Bobotăi cu smoală, găsite în tabăra abandonată a răsculaţilor, fuseseră aprinse pe coama celui dintâi val de apărare, rupând noaptea în fâşii roşiatice şi luminând câmpia până departe, acolo unde călăreţii starostelui de Domazlice, în grupe de câte patru, patrulau pentru liniştea celor aflaţi în interiorul întăriturilor. Nu slăbiseră paza, chiar dacă ştiau că niciun duşman nu se putea apropia atât de rapid, iar posibilitatea ca oastea bohemă să se refacă atât de rapid era de domeniul fanteziei. Frica şi haosul pusese stăpânire pe bohemi şi nicio forţă din lumea aceasta sau din cealaltă nu-i mai putea aduna şi uni sub aceeaşi poruncă multe luni de acum încolo. Carl Gustav von Lenau, castelan de Schwandorf şi baron al Sfântului Imperiu, împreună cu ceilalţi nobili pe care reuşise să-i strângă sub flamura sa pentru încercarea disperată de a salva oastea ridicată din ordin papal, cinau în sala de consiliu a castelului, la aceeaşi masă cu Episcopul de Lubeck şi prelaţii din suita sa, Gunther Trocha, starostele de Domazlice şi comandanţii militari Manfred von Paulen, Hagen şi Rigasso. În afara zidurilor şi la adăpostul celui de-al doilea val de apărare petreceau şi restul soldaţilor pentru care se sacrificase o duzină de boi dintre cei capturaţi de la răsculaţi. La focul din faţa cvartirului lui Primo se strânseseră vechii prieteni, Flaggel, Buchwald, Rinaldo, Francisco şi Jiri Mladcek. Mai într-o parte a focului stătea încă un bărbat ce călcase, deja, spre hotarul pletelor albe pe care le purta retezate scurt la baza gâtului gros. Ochii albaştri surâdeau liniştiţi pe faţa împodobită cu barbă tot albă, tăiată rotund sub bărbie. Virula şi Primo însufleţeau adunarea, iar stacanele cu bere bohemă, rostuite tot din pradă, dădeau cep veseliei, dezlegând limbile, descreţind frunţile şi luminând privirile cu o veselie cu care nu mai erau obişnuiţi…

-         Da ştiu că nu v-aţi grăbit prea tare, fiule, mi se albiseră ochii privind în calea voastră… Ce să spun, frumos v-ar fi stat fără noi; dacă mai întârziaţi o zi n-aţi mai fi avut decât să goniţi ciorile de pe stârvurile noastre…

-         Iertare, domnia ta, dar nu-i vina mea că nobilii se adună greu, eu am făcut tot ce am putut să-i conving să pornim înainte cu cavaleria. Pedestrimea şi tunurile sunt la două zile de drum… Am ştiut că 800 de spade călări sunt mai mult decât suficiente ca să vă vină în ajutor, dar nu ştiam că sunteţi la capătul puterilor. Este drept că aţi făcut treabă bună aici, mult mai bună după cum s-ar fi aşteptat cei ce ştiu cu ce năpastă v-aţi confruntat. Eu am zăbovit doar cât mi-a trebuit să ocolesc destul de departe ca să nu fiu descoperit, tabăra şi să atac exact de acolo de unde nu s-ar fi aşteptat. Mai mult, am vrut să cad în spatele lor având soarele în spate, aşa s-au dezmeticit mult mai greu…

-         E drept, deşteaptă manevră, asta arată că ai să fi oştean de soi!

-         Ei, lasă domnia ta, încerc şi eu să mă ridic la înălţimea celor ce mă laudă… Mâncau din bucăţile mari de carne de bou, pârpolite la focul vesel, bucăţi pe care le storceau de grăsime pe bucăţile mari de pâine din făină de secară amestecată cu cartofi, altă pradă de război mult apreciată, pentru că bohemii erau neîntrecuţi la coacerea pâinii. Oasele le aruncau înspre Lup, fiara ospătând hulpavă lângă picioarele lui Gero, flăcăiandrul care lua parte la primul ospăţ din viaţa sa. Deosebit de oasele pe care le primea cu generozitate, lupanul primise de la stăpânul său şi o jumătate de halcă bună, cu grăsime şi zgârciuri…

-         Ia spune Jiri, rosti veselă Virula, cine-i oaspetele pe care l-ai adus cu tine? Toate privirile se îndreptară către bătrânul cu părul şi barba albe şi ochii albaştrii râzători. Acesta tocmai muşca hulpav dintr-o ciozvârtă a cărei grăsime i se scurgea în firele albe ale bărbii. Auzind întrebarea vivandierei, sorbi din stacana de cositor în care se frământa berea tare, se şterse cu dosul mâinii, se ridică şi se înclină teatral către cei din jurul focului.

-         Cu voia dumneavoastră, mă prezint: sunt Valentin Vaskaly, bijutier pe uliţa Stracha din Oraşul de Aur Praga şi, de aproape un an, astrolog şi cronicar al Înălţimii sale, baronul Carl Gustav von Lenau, castelan de Schwandorf.

-         Ohohoho, se minună Primo, n-am întâlnit de multă vreme un astrolog adevărat.

-         Calitatea aceasta a mea, dacă mi-e îngăduit, v-aş ruga să o treceţi momentan sub tăcere, mai ales cu atâtea feţe bisericeşti prin preajmă. S-au văzut oameni trimişi pe rug şi pentru mult mai puţin decât atât şi nu cred că flăcările, fie ele şi purificatoare,  sunt cel mai bun element de ajustare a bărbii mele…

-         Nicio grijă, domnia ta, nu facem zarvă multă cu treaba asta, iar cât îl priveşte pe cinstitul nostru capelan, el a fost soldat ca şi noi, dar a trecut mult de atunci… Francisco încuviinţă dând din cap, iar Virula continuă cu întrebările:

-         Şi cu Jiri cum de te-ai împrietenit?

-         Mi-a prezis că am să mă însor curând, încă din toamna asta şi am să intru în cinul boieresc! rosti cu veselie tânărul.

-         Hei, să fie cu noroc şi să se împlinească! Să sporeşti numărul călăreţilor viteji, că e mare nevoie… izbucni uriaşul Flagel ciocnind stacana sa cu ale celorlalţi, cositorul sunând ciudat, stins, ca un dangăt îndepărtat de clopot.

-         Dacă ştii să ghiceşti, spune-ne şi când va fi Virula mireasă!? hohoti Buchwald.

-         Cu lucrurile acestea nu se glumeşte, mai ales lângă un foc de seară, când puterile întunericului pun stăpânire pe toată firea. Nu văd învelitoare de mireasă, nici jocuri şi petreceri, ci ani sângeroşi, mulţi şi cumpliţi, peste care veţi răzbate cu toţii sub braţul ăputernic al unui bărbat mai vârstnic… În ce te priveşte pe domnia ta, să te fereşti de stufărişurile smârcurilor…

Ce tot spui, astrologule, ce smârcuri, ce căpetenie vârstnică? Hagen e mai tânăr decât noi… Vocea guturală a burgundului era învăluită în teamă şi toţi ceilalţi simţiră că vorbele lui Valentin Vaskaly aveau să se adeverească. Căutară să se veselească mai departe pe muzica scoasă de clinchetul stacanelor pline şi îndemnaţi de gustul pâinii şi al cărnii, gust pe care credeau că-l uitaseră. Mai târziu, când bobotăile cu smoală începură să se stingă şi mai rămăseseră puţine ceasuri până în zori, petrecăreţii adormiră, doar străjile rămânând să vegheze câmpia şi apele Radbuzei sătule de sângele pe care-l supseseră…

Ploaia care se pornise, câinească, rece şi molcomă, vestind că nu peste multe săptămâni are să vină toamna, îngreuna munca încrâncenată a oamenilor care trudeau la ridicarea noului val de apărare, dar şi acoperea zgomotele, astfel că bohemii habar nu aveau ce li se pregăteşte dincolo de coama valului de pământ pe care-l cunoşteau şi de pe coama căruia îşi culeseseră morţii.  Din tabăra lor răzbăteau până la Citadelă rugăciunile spuse pentru odihna răposaţilor şi irosul aromat al tămâii. Acoperit cu gluga miţoasă care-l proteja de stropii reci, Primo era singura căpetenie care supraveghea lucrările. Lângă el, cu gluga rasei monahale lăsată pe ochi, capelanul Francisco măcina cu spor în picioarele încălţate cu sandale, noroiul clisos.

-         Are să ne fie greu să ne batem în noroiul ăsta, remarcă el, mai mult ca să-l stârnească la vorbă pe vechiul lui camarad.

-         Bohemilor are să le fie şi mai greu, numai că ploaia n-are să dureze!  Asta nu-i decât o răbufnire venită din munţi, vremea bună are să mai ţină cel puţin opt săptămâni, după aceea va fi din ce în ce mai rece şi abia atunci putem spera că rebelii vor ridica asediul… dacă vom rezista până atunci…

-         Unde or fi comandanţii noştri? Bag de seamă că nu le prea place umezeala…

-         Nici n-ar avea ce să facă aici, nu se pricep la fortificaţii. Eu m-am născut şi am crescut într-o cetate mereu supusă asediilor, aşa că pentru mine nu-i ceva străin. În plus cred că veghează lângă patul de boală al Episcopului. Aud că l-au cuprins fierbinţelile şi pe domnia sa Vladimir Zlokasna, starostele de Domazlice. Tăieturile de coasă sunt rele şi lasă răni urâte…

-         Pe tine nu te-am prea văzut să te înghesui în preajma Eiscopului…

-         Ca mai toţi creştinii sirieni, eu am fost botezat ortodox, aşa că rugăciunile papistaşe nu prea-mi fac mare plăcere…

-         Nici ale mele?

-         Tu eşti camaradul meu, împreună am călcat iarba câmpiilor în picioarele cailor, aşa că e vorba de altceva… Vorbele li se pierdură în murmurul ploii care cădea fără încetare, spălând urmele de sânge de pe vechiul val de apărare şi ducând departe miasmele morţii, ca într-o primenire generoasă, făcută de-o putere mai mare şi mai vrednică decât puteau ei să înţeleagă.

Pe una din terasele de piatră de la al doilea etaj al citadelei, înveşmântată într-o tufă sălbatică de măceş se auzeau şoaptele unui dialog purtat între un bărbat şi o femeie…

-         Ce viitor aş avea eu lângă Înălţimea Ta? Nu m-aş vedea mergând din loc în loc alături de lăncieri, ca să te însoţesc… Glasul Maryszei îi părea că e şoapta heruvimilor înaltului Hagen.

-         Nici n-ar fi nevoie, îngerul meu alb. Am un domeniu în Savoia şi altul în liniştita Alsacie. N-ar trebui să mă însoţeşti în campanii…

-         Şi ce-aş face în lunile lungi când ai lipsi?

-         Ai îngriji domeniile, iar peste câţiva ani te-ai ocupa de creşterea micilor Hageni, astfel încât să nu deprindă năravurile Virulei sau pe ale lăncierilor mei…

Marysza roşise când Hagen pomenise de copii şi bărbatul puse semnul pe seama sfielii pe care trebuia s-o arate o fată educată când se vorbea despre micuţii pe care avea să-i zămislească. Temerile fetei erau, însă, altele. În neamul ei femeile nu erau puiernice, iar Svetlana Zlokasna, mama ei, murise când o zămislise, fără să apuce s-o strângă la piept, ucisă de fierbinţeala pe care moaşa dimpreună cu doftorul stărostiei nu reuşise să o aline…

În latura opusă a Castelului, în iatacul tinerei Briggita, lumina rece a zilei ploioase abia pătrundea prin fereastra îngustă, cu ramă de plumb şi ochiuri de geam zgârcite, din sticlă tulbure. Fata stătea într-un cot, goală sub cearceaful mototolit, rezemată într-un cot, astfel că pata neagră, din care izvorau fire lungi de păr negru, se vedea fără să mai fie acoperită de pieptănătura savantă. Din ochii frumoşi îi curgeau lacrimi grele, iar ea se ferea ca picurii suferinţei să nu cadă pe obrazul sau pe pieptul lui Rigasso. Italianul dormea profund, răpus de împerecherea sălbatică pe care o avusese cu fata castelanului. Briggita se simţise umilită când în două rânduri italianul păruse să uite unde şi lângă cine se află şi-i şoptise la ureche, cu voce scrâşnită.

-         Marysza!

Meşa albă căzuse pe fruntea ridată a comandantului la fel de sălbatec ca oamenii lui, împărţindu-i faţa în două, ca la un carnaval interzis. Pieptul bogat al fetei se zgudui într-un suspin şi lacrimile căzură fierbinţi pe pieptul lat, acoperit de păr negru, cârlionţat, al mercenarului. Bărbatul se ridică fulgerător, cu ochii încă lipiţi de somnul profund, cu pumnalul scos de sub pernă în palma mâinii drepte.

-         Ce s-a-ntâmplat? A bătut cineva la uşă? S-a dat alarma?

-         Nu, nimic…

-         Atunci de ce plângi?

-         Mă-ntrebam ce s-ar putea întâmpla dacă ne-ar surprinde tata!?

-         Cei care află mai multe sunt mai bogaţi… ricană italianul. Nu-ţi bate capul cu tâmpeniile astea şi acoperă pata aia, că-mi aduce aminte de mustăţile sarazinilor…

-         M-ai lua dacă tata te-ar obliga s-o faci?

-         N-am cerut nimănui voie, vreodată, să iau ce-mi place, iar de obligat este extrem de greu să-l obligi pe Rigasso să facă ceva. Dar de ce trebuie să-ţi baţi capul cu tot felul de prostii? Important este că ne distrăm bine acum, ce va fi mâine sau în zilele următoare, vom vedea…

Dincolo de fereastra cu ochiuri zgârcite, din sticlă tulbure, prinsă în rame de plumb se auzeau bufniturile înfundate ale lucrătorilor care ridicau valul şi căderea monotonă a ploii, ca un plâns prelung, liniştit şi sfâşietor al unei femei tinere…

În sala mai mult lungă decât largă, luminată de cele patru ferestre înalte, cu vitralii care aduceau luciri colorate pe obrajii comandanţilor, consiliul de război era în toi. Episcopul Jeronimus, adus pe un fel de targă improvizată de slujitorii castelanului Ghunter Trocha, acoperit cu plocăzi grele şi călduroase, asista şi el la acest consiliu. Între Hagen şi Rigasso stătea starostele de Domazlice cu braţul stâng prins într-o faşă lată, petrecută pe după gât, după ce fusese oblojit de unul dintre felcerii Episcopului. În celălalt capăt al mesei lungi, masive, ca de trapezărie, stăteau castelanul, Primo şi Manfred von Paulen. După ce închinară o cupă de vin în cinstea victoriei şi în memoria celor duşi, primul care vorbi fu Hagen:

-         În ce mă priveşte, n-am mare experienţă în bătălia purtată în întărituri, nu ştiu să conduc apărarea unei fortificaţii. Oamenii mei sunt călăreţi, ştim să ne batem la câmp deschis, dar sunt convins că Primo, care a luptat pe zidurile Bizanţului, precum şi Manfred von Paulen sunt mai mult decât pricepuţi şi ne pot da sfaturi înţelepte… Rigasso aprobă printr-o clătinare a capului şi toţi ochii se îndreptară către cei doi bărbaţi. Venerabilul teuton se ridică cu greutate; ziua şi echipamentul greu lăsau urme în mişcările vajnicului cavaler-călugăr:

-         Dacă prietenul Neurath ar mai fi fost aici, cu bucurie l-aş fi recomandat pentru misia de a conduce apărarea poziţiilor noastre. Eu, domnilor şi Monseniore, am privit întotdeauna duşmanul în ochi din înaltul şeii şi în 72 de ani de viaţă nu i-am arătat niciodată dosul mantiei duşmanului. Mi-au mai rămas 42 de fraţi-cavaleri sub comandă, în afara pedestraşilor, şi vă jur pe rănile Mântuitorului că vom şarja până la ultima suflare şi până la ultimul ciot de lance, dar mai mult nu-mi cereţi. Nu ştiu ce-i frica, dar la strategie nu mi-am bătut niciodată capul! Aşa că să vorbească cel mai priceput dintre noi. Zicând acestea se uită către Primo şi, în semn de respect, îşi lovi mănuşile grele, de cuirasier, de apărătorile înzăuate ale coapselor, gest urmat de Hagen şi Rigasso, în vreme ce starostele de Domazlice izbea pocalul gol de masa grea de stejar. Copleşit de asemenea dovezi de recunoaştere a priceperii sale, Primo se înălţă drept din jilţul în care stătea:

-         N-am vorbit niciodată în faţa atâtor cavaleri comandanţi, în faţa unor căpetenii atât de cunoscute, dar am s-o fac acum. Vă mulţumesc, Înălţimile voastre, pentru cinstea pe care mi-o faceţi! Să iertaţi, mai întâi de vorbă proastă, dar cred că astăzi am mai câştigat o zi doar cu mare noroc…

-         Cum aşa? I-am gonit pe ţopârlani şi i-am scăldat în sânge… îl întrerupse castelanul…

-         Tăcere, domnia ta! ripostă Rigasso. Să-l lăsăm pe unul mai vrednic să vorbească…

-         Dacă nu erau bravura şi atenţia slujitorilor, am fi fost copleşiţi dinspre râu, iar acum am fi fost hrană peştilor din Radbuza! Continuă Primo. Linia valului este mult prea lungă şi nu o putem apăra în faţa încă unui atac. Va trebui să ridicăm altul, mult mai aproape de ziduri, cu câteva palme mai înalt şi cu deschideri pentru ieşiri puse între deschiderile actualuliui val.

-         Credeţi, domnule, că ne vor da răgaz rebelii să facem lucrările astea? Întrebă starostele de Domazlice.

-         Sunt sigur că da! Bohemii, aşa cum i-am văzut eu, sunt habotnici, iar gândurile şi acţiunile unor fanatici sunt uşor de anticipat. Aşa că eu cred că mâine dimineaţă solii lor vor veni să ne ceară un răgaz ca să-şi adune morţii ale căror leşuri zac în faţa şi pe valul de apărare, fără ca tunurile de pe ziduri şi arcaşii noştri să le sporească pierderile. Noi o să-i  punem pe servitorii şi oamenii care au rămas lângă noi să adune leşurile alor noştri încă din seara şi noaptea aceasta, ca să avem ziua de mâine la dispoziţie pentru lucrările la noile fortificaţii…

-         Oamenii vor cădea de oboseală, ricană Rigasso, pricepând, în parte planul bătrânului lăncier. Dacă vor săpa toată noaptea la morminte, mâine nu vor mai fi în stare să ţină uneltele în mâini, ca să mai ridice un val de apărare, cu atât mai puţin vor putea să facă faţă unui nou atac…

-         Nu vom săpa niciun mormânt! replică Primo.

-         Cum aşa? Vorbiseră castelanul şi Episcopul în acelaşi timp.

-         Pentru un luptător orice mormânt e bun şi mulţi dintre cei care au luptat umăr la umăr cu mine, alături de care am gonit scară la scară, au fost acoperiţi de răcoarea zăpezilor iernii şi uscaţi de soarele verilor, lăsând oasele să le albească pe câmpurile în care ne-am vămuit, sub arme, tinereţile şi visele. Nu s-a întors niciunul să ne spună că sunt nemulţumiţi.

-         Şi ce propui domnia ta? Să le dăm foc, aşa cum făceau păgânii de demult? Starostele de Domazlice dăduse glas unui gând care-i muncea pe toţi.

-          Nu, că nici lemn de ars nu avem din belşug… Ar fi un consum inutil. Eu vă propun, Înălţimile voastre, să lăsăm şi această sarcină în seama duşmanului, astfel încât să-i dăm o treabă scârboasă în plus de făcut, iar noi să avem răgaz întru rânduirea treburilor noastre.

-         Vorbeşte mai desluşit, domnia ta, îl îndemnă castelanul.

-         Eu zic să aruncăm cadavrele morţilor noştri în Radbuza. Firul apei le va căra către liniile duşmane dinspre apus, iar aceştia, ca să nu se strice apa pe care nu o vor mai putea folosi pentru adăpatul cailor şi ca să nu se răspândească vreo molimă între ei, vor trebui să le pescuiască şi să le îngroape, scutindu-ne pe noi de treaba asta…

-         Scârbavnică propunere! rosti Episcopul…

-         Aşa e, Eminenţă, dar pe deplin justificată. Manfred von Paulen vorbise cu glas aşezat şi nimeni nu avu puterea să-l contrazică.

-         Spune mai departe, bătrâne! îl îndemnă Rigasso, fericit că nu fusese el cel care trebuia să întărească, cel dintâi, părerea lui Primo.

-         Între cele două valuri va rămâne un câmp de 15 stânjeni în care duşmanii vor fi la dispoziţia arcaşilor noştri…

-         Ca un teren de vânătoare! exclamă italianul cucerit de planul bătrânului. Acolo veţi vedea de ce sunt în stare arcaşii şi haiducii mei. Dacă tunurile vor bate dincolo de actualul val, acolo vom face un adevărat tărâm al morţii… Asta le va scădea curajul atacatorilor, iar nouă ne va crea avantajul de a lupta în spaţii înguste, mai punându-le o piedică în cale. Cât timp crezi că vom avea la dispoziţie până la viitorul atac, bătrâne?

Primo îl privi în luminile ochilor verzi pe italian şi glăsui:

-         Cel puţin două zile! Pe lângă strânsul şi îngropatul cadavrelor, au şi ei răniţii lor, au suferit pierderi uriaşe, deci aşteaptă să le mai vină întăriri…

-         Asta nu-i rău pentru noi? Poate că ar trebui să facem ceva… Cuvintele aparţineau castelanului care dovedea destul de puţină pricepere în treburile războiului…

-         Nu, lămuri Primo, luptătorii de elită au venit de multă vreme să le îngroaşe rândurile; de acum doar glotaşii care speră să prade castelul şi bagajele noastre li se mai pot alătura, iar aceştia, veţi vedea, le vor face mai mult rău decât bine, când va veni vremea…

-         Atunci aşa vom face, interveni pentru prima oară Hagen. Am să te rog, Primo, să aduci mulţumirile mele Virulei, pentru cântec şi pentru felul în care s-a bătut!

-         Da, da, deşteaptă scorpia, hohoti Rigasso, o femeie pe cinste! Am să vin, dacă-mi îngădui, s-o felicit.

Faţa lui Primo strălucea de mândrie în timp ce părăsea sala de consiliu, unde ceilalţi rămăseseră să sărute inelul Episcopului. Într-un colţ al coridorului strâmt o văzu pe Mariszya, fiica starostelui de Domazlice, iar bătrânul se prefăcu că-şi face de lucru cu una din copciile tunicii. Când ceilalţi ieşiră, Hagen se îndreptă drept către tânăra cu părul de culoarea paielor de orz, învăluit în privirea verde a italianului.  

Ca să traverseze Radbuza li se trimiseră patru luntri uşoare şi două plute pe care urcară oamenii lui Primo cu bagaje şi arme. Erau într-a treia dimineaţă de la confruntarea cu cavaleria bohemă, oamenii lui erau sfârşiţi, iar soarele sta să răsară. Călăreţii lui Jiri trecură înot prin apa nu foarte adâncă, dar destul de repede în acel anotimp. Castelul era destul de mare, dar nu i-ar fi cuprins pe toţi. Pe zidurile din piatră cenuşie, acoperită cu muşchi vechi, se vedeau ţevile câtorva culevrine şi Primo îşi puse nădejdea în faptul că tunarii nu erau din cei obişnuiţi să tragă salve doar la petreceri. La poalele zidurilor se vedeau locuinţe sărace, din nuiele şi lut, ale târgoveţilor, precum şi barăcile din scânduri în care nelipsiţii evrei îşi făceau negoţul. Dintre ziduri se auzi bătaia clopotelor de bronz ale bisericii, care chemau la slujba de dimineaţă, dar Primo nu le luă în seamă. Îl trimise pe Dighenis Volomides cu zece dintre oameni să strângă toţi oamenii din locuinţele sărace şi din barăci. Erau ca la patru sute de suflete, bărbaţi, negustori, femei şi copii. Primo îi privi cu ochi de cunoscător şi pe urmă le vorbi liniştit, obosit, iar vorbele sale căzură ca plumbul topit peste bieţii sărmani:
– Strângeţi uneltele pe care le aveţi şi am să vă arăt ce trebuie să faceţi. Bărbaţii vor săpa şanţul şi vor ridica valul de apărare în jurul castelului, femeile şi copii vor căra lemnele din care vom face ţepuşe pe care le vom aşeza în valul de pământ…
– Este Sabatul, Înălţimea Ta, iar noi, ovreii n-avem voie să muncim în ziua asta, rosti un bărbat acoperit de-un caftan negru, cu tichie pe creştet şi perciuni cârlionţaţi lungi, care-i depăşeau bărbia din care ieşeau fire sure, împreunate într-o bărbuţă comică. Ochii-i negri scăpărau de şiretenie.
– Cine nu munceşte, ori moare, ori pleacă! Sărbătorile sunt pentru oameni liberi, nu pentru cei aflaţi în război…
– Dar de ce nu vă adăpostiţi între ziduri? Acolo răsculaţii nu vă pot face niciun rău…, aveţi şi tunuri!?
– Pentru că nu-i loc destul pentru toţi, pentru că ne-am sufoca şi până când vin ajutoarele am termina şi hrana şi apa şi vlaga, fără ca duşmanii să facă vreun efort, sau să piardă vreun om… Acum la treabă, iar vorba să vă fie puţină, că oamenii mei sunt trudiţi şi iuţi la mânie!
Dighenis şi Swigge îi împărţiră pe oameni în cete, iar Starek din Vlada plecă cu alţi zece pedestraşi înarmaţi cu securi să taie lemnele potrivite din crângul din apropiere. Îi însoţeau şi două duzini de bărbaţi mai voinici din ceata localnicilor. Primo le arătă oamenilor lui ce barăci şi colibe trebuiau dărâmate ca să facă loc destul, să nu încurce locul, în celelalte îşi cartirui oamenii şi rămase cu ochii aţintiţi pe cortegiul care ieşea pe poarta castelului. Îi recunoscu uşor pe Hagen şi Rigazzo, dar pe prelatul gras şi scund, precum şi ceilalţi din cortegiu nu-i ştia. Cei doi comandanţi descălecară şi Hagen îl îmbrăţişă pe bătrân, în vreme ce Rigazzo, cu zâmbet subţire şi lumini jucăuşe în ochii de opal, veni cu mâna întinsă către Primo:
– Bravo, meştere, te-ai bătut ca un campion şi ne-ai făcut drumul uşor! Se cunoaşte că eşti oştean adevărat şi ţi-ai cinstit cum se cuvine flamura şi meseria. Ne-a povestit Manfred cum le-ai stat împotrivă călăreţilor…
– Fără Jiri şi fără apariţia teutonilor, am fi căzut…
– Nu fi modest! Ştiu ce mi-a spus von Paulen şi am încredere în priceperea lui şi a ta! De unde ai învăţat tactica triunghiului, că nu eşti pedestraş? Nu ştiam ca lăncierii să priceapă cum stă treaba când te afli cu picioarele înfipte în pământ şi aştepţi şarjele călăreţilor. Doar trabanţii mei de fier şi pedestrimea teutonă se pricep la asta…
– Am spart atâtea tringhiuri în viaţa mea, că le ştiu şi calităţile şi defectele, dar cele mai multe din tainele meşteşugului le-am învăţat pe zidurile Bizanţului. Am avut meşter bun în persoana lui messer Giustiniani Longo…
– Aaaaa, ai luptat lângă marele condottier? Atunci se explică tot… Am găsit aici loc bun de apărare şi văd că te-ai apucat, deja, de făcut întărituri. Cum te gândeşti să ne apărăm?
– În castel socot să nu stea decât cavaleria şi garnizoana, iar artileriştii sper să fie de soi, căci vom avea mare trebuinţă de ei. Aici, în întărituri, la deschiderea spre râu, voi sta eu, cu oamenii mei şi o parte din arcaşii ciprioţi, ca să oprim orice încercare de forţare a pătrunderii pe aici. pe restul valului vor sta trabanţii, restul de arcaşi şi pedestrimea teutonă.
– Şi haiducii mei?
– Şi ei vor fi aici, cu noi, pentru că în lupta corp la corp şi atacul rapid, dincolo de val, sunt neîntrecuţi… Măgulit, Rigazzo îl privi cu căldură pe bătrân.
– Nu mai suntem aşa de puţini, căci starostele de Domazlice, Vladimir Zlokasna, a adus cu domnia sa 120 de pedestraşi şi o duzină de călăreţi, rosti Hagen şi ochii i se îndreptară către un bărbat în puterea vârstei, înalt, cu semn de sabie în obraz şi ochiul stâng stins pe veci, acoperit de albeaţă. Bărbatul se înclină uşor, scoţându-şi calpacul de vulpe de pe creştetul acoperit de plete albe, iar Primo cunoscu că omul nu era novice în arta războiului, însă nu pricepea ce-i cu căldura din glasul comandantului său şi de ce ochii de opal ai lui Rigazzo se îngustară, otrăviţi-parcă-de-un venin mortal.
– Cred că Jiri trebuie să plece pe drumuri ascunse, către Schwandorf, să ceară ajutoare acolo, aici, în afară de sprijinul starostelui de Domazlice nu prea văd cine ne-ar sări în ajutor. Aşa, trei-patru săptămâni, putem rezista, dar n-o să-i putem pune pe goană.
– Pentru ce ai dat ordin, dom nia ta, ca valul să se întrerupă în trei locuri? Întrebarea era pusă de-un bărbat masiv, cu plete negre şi obraz rozaliu acoperit de-o barbă deasă. Singura pată de lumină de pe chipul său ieşea din privirea ochilor verzi…
– Înălţimea sa este Gunther Trocha von Kreszkow, castelanul de Harsovsky Tyn… Lămurit, Primo dădu explicaţiile cerute:
– Prin trecerile acelea, pe care le vom baricada astfel încât să le putem elibera fără efort, vom da cale liberă călăreţilor şi haiducilor, când vom face ieşiri asupra răsculaţilor. Doar nu-i vom lăsa să ne asedieze liniştiţi…
– Monseniorul Jeronimus vrea să vă vadă, domnia voastră, să-i povestiţi despre încercările prin care aţi trecut în timpul retragerii şi despre moartea oamenilor noştri, acolo, în fosta noastră tabără. Din păcate, drumul greu şi supărarea, l-au ţintuit la pat şi n-a putut veni să vă întâmpine, glăsui prelatul pe care Primo nu-l cunoştea…
– Aşa e Primo, hai în castel să te vadă şi lăncierii şi cred că şi Virulei îi e dor de tine! Hagen râdea cu toată faţa, iar Primo se gândi că nu-l văzuse niciodată aşa de vesel, iar gluma asta nu era una nouă…

Mărşăluiau în pas normal, fără grabă, menţinânând cam două mile între ei şi călăreţii de sprijin ai lui Manfred von Paulen, astfel încât să poată primi ajutor la timp, atunci când va fi fost nevoie. Primo simţea că ritmul marşului întregii coloane slăbise, oamenii şi caii erau storşi după crunta bătălie şi fuga istovitoare, plus că în inimi, cu toată disciplina, îşi făcuse loc descurajarea. O confruntare decisivă, în câmp deschis, în faţa unui adversar îndârjit şi care-i copleşea numericeşte, fără întărituri şi fără sprijinul artileriei pe care o pierduseră, le-ar fi fost fatală. Ştia că trebuie să facă înaintarea adversarului la fel de grea ca şi retragerea lor. Când trecu prin Horazdovice dădu ordin lui Swigge să dea foc târguşorului, iar când flăcările cuprinseră zidurile bisericii, doi târgoveţi se repeziră la el cu bâte groase, noduroase şi ochii sălbăticiţi de furie. Îi ucise pe loc, fără greutate, sub privirile oamenilor săi. Un uriaş pe care-l culesese din rândurile fostei infanterii nobiliare, privea cu ochii în lacrimi la cocioabele cărora le dăduse foc. Se apropie de el…
– Eşti bohem?
– Da, Înălţimea Ta, sunt Starek din Vlada…
– Ai trăit într-o cocioabă ca asta?
– Da, eu şi cei patru fraţi şi trei surori. Ce vină au oamenii ăştia de le stricăm rostul?
– Niciuna, decât că s-au găsit în calea războiului. Pentru noi va fi mai uşor dacă duşmanii nu găsesc niciun sprijin în calea lor, niciun om cu minţile întregi care să le ofere ştiri despre noi…
– Oricum ştiu că pe aici am trecut.
– Da, dar nu ştiu câţi suntem, cum ne mişcăm şi de câte trupe mai dispunem, nici felul în care este alcătuită coloana. Asta-i face să înainteze încet…
– Înţeleg Înălţimea Ta!
– Nu-mi mai spune aşa, sunt oştean…, ca şi tine. Domnia Ta este de ajuns…
Trecură Uhlava dincolo de Klatovy, cu bagajele şi armele deasupra capetelor şi prinşi strâns unii de cingătorile celorlalţi. După ce se zburli o clipă, Lup îl urmă pe Gero în apa tulbure, apoi începu să înaote alături de băiatul care se ţinea încleştat de părul de pe ceafă al fiarei. Pe celălalt mal se opriră să se usuce, să se odihnească şi să dea timp coloanei să se mai îndepărteze. Abia spre seară, în ultimele luciri ale zilei, văzură primele roate de călăreţi care se apropiau, parcă sfioşi, de malul opus. Porniră la drum, lăsându-l în urmă pe Swigge cu doi oameni, să aprindă focuri care să pară că trupa poposeşte acolo. Dacă şiretlicul lor ţinea, mai câştigau câteva ore de marş, până în zori. Chiar şi aşa, nu-şi putea forţa oamenii prea mult, nu i-ar fi folosit nimic ca la o eventuală confruntare să fie complet vlăguiţi. Cam la două ceasuri după prânzul zilei următoare, călăreţii îi ajunseră din urmă. Calm, Primo îşi alinie oamenii în triunghi, cu el şi Francisco în vârf. În spatele lui îi ţinu pe Gero şi Lup. Capelanul frământa rozariul între degetele-i osoase când Primo duse vechiul lui corn la gură şi slobozi semnalul de alarmă, suflând prelung în muştiucul auriu al vechiului corn de zimbru. Sunetul străbătu colinele şi văile dintre ele. Pe urmă, se pregăti de luptă. Descumpăniţi de faptul că mâna aia de oameni se aşezaseră aşa de repede în ordine de bătaie, cei peste 300 de călăreţi ezitară să atace, gândind că este o capcană. În cele din urmă, căpetenia lor aflată în flancul stâng, dădu semnalul şi călăreţii porniră în trombă. Când se apropiară la mai puţin de 20 de stânjeni, geridul lui Primo porni vâjâind într-un zbor al morţii care se opri în pieptul unui călăreţ pe care-l aruncă din şa, prăvălindu-l între copitele cailor pe care-i încurcă. Apoi trase spada uriaşă din legăturile care-i treceau peste spate şi umărul stâng… Goana călăreţilor se frânse în suliţele lungi, înclinate la comandă. Pe urmă intrară în lucru spadele şi securile. În jurul lui Primo se căscase un cerc al morţii şi lucrarea bătrânului oştean era însoţită de psalmii tremuraţi de vocea puternică a lui Francisco. Lup se repezi în nările armăsarului unui călăreţ care ridicase spada deasupra capelanului şi animalul speriat de mirosul fiarei şi rănit groaznic îşi azvârli din şa călăreţul care-şi frânse spinarea. La un semn, călăreţii se retraseră să se regrupeze, apoi şarjară din nou, cu mai multă furie, în vreme ce oamenii lui Primo îşi refăcură rândurile. Când se ciocniră din nou, la o jumătate de milă în spatele oamenilor lui Primo se văzură fanioanele de la lăncile teutonilor. manfred von Paulen venea în trap întins, astfel încât să păstreze ultimele puteri ale cailor pentru izbitura finală. Poate că-i prea târziu, gândi Primo înfigând spada uriaşă, ca pe o suliţă, în foalele unui călăreţ grăsun, bărbos şi cu pletele sure. Numai că, pe neaşteptate, din dreapta sa, de după o colină lungită ca sânul vlăguit al unei femei bătrâne, dând chiote sălbatice, apăru o ceată de călăreţi care-i izbi pe bohemi dintr-o latură. Crezând că este victima unei ambuscade, căpetenia călăreţilor duşmani dădu semnal de retragere şi oamenii putură să-şi tragă sufeltul. Ridicând securea plină de sânge către cer, Swigge scoase răcnetul de izbândă:
– Primooooo!, iar cfeilalţi îl preluară cu furie şi fală nemăsurată, ca nişte luptători încercaţi, care nu făceau decât să puncteze o victorie firească. Abia atunci se lămuriră cu toţii cine erau călăreţii care le săriseră în ajutor, când comandantul lor se apropie în goană şi descălecă lângă bătrânul oştean în clinchetul zalelor. Îşi şterse faţa plină de sânge şi-l cunoscură cu toţii pe Jiri Mladcek. Teutonii ajunseră şi ei, iar Manfred von Paulen rămase călare, privind obosit către grămezile de leşuri…
– Te-ai bătut bine, Domnia Ta!
– Da, dar fără oamenii lui Jiri şi vederea voastră sosind în ajutor, ne-ar fi copleşit! De ce n-ai fugit, cum ţi-am zis? îl întrebă Primo pe cavalerul bohem.
– Doar trei oameni au plecat, ceilalţi douăzecişiopt au rămas cu mine. Ne-am gândit că alături de tine avem mai multe şanse şi vederea noastră prin preajmă are să-i deruteze şi mai mult… Neurath şi Steno?
Privirea limpede a lui Primo lămuri un sfârşit pe care Jiri îl bănuia. Manfred von Paulen rupse tăcerea…
– Peste vreo trei zile ne vom opri la Harsovsky Tyn pe Radbuza. Castelul este întărit şi are şi o mică garnizoană. Hagen a plecat înainte, să asigure aprovizionarea. Acolo ne vom odihni şi-i vom primi cum se cuvine pe rebeli…
– Eu rămân alături de voi? întrebă Jiri.
– Până la castel, da! Apoi, fiindcă cunoşti locurile, mergi mai departe şi ceri ajutor la toţi castelanii. Le spui că Episcopul de Lubeck se află încercuit în castelul de la Harsovsky Tyn. În cele din urmă se vor mişca…
Vorbele bătrânului luptător se stinseră în rugăciunile pentru morţi pe care rostea Francisco. Mai încolo, cu mirosul de sânge în nări, Lup îşi slobozea urletul neamului către soarele ce sta să apună…