Am trecut pe sub arcadele multor porţi de oraşe de la dimineaţa aceea de An Nou, în care m-am întâlnit cu profeţiile Magului Nebun în portul al cărui nume îl uitasem. Am închis pleoapele multor muribunzi pentru sufletele cărora ar fi trebuit să mă rog, dar uitasem cuvintele rugăciunilor, iar sufletele lor au rămas să rătăcească necălăuzite, între lumi, aşa cum peştii bătrâni şi obezi plutesc între ape… Din ziua aceea am spart luleaua făcută din genunchiul de fier al unei manticore, iar pentru satisfacerea viciului care-mi ardea buzele uscate am primit de la un tâlhar de apă o pipă translucidă de chihlimbar, cu lăcaşul pentru firele de tutun scobit într-o bucată de malahit verzui ca otrava picurată din colţii unei vipere… Mă implorase să fac o vrajă ca să-şi recâştige barcazul pe care-l pierduse la jocul de zaruri, iar eu am murmurat în barbă nişte vorbe al căror înţeles îl şi uitasem (sau poate nu-l ştiusem niciodată!). Norocul, însă, i-a surâs, ceea ce i-a îngăduit să-mi facă darul acela neobişnuit…

Eram într-un oraş din care Moartea plecase de curând, după ce secerase cu ciumă neagră trei sferturi din oamenii ce vieţuiau între zidurile de piatră. Fusesem chemat să ajut la tămăduirea celor bogaţi, dar descântecele mele nu serviseră nimănui, deşi reputaţia îmi rămăsese neştirbită, căci nu mai avea cine să se plângă pentru lipsa mea de puteri. Mă şi minunam de faptul că boala nu se lipise de mine-şi-ca de obicei, nu simţeam nimic pentru cei care plecaseră dintre cei vii, privindu-mă cu reproş că nu-i pot ajuta, deşi atâtea speranţe îşi puseseră în ştiinţa pe care se presupunea că o am. Aurul plătit pentru munca mea îmi umplea, însă buzunarele, iar eu, ostenit de veghe şi dezamăgit de lipsa mea de puteri, îmi luasem odaie curată într-un han alb de pe malul fluviului. Nopţile adormeam cu obloanele de lemn ale ferestrelor deschise, ca să primesc răcoarea şi parfumul apei în visele-mi tulburi şi să mă trezesc, dimineţile, cu lumina soarelui pe pleoapele ce mi se păreau din ce în ce mai grele şi pe care le aflam în apele oglinzilor, din ce în ce mai vineţii. Într-un astfel de vis m-am reîntâlnit cu Magul Nebun şi vorbele sale cavernoase care făceau să-mi tremure oasele sub pielea palidă. Cu gluga trasă peste ochii care mă speriaseră, cu barba albă şi lungă mişcându-se în ritmul sălbatec al vorbelor rostite; Magul şi-a început A Doua Profeţie:

„Nimic nu ţi-a fost de folos, iar rătăcirile tale continuă, pentru că nu ai curajul să te rupi de vraja ochilor câteodată verzi-cenuşii, câteodată de altă culoare, ale căror minciuni te-au făcut să urăşti şi Viaţa şi Credinţa şi Lumina. Ieşi din văpaia lor, căci altfel ai să rămâi fără Speranţă, iar zilele tale vor fi însoţite doar de Noroc, până ce ai să ajungi să te urăşti singur! Doar dincolo de jocul lor de ape înşelătoare ai să te regăseşti aşa cum ar trebui să fi, aşa cum îţi doreşti să te afli, viu şi cald, rupt de blestemul Minciunii şi al Neputinţei…”

„Cu ce putere m-au legat, Magule, ochii aceia?” am urlat în apele somnului meu, iar răspunsul n-a întârziat să vină: „Cu puterea Tinereţii pe care tu n-o mai aveai, căci o vândusei pe-un sac de plăceri! Cu puterea Zâmbetului care ţie nu-ţi mai era în obicei de câteva sute de ani… Cu moliciunea unor gene scuturate mincinos, ca să-ţi fure taina ştiinţelor ce le îngrămădisei sub fruntea ta. Aşa ţi-ai pierdut şi cele ce ştiai şi Tăria.”… „Ce pot să fac?” „Să primeşti bătălia pentru Sufletul tău, pentru că n-ai să mai poţi să fugi multă vreme mai repede decât amintirile şi decât gândurile tale! Vorbeşte despre cea care te-a otrăvit, spune-i Numele ca să nu mai poată să tâlhărească pe nimeni şi vei recăpăta Puterea, căci Vraja se va fi rupt…” Chicotul sinistru al râsului său de dincolo de vis m-a petrecut dinspre somnul adânc spre dimineaţa ce mi se agăţa de pleoapele vineţii. Aşa am simţit că năduşeala rece jilăvise cearşafurile patului şi am sărit pe fereastra deschisă, cu speranţa că mă voi zdrobi de piatra rece a cheiului… Numai că piatra nu m-a primit, doar câteva vânătăi sărace înnegrindu-mi pielea palidă. Mi-am strâns cămaşa umedă pe trup şi am urcat treptele scării de lemn către odaia mea…

Era o dimineaţă de An Nou ceţoasă, umedă şi întunecată şi tălpile îmi alunecau pe pietrele ascuţite, umede, ale pavajului vechi. Am intrat în cârciuma bătrână ca-ntr-o speranţă caldă, dar am găsit lumină puţină, miros de sfoiag şi multă tristeţe. Băncile lungi, aşezate lângă pereţii zidiţi din piatră, pe care se scurgea apa, aveau în faţă, în loc de mese, butoaie vechi, golite şi răsturnate cu fundul în sus. Din loc în loc, pe câte un butoi, ardeau lumânări din seu de berbec, care împrăştiau un miros greu, rânced, ca-ntr-o cameră mortuară… În dreptul unui butoi stătea o siluetă pe care, după barba albă, lungă, o ghiceai a fi de bărbat. Faţa îi era acoperită de gluga unei rase negre ce se scurgea pe trupul costeliv…

Căutând căldura de care îmi era atât de dor, am îndrăznit să cer o cană cu vin fiert, amestecat cu mirodenii aduse de pe ţărmuri îndepărtate. Mi-am aprins vechea lulea rostită din genunchiul de fier al unei manticore (aşa-mi spusese muribundul care mi-o vânduse în schimbul unei rugăciuni pe care n-am spus-o niciodată!) şi umplută cu tutun auriu, amestecat cu frunze uscate şi mărunţite de leandru, stropite cu rachiu aspru de mac. Am sorbit din vinul cu culoare incertă, din oala murdară pe care rămăseseră semnele multor buze disperate ce-o sărutaseră în ultimele sute de ani, crezând că voi găsi în aromele tari, dacă nu alinarea, măcar uitarea… Atunci m-au trezit vorbele siluetei negre, care mă chemau alături, iar ochii mei priveau fascinaţi cum mâinile scheletice mângâiau arşicele din os cenuşiu:

„ Vino aproape, suflet bolnav, iar eu am să te mint despre viitor şi am să-ţi spun adevăr despre cele ce le-ai trăit. Ştiu totul despre Lume şi despre Oameni şi despre Viaţă şi despre Moarte, căci eu sunt cel de-Al Patrulea Mag, cel despre care cărţile nu spun nimic, căci Darul meu n-a fost înţeles şi nici acceptat…”… Prabil că fruntea mi s-a încreţit a mirare, căci în timp ce mă aşezam la butoiul ce-i ţinea loc de masă, silueta neagră şi continuat peroraţia:

„ Am dus ca Dar Întunericul, iar gestul meu a fost pedepsit, căci nimeni n-a înţeles bunătatea şi generozitatea mea. Oamenii se tem de Întuneric şi îl tratează ca pe-un blestem când el nu este decât o binecuvântare. Ce s-ar face oamenii dacă ar trăi numai în Lumină? Pielea le-ar deveni transparentă, arîtând urâţenia măruntaielor şi buboaile sufletelor ar ieşi la suprafaţă, ochii li s-ar arde şi privirile s-ar înroşii, iar pleoapele arse ar cădea în cele din urmă… Părul prea mult mângâiat de urgia Luminii s-ar usca şi ar cădea, iar oamenii ar cu toţii pleşuvi, cu ţesteşle acoperite de cuperoze scârboase. Am fost blestemat, deci şi trimis în Lume, ca să-i îngrozesc pe cei care ar sta de vorbă cu mine! Tu, însă, nu mai poţi fi speriat, căci viaţa ţi-a luat toate speranţele şi toată culoarea gândului bun… Te-au otrăvit ochii verzi în care te-ai uitat ca într-o apă limpede, iar lucrul ăsta ţi s-a întâmplat de o mie de ori, făcându-te să pierzi şi Lumină şi Credinţă. Ştiu că ai să-ţi revii, că ai să găseşti izvorul ascuns al lacrimilor, după ce ai să-ţi dezveleşti rădăcina bunătăţii pe care ai îngropat-o adânc în suflet. Ai să te scalzi în cleştarul limpede, purificator şi ai să fi gata, iarăşi, să crezi în cei de lângă tine…” Vorbele continuau să curgă, dar nu le-am mai auzit, căci ochii mei au fost atraşi de figura celui care-mi vorbea, gluga dându-se, pe nesimţite, pe spate, alunecând pe părul sur, jilav… Am văzut pupilele Magului Nebun, erau incolore şi-n loc de iris se mişca, în mijlocul lor, un vierme alb… Am izbit cu luleaua din genunchiul de fier al unei manticore în arşicele de os, sfărâmându-le, apoi m-am repezit spre uşa din scânduri putrezite, vrând să ies mai repede în ceaţa şi umezeala de afară. Cu un ultim gest, am aruncat pe tejgheaua unsuroasă un ban din aramă coclită, preţ pentru vinul scârbos pe care-l băusem şi pentru toate visele pe care le lăsam aici, pe genunchii Magului Nebun…