
-Am înţeles, domnule chestor!
- Hai, dă-i drumul la treabă, că ieşim şi noi în curând.
Inspectorul ieşi bucuros că nu mai trebuia să stea sub batjocura grea şi privirea subţire a superiorului său, dar cel mai rău îl ardeau privirile chirigiului şi ale bufetierului. Îşi dădea seama că de oamenii ăştia îi era, de fapt, ruşine. Mateescu îi privi pe cei doi civili, mestecă o vreme gândurile, pe urmă i se adresă lui Pârţoi:
- Teteo, să mai puneţi ceva lemene pe foc, că ne-om întoarce rebegiţi. Uite a mai rămas ceva cafea, beţi şi voi, mai stăm de vorbă pe urmă…
- Lemne pe foc om pune, dom’ şef, da cafea nu ne trebuie. Noi n-avem rânza lu’ dom’ inspector, să rabde la lături, iar la câni le dăm altceva, nu suntem la Bucureşti, nu i-am dedulcit la cafea…
Mateescu privi către bătrân c-o urmă de surâs în colţul ochilor.
- Eşti dat dracului, teteo, acu-mi explic eu de ce un privatizat, chiar aşa, amărât, ca ăsta, s-a-mprietenit cu un ţigan. Hai că mai vorbim, acu’ plecăm la treabă! Spunând acestea, se ridică sprinten, dar mişcarea bruscă îi răscoli vintrele şi chestorul slobozi un vânt prelung şi sonor. Cei doi subordonaţi abia îşi stăpâniră râsul, dar Pelcu, pe care nimeni nu-l bănuise a fi vreun curajos, îndrăzni:
- Cu grijă, domnule chestor, dirijaţi-vă tirul către ieşire, că altfel sare godinul ăsta în aer şi se duce dracului câmpul infracţional; asigură degeaba perimetrul dom’ inspector Grigoroiu!
- ‘Re-aţi ai dracului slobozi chestorul Mateescu printre buzele subţiri şi ieşi în ger. Se ridicaseră şi cei doi subalterni şi Pârţoi i se adresă lui Dobrescu, care rămăsese ultimul:
- Lăsaţi, domnule uşa deschisă, că nu suntem deprinşi cu aerul ăsta, de Bucureşti, şi ne ia vreo ameţeală…
Când rămaseră singuri, se priviră mult în tăcere, apoi Pârţoi se sculă greoi şi merse de închise uşa pe care intra şuvoi aerul rece şi proaspăt.
- Noi, ţiganii, nu prea ţinem la frig, da nici nu binecuvântăm masa cu vânturi! Ăsta-i mai mult miliţian, din ţigănie i-a rămas numai culoarea…
- Auzi mă, nea Pârţoi, de ce-ai luat banii de la amărâtul ăla? slobozi Pelcu întrebarea care-l frământa încă dinainte de a veni chestorul Mateescu.
- D-aia, dom’ şef, că şi fata aia are nevoie de bani, măcar de i-ar folosi s-apuce pe altă cale! p-ormă, la cât e ăsta de prost, îi dă la vreo javră ca Mateescu ăsta, să-l ridice în grad, să mai facă şi alte prostii…
- Crezi c-are s-o apuce pe alt drum?
- Dacă aşa i-e scris, da! Da după câte miros eu, are să rămâie cu dumneata şi bine are să facă. Asta dacă vrei şi dac-o să-ţi dai seama că ai şi dumneata nevoie de-un suflet care să te înţeleagă. Îţi mai trebuie şi putere ca să înţelegi lucrurile, nu să le uiţi, de uitat nu uită nimeni, da trebuie să-ţi dai seama că omu nu păţeşte decât ce-i e scris…
- O fi bine?
- Este, dom’ Pelcu! Eu ştiu de unu’ din satu’ în care am văzut lumina zilei. Era muncitor la Bucureşti, la Griviţa, plecase de acasă că era sărac şi-l mai pocise Dumnezeu şi c-un picior moale, îl trăgea după el şi c-un cap mare, de ra batjocura fetelor şi băieţilor. Avea şi el nevoie, ca tot omu’, să meargă la muieri şi l-a dus unu’ mai bătrân la tractir, Aşa s-anvăţat şi mergea acolo la fiecare leafă, da mereu la aceeaşi curvă, una mai bătrână decât celelalte şi mai ieftină, pe puterile lui. A pus ban pe ban şi când a strâns o sumă bunicică, unii spuneau c-ar fi câştigat ceva şi la o loterie, a şperţuit un doctor de l-a scos la pensie pe caz de boală. S-a dus la tractir şi i-a spus curvei lui să meargă în sat cu el, c-o ia cu acte şi popă, atunci pe loc. Femeia s-an-voit şi pocitu meu a veit cu curva pe care-o luase de nevastă, în sat. A cumpărat ceva pământ, a pus o vie şi mai ţibnea o grădină, a deschis o mică prăvălie şi o dată pe lună îi aducea poştaşu pensia! Stătea pe-un scaun boieresc, cu spătar, în uşa prăvăliei şi lumea care trecea pe drum îl saluta scoţând căciulile din cap. A lui stătea la tejghea, era frumoasă faţă de ţărăncile îmbătrânite de muncă şi de trai prost, şi oamenilor li se scurgeau ochii după ea. Îi spuneau “doamna” chiar şi după ce afalaseră care fusese viaţa ei. N-au avut copii, erau cam trecuţi amândoi, da au trăit mulţumiţi şi oamenii i-au cinstit aşa cum se cuvenea. D-aia spun, nu-i nici o ruşine, iar astea care au trăit cum a trăit larisa, dacă au ocazia, ajung cele mai credincioase femei, nu-şi vând nici casa, nici omul…
Bufetierul rumega cu greutate vorbele chirigiului şi ochii-i păreau să nu vadă nimic prin sticla murdară a ferestrelor…

Uşa se deschide parcă timid, lăsând să intre fuioarele de ger înaintea fetei slăbuţe şi a jandarmului care-i ţine galant uşa deschisă, păşind în încăpere după ea…
- Să vă fie de bine, dom’ jandarm şi domnişoară! Se vede că a mers bine treaba de eşti aşa de atent cu ea… Buzele lui Pârţoi se lăţesc peste dinţii îngălbeniţi într-un rânjet batjocoritor…
- Ce treabă? murmură jandarmul.
- Ancheta, că bănuiesc că de aia ai dus-o pe don’şoara la locu’ faptei…
- Hai, bre, unchiule, plimbă ursu’, păi pe mine mă saltă gaborii în anchete? Am făcut una scurtă, ce parcă-i vreo ruşine?
- N-o fi, don’şoară, să ierţi de vorbă proastă, da să nu-mi mai zici “unchiule” că nu-i de-a bună… Am avut eu o nepoată, Roza, cred c-o ştii, îşi spunea Roxy, şi făcea tot ce faci şi matale, până anu’ trecut…
- Când au găsit-o moartă, lovită-n tâmplă, în parcarea de la ieşirea la şosea, continuă fata…
- Păi vezi, nu-i de-a bună, de-aia zic!
- Era nepoata dumitale?
- Era, da plecase de acasă, a mea nici nu voia s-o mai vadă; eu mai stăteam de vorbă cu ea, mă mai cinstea c-un pol pentru rachiu şi ţigări…
Pelcu aduse două pahare şi două furculiţe, iar fostul casier CFR îi îndemnă:
- Luaţi de gustaţi, să fie de sufletul părinţilor, că noi îi pomenim aici…
- Aaaaa, bogdaproste! fata îndesă o cruce pripită şi muşcă dintr-o bucată de pâine, pe urmă alese trei măsline şi o bucată subţire de şuncă pe care le băgă în gură. Mânca lacomă, repede, ca un lup tânăr. Vru să spună ceva şi se înecă cu dumicaţii. Începu să tuşească, cu faţa roşie din cauza lipsei de aer. Jandarmul o lovi cam tare pe spate şi fata se întoarse şi-i rase o palmă peste faţă.
- Stai bă, dracului, că-mi dezlipeşti plămânii! Scuzaţi că am vorbit aşa, da m-a pocnit rău ăsta…
- Luaţi de beţi o gură de vin, domnişoară, o îndemnă Melaiche, alunecă mai uşor!
Fata se conformă şi înghiţi, cu sorbituri lungi din paharul plin.
- Îîîîmmmm, e bun, să le primească Dumnezeu! Ia şi tu iubi, nu sta ca Moflea!
Jandarmul mormăi ceva despre pomenirea răposaţilor, gustă din paharul cu vin şi începu să mestece rar, încet, din bucatele ciudatei pomeni. Dintr-o dată parcă inspirat, Pelcu pocni degetele şi rosti ca şi când ar fi pronunţat cine ştie ce maximă:
- Bă, fraţii mei, ştiţi ce ne mai trebuie, da o rezolvăm pe loc?
- Lăutari! mormăi Pârţoi…
- Nu, bă, nea Pârţoi, păi lăutari la pomană!?
- Ziceam şi eu aşa, ca prostu’…
- O cafea, dom’le, fiartă cu caimac, pe plită, că ţigări boiereşti avem, vin mai este, sătuli suntem…
- Bine zici, dom Pelcu, da cafea am uitat să aduc! rosti timid fostul casier CFR.
- Cred c-o rezolv eu, dacă nu mi-a şterpelit-o Oana, aia de am avut-o angajată şi care era în stare să fure şi capacul de la closet, păstram în dulapul cu acte o juma de pungă de cafea măcinată, lux a-ntâia.
Zicând, bufetierul se duse să cotrobăiască prin dulap şi după câteva momente veni c-un zâmbet triumfător pe faţă şi c-o pungă legată cu elastic peste staniolul strălucitor.
- Acuşi pun de cafea, e cineva care nu serveşte?
Nimeni nu răspunse, aşa că bufetierul măsură cinci cafele, c-o ceaşcă cu toarta lipsă, într-un ibric mare, smălţuit albastru, în care turnase apă din găleata în care fusese zăpadă şi care acum ridica aburi subţiri în încăpere.
- Dă, dom’ Pelcu, o oală, ceva, să mai aduc nişte zăpadă, să fie acolo, în găleată, se oferi fostul casier CFR. Când bufetierul aduse vasul ieşi şi doar după câteva clipe se întoarse cu rezerva de zăpadă.
- A-nceput să viscolească!
- Asta ne mai lipsea, rosti Pelcu care stinse între degete lumânarea ce ajunsese la buza paharului. Aşa era vremea când s-a prăpădit al bătrân! Noi nu ştiam ce să facem, că eram mici, ne-nlemnise frica şi neştiinţa în odaie când l-am văzut că nu mai mişcă. Aşa am stat până a venit o vecină, când s-a oprit viforniţa, după cinci zile, să ne-aducă un blid cu sorbitură. În bordeiul nostru era frig şi taica zăcea ţeapăn… Noi nu puteam să ieşim, că n-aveam încălţări, decât bocancii taichii, da ăia erau sub pat şi ne era frică să ne apropiem, că acolo zăcea el mort… L-au îngropat oamenii într-un colţ de cimitir, că murise fără lumînare şi popa n-a vrut să facă slujbă, că a zis că nu ştie dacă-i botezat. Pe piept i-am pus vioara şi arcuşul, atunci nu ştiam carte, da după vreo douăj de ani, când am fost cu-a mea să mai văd coliba şi locurile pe care le ştiam, am citit pe cruci, să găsesc numele taichii. Un nenorocit scrijelise, cu custura, pe lemnul ieftin, de-acu înnegrit şi putred, parcă în batjocură: “Aici zace Riglă Pârţoi, an 1951″… Mi-a venit o scârbă de m-am suit cu a mea în căruţă şi am dat bice cailor, fără să mai trec pe la locul unde ştiam coliba…
Pelcu umplu ceştile cu cafeaua care mirosea frumos, atent, concentrat, ca la un ritual, apoi le aşeză în faţa fiecăruia, pe rând.
- Zahăr ai pus, dom şef? se interesă Melaiche.
- Pus, dom’ Melaiche, un praf, că mai mult n-am găsit! Şi pentru ăsta am râcâit fundul unui borcan în care-l ţineam, că se-ntărise…
- Aşa-i bună, mai amăruie, zise fostul casier CFR şi se întinse să ia o ţigară din pachetul de Kent oferit de chirigiu.
Întristat de aducerile aminte şi uşor abţiguit de vinul bun, Pârţoi râgâi zgomotos…
- Să iertaţi, da cred că nu mai sunt obişnuit cu trataţie de asta, boierească…
- Lasă, bă, nea Pârţoi, nu te formaliza… Mai bine dă-i un ghiont lu’ dom’ Melaiche, că uite, îl frige chiştocul la degete. Cred c-a adormit; căldura, căldură, mâncarea bună, vinul şi tutunul la fel, cafeaua… Da nici n-a apucat să soarbă…
Dintre degetele fostului casie CFR, care ţineau chiştocul, se ridica cu sfârâit, un miros greu, de carne arsă… Pârţoi îl scutură uşor şi capul fostului casier căzu încet pe umărul drept, în acelaşi timp cu chiştocul care se pierdu într-o crăpătură a mozaicului murdar…
- A murit, dom’ şef! murmură stins, uimit şi aproape vesel Pârţoi. Al dracului vis, s-a-mplinit!

Este călduţă, aromată, tare şi doar uşor atinsă de praful îndulcitor… Sigur, tânjeşti după vremea când în locul acestuia foloseai zahăr brun, dar s-au dus vremurile alea, acum plăteşti tribut prostiei de a fi pus la suflet toate nebuniile, tot zbuciumul şi toate neîmplinirile… Să lăsăm astea, e prima cafea a zilei, dincolo de geam bate un vânt rău care alungă negurile nopţii şi sunt atât de multe de făcut astăzi… Mai sorbi odată, aşa e bună, doar puţin călduţă, cafeaua fierbinte îşi pierde din savoare, de obicei o beau aşa cei care nu fac nicio diferenţă între ceaiul de muşeţel şi praful dumnezeiesc scos din boabele bine prăjite. Tragi cu sete din ţigară şi gândul îţi zboară la evenimentele ultimelor luni de zile. Fugitiv, prin memorie îţi trece şi chipul ei, dar constaţi, cu plăcere, că a devenit doar o imagine neutră, una din lungul cortegiu al femeilor cărora ai început să le uiţi şi numele, deşi, fiecare a însemnat câte ceva pentru tine… Alungi, cu un gest al mâinii, ca pe un fuior supărător de fum, imaginea ei şi te gândeşti la ce se întâmplă în jurul tău… O rafală neaşteptat de puternică a vântului de dimineaţă mişcă câteva ţigle din acoperişul vecin şi sunetul neaşteptat îţi dă gânduri războinice: pe I.M ai să-l termini! tastezi febril tastele şi pe ecranul alb îţi apar datele pe care le-ai strâns desore el. Dacă publici un material însăilat din toate datele astea, poate să spună adio carierei de politician!!! Nu ştiai că o vei face vreodată, acum eşti sigur! Mai dă-l dracului de neterminat, încerci să te calmezi tocmai în momentul în care ţigara ajunsă cu jarul chiar lângă cartonul filtrului îţi arde degetele. Furios începi să scrii titlul cu majuscule. Acum tăvălugul e pornit şi ştii că n-ai să-l mai opreşti… Mai sorbi odată din cana cu cafea, dar constaţi că s-a răcit complet şi are un gust sălciu… Treci şi chestia asta pe răbojul mental al vinilor nefericitului şi degetele continuă să alerge cu furie pe tastatură… Ai aprins altă ţigară care se fumează singură în scrumiera plină ochi, aşa cum se consumă şi biografia scrisă veninos a personajului. S-a dus dracului aroma cafelei de dimineaţă…

Se aşează degajat lângă tine, pe scaunul scund, fără s-o deranjeze că fusta scurtă nu acoperă mai nimic din coapsele zvelte, frumoase, cu pielea mătuită de ciorapii ieftini. Îşi dă haina de blană ieftină jos, nu pentru că în cafenea ar fi prea cald, ci ca să-şi pună în valoare sânii care stau să sară din bluza mult prea mulată, dintr-un material lucios, care-o face mult mai potrivită pentru o reuniune de seară decât pentru ora matinală la care tu îţi sorbi prima cafea a zilei.
- Ai ieşit devreme…
- Păi acum, de sărbători, cu toată nebunia asta, cu cumpărăturile de Crăciun şi de Revelion, clienţii trebuie agăţaţi cât mai au bani în buzunare, spre seară îşi mai opresc şi ei de-un suc şi de-o tărie mică, nu mai au chef de-o “tragere”. Da nu dai şi tu o cafea?
- Ba dau, da să nu-mi aduci clienţi la masă şi nici să nu-ţi faci semne cu alţii.
- Stai, moşule, liniştit, crezi că-s din alea de fac peronul pe la gară? Mă port frumos, nu mă dau în stambă! Dacă eşti în lovele, îţi fac şi una “scurtă” la WC… De-a moaca nu pot, că încep prost şi pe urmă consum guma de mestecat degeaba…
- Nu-s obişnuit să primesc pomană, da treaba cu WC-ul nu-mi convine…
- Aaaaa, eşti simandicos!? Mă suni după prânz şi alegi tu coteţul.
- De când o faci?
- De vreo trei ani, abia luasem buletinul, al bătrân a avut un accident de muncă, mama a plecat în Italia cu unu’ de face zidărie, n-am mai văzut-o de atunci. Tata stă la pat de atunci, trebuie mâncare, medicamente, eu şi sor-mea am fi vrut şi noi haine, alea-alea… Din ce? Ne-a luat un vecin şi ne-a băgat la treabă. Da de ce?
- Aşa, de-o curiozitate…
- Să nu te pună dracu să vorbeşti de noi, că te-am văzut la televizor!
- Nu mai lucrez acolo, voiam doar să şti…
- Mai am de tras vreo trei ani, pe urmă mă mărit cu vreun boşorog, poate fac şi facultatea şi ajung ceva, avocat… ca aia… Îmi arată cu o mişcare din cap o fată blondă care stă la trei mese mai încolo şi în alura căreia se mai citeşte aerul sperios al Centurii.
- Păi boşorogii ăştia de care vorbeşti tu, se găsesc aşa de uşor?
- Oho, dac-ai ştii câţi mă cer şi acum!!! Numai că mai trag ceva, ca să mă umplu de scârbă…
- Droguri iei?
- Nţţţţ! Şi nici nu beau, că mă fac derbedeii de bani. Nici cu puştii de liceu nu mă duc, îi las să mă dorească, mai fac şi ei o labă…
Cafeaua, atâta cât a mai rămas în ceaşca pe care a pavoazat-o cu urme de ruj, devine transparentă, lăsând să se vadă grămăjoara de zahăr turnat din abundenţă şi care nu a apucat să se dizolve…
- Îmi place dulce, că la câte mizerii îmi ajung în gură… Te pup, plec acum şi îţi rămân datoare. Să mă suni…
Se ridică şi cu mişcări lascive îşi potriveşte îndelung haina de blană ieftină. Se apleacă, îşi potriveşte ciorapii, iar eu, abia când se îndreaptă spre uşă, pricep de ce trage de timp. Un domn încliftat se ridică de la o masă alăturată şi păşeşte grăbit, cu ochii strălucind de poftă, în urma fetei care-i atât de sigură pe viitorul ei…

Recunosc că îmi place să-mi acord răgazuri de gândire sau chiar de discuţii cu cei apropiaţi prin cafenelele oraşului, de foarte tânăr mi-a plăcut aroma cafelei bune degustate în locuri aglomerate, care miros a piele fină şi a lemn de calitate. N-am ascuns niciodată faptul că îmi place şi lichidul boieresc auriu scos din sticle împodobite cu etichete complicate… Toate astea fac parte dintr-un decor exterior al unor trăiri pe care nici nu pot, nici nu vreau să le desluşesc celor ce mă acuză pentru momentele de care vorbesc. Că de-acolo mi-am luat o mie de personaje şi cel puţin tot atâtea poveşti de viaţă adevărată, nu mai interesează pe nimeni… Eu am să continui să vi le prezint, nu pentru că mi s-ar fi părut extraordinare, poate că nici nu sunt aşa, ci pentru exprimă cotidianul frust, necosmetizat, dramatic sau frumos tocmai pentru lipsa lor de înveliş artificial.

Printre mesele destul de aglomerate, prin fumul de ţigări şi mirosul de cafea, spărgând efluviile selecte de parfumuri necontrafăcute, o bătrână îmbrăcată modest, ca o femeie care locuieşte în oraş dar nu se poate desprinde de portul ţărăncilor din satele sărace, se strecoară anevoie, ţinând în braţe un mănunchi de garoafe şi alte flori (a căror denumire n-am ştiut-o niciodată) cam… trecute. La fiecare masă se opreşte şi se adresează, cu glas pierdut, tremurat, consumatorilor: „Cumpără, mamă, şi de la mine nişte flori, că n-am de pâine…”. De cele mai multe ori litania bătrânei este răsplătită cu bancnote de valoare mică, deşi consumatorii refuză, aproape întotdeauna, să ia la schimb florile trecute. Pe un cunoscut care a procedat în acest fel, l-am şi întrebat de ce nu ia florile pe care le plătise, oricum, mult peste valoarea lor de piaţă. Răspunsul mi-a despicat logica ca tăişul unei securi repezit într-un butuc uscat: „Păi tu ai duce acasă, sau ai oferi cuiva, flori luate de pe morminte? O ştiu de mult, nu cerşeşte, dar de acolo îşi strânge „recolta” pe care-o oferă prin baruri, iar naivii le folosesc la ce se foloseşte, în general, o floare… Face parte din poezia oraşului, e drept, una tristă, cu miros de moarte şi farsă în acelaşi timp, dar asta e, recităm ce avem în manual!”… Nu-mi plăcuseră niciodată florile ofilite, dar de atunci mi-am căpătat obiceiul să ocolesc locurile în care sunt expuse…