Ploaia se opri după trei zile şi un soare timid începu să spargă pătura groasă de nori care-şi scuturaseră preaplinul de apă peste locuri şi oameni. Uliţele înguste clefăiau de noroaie şi straiele oamenilor erau îmbibate de apă. În tinda casei parohiale, Gero, Francisco, Alchimistul şi Arfuid Stroch stăteau lângă flăcările vesele ale focului. Mai într-o parte, adăpostiţi sub burca miţoasă, dormeau somn uşor Bord şi copilul Verri, în timp ce Lup se odihnea tolănit pe picioarele lor. Când bătrâna Kulenka ieşi din casă, privirile celor de la foc se îndreptară întrebătoare către ea…
- Trăieşte, doarme acum, dar cred că răul a trecut… Poate că rugăciunile părintelui Karel au ajutat…
- Poate, răspunse Alchimistul, dar dacă ar fi să fac un rămăşag, aş pune şi ultimul bănuţ pe priceperea şi pe leacurile Orbului… Puţini oameni m-au impresionat de când am văzut lumina zilei-şi nu-i puţină vreme de atunci-da puterea şi priceperea comandantului nostru şi harul Obului sunt de ajuns şi pentru alţii, mai umblaţi decât mine…
Bătrâna se îndepărtă murmurând nemulţumită şi se îndreptă către grajdul mic în care se aflau cele două vaci şi cinci capre, averea familiei.
- Acum ai să auzi ţipete şi blesteme, rosti vesel Arfuid Stroch, căci oamenii noştri au muls vacile şi caprele şi au băut laptele, ca să prindă puteri, iar femeia asta n-are ce să mai strângă în ciubărul pe care doarme cu capul un om de-al meu… Aproape că pufniră în râs când văzură cum bătrâna ieşi ţâfnoasă şi cu mâinile goale pe uşa grajdului… Curând, zâmbetele li se şterseră de pe feţe, când îl văzură păşind larg peste noroaie pe Primo, urmat de Beck din Scholden, Swigge, Brechwina, Wulfin din Moldt şi Bregar Panenka. Fruntea bătrânului comandant era neguroasă şi la fel îi era privirea…
- Vremea sa făcut bună, voinicilor, da încă nu putem pleca. Pământul e moale şi tunurile, precum şi katafracţii noştri n-ar avea spor la mers. Am istovi degeaba dobitoacele… Cu toate astea, avem nevoie de provizii, căci cele câteva zile de ploaie şi leneveală ne-au cam măcinat rezervele. Prin locurile astea ar trebui să găsim tot ce avem nevoie, căci pe aici războiul nu prea şi-a făcut cale… Gero, ai să încaleci şi ai să pleci cu jumătate din oamenii tăi, căci sunt cei mai tineri şi mai uşori, să aduni provizii. Până în seară, te aşteptăm… Socot că peste vreo două zile, când drumurile vor apuca să se zvînte, putem să luăm drumul către Tachov şi de acolo în inima vâltorii…
- Nu-s prea mulţi oamenii pe care spui să-i iau cu mine, Înălţimea ta, pentru o treabă atât de neînsemnată?
- Nu-s mulţi! Am zis că pe aici războiul na prea ajuns, da asta nu înseamnă că nu poţi să dai peste cete însemnate de jefuitori. Pe urmă, după atâta leneveală, oamenilor şi cailor, mai ales celor tineri, le face bine o plimbare ca asta…, îi mai dezmorţeşte. Da de ce ţi-e teamă, ce grijă te-ncearcă?
- Nimic alta decât că oamenii mei sunt mult prea tineri, singura campanie la care au luat parte e asta de acum şi mi-e teamă să nu fie prea avântaţi. Suntem o trupă regulată, nu o bandă de tâlhari, aşa că n-aş vrea să-ţi dau prilej să pedepseşti pe vreunul pentru siluire sau jaf… Sângele tânăr poate izbucni oricum şi nu vreau, Înălţimea ta, să-mi pierd oamenii degeaba…
- E bine că ai grija asta. Veghează să nu am prilej de pedeapsă… Pe vremea lui Carol, pedeapsa soldatului era împărtăşită şi de comandant. Un fior trecu prin sufletele oamenilor şi prin ochii comandantului. Gero plecă scurt capul, apoi ridică privirea şi-şi scutură pletele castanii acoperite de boabe mici de apă.Se îndreptă alergând prin băltoace către locul unde erau încartiruiţi oamenii lui şi Lup îl urmă cu salturi lungi şi fâlfâiri vesele ale cozii stufoase.
- De ce eşti aşa de aspru cu băiatul? se auzi vocea puternică, dar blândă a capelanului…
- Pentru că-l vreau teafăr la trup şi la minte şi atunci când din campania asta nu vor rămâne decât poveştile, sfinţia ta. Pe urmă nu strică să se străduiască să se impună în faţa oamenilor lui, iar disciplina na făcut niciodată rău, nimănui… Asta o ştii şi sfinţia ta, că doar ai fost lăncier. În scurt timp se auziră fornăturile cailor care-şi frământau copitele în clisa noroioasă a drumului şi se auzi glasul îngroşat al lui Gero care comandă încolonarea şi plecarea la trap întins a trupei. Înaintea tuturor alerga Lup. Ieşiră din hotarele aşezării şi se rostogoliră ca un tunet pe coasta abruptă, către Tachov. Dinadins lăsaseră caii să alerge în voie, ca să-i dezmorţească şi după ce parcurseră vreo două mile, Gero făcu semn ca goana să înceteze. Dădu ordine scurte şi trei grupuri de câte trei călăreţi plecară în trap uşor în trei direcţii. Restul trupei continuă să meargă la pas. Pe la prânz, după ce trecură prin două sate mai mici, de unde luaseră nutreţ şi merinde pe care le trimiseseră înainte, cu escortă de zece călăreţi, spre Tirschenreuth, se opriră între două culmi uşoare, ca o şa, să-i scalde soarele, să mânânce şi să lase caii să-şi tragă sufletul. Una dintre cele trei cete de câte trei călăreţi încă nu se întorsese şi de aici, de sus, Gero putea să vadă până la mare depărtare. Doar către miazăzi privirea i se împiedica de arborii întunecaţi ai pădurii de pin. De acolo se arătară, după mai puţin de un ceas. Erau patru căruţe, învăluite în aburii goanei şi vreo opt călăreţi, între care şi oamenii lor. Lup îşi zburli coama, căci urechile sale fine prinseră hăuliturile grozave ale celor ce-i goneau pe fugari… La mai mult de o sută de stânjeni în spatele fugarilor, ieşiră de sub întunericul codrului şi cei care-i urmăreau, vreo trei duzini de călăreţi ce zoreau să prindă căruţele şi oamenii. Gero slobozi un şuierat scurt şi oamenii se aruncară în şei cât ai clipi. Pe urmă se împărţiră în două cete, ca două aripi ale unui monstru sângeros şi se prăvăliră pe panta înclinată ameţitor. Din goană, Gero struni arcul şi potrivi o săgeată pe coarda întinsă. Când începură să distingă trăsăturile oamenilor, sloboziră strigătul: PRIMMMMMOOOOO! Ca trăzniţi, urmăritorii micului grup de fugari opriră caii şi după un moment uluială, timp în care Gero slobozi săgeata şi unul dintre călăreţii vrăjmaşi bătu larg cu mâinile în jurul său, căzând din şa, întoarseră caii în loc şi o rupseră la fugă, căutând adăpost în codrul din care ieşiseră. Fugarii îşi domoliră goana şi opriră, în cele din urmă, fiind înconjuraţi de călăreţii lui Gero. Caii fugarilor erau acoperiţi de spumă care curgea în bucăţi mari pe iarba umedă… Din prima căruţă coborî şovăitor un bătrân cu strai negru. Se înclină în faţa tinerei căpetenii şi grăi cu voce întretăiată:
- Dumnezeu te-a scos în calea noastră, Luminăţia ta! Eu sunt Jurek, preotul din Klatonice şi în căruţele astea am îngrămădit tot avutul nepoţilor mei, Jurkemik şi Marenka, bieţi orfani a căror mamă mi-a fost soră. Ei şi cei trei argaţi sunt singurele suflete care au scăpat de pârjolul ce a căzut peste noi. Spunând acestea arătă către un băieţandru de vreo cincisprezece ani şi spre o codană cu ochi albaştri, cozi groase, de culoarea paiului de mei la sfârşitul lunii iunie şi gropiţe în obrajii îmbujoraţi. Celelalte cuvinte Gero nu le mai auzi, căci se scufundase în lumina albăstrie din ochii codanei…

Roumanie vivre dix jours dans les manifestations! Personnellement, je pense, en dehors de quelques privilégiés, y at-il roumain qui sont satisfaits de la vie qu'elle mène ... Tout le monde veut plus et mieux, mais malheureusement ... courage sauta centaines de roumain avec l'âme pure qui dans Place de l'Université est impressionnant. Dites une centaine, pour qu'ils ne croient pas un message ultras violents propre qui est sorti juste pour faire un plat, ou conduit par des aspirations stupides comme, «... donner aux gars vers le bas et obtenir nos certificats révolutionnaire!". Juste ne pense même pas qu'ils sont outrés du fait de cette tentative, l'approche de confisquer les gens honnêtes militants d'opposition de protestation a eu assez. Orban qui lui est arrivé deux fois, et des pancartes que les manifestants montrent clairement les personnes pauvres sont malades de tous les politiciens qu'ils jugent coupables, sans exception, si le pays a atteint. Considéré comme un dernier recours pour l'élection gain en capital, les dirigeants de protestation voulait exploité par la USL, qui a organisé jeudi dernier un rassemblement politique, mais ils étaient incapables d'augmenter ou de 10.000 manifestants dans la capitale. Messages ne contenait aucune élément nouveau pardonnez-moi-les applaudissements et scandé des slogans de leurs membres de son propre parti ne veut vraiment rien dire, donc pas de Ponta ni Antonescu a choisi de ne pas bien après cela. Le test a été effectué immédiatement, quand "mitingiştii" USL (certains d'entre eux, bien sûr) est allé à Place de l'Université et, à l'exception Mazare, ont été accueillis avec hostilité, si, pour certains, même avec froideur. Le territoire, des milliers de centres pichetează enthousiastes des grandes villes, que le nombre fixé pour couvrir la surface entière du pays, en outre, divisé chaque comté, ne donne que la moyenne de plusieurs centaines de personnes appauvries. Qu'est ce que cela? Il est mort pour protester contre la esprit roumain? Pas du tout, mais que les gens, trempées de nombreuses années de souffrance, ne veulent pas faire leurs niveaux d'insatisfaction à augmenter le pouvoir d'aventuriers. Et puis, quelle est la solution? Personnellement, je pense que tout débat politique responsable d'être impliqués des politiciens en particulier les jeunes, parce que les anciens, avec tout le respect dû, ont montré, dans son intégralité, à l'intérieur ...

Grande salle de l'auberge Golden Bear semblait trop petit dans le nouvel hôte pătrunseră et Gero Valentine et ils ont vu, avec étonnement, comme Primo et derrière le Scholden Beck et franchir le seuil et aveugle Stroch Arfuid Conseil, conjointement avec le Verre enfant.
- J'ai trouvé dans la rue, Arfuid clair, la hauteur a été dit de nous accompagner ...
- Il était de les laisser errer à travers la poussière bourg faim, et nous ne sommes pas si noble, que d'autres ne lui permettait pas aux gens avec une conscience propre avec nous ... les mots de Primo voler accompagné le coup d'Etat de poing assis avec le bruit des planches épaisses de la table, ce qui rend talgerele et stacanele aux salades, en ajoutant, de ce que nous avons rempli ... Il n'y avait jamais vu si en colère ...
- Ne comprenez-vous pas que le duc a reçu comme il se doit? Rinaldo résonne voix agréable.
- S'il n'avait pas été Bretyn Ostarnecz l'heure actuelle, si elle n'est pas aussi pesé vieux fou, on nous demandait de payer les frais que nous ont campé sur ses terres ... Cela nous a permis de trois jours pour se reposer les hommes et animaux et puis on voit la route. Dit qu'il est calme et ne se soucie pas si d'autres meurent dans un incendie torturé ou OFF les armes en acier ...
- Dois-je brûlée au duché, et de tuer un reitteri quelques dizaines de se rappeler ce que c'est que la guerre. Si vous me commander, venez avec Gherby et ses bandits avec mes coureurs et de les mettre sous les murs du palais en feu! Que l'esprit pour apprendre à discuter d'un soldat ...
- Je pense que vous êtes en mesure, Rinaldo, mais ce que je gagne? Vieil homme viendrait à se battre pour leur impiété et les gens innocents necugetarea subirait, ni ne comprennent la leçon. Mots de Primo sortit lentement, collé, comme si dans une amertume sans fin ... Je ne vais pas attendre que la moyenne pour les trois jours, jour après jour campé à l'aube et aller vers l'est. Il brûle la terre injustice flammes et moi fourmi m'a grandes mains. Après que nous mangeons, Gero laissera les gens se précipitent pour prendre des nouvelles, ne laisse personne dans le camp, parce que je ne veux pas des espions parmi nous, ou fugitifs de service du duc empoisonné.
- Si vous souffrez, votre taille, peut partir maintenant, pas faim ...
- Tout à propos de! Pas de Primo ressemble encore plus de l'assombrissement ... En temps de guerre, fils, juste une voix se fait entendre, le capitaine, et nous entrons dans l'assassiner la rougeole ... je l'ai dit après que nous mangeons ...
- Que ces saucisses sont bonnes, et le maître aubergiste grande ou chef dispose d'une variété, les eaux calmes Vaskaly Saint-Valentin mordre une saucisse géante, la graisse qui fuyait. En venant ici, donc je pensais que je l'étouffer avec mon propre balle ...
- Laissez-nous l'honneur et les saucisses et la bière aubergiste de nouvelles, mais dans la mesure où nous avons pour notre état et aucun peuple ne doit pas nous faire voir que nous dépassons la voix du nombre stacanelor capitaine nouveau ... calme, mesuré comme io savait depuis les jours de la paix ...
- Pour moi, ce n'est pas un Juif trăznească si vous cuisez plus d'un dumicaţii Vaskaly Virula immense soupir ce genre de choses sur sa gorge et ...
- J'ai lu dans votre voix, les enseignements, un désir et un sentiment que je n'ai pas entendu parler avant. Peut-être que vous êtes jolie femme dont vous parlez ...
- Faites attention à ce que vous dites, Orbu! Alchemist filé ses yeux bleus, effrayés des éclats de rire et Rinaldo Buchwald internautes Beck de Stroch Arfuid Scholden et l'air perplexe, puis Gero, mince sourire, ils lisent:
- Virula femme mère de sa hauteur, Orbu, donc ne pas prononcer de telles paroles.
- Tendresse et la nostalgie, les amis, ce n'est pas la même chose que le désir, si je consentais, et le capitaine compris, car il n'a jamais levé mot de reproche ...
Primo enveloppe les aveugles et l'enfant avait l'air, il était devenu chaud et lourd comme une nuit d'été lors de la mastication plus facile, le temps sobind longue en temps, le gobelet. Enfin, dire:
- Comment savez tous, le Conseil Blanc Pays Wolf, qui ne voit rien et il est difficile de lire simplement toucher et l'ouïe chaque événement et chaque son?
- Et toutes les âmes que vous voulez dire le Chieftain puissante ... ne font aucun effort, de sorte que mes pensées viennent avec quelques mots et furieux auditeurs, d'autres le célébrer, d'autres les faire réfléchir. Aucun, cependant, à vous et à apprendre, pas écouté beaucoup d'attention ... Pourquoi ne pas vous me dire "Orbu", comme tout le monde?
- Pour qui voient plus que tous les gens que j'ai rencontrés. Et vous savez ...
- Si vous avez saisi cela, vous êtes un véritable choix. Vous devez prendre vos morts à la frontière, vous irez avec eux, les terribles événements, mais vous devez les pousser sur la plupart d'entre eux, les événements de poids, et vous devez vous avez de nombreuses soirées et matinées la femme a le nom que vous portez Virula enveloppement de la fourrure, la coulée à refroidissement des os commencent à vieillir ...
- Sur ce, où que vous le savez, Orbu? Vaskaly curieux fu ... Ne me dites pas qu'ils sont écrits dans la pierre de l'air et n-n et de fer, ou le Juif saucisses, que je te crois! sinon, je vais lui téléphoner pour prendre encore plus chauffée qui a mis trop de graisse de mouton et refroidi, la nouvelle menace de nous détruire toute nausées. Comment la bière est trop faible pour entraîner des nausées et chef permet de ne pas boire plus difficile, quoique si bien que je pourrais utiliser du cidre maintenant, le meilleur remède et les navets cuits au four sont quelques-uns des aiguillons avec aromaţii neuf saucisses flamboyante! et des cris en disant commande publicain de les faire sortir, tandis que l'aveugle a donné réponse ...
- Pas de pierre, l'air et des métaux a obtenu la réponse, mais à la lumière de ses paroles, parce que les signes sont partout ... J'ai la grâce de les comprendre, vous laissant sur le sort des autres signes qui vous entourent. Glad maintenant, pour les jours à venir, et terrible ... ne sont plus prises en compte, pour les saucisses et la bière font qu'il est plus digne de leur attention, alors qu'il fait la tête de son court Primo signe Primo, que sabots de chevaux peuvent aller dès qu'ils ont entendu dans les rues hochet tânăruli rondes en pierre. Sur les affrontements et que Primo tous vu comment aveugle, il fait partie d'un Verre saucisses enfant grasse, qui a glissé deux navets, presque chaud, dans son sac ce qui a été passé, à travers, par-dessus son épaule ... il était assis main aveugle par habitant et de l'enfant, secoué par un spasme, navets de son sac et son soioasă s'assit sur le poids des planches épaisses ...

Le règlement était petit et pauvre en elle plus que quelques huttes et le renforcement des petites salavaseră, couvertes de terre et de mousse, qui a eu lieu à l'église. Peut-être les voleurs qui ont éliminé l'endroit n'était pas si sauvage que dans d'autres et après jefuiseră bodroanţele rien église, cruţaseră et cabanes environnantes. Ou est-ce l'humidité pauvres éteint le feu, qui n'a plus eu le temps de consommer. Gratuit hurlement du loup d'un désert et que les gens essaient oricâît ont été étaient-ils, leur cheveux se dressent sur les cols. Autres Beast Howling leur répondit, la forêt qui est descendu juste au-dessus du règlement ruiné et fornăiră chevaux effrayés. Avait envoyé une demi-douzaine de chevaux et capturé, chargé en partie avec des voleurs de proies dans leur village, deux des bandits et un serviteur, tous légèrement blessés, huit autres chevaux avaient été arrêtés pour la bande. La division dans des huttes de pauvres, des chevaux de logement et les mangent dădură et allumé un feu en face de găteje bisericuţei pin humide, ce qui a attiré plus de fumée, mais ils ont été habitués, comme tous les soldats, de prendre conseil auprès du feu. Fonctionnaires ont commencé à pregăteascvă la nourriture et tous les sentiments qui ne disposaient pas allées Virula animés. La nomination de garde parce que rien n'avait négligé aucun bande de voleurs, de même que sans formation, ils seraient venus si il déchira la somnolence HAC doux sommeil. Après le dîner, facile, la plupart des soldats sont tombés endormi tout de suite, d'autres sporovoiră un certain temps que brouillard de la nuit comme un linceul doxie, douce et lisse ... Dans la matinée, a montré que la météo a commencé à changer, une chaleur d'alcool, timide, en passant le brouillard lames. Les hommes strânseră la pointe, moins de garde qui, à cause du brouillard, en essayant d'attraper avec des oreilles, aucun bruit venant de la forêt ou du haut plateau et nu ...
- Peu importe la façon dont la faiblesse serait voleurs, Votre Altesse, sont nombreux et bientôt nous ne traiterons pas avec eux ...
- Vous n'avez pas, par exemple Primo, jetant les lumières noires de ses yeux qui parlaient Gherby, révélant les craintes de son peuple. Nous allons à bourgs renforcées après que nous allons attendre ici sur Rinaldo, pour voir quelles nouvelles nous amène, et il nous sera joint à tous les endroits cuăţare bande, ou que nous recevons l'autorisation de recruter des gens et des lieux nouveaux propre. Jusque-là, le repos, mais pas de Rinaldo ne peut pas retarder trop longtemps ... la nature de personne à s'attarder ...
- C'est une étrange guerre, que nous n'avons pas vu! Vaskaly rompit le silence. Je n'ai pas la foi que notre chef n'a pas rencontré de telles circonstances. Nous ne combattons pas avec de vrais soldats, mais les multitudes qui ont tout perdu et de l'humanité, si elle vient à la fin du monde. J'ai vécu plus longtemps que certains d'entre vous, mais comme les gens se déplacent dans les bois, à vivre avec les bêtes sauvages fuir leurs pairs, je n'ai pas vu. Cependant, il était une guerre sanglante, tout excès serait fait, les agriculteurs sont restés dans leurs lieux, aujourd'hui, c'est différent ...
- Chaos a, en effet, possédait l'Empire, mais les choses vont s'installer, parce que les nobles se rendre compte que si elles ne sont pas nettoyer l'endroit, tout est désolation et la famine et la maladie et de la débauche sera frappé pire que la guerre. Vous avez seulement besoin d'une main de fer dans la tête des affaires et toutes les pistes dans leur milieu naturel de la gelée. Primo en mesure de mettre la main tranquillement dans les cœurs des hommes, parce que ses mots veneaiu déterminé comme si tout cela serait perçu, peut fournir un témoignage à ce sujet.
Et les choses sont certitudes quand l'aube du lendemain, ses hommes viennent Rinaldo. Les chevaux fatigués tremblaient et de la mousse en découlait.
- Avez-vous hâte, mon gars!? Primo demandé après que j'ai répondu à l'heureux saluutul ...
- Nous avons précipité votre royaume, nous avions peur de ne pas être besoin de nos bras ... J'ai entendu dire que ces pièces commence à la tête d'un, Otto, à quelques centaines de voleurs.
- Le problème que je l'ai fermé, mon garçon. Il n'ya pas de Otto dans ces régions ... Certains des combattants ainsi que Flaggel dirigée, forte Rasera le dénouement de son italien sur le résultat a été la confrontation avec les hommes d'Otto.
- Quelles nouvelles nous apporter?
- Sud de Bayreuth, près bourgade Creußen, formaient une sorte de confédération des petites et noble seigneur est venu de Bavière, la Hesse et de Thuringe, déterminé à éradiquer ce mal, jusqu'à ce qu'ils atteignent leurs terres. Bayreuth est protégé de la garnison grave, mais le comte von murs Lam peut être déplacé à se joindre à eux, parce que la ville serait laissé sans défense, et le juge lui a demandé de rassurer les gens et de donner l'assurance qu'il resterait en place.
- Qu'est-ce qui se passe avec les confédérations parliez? Vaskaly demandé.
- Il ya environ huit cents épées, mais j'ai une règle, d'autres personnes dur, apprendre les guerres. Ils et quatre armes à feu, sur le terrain de lumière, plus deux mur avec chariot fixe. Renforts ont été en attendant de venir un hymne noble combat a également ordonné de les prendre à la guerre. Je leur ai dit que je peux apporter le chef et je vous ai demandé votre royaume. Un couple d'entre vous le savez, parce qu'ils ont combattu sous le commandement de Domazlice starostelui ...
- Jiri? Qu'est-ce qui se passe, c'est le haut-parleur, c'est ma petite manquer de lui et surtout de la bière et l'hydromel guilde? Valentin libre Vaskaly question.
- Je crois comprendre qu'ils sont sous les ordres du prince de Hesse, en baisse de près de Carlsbad avec des troupes et jouit d'une grande renommée en tant que combattant, qui est célèbre ...
- Confédérations dire que nous sommes confrontés, bébé?
- Oui, grand Flaggel, comme une aubaine ...
- Mead et de la bière?
- L'abondance et les gens désireux comme vous et Magistère Valentin qui enseignent que les peaux à fouetter et le baril plein ...
Éclats de rire sont les perplexités Gherby, qui ne comprennent pas pourquoi rire des soldats et le plaisir trouvé dans le soufflet d'épuisement avec des boissons qu'il ait jamais goûté. Il se sentait, cependant, que le temps est venue effusion de sang et que c'était à frémir les narines de large avec agitation, car je pouvais sentir la mort ...

Beaucoup de ceux cru possible ... pas encore arrivé! Dans mes prédictions Je me suis fié, notamment, les éléments de la connaissance profonde des caractères qui génèrent ces événements, mais, surtout, sur le bon sens, mais il n'est guère une marque dans la vie politique roumaine n'a pas sa place ... Par exemple, comment penser, celui-ci avec plus de deux décennies, que Ion Iliescu aura le culot de tenter de serrer la main avec l'ancien roi de la Roumanie et mai et le déluge de mots totale de louange à aborder? Et pourtant ... il a été possible, comme preuve que ces choses se sont passées. Bien sûr, mutant politique qui a récemment examiné une bonne partie de la population semble que saint Jean Chrysostome, un geste motivé par le fait que l'ex-roi a joué un rôle dans l'acte de trahison à partir du 23 Août 1944 ... C'est tout ce que la nostalgie communiste , les battre à venir! Eh bien comment pourrais-je pas! Ce qu'ils oublient de dire Ion Iliescu et ses apologistes, c'est que le maréchal avait reçu, en passant par Stockholm, un télégramme de Moscou par les Russes ont accepté les conditions d'armistice proposées par le maréchal. Cela voudrait dire, cependant, l'ex-roi, les communistes camarilla joué aucun rôle dans ce travail, ce qui aurait réduit la possibilité de survie politique après la guerre. L'arrestation du maréchal, le pays livré à l'Armée Rouge à 160.000 soldats et 12.000 officiers roumains, fleur de l'armée, a été désarmé et envoyé à l'emprisonnement dans le goulag soviétique! Réparation peu geste il ya 67 ans, ex-roi a refusé de serrer la main de pharisien communiste, mais je suis sûr que le coup ne va pas aussi loin, avec plus tôt pour début des années 90, lorsque Ion Iliescu a refusé Ilitch venir en le pays. Et de penser que la fortune est en attente ici ...

Înainte de căderea întunericului, la cuptorul cel mare, din vecinătatea grajdurilor şi padocului, focul lumina roşiatic obrajii femeilor care frământau pâinea sub atenta supraveghere a Virulei. Printre femei se mişca ferit şi Francisco care binecuvânta copăile cu aluat, în care femeile meştere, amestecaseră, după o reţetă ştiută de Virula, făină de mesteacăn şi de ghindă, astfel încât pâinea să se întărească rapid, să fie ferită de mucegai şi să fie săţioasă. Ferindu-se de urechea ascuţită a capelanului, bătrâna mai slobozea printre buzele subţiri şi un descântec pe care-l ştia de demult, astfel că bărbaţii ce vor mânca acea pâine să fie feriţi de răni şi dacă le este scris să primească Moartea, so facă fără chinuri şi fără ruşine…
- Helena, mişcă-ţi târtiţa mai repede, nu mai căsca ochii după Gero, că băiatul e la sfatul bărbaţilor acum… Fata pe care-o înfruntase îşi ascunse privirile umede ale ochilor albaştri sub umbra cozilor groase, blond-arămii, iar roşeala din obraji se putea pune uşor pe seama focului din apropiere
În faţa Bisericii, pe bănci scoase chiar din sfântul lăcaş, pe piatra rotundă sau pe butuci aduşi în grabă, bărbaţii satului stăteau la sfat, având în mijlocul lor un foc ceva mai mic decât cel de la cuptor. Cu toţii sorbeau vorbele celor ce se încumetau să-şi spună părerea, cu toţii priveau să vadă ce va spune bătrâna lor căpetenie.
- În sat vor rămâne douăzeci de bărbaţi, între care Dighenis Volomides şi Starek din Mlada. La război vom pleca ceilalţi, 46 de călăreţi şi 51 de pedestraşi, plus cei 18 slujitori. Tot aici vor rămâne şi Valentin Vaskaly, precum şi Virula… Francisco va merge cu noi…
- Ba pe mine să mă scuteşti de asemena corvoadă! Cu toţii întoarseră capetele să-l vadă pe cel care se opunea deciziilor căpeteniei, dar în clipa următoare chipurile li se luminară de zâmbet. Acoperit cu o pătură miţoasă, Alchimistul se apropia greoi de foc şi de sfat. Dacă bietul capelan poate să meargă la război, eu de ce n-aş fi în stare? Aici nici nu prea sunt de folos, în vreme ce lângă voi mă simt mai în siguranţă decât în mijlocul garnizoanei de la Praga…
- Faci cum doreşti, Magistere, eşti un om liber, nu te afli sub ascultarea mea…
- Mulţumesc! Aici m-ar oropsi maştera de Virula şi m-aş ofili ca firul de spânz când se pişe vulpanul pe el… Pe urmă, cum să lipsesc eu de lângă prietenii lângă care am petrecut ultimii ani? Nu mi-aş ierta-o niciodată dacă n-aş fi lângă Flaggel când dibuieşte el burdufurile cu băutură în corturile duşmanilor, sau lângă Rinaldo când află metalele rare… Bărbaţii continuau să râdă, în vreme ce căpetenia le făcu un semn scurt cu mâna, că mai are de spus unele lucruri.
- Cei care vor rămâne aici nu se vor mulţumi doar să vegheze, ci vor trebui să facă cât de multe provizii vor putea. Dighenis, să scoateţi cât peşte veţi putea din iaz, să-l săraţi şi să-l afumaţi, să puneţi capcane pentru vânatul mic şi să uscaţi carnea la fum de ferigă uscată. Nu se ştie dacă nu va trebui să ne retragem aici, cu duşmanii pe urmele noastre, iar atunci orice fărâmă de merinde va conta. Starek, să cureţi cu oamenii pricepuţi, sau pe care ai să-i înveţi, cele două fântâni, astfel încât să nu fim în primejdia lipsei de apă, să grijeşti de rezervele de smoală şi să pui băietanii să usuce şi să cioplească ramuri drepte, de ulm, pentru săgeţi. Vârfuri şi pene ai din belşug…
- Aşa se va face domnia ta!
- Căruţele le luăm cu noi? întrebă Swigge.
- Nu, de data asta, nu! Ne-ar încurca, iar zgomotul lor se aude de departe. Bagajele le vom căra pe catârii de povară şi pe caii de schimb, iar de corturi n-avem nevoie, nu suntem o trupă suficient de mare încât să ne îngăduim tabere întărite, după rânduială. Vom lupta ca muntenii, căzând pe neaşteptate asupra vrăşmaşilor.
- Iarna-i încă-n putere, domnia ta…, îndrăzni Luccero, un fost lăncier rămas fără un ochi şi fără mâna stângă; el avea să rămână în sat…
- Aşa-i, dar de trei nopţi se aud zăpezile pârâind pe coastele muntelui, semn că vremea se îndreaptă. Aici suntem sus, dar în văi soarele a început să prindă puteri şi în cel mult o săptămână iarba are să încolţească. M-am gândit şi eu la asta, dar ştiu că sub poala pădurilor caii au să găsească iarbă să pască, chiar dacă puţină şi firavă, însă drumul le va face mai bine decât şederea în grajd. Mâine să puneţi flăcăii să-i plimbe cu rândul în padoc, să le cercetaţi copitele şi potcoavele, în două zile după venirea lui Gherby, plecăm…
- Sunt aici, Luminăţia ta! Cu toţii se înfiorară, căci nimeni nu-l auzise pe haiduc venind alături de ei…
- Ce-ai izbândit? îl întrebă Primo, încercând să-şi ascundă surpriza.
- Na trebuit să mergem prea departe. La mai puţin de cinci mile de aici am găsit tabăra unor tâlhari care petreceau fără griji. Nu aveau nicio strajă, se hârjoneau cu femeile din Olmsbad pe care l-au ars din temelii, iar pe bărbaţi i-au ucis în chinuri cumplite. Am văzut câteva cadavre şi mi-a fost de ajuns.
- Prinşi aţi luat?
- Trei, care se aflau mai într-o margine, doborâţi de băutură. Oamenii mei vin acum cu ei. Nu trecu mult până când cei patru oameni ai lui Gherby, având între ei cei trei prinşi, se apropiară de foc. Haiducii îi puseră în genunchi pe prinşi în faţa căpeteniei, în vreme ce Gherby se apropie de cel mai făţos dintre ei…
- Spune!
Prinsul aşeză un scuipat gros pe vârful încălţării haiducului, iar acesta luă un vreasc din foc şi il apropie de barba rară, gălbuie, care dispăru în tăria flăcării, pielea încreţindu-se ca mâna zbârcită a Virulei. Răcnetul prinsului străbătu liniştea pădurilor…
- Dacă ştiam ce aşezare cuprinsă e aici, nu mai zăboveam la amărâtul ăla de sat, veneam şi vă spânzuram pe toţi…
Haiducul vru să apropie iar vreascul de obrazul mutilat, dar Primo îl opri cu un gest.
- Câţi sunteţi şi sub comanda cui luptaţi?
- Suntem aproape şase sute de oşteni care-am luptat sub flamura graffului Waldemar de Cytonice, dar grafful a murit şi noi am rămas să ne găsim singuri norocul. Până la primăvară, când vom fi iar la căutare, ne agonisim traiul cum putem…
- Ce fel de oşteni?
- De toate felurile, pedestraşi, călăreţi, ca-n orice oaste, destul de mulţi ca să vă spulberăm… Eu zic să ne daţi drumul şi am să vorbesc cu Otto, căpetenia noastră, să fie blând cu voi…
Primo se uită lung către Starek din Mlada şi-i spuse cu glas domol:
- Să-i pui în lanţuri şi cu ei să cureţi fântânile şi să faci muncile grele! De vor încerca să fugă, să-i omori pe loc! Cât despre blândeţe şi despre întâlnirea cu Otto, vom mai vedea…
Prinsul mai încercă să spună ceva, dar vorbele lui Vaskaly îl amuţiră şi-i ridicară părul neîngrijit şi murdar în vârful capului:
- Nici nu ştiţi că vieţile voastre au intrat în puterea şi-n voia Syrianului şi-a oamenilor săi, atunci n-aţi mai crede că sorţii vor fi de partea voastră…

Auzisem de multă vreme că profesorii universitari-bărbaţi (ba chiar şi de unele femei!) solicită favoruri sexuale din partea studenţilor de ambele sexe şi au circulat şi mai circulă încă legende despre astfel de cazuri chiar şi în tânărul mediu universitar severinean! Multă vreme nu am dat crezare celor spuse, dar iată, se nasc cazuri la nivel naţional, iar eu nu am dreptul să nu mă întreb dacă cele auzite până acum şi tratate ca simple snoave nu sunt, cumva, fapte reale… Cum sa lansat moda colecţionării de diplome universitare, foşti gimnazişti cu acute probleme de promovabilitate au ajuns studenţi „de zece”, ceea ce face îndreptăţită orice suspiciune şi dă apă la moară celor care nu mai iau în serios nicio revendicare venită din mediul profesoral, pe baza unei morale proaspăt împământenite: „Cei urâţi plătesc, cei drăguţi…”… Şi uite aşa, să vezi generaţii de specialişti, gata să ridice ţara umăr la umăr cu marile puteri ale economiei universale. Acum îmi explic şi de ce trepăduşi de prin fel de fel de profesii, indivizi fără vocaţie, faultagii notorii ai culturii, se dădeau peste cap să devină cadre universitare, sau măcar colaboratori, ceva, astfel încât să-şi întregească CV-ul amoros, rămas sărac dacă exceptăm momentele de trăire intimă. Păcat şi ruşinos în acelaşi timp! Cineva a venit, de curând, să-mi povestească lucruri care se întâmplă în mediul profesoral şi vă mărturisesc, cele auzite mi s-au părut atât de scabroase încât am refuzat să mai ascult. Pe lângă astea, filmuleţele cu profesoarele bătrâne străduindu-se să înghită indivizi păroşi, mi se par glume de copii! Că toate astea au ajuns practici universitare şi nu mai şochează pe nimeni, totul fiind luat în glumă şi trecut cu vederea la o bere rece, la terasă, este înspăimântător, dar ceea ce urmează, daţi-mi voie să cred, este şi mai rău…

Percée et le nez au-dessus, qu'en partie convaincu que le choix des ex-combattants est le meilleur, le premier évêque Jeronimus quitté le camp. Est alors intervenu Chevaliers Teutoniques menés par Manfred von Paulen, qui a immédiatement adopté l'avant-garde. Après trabanţii de fer d'infanterie germanique, les archers et les hors la loi chypriote sauvage, puis le groupe des chefs militaires. Enfin, comme pour aider retard ariergărzii seront nécessaires, lanciers Hagen. Après ses chariots à bagages, des fournitures et légèrement blessé. Les blessés les plus sérieux ou privés de possibilités qui restent dans le camp, avec des feux brûlants, tandis que la vague de la défense avait été faite gars avec des souches d'armes soutenus par eux, de sorte que les feux de lumière du matin ou ce qui allait arriver à croire que le camp est gardé par des sentinelles, comme d'habitude ... Primo et ses hommes seraient retardés pendant environ deux heures, puis silencieux comme des ombres, laissant la bande après le retrait. Virula avait quitté le panier où était Rinaldo co vilaine blessure à la hanche, où j'ai collé une machine à coudre se révolta Bohême, mais Francisco, vrusese entaillé la joue hip-n va pas avec le convoi, est resté près de son vieux camarade, que et Gero avait avec Wolf contre l'insistance Virulei. Malgré l'attaque violente et le manque de formation de ses habitants, Primo avait perdu non seulement six combattants et a été légèrement blessé environ deux douzaines, mais cela ne compte pas, au contraire, savait que leur donner un char. Cependant, qui voulait pouvait prendre parmi les pedestrimii noble. Celui qui devait rester avec la suite épiscopale reste cavalerie, près Gunners Neurath. Neuf sélectionné zdrahoni moins peur que les autres et lui donna sa main et Swigge part que dans les autres groupes. Briser, avec des cheveux gris laissé libre sur les épaules, se dirigea vers le renforcement de Little Primo de l'Artillerie, où il trouva Paul Neurath avec deux jeunes hommes, ils ne savaient pas. Il était assis à côté d'elle et se pencha lui artillerie de parler:
- Ils sont les deux commandants des troupes qui resteront avec moi. Un trop grand nombre ne peut pas donner des conseils, je n'ai jamais commandé autre chose que mes armes, je sais que cela ne ... plus vous aurez à faire un plan de bataille de votre règne en tant que le plus honnête, nous ne périrons pas pointilleux comme des imbéciles ...
- Votre nom et où vous avez combattu? demandé à l'ancien lancier ...
- Je suis Steno, a déclaré que tenue plus militaire garde sergent palais épiscopal à Lubeck.
- Avez-vous déjà combattu?
- Jamais, votre royaume! recrues ont appris à marcher dans la formation, à empêcher que des armes et de gardiennage correctement processions pour célébrer, de ne pas trop encombré et fidèle à ses prêtres en colère. En disant cela, Steno crache dans la poussière des pieds ... Jusqu'à présent je n'ai pas entendu bruit du canon et j'ai vu verser tant de sang, tout comme celui que j'ai vu une performance et blessés mourir ...
- Et vous? Primo fixer leur regard dans les yeux de la deuxième homme ...
- Je suis Jiri Mladcek, près de Bleznice.
- Bohemi?
- Oui, ma famille est gent générations vieux dans la rue. Nous étions sept frères et je suis allé chercher la chance ... Je fendue dans une célébration de voisins avec l'épée deux jeunes hommes de Straha et papa m'a conduit à un parent qui est le nôtre, l'écrasement de l'évêque de Lubeck, d'avoir à le comprendre avec des victimes. Comment avait le cheval et l'épée ne sont pas les paysans, ont été reçues pour l'évêque şoale emploi, le logement, les repas, et une demi-ducats par an ...
- Vous menez les cavaliers les?
- Moi, votre royaume!
- Combien pensez-vous avoir?
- 83, dont 11 ont été légèrement blessés, mais ils ne peuvent tenir en selle ....
- Maintenant, écoutez-moi, je serai bref parce que je m'attends mes hommes, nous devons aller ... Si vous êtes conduits par un certain grain de beauté, de déjeuner-n attaque ... Lorsque vous atteignez 300 marches, vous Jiri , obtenir vos hommes dans une attaque frontale, le piège, regroupés comme si vous étiez soldats de profession. Flammes Coateţi rugit et les narines, si vous le pouvez! Après la collision, relâchez votre côté droit et le groupe avant de faire courir la volée pour les canons de Neurath. Je dois vous suivre, pensant ce un piège ou non ils sont utilisés pour les canons incendie ... la race de cinq à six miles, mais pas de tour par nous et aller là où Dieu vous guider! Méfiez-vous pris à tomber, parce que vous êtes une nation et d'une loi et ils vont semer la terrible ...
- I avec mes hommes ce qu'ils doivent faire, que ton règne? demandé Steno.
- A présent, vous pensé soldats désormais trop! Ne pensez pas que des colonies de peuplement dans les formations de combat sophistiqués. Asseyez-vous avec des fusils et quand vous êtes battu comme si le monde allait finir. Le reste doit prendre Neurath soins. Si vous ne pouvez pas attaquer jusqu'à la fin de la soirée, prenez ceux qui peuvent marcher et courir la lumière la nuit. Laissez les blessés ici, de toute façon ... en disant qu'ils n'ont aucune chance avec trois montants. Les deux jeunes accueille courte tête, l'embrassa et lui bloque Neurath deux sont en mélangeant pendant quelques instants ...
- Maintenant, allez dans votre royaume, les artilleurs dire, je suis désolé que nous avons rencontré en des temps meilleurs ...
- Moi, Tunaru, mais je n'aimais pas la façon dont la guerre se termine, nous y entrent comme étant dans un ivres, maintenant larmes chaque camarade qui lissa ses cheveux hors ... et l'a attrapé le bracelet en cuir sur enfin tourna sur ses talons et laissé les gens qui l'attendent. Il a donné son signal en bande de peu et commence lentement. J'ai appris à forcer les gens, en particulier la façon dont les être long et difficile. Le frottant son haut de démarrage, avec une crinière hirsute, Wolf, laissé libre par Gero. Francisco est allé d'un côté avec les genoux noueux race noire retroussée ci-dessus. Son visage était frais entaillé à la tempe gauche à son menton et blessure à l'épaule a été pris dans les fesses sur Virula. Rosaire pendaison de doigts sains. Au cours de moins d'une heure a eu à monter ... Quand l'aube marchait un mile, en s'arrêtant au lieu Primo et oublier une fois que le camp où ils ont vu des flammes sur le point d'éteindre les incendies. Il savait que si elles avaient pris de si loin, sera un jour la lumière ... Eh bien, comme des fugitifs, et non pas ceux qui ont été laissés pour couvrir sa ...

Il frappa tous les terrains, à partir des murs de Byzance aux plaines bleuâtres de la Flandre, ses fortes cordes bras étalon cavalières fortement flanc gauche, où tous les yeux se déplacent à la fin vivement. Près de trente ans avaient des lances dans le flanc, à partir de laquelle a commencé le comte, où ils s'assirent l'autre pilier de la bande avant de porter le tonnerre des sabots sur le sol bondit squelette d'acier recouvert d'étalon lourd brocart valtrapuri. La main de fer sous sa forme actuelle, toujours en alerte, signe de la mort mis en bois dur de la lance ou l'acier poli de l'épée à deux tranchants. Primo camarades qu'il numiseră parce qu'il était le premier à compter le premier à être assis à côté bannière flendurită, le premier commandant de répéter les ordres, la fléchette première va attaquer la corne se mit à sonner. Ne pas déranger personne jamais vu, pas vu en colère, mais pas heureux. Caché par la garde d'acier, son visage était toujours détendue, tout comme l'intensité des yeux noirs, par la voie et garder les yeux ouverts, ou d'affiner leurs yeux, être capable de deviner comment il a été porté. Même le plus proche ne se souvenait plus que son nom, John ceux qui sont morts avec lui înrolaseră beaucoup ou avaient installés dans les foyers pauvres, avec beteşuguri profonde, avec une grande angoisse des âmes cachées existé aucune pitié. Étaient sans travail, a tenté de ménages trouvés, et même des familles, malheur à leurs vies. Eşuau, enfin, dans la liqueur stacanele, leurs têtes écrasées dans n'importe quel combat qui ne pouvaient pas faire face, les bras ne sont pas familiers avec d'autres outils ţăpoaiele par le ménage ... Et là, la vapeur dernière de la vie suspendue les yeux, regarda à gauche, à la force et la protection de Primo, rendant hommage aux années d'exhortations à partir de là est venu ... Enfin, il est trempé, les genoux ne sont plus aussi facilement avaient été en mesure de freiner les étalons énormes, bras gauche commençait à engourdir comme bouclier énorme de barres d'acier épaisses de chêne cetluit et de bourdons sur les yeux noirs de la dérive du brouillard de jusque-là des eaux inconnues. Avait quitté le groupe, a quitté la place d'un autre, fléau énorme, mais il est allé le prochain. Resté dans des charrettes, réparer les liens brisés, réparer les selles et autres pièces de harnais, était le meilleur dans ce qu'il a fait, et les mercenaires anciens qui ont combattu pour le droit ou derrière lui, l'a amené à affiner paloşele. Nous croyons que Primo connaît quelques sorts, il n'avait jamais été sérieusement blessés, juste une coupe à travers le visage et cassé la rotule gauche, alors maintenant la marche avec la jambe raide, sinon ... rien ... Il était assis dans ses auvents panier, dans laquelle il a dirigé la vieille armure, toujours poli, avec des sangles huilés et peigné comme panache serait prêt à rejoindre le groupe. Toujours dans le panier qui a tenu et le soufflet et la roue de grès grande, la pédale pour la paloşele forte. avait frotté de graisse et les mauvaises herbes avec de l'acier, de sorte que la mort de l'tombés au combat à venir rapidement et en douceur ... les chevaux de trait ont été conservés dans les rênes de Virula, vivandieră ancienne embouchure laide d'une chaussure de Trabant accroché, il ya plusieurs années, mais les mots et les malédictions qui sort de votre bouche ... Elle est accompagnée d'Primo, la formation d'un partenariat plus étranges ...

Était couchée sur le lit, face, mains jointes sous sa tête sur le plafond. Trouvez ce que cet exercice est nécessaire et se détendre. Dans les premiers instants après qu'il eut lentilles de contact, croit qu'il ne s'est jamais habitué à eux. Puis a découvert que, pendant plusieurs minutes si le blanc percé le plafond, commence à cesse de clignoter. S'élève rarement et se rendit à regarder dans le miroir, cadre en chêne ovale attaché à l'ancienne, fumé, mais avec une demande que la maison qui sert à maintenir les populations locales. Miroir, radio pick-up solide, meubles lourds et couette et les oreillers étaient les nombreux signes de la prospérité ainsi que les dunes de plumes. Dans le miroir de l'eau ont révélé un étranger visage fatigué qui n'a pas été utilisé. Plutôt longs cheveux blancs complètement tomber sur ses oreilles et se séparèrent dans le chemin du milieu pour ne pas le porter à nouveau. Sa barbe noire était gris, assez forte. avec des cheveux blancs, semblait plus épais que le noir. Vous n'avez qu'à être prudent et les cheveux décolorés quelques jours, sinon les racines noires seraient donnés, en particulier depuis une petite communauté comme il n'était pas trop se trouva des hommes, mais extravagante, avec les cheveux teints ou de l'oxygène. Des ménages a été laissé avec les parents d'un ingénieur il ya vingt ans en Allemagne. Il y mourut, les aînés sont stinseseră deux ans avant, et il a déclaré le fils ingénieur, de la souffrance après un accident de la circulation. Ici, les gens savaient que le véritable propriétaire est décédé. Lui rostuiseră actes à Constanta, de produire au service. Il était facile puisque tous ces actes sont imprimés sur du plastique. Les gens affluent à des taux et de crédits, le dépôt de copies des cartes, plus de couleurs, puis il a été spécialistes de l'informatique d'entreprise de ne remplacer que la photo ... Le tout a été fixé, deux cents dollars! Tout fugitif pourrait vivre tranquillement après que, si le calme, celui qu'il avait pris en Moldavie qu'au bout de dix ans, on mange dans le cul et a embauché une télévision locale, donc ce n'était pas le tireur. L-au prins când conducea o maşină fără permis… Lucra singur, nu făcea parte dintr-o reţea, nu-şi făcuse şi permis de conducere, un dobitoc! Mai avea două luni de stat aşa şi fapta lui s-ar fi prescris. Zâmbi subţire, el n-avea să sfârşească aşa… Îşi pipăi faţa acoperită de barba deasă; ul mai mânca, nu mai simţea nevoia să se scarpine mereu… Dacă se gândea bine, fusese chiar un poliţist talentat, dar îl nenorociseră jocurile de noroc. Elena luase copiii şi plecase, nu-i mai văzuse de cinci ani, el se aruncase în jocuri, bătură şi femei uşoare, cărora nici nu le ştia numele… Aşa căzuse în plasa lui Mateescu, iar el acceptase din prima. Trebuia să mai tragă vreun an şi pe urmă să plece în lume; atunci ar fi avut în buzunare un milion de euro, aşa-i promisese Mateescu că va ieşi din scenă… Câteodată se gândea cum va cheltui banii, cum se va distra pe vreun ţărm blând, mângâiat de-un vânt călduţ, la umbra palmierilor… Scutură din cap ca să arunce gândurile departe, nu era bine să nu fie concentrat la tot ce se întâmplă. Ieşi în curte şi aerul tare îl înfioră. Sub şopronul din spateerau câteva bucăţi de piatră cenuşie, câteva dălţi şi ciocane. Din când în când mai bocănea în bolovanii mari şi reci, aşa ştiau oamenii de aici, că ar fi un fel de sculptor… Ce uşor de îmbrobodit sunt oamenii, se gândi el şi zâmbi subţire când îşi aduse aminte cum mai bine de opt luni oamenii din târguşorul ăla de câmpie îl crezuseră jandarm care păzeşte o garnitură de tren abandonată pe-o linie de cale ferată dintr-o gară dezafectată… Moartea bătrânului venise tocmai când găsise şi el o bucăţică ieftină şi bună, aşa cum îi plăcea lui… Parcă Larisa o chema… Se speriase niţel, dar îşi revenise şi se topise urgent după ce dăduse SMS-ul de urgenţă. Bine că nu-l cuprinsese panica; săptămâna viitoare urma să-i vină scula cu cernelurile şi hârtiile şi avea să dea drumul la treabă… Un an, atât mai avea de tras! Pe urmă, marea, vântul călduţ, palmierii… Auzi scârţitul porţii şi se întoarse surprins, să vadă ce musafir nepoftit venea la el. Îngheţă…. Bărbatul purta un veston de poliţist… Când se apropie, inima îi veni la loc, era doar un veston din dotarea fostei Miliţii, omul era prea bătrân ca să fie activ, mai trăgea greoi şi-un picior, iar în mâna tremurândă ducea o farfurie acoperită c-un ştergar alb.
– Zîua bună, domnu' neamţ!
– Bună ziua, da nu-s neamţ, sunt român, doar că am stat cu tata în Germania….
– Eu pe Gelu, pe tatăl dumneavoastră, îl ştiu. Fain Băiat, am copilărit împreună… Ce mai face? Da înainte luaţi asta şi puneţi-o în casă. După farfurie şi ştergar am să vin eu mai târziu, încolo…
– Da ce-i aici?
– Langoşi. A făcut muierea şi o zis: “Du-i şi la vecinu', că lui n-are cine să-i facă!”…
– Mulţumesc frumos, nu trebuia să vă deranjaţi!
– Nu-i niciun deranj, aş fi adus şi-o glajă de răchie, da muierea o zîs că poate nu vreţi, că-ţi fi învăţat cu altfel de beuturi…, mai boiereşti…
– Nu beau spirtoase, când şi când, foarte rar, câte-o bere.
– Bere n-am, o avea la birt, da eu nu mă duc acolo. Ar fi bună cu langoşile astea…
– Tata, că m-aţi întrebat, e pensionar, e bine, stă la un centru pentru persoane vârstnice, lângă Marea Baltică…
– Adică la azil?
– Cam aşa, numai că-i mai mult hotel, plus că sunt persoane calificate care au grijă de ei, le spală, le calcă, îi curăţă, îi însoţesc la tratamente, au grijă să se distreze…
– Păi de ce la azil, de ce na venit aici, doar are casa lui?
– După ce te-ai învăţat cu un anumit confort, nu mai vi să-ţi faci singur focul, să-ţi găteşti, să-ţi speli… Acolo are tot ce-i trebuie. Nici eu n-am să stau mult. După ce am avut accidentul, mi-au recomandat doctorii să trăiesc o perioadă în natură şi m-am gândit că ar fi potrivit să vin aici… Da dumneata ai fost poliţist? Întrebarea şi-o însoţi de-un gest al bărbiei către haina de pe bătrân.
– Aaaa, ăsta, mi-o dat-o gineri-meu, el o fost miliţian, acu' e şi el pensionar, că ei iasă de tineri în pensie… O port prin curte. Ar fi bine să le mâncaţi până nu se răcesc, vin eu mai târziu după farfurie…
Bătrânul se răsuci pe piciorul beteag şi porni spre poartă, iar el rămase cu farfuria acoperită cu ştergar în mână. Pe urmă îşi dădu seama că nici nu ştia cum îl cheamă….

Cu vârful pantofului modest, cum îşui lua de câţiva ani, din bazar, bufetierul râcâia o pată de noroi care se prinsese pe mozaicul crăpat, în timp ce ochii îi rămăseseră prironiţi afară, privirea trecându-i prin geamurile murdare.
- Uite, bă, nea Pârţoi, a început să ningă, parcă aş avea poftă să ies afară, să mă mai dezmorţesc…, prea ne-am otrăvit în coşmelia asta…
- Hai, dom' şef, mai primenim aerul. Da nu ninge, sunt doar nişte vârteje, ca atunci când a murit Valică…
Ieşiră în gerul tare, de afară, iar bufetierul luă o bucată de lemn pe care o înţepeni între tocul uşii şi uşa din lemn de brad, veche, cu vopseaua verde scorojită, arătând ca obrazul unei matroane bătrâne, dat cu prea mult fard vechi, fără prospeţime, care cade în zgrume urâte…
- Cine-a murit, bă, nea Pârţoi? De cine ziceai?
- De frate-meu, Valică.
- Da parcă aţi fost mai mulţi fraţi, de ceilalţi mai ştii ceva?
- Nouă am fost. A mai mică a murit omorâtă de cai, cum ţi-am povestit, odată cu maica, de ceilalţi, afară de Valică, nu mai ştiu nimic de când am plecat din sat, parcă ia luat o apă urâtă, le-am pierdut urma…
- Şi ce spuneai de Valică? Da de ce-l chema aşa?
- Pe vremea noastră şi ţiganii dădeau nume normale copiilor, nu te-alegeai din români. E drept, mai des găseai Danciu decât Ion, da nu batjocoreau copiii ca acuma când le zice Semnal, Istoria, Expertiza şi cine mai ştie ce lighioană… Şi pe frate-meu ăsta, că era născut de anul nou, îl numiseră ai mei, că de botezat nu ne-a botezat pe niciunul, care popă mânca colac din ţigănie?, Vasile, da' o soră a noastră a vrut şi ea să-i zică cum îi ziceam noi: Vasilică. Fiind mică, na putut spune aşa, ia zis Valică şi aşa ia rămas numele. Ăsta mic, deci, Valică, atunci când am plecat din sat, sa ţinut după mine, îi curgeau mucii da nu se ştergea la nas ca să nu-mi dea drumul la pulpana hainei, zicea că ie frică că-l las, ca să scap de el. Nici eu nu eram vreun răsărit, abia făcusem 10 ani.
- De ce n-aţi rămas în sat? Aveaţi măcar un acoperiş deasupra capului…
- Păi cum să-ţi spun, dom' şef? La sărbători, de Paşte, de Crăciun, de Ispas că era nedeia satului, de Sâmbăta morţilor, ne duceam şi noi şi la Biserică şi la cimitir, ne mai dădea câte-o femeie de pomană şi peste săptămână, vara mai fierbea sor-mea, Safta, urzici, ştevie, lobodă, potoleam foamea. da la un Lăsatul Secului, băietanii satului, poate că ameţiţi de vin, ne-au spoit casa, uşa şi ferestrele cu baligă şi am trăit cea mai urâtă noapte din viaţa mea atunci. Stăteam toţi, strânşi unu-ntr-altu' şi plângeam fără zgomot, că-i auzeam cum plănuiau afară să intre peste noi sau să ne dea foc, că nu-i niciun păcat dacă omoară nişte ţigani nebotezaţi. A dat Dumnezeu de-au trecut doi gospodari pe acolo şi i-au gonit pe băietanii ăia, că altfel, ameţiţi de vin şi vrând să facă pe grozavii, acolo ne-ncheiam socoteala zilelor. A doua zi, pe ploaie şi frig, am plecat în lume…
- Şi Valică sa ţinut de dumneata?
- Sa ţinut că nu mai avea pe nimeni pe lume şi parcă cu el lângă mine aveam şi eu mai mult curaj. Ne-am aciuiat aici, în gară şi tata lu' dom' Melaiche, care era impiegat, parcă-l văd, un om mare, cu mustaţă stufoasă şi zâmbet bun, se făcea că nu-i place mâncarea de ia pus-o coana Sofica în sufertaş şi ne-o dădea nouă so mâncăm. el trecea drumul, lua trei brânzoaie, era o prăvălie cu simigerie şi plăcinte acolo, unu-l mânca el, unu-l ţinea pentru copilu de acasă, adică dom' Melaiche şi pe unu-l rupea-n două şi ni-l dădea nouă…
- Bun om!
- Bun, să-l odihnească Dumnezeu, bun ca şi fii-su. Un manevrant urât, tot ţigan ca şi mine, zicea: de ce dai dom Sîrbu, că ăsta-i numele de familie al lu dom* Melaiche, de pomană la ţigani, vrei să măînânci din mâna lor pe lumea ailaltă? Da omu' nu asculta de el, ba ne-a adus şi-o pătură de acasă, să ne-acoperim, că ne-ntindeam pe-o bancă de lemn în sala de aşteptare…
- Şi-aţi trăit aci, în gară?
- Nţţţţ! După vreo trei săptămâni a pus ochii pe noi moş Cristea, îla de venea cu căruciorul cu bragă şi cofeturi să le vândă călătorilor aci, în gară, după-amiezele, că la prânz ducea căruţul în faţa şcolii. Făcea vînzare bună şi cred că şi-n clipa de-oi muri, dacă no să pătimesc, am să visez că muşc dintr-un măr roşu, aşezat pe băţ şi dat cu poleială de zahăr. Moşul fusese luptător în Macedonia, pornise-n zaveră de tânăr şi l-au rupt cu bătaia prin poliţii. Când îţi revenise, fugise şi-şi făcuse bârlog aci, la noi, Ne-a luat el săracu, după ce-a stat la sfat câteva zile cu dom' Sîrbu. A zis că eu-s bun să-mping la căruţ, că pe el nu-l mai ajută nici braţele, nici picioarele şi ne-a luat acasă la el. Eu în casa aia stau şi acu'!!!
- Adică va fost ca un tată!?
- Mai mult, şi el şi dom' Sîrbu, parcă au fost Dumnezeu pentru noi. Ne-a spălat omu şi în fiecare sâmbătă seara umplea albia cu apă, ne băga în ea, ne lăia şi ne freca cu săpun, ne-a dat haine curate, cam măricele pentru noi, da faţă de trenţele pe care le purtasem, erau lux. Ăia au fost cei mai frumoşi ani ai noştri, mâncam pe săturate, aveam ţoale, dormeam la căldură şi, de două ori pe săptămână, când îţi rostuia dulciurile în cazane, scotea o masă mare pe care ţinea ceaunul cu zahăr pentru învelit merele pe băţ. Tot pe masa potrivea din cuţit, unul lung şi ascuţit cum nu mai văzusem, tablele de seminţe de susan prins în pastă de zahăr ars şi halviţa cu nucă şi şi ţăpligile colorate tot din peltea de zahăr. Rămâneau ţăpligi lungi, de toate culorile şi alea erau bucuria noastră, a mea şi a lui Valică, care nu mai mâncasem astfel de bunătăţi… Ne mai domolea moş Cristea, să nu lăcomim, să păstrăm şi pentru a doua zi, că altfel îi umplem păturile cu noroc…
- Glumeţ, moşul…
- Numai oamenii buni sunt glumeţi, dom' Pelcu, la oamenii răi gluma sună a batjocură şi mai bine lipsă…
- Păi şi cum a murit Valică?
Pârţoi n-apucă să-şi ducă povestea până la capăt, că văzură cum din tren coboară chestorul Mateescu şi cu cei doi subalterni, cei doi din urmă purtând nişte sacoşe mari, burduşite. Chestorul Mateescu tresări violent când îi văzu, le făcu semn subalternilor să-şi continue drumul, către ieşirea din gară, iar el veni către cei doi…
- Ce-i, bă, vi sa făcut cald, aţi ieşit la aer?
- Da ce-i, dom' şef, avem interzis la aer?
- Bă teteo, te-am citit băiat deştept, nu-ntinde coarda că se rupe!
- Lasă, dom' şef, co-nnădim… Ce rău am făcut c-am ieşit afară, eram consemnaţi înăuntru?
- Dom'le, dacă aţi ieşit doar ca să luaţi aer, şi văd c-aţi înţepenit şi uşa, semn că aşa e, e bine, da dacă aţi ieşit să trageţi cu ochiu… nu e bine!
- Păi ce păcatele mele să vedem, la ce să tragem cu ochiu? Vorbeam şi noi de-ale noastre, ni se urâse aci, pe urmă, ca să fiu sincer, aici a murit un om…
- Mda, cum spui tu, teteo! Eu plec cu oamenii mei la Bucureşti, mă-ntorc în câteva săptămâni, până atunci… leoarba, nu vorbiţi cu nimeni despre ce-a fost aici până nu limpezesc eu toată treaba. hai noroc! Se ridică greoi şi ieşi cu pas ferit, ca de hoţ…

Se auzea o muscă bâzâind şi felul în care chestorul Mateescu îşi mişca pe mozaicul crăpat picioarele încălţate cu pantofi fini, din piele neagră.
- Eşti curajos, teteo, sau eşti prost! De treizeci de ani nu mi-a mai zis nimeni ţigan… Nu că mi-ar fi ruşine, că nu mi-este, da-ţi spun, nimeni na mai avut curajul ăsta… Ultimul care a făcut-o, a fost socru-meu şi ăla doar când sa-mbătat… Nu i-am zis nimic, prostului să nu-i faci vârf, da peste vreo trei luni a venit la mine, că pe gineri-su celălalt, cumnatul meu, la prins cu minus în gestiune, cu marfă dosită, ce mai, caz clasic pentru şefii de Alimentara… I-am spus că nu-i bine să te duci cu căciula în mână la un ţigan. Cred că ar fi preferat să-l scuip între ochi, fusese învăţător la ţară, un fel de Dumnezeu pentru bieţii ţărani analfabeţi, nu suporta să-l atingi cu vorba…
- Şi l-ai ajutat pe cumnat, dom' şef? Vocea lui Pârţoi suna moale, abia se auzea.
- L-am ajutat, teteo, că era uşor, şi l-am făcut slugă pe viaţă…, pe el şi pe socrii, că pe ăla îl iubeau, nu ca pe mine…, da i-am făcut să pupe mâna ţiganului…
- Da reclamaţia, dacă judec eu bine, tot de la dumneata a plecat…
Mateescu râse subţire, mânzeşte, întinzându-şi buzele subţiri peste dantura regulată şi mai trăgând un fum din ţigară…
- De-aia-i bine că nu suntem mulţi ţigani în Poliţie, ne-am prinde de prea multe, teteo!
- Da cum de-ai ajuns dumneata poliţist, dom' şef, că ai noştrii nu se prea înghesuie la haină militară?
- Tata a fost argat la unu la oi, prin Oltenia, nu ştia carte şi când au venit comuniştii, sa înhăitat şi el cu ei, zicea că luptă contra exploatatorilor. La otânjit pe baci la urechea stângă cu ciomagul, a rămas ăla damblagiu pe viaţă, da şi asta ia prins bine…
- Păi cum ia prins bine?
- Când au fost deportaţi chiaburii, pe el nu l-au luat, că era damblagiu! Pe tata l-au trimis la alfabetizare, a învăţat cât să poată să silabisească pe ziar şi să se iscălească, aşa că l-au făcut activist de partid. Aşa a şi ieşit la pensie, instructor cu învăţământul de partid. El ma dat la şcoala de ofiţeri de miliţie, ştia el ce ştia… Mi-a fost greu, n-am să uit nici în groapă toate umilinţele şi batjocurile, până când a venit tata pe la mine, odată, pe la mijlocul primului an de şcoală. Când au văzut colegii mei cum stă drepţi comandantul şcolii în faţa lui, mi sa schimbat statutul. Am răzbit greu, da am răzbit… Iar acu vii tu, un biet căruţaş fără niciun Dumnezeu, să-mi aduci aminte de rădăcini…
- Lăsaţi, dom' chestor, că na făcut-o cu răutate, interveni Pelcu. Noi, aici, în pustietatea asta, suntem cam slobozi la gură, că tot nu avem cu cine să vorbim… Eram trei, da dom' Melaiche sa dus; acu' nu mai vorbim decât între noi…
- Nu sunt, dom'le, supărat, sunt doar uimit. Ma ghicit amărâtu' ăsta, pot să mă ghicească şi alţii… Nici copiii mei nu mai cred că sunt ţigan, sau, mă rog, nu m-au lăsat să înţeleg că şi-ar fi dat seama…
- Le-o fi fost greu să aducă vorba…
- Le-o fi, aşa cum ia fost şi mamei când l-am îngropat pe tata! Fără popi, fără cruce la cap, un stâlp de piatră cu o stea roşie în vârf, că partidul ia fost lui Dumnezeu pe lumea asta… Sa supărat, săraca, zicea că parcă suntem păgâni, da dacă asta ia fost lui dorinţa… Eu aşa cred, că a făcut bine bătrânul; trebuie să pleci din viaţă aşa cum ai trăit…
Devenise trist şi-i mulţumi în gând lui Grigoroiu care intră pe uşă gâfâind, cu braţele pline de pachete.
- Am adus tot ce aţi ordonat, domnule chestor!
- Bravo mă, hai că eşti băiat bun! Să te duci să-i chemi pe Scarlat şi pe Dobrescu, că le-o fi foame! Auzi, ca să n-avem probleme, să nu mai pomeneşti nici în vis de treaba cu armele şi crimele în serie, ce eşti nebun, vrei să ne facem de râs?
- Am înţeles!
- Aşa, ce dracu', că te ştiu din şcoala de subofiţeri, n-aş vrea să fiu eu ăla care te trimite în rezervă…
- Mulţumesc, dom' chestor, am şi uitat de treaba asta!
- Ba să nu uiţi, ca să nu mai faci vreodată aceeaşi prostie… Numai să nu vorbeşti despre ea…
- Aşa am să fac.
- Bine, acu' du-te şi cheamă-i pe băieţii ăia…
Grigoroiu ieşi val-vârtej să îndeplinească ordinul, iar Mateescu se uită pieziş la Pelcu înainte de ai vorbi:
- Patroane, poate găseşti o faţă de masă pe aci şi nişte farfurii curate, că no să mâncăm direct din hârtie, cum mânca bietul tata, din ziar, când pleca pe teren.
- Faţă de masă nu am, domnule, da farfurii şi furculiţe am, că le-am folosit alaltăieri, la pomana lui dom' Melaiche, Dumnezeu să-l odihnească!
- Păi îşi făcea pomană de viu?
- Nu, voia să-şi pomenească părinţii, îi visase… Sa stins la masă, sătul, lângă prieteni… De-aia spun, de-acu' am rămas numai noi doi…
Tropăind, pe uşă intrară cei doi oameni ai chestorului, urmaţi de Grigoroiu.
- Cum merge, Dobrescule, treaba?
- Joacă de copii, şefu', încă o oră şi terminăm, pe urmă putem să plecăm la Bucureşti… Cred că teoria aia a dumneavoastră, cu alienatul mintal, este singura variantă veridică…
- Păi sigur, hai să mâncăm ceva, să ne dezmorţim, uite şi câte-o gură de whisky, să vă mai încălziţi…
- Chiar aşa, şefu', că iar a-nceput vântul ăsta rece. Soarele parc-ar fi numai aşa, la derută…
- Ei, Dobrescule, aşa-s babele! Astea au omorât mai mulţi din şatre, la Bug, decât omorâseră nemţii cu Stukas-urile şi ruşii cu Katiuşele…
- Chiar aşa, dom' şef? se trezi curiozitatea în Pârţoi…
- Chiar aşa, teteo! Antonescu a trimis aproape un milion acolo, să li se piardă urma şi să despăducheze ţara, da imediat după ce frontul a trecut în Cehoslovacia, după iarna lui 44, când soarta războiului era clară, Stalin ne-a trimis înapoi… două milioane! Aşa a scăpat de mulţi din ţiganii de la ei. Şi cum veneau, pe vremea babelor, prin stepă, ia omorât zăpada, crivăţil şi gerul. N-aveau cu ce să facă focul, au mai ars din căruţe, unii au tras în hamuri, că mâncaseră caii şi urşii, da tot au ajuns înapoi…
- Astea le-ai citit prin cărţi, dom' şef?
- Nu, teteo, în nişte dosare clasificate, la care am avut acces… Mare lucru informaţia…
- Mare, dom' şef! Ei, poftă bună, noi ne tragem mai într-o parte… Zicând acestea, Pârţoi se sculă de pe scaun şi merse, împreună cu Pelcu, la o masă din celălalt colţ al încăperii. Mateescu nu-i opri, nici cu vorba, nici cu privirea, muşcă lacom dintr-un şniţel pus între două felii de pâine… Oamenii lui mâncau-şi ei-hulpavi, ca lupii care se-nghesuie pe-un hoit proaspăt. Numai Grigoriu nu ştia ce să facă, nu-l poftise nimeni la masă, da nici să stea la o parte, cu Pârţoi şi cu bufetierul, nu-i convenea. Derutat, rămase în picioare, mutându-se de pe-un picior pe altul, frământând în mâini căciula îmblănită…

Se prefăceau că sunt foarte preocupaţi ba să-şi privească mâinile, ba să le mai apropie de godinul încins. Evitau să se privească între ei, dar şi să se uite către cadavru… Cea dintâi rupse tăcerea Larisa:
- Şi dumneata, domnule Pelcu, de ce ai deschis cârciumă tocmai aici, că n-ai vad deloc?
- N-am deschis-o eu, domnişoară, aici a fost primul meu loc de muncă, când am terminat liceul economic aici am fost repartizat. Atunci mergea… Era înainte de Revoluţie şi nu plecam din tură fără 3-400 de lei ciubuc. După '89 a mai mers treaba vreo trei ani, nu mai voiam eu să plec, fluctuaţie mare de clienţi, pretenţii puţine, nu lăsau ciubuc, da-i făceam noi şi la gramaj şi la calitate… aşa-i meseria asta… Pe urmă, am crezut că-i vreo scofală, când sa scos la privatizare, m-am înfipt ca boul la iesle…
- Păi şi îţi pare rău?
- Pe de-o parte, da! Întâi că abia atunci am început să simt ce înseamnă să fi patron. Trebuia să ţin doi angajaţi la tejghea, unu ziua, altu noaptea, mai luam şi câte-o sezonieră, femeie de servici, plus contabila, ce mai, trebuia să am grija a patru-cinci oameni pe fiecare lună, salarii, concedii… Pe urmă, nici câştigul nu era aşa de mare. Oraşul nostru e micuţ şi când ştăbimea voia să petreacă, no putea face în centru, în văzul lumii, venea la Pelcu, iar eu trebuia să închid prăvălia, că nu era să intre oricine să se uite-n blidele lor… Se ducea dracului tot câştigu pe trei-patru zile… Aşa-i viaţa, nu mă plâng, da unii se întreceau în obrăznicii… Orice miliţian se simţea obligat să vină să bea la Pelcu, fără plată…
- Parcă eu nu ştiu? Aşa-i şi la noi, vin câte doi gaborii ăştia şi ne saltă de la treabă, zice: “Hai fă, te amendăm, te ducem la beci să dai nişte declaraţii, sau ne rezolvi cu câte-o scurtă?” Nu-i vorbă, că efortul nu-i mare, într-un sfert de ceas îi rezolvam pe amândoi, da era scârba… Unii sunt împuţiţi, ba lu unu i-am şi zis: “Nu-ţi speli bă, izmenele alea, că dau dracului în icter! Vine miros de acreală din ele…”…
- Şi?
- Şi mi-a dat una de mi-a umflat faţa. Ce să le ceri, asta-i viaţa… Da când sa-nchis gara de ce n-ai plecat?
- Unde să mă duc? Pe urmă mai sunt şi altele…
- Auzi, nu ţi se pare că sa aplecat într-o parte? Poate ar trebui să-l îndreptăm…
- Pe cine?
- Mortu', cum pe cine!? Sa aplecat într-o parte şi poate cade de pe scaun…
- Ţi se pare! Nu trebuie să-l mişcăm, aşa am auzit şi eu, că nu-i voie să-i mişti din loc până nu vine Poliţia…
- Mai sunt ţigări în pachetul ăla? Poate că a mai rămas vreun strop de cafea în ibricul ăla…
- Mai sunt şi ţigări, văd că au mai rămas vreo cinci, mai e şi cafea, da nu mai avem zahăr…
- Pune aşa cum e, e bună şi amară, nici viaţa nu-i altfel… Ziceai că mai sunt şi altele…
- Eşti primul om care mă-ntreabă… Acu cinci ani mi-a murit nevasta, leucemie, am umblat prin spitale cu ea, degeaba. Am rămas cu Luiza, fetiţa noastră, care până la patru ani nici na vorbit, am crezut că-i mai înceată la vorbă, am fost cu ea pe la logopezi…
- Ce-s ăia?
- Doctori care se ocupă de vorbire. Mi-au luat banii, mi-au făcut promisiuni, fata vorbea într-o limbă a ei, noi nu înţelegeam decât semnele. Doar mamă-sa, cât a trăit, o pricepea. Pe urmă am fost la alţi doctori şi aşa am aflat că Luiza e retardată, mintea ei rămăsese ca unui copil de până-n doi ani. Acu stă toată ziua la televizor şi se uită la reclame şi la desene animate, am o verişoară rămasă fată bătrână care sa mutat la noi şi are grijă de ea. Eu stau aici, parcă aş avea vreo treabă, da sunt mulţumit că nu am prăvălie în centru, că nu trebuie să văd copiii mergând pe drum, către şcoală… Atunci mi s-ar face rău! Pe aici nu trece, niciodată, niciun copil!
Larisa îl privea printre gene, dincolo de fumul pe care-l sufla încet, pe bufetier şi o undă de părere de rău o cuprinse gândindu-se la soarta bietului bufetier.
- Ai avut şi dumneata o soartă… Baremi amărâtul ăsta sa dus, cum zic popii: “Unde nu-i întristare, nici suspin…”, aşa cum e mai uşor, fără chinuri, la vorbă, dup-o masă bună…
De afară se auziră tropăituri grele, de bocanci şi pe uşa deschisă dintr-o dată, intrară trei oameni îmbrăcaţi în uniformă, cu Pârţoi păşind după ei…
- Aţi ajuns, nea Pârţoi? Ţigări ai luat?
- Am luat, dom şef…
- Da pe nebunul ăla de jandarm l-ai găsit?
- Nţţţţ, că asta-i o chestie mai tare decât moartea lu' dom' Melaiche…
- Cum mai tare?
- Păi nimeni nu la văzut pe jandarmul nostru şi dacă e să auziţi o chestie, staţi că vă spune dom' căpitan… Zicând acestea, Pârţoi suflă în pumnii pe care-i frecă apăsat şi îşi apropie palmele, cu degetele răsfirate, de godinul încins. Al dracului viscol, am crezut că ne ia pe sus. I-am adus pe dumnealor cu căruţa, că maşina nu le-a pornit… Tot aşa şi la ăia de la Salvare, da au zis că o rezolvă ei şi vin repede… Tot căişorii, săracii! Scoase din buzunarul scurtei vătuite două pachete de ţigări. Ia de-aici, dom' şef, cred că ne ajung pentru cât o să trebuiască să stăm aici mult şi bine…
– Păi de ce unchiule? Şi nu mi-ai zis ce-i cu jandarmul…
- Păi nu-ţi zic eu, să spună dom' căpitan!
Unul dintre oamenii în uniformă se apropie de ei, ferindu-se să nu se atingă de godin. Avea faţa înroşită de ger şi din ochii afundaţi într-o grăsime gălbuie, i se scurgeau pe obrajii bucălii două şiruri de lacrimi. Îşi aprinse o ţigară pe care-o scoase dintr-o tabacheră demodată, se uită prelung la fiecare dintre ei şi, într-un târziu, după ce mai trase un fum lung, pe care-l slobozi în rotocoale savante, rosti cu o voce mult mai piţigăiată decât s-ar fi presupus că are un om cu fizicul lui:
- Ce jandarm, dom'le? noi nu ştim de niciun jandarm, am vorbit şi la judeţ, nu era niciun obiectiv de pază aici! Pe urmă, unde aţi văzut dumneavoastră ca un singur om să facă de pază, şi încă înarmat, continuu, fără să vină nimeni să-l schimbe? Mai mult de asta am venit, să vedem ce-i cu aiureala asta, că pentru hoitul bătrânului puteam să facem hârtiile şi din birou, nu era musai să ieşim prin viforniţă…
Tăcerea fu ruptă de Larisa care ascultase, cu gura căscată, ce spune omul în uniformă:
- Uite-al dracului, l-am făcut de-a moaca şi sa dus pe apa sâmbetii şi coteţu pe daiboj!

Stă ziua într-un strop de lumină şi prin ferestrele murdare ale bufetului Gării se văd troienele care au acoperit liniile neutilizate de cale ferată, precum şi garnitura de tren abandonată aici. Focul duduie în vechiul godin a cărui uşă stă puţin aplecată, balamaua ei fiind rostuită cu sârmă, cam fără pricepere… Melaiche, Pârţoi şi Pelcu stau la aceeaşi masă de la fereastra din stânga uşii. În faţa lui Melaiche, pe palul melaminat al tăbliei mesei stă o pungă din plastic umflată de lucrurile ce se află în ea.
- Te muţi, dom' şef, de ai venit cu bagaju'? întreabă Pârţoi maliţios.
- Nu, dom'le, am adus ceva de-ale gurii, ce-am găsit prin cămară, astăzi vreau să-i pomenesc pe bătrânii mei şi d-aia… Dom'le Pelcu, pune dumneata pe ceva farfurii, dacă ai, da taie frumos că eşti mai priceput decât mine… Am şi-o lumânare, avem so aprindem când eşti gata cu aranjatul…
- Gata, nea Melaiche, da n-am decât două farfurii. Mă duc să iau găleata, so umplu cu zăpadă, so pun la topit ca să spăl farfuriile, că nu le-am mai folosit de ani buni. Da ce-ţi veni?
- I-am visat azi-noapte, erau zâmbitori şi vorbeau cu mine, mama mă mângâia pe cap şi tata mi-a dat două hârtii de câte-un leu…
Pârţoi îşi scuipă în sân, aruncă o privire către punga de plastic şi rosti încercând să-şi stăpânească nodul din gât:
- Nu prea-i bine, dom' şef, nu vreau să cobesc, da' visu' ăsta e rău de tot…
- Ştiu dom' Pârţoi, da dac-o fi să fie, mi-am cam trăit traiul. Sunt ei alţii, tineri, care se duc. Da pe jandar' nu l-aţi văzut? Poate vrea să ia şi el cu noi câte ceva…
- L-am văzut eu, dom' şef, i so fi făcut frig, sau somn, că sa urcat în tren…
- Taci, dom'le, cum să urce, că e sigilat!?
- Dacă-ţi spui! A urcat pe uşa aia de-a trântit-o vântu…
- Păi în tren e mai frig ca afară, interveni şi Pelcu care aşezase găleata cu zăpadă pe plita rotundă şi acum tropăia pe lângă godin ca să se încălzească şi să se scuture de zăpada care-i acoperise hainele…
- O fi, că de-aia şi-a luat pătură cu el! zâmbi parşiv chirigiul.
- Ce pătură, bă, nea Pârţoi?
- Păi a urcat cu Larisa, fata aia de agăţa călătorii de aici, de pe peron, când umblau trenurile…
- Ei, taci! Şi eu-l credeam sfânt pe ăsta, datorie şi gata…
- Poate-i ia vreun interogatoriu? continuă Pârţoi trăgând cu ochiul către casierul CFR, dar acesta părea dus pe gânduri, cu ochii aţintiţi pe bufetierul care scufundase două cârpe în zăpada topită şi spăla cele două farfurii desperecheate şi ciobite.
- Auzi, dom' Melaiche, da' dacă tot dai de pomană, eu n-am decât rachiu, nu prea-i bine… Aveam o sticlă cu vin, cred că rămăsese pe aici de vreo cinci ani, da când am deschis azi de dimineaţă, am găsit-o spartă, cu vinul îngheţat. Al dracului ger…
- Am adus şi vin, dom' Pelcu. Am o vie şi-o căsuţă la ţară, rămase de la mama, că ea na avut fraţi, am lăsat tot în grija unor nepoţi mai depărtaţi şi toamna îmi trimit şi mie două damigene cu vin şi-o traistă cu nuci. Zicând acestea, fostul casier CFR scoase din punga de plastic o sticlă pântecoasă, de doi litri, cu vin negru.
- Ehe, dom' şef, păi dumneatale faci praznic în toată legea! rosti Pârţoi, cu satisfacţie în glas şi frecându-şi palmele de satisfacţie. Uite pe chestia asta, vă cinstesc şi eu! Ieri i-am dus nişte lemne acasă lu' madam Fuiorea, văduva fostului director de la liceu. Ma omenit femeia c-un pachet de Kent, başca plata cinstită pentru treabă şi lemne, aşa că astăzi fumăm ţigări boiereşti! Zicând, chirigiul puse pe tăblia mesei pachetul lung, încă nedesfăcut.
Bufetierul şterse rapid masa, aşeză cele două farfurii, iar pe un tocător spart într-o latură, începu să taie în felii subţiri mezelurile de casă, brânza şi murăturile aduse într-un borcan legat cu ceolofan la gură.Pâinea proaspătă hotărâră că e mai bine so rupă, că tăietura de cuţit îi strică gustul.
- Da pe astea de unde le-ai rostuit, dom' şef, că nu ştiam să fi însurat şi pare treabă făcută de mână de femeie? fu curios Pârţoi, abia stăpânindu-se să nu-i curgă saliva pe barbă…
- Păi de când stau singur. dom Pârţoi, mă pricep la de toate, că nu-i mare lucru şi de văzut cum se face, am văzut la biata mama. În fiecare an cresc câte-un godac şi primăvara văd că multe mi se mucegăiesc, aşa că am zis că anul ăsta nu mai păţesc aşa, uite, fac şi pomenire alor mei şi mă cinstesc şi cu prietenii! Dom'le Pelcu, uite aici şi măsline şi un borcănel cu zacuscă. Ar fi fost bună şi nişte ceapă, da la pomană nu se îngăduie…
- Lasă, dom' şef, că de ceapă sunt sătul! mormăi Pârţoi…
Pelcu aduse trei pahare adânci în care turnă vin negru din sticla pântecoasă şi unul subţire şi înalt în care puse lumânarea pe care tot el o aprinse, scăpărând un chibrit din cutia pe care o scoase din buzunar. Buzele fostului casier CFR murmurară o rugăciune, pe urmă se închinară toţi larg, cu o solemnitate care nu se potrivea deloc cu încăperea sordidă, se aşezară şi începură să mânânce. Pârţoi vărsă un strop de vin care se scurse pe mozaicul crăpat al podelei…
- Să fie de sufletul răposaţilor şi să le primească Dumnezeu pomana!
- Să le primească, dom' Pârţoi, că au fost oameni gospodari şi cuminţi…
- Se vede, dom' şef, că de aia au crescut băiat educat şi cu stare, ca dumneata! Acu' parcă-mi pare rău că nu e şi îngalonatu' aci, să guste şi el… Da cum să-l chem, că dacă vine el, musai să vină şi pocita aia de Larisa, mai gândim la vreo necuvinţă…
- Parcă ţi-a fost gura aurită! rosti Pelcu cu ochii aţintiţi afară, prin geamul murdar.
Dinspre tren, pe peronul pe care vântul mâna straturi lungi de zăpadă, păşeau cu capetele ascunse în gulerele ridicate ale hainelor, jandarmul şi o tânără îmbrăcată într-o scurteică rozalie din imitaţie de blană. Picioarele lungi şi dezvelite în ciorapii subţiri, căutau sprijin cu tocurile înalte ale botinelor albe între nămeţii ce se clădeau în valuri…

Părea că are gura strâmbă, da nu era deloc aşa, numai că nu reuşea, la bărbierit, să-şi potrivească mustaţa în mod egal; nu-l mai ajutau ochii şi nu voia să se obişnuiască să poarte ochelari. Ba câteodată, fudul sau uituc, se străduia să mai citească şi revistele sau ziarele pe care le găsea pe mesele teraselor sau ale cafenelelor, aşa, fără ochelari… Înfundat bine într-o canapea cu pielea (falsă ca şi voioşia de pe chipul lui) scorojită, pleznită şi exfoliată pe alocuri, din cafeneaua în care plutea izul acru al trupurilor ce se perindaseră pe acolo toată ziua aceea umedă şi rece, mai comandă un pahar cu coniac. Ospătăriţa tânără, blondă şi cam nesimţită, îi aduse îmbufnată băutura cerută. El o privi în lumina unui bec destul de chior, economicos (băutura, nu fata!), apoi o clătină uşor în bolul de sticlă şi sorbi lung, cu patimă…
- Ce-o bibileşti aşa, parcă-ai bea apă mare!?
- La cât eşti de proastă, m-aş strădui degeaba să-ţi explic, oricum n-ai înţelege…
- Dacă mai mă faci odată proastă, îl sun pe patron să vină să te dea afară! Şi aşa a trecut de mult ora de închidere şi eu stau aici numai că-s fată bună, ca să te saturi tu de băut… De ce mă faci proastă? Oi fi eu doar ospătăriţă, că n-am avut noroc în viaţă… vocea i se poticni în sughiţuri lungi şi lacrimile i se întinseră şiroaie pe obraji. Îl ştia de rău de gură, aşa cum îl ştiau toţi, da era “băiat bun”, lăsa bacşişuri generoase, aşa că, după sfatul colegelor, îl lăsa so mângâie pe crupă, îi mai suporta şi câte-o aluzie nelalocul ei, numai că în seara asta o găsise cu sufletul blegit. Plecase Mişu, o lăsase cu chiria neplătită şi înainte de a rămâne doar ea cu beţivul ăsta o mai sunase şi mă-sa să-i spună că veniseră ăia de la firma de cablu şi le tăiaseră cablul pentru neplată… Şi ăla, nespălatu' dracului, ce lo fi găsit să plece tocmai acum?
- Auzi, Mirandolino…
- Doina, mă cheamă Doina nu cum îmi zici tu.
- Da, cum spui, da' dacă-ţi zic pe nume, îmi vine să cânt şi ar fi o experienţă neplăcută pentru amândoi… Aşadar, Doina, nu suport să văd femeile şi copii plângând! Ca să te-mpac, am să-ţi fac un cadou…
- Ce cadou?
- Am să te iau cu mine în seara asta!
- Ei, te-ai gândit mult, nu-i aşa?
- Deloc! Dacă m-aş fi gândit, nu ţi-aş fi făcut propunerea asta. În mod sigur pot să dau un telefon să găsesc una mai bună ca tine. În plus, nu ştiu de ce am impresia că fac o prostie şi am să-ţi dau şi nişte bani…
- Mi-ar trebui nişte bani…
- Ştiam eu, toate nu vreţi decât “nişte bani”, doar n-ai să mergi cu mine pentru farmecul meu! Şi cam de cât ai avea nevoi?
- De două sute cincizeci, pentru chirie…
- Păi leafa, ciubucurile?
- Ce leafă, că nu mi-a mai dat ăsta banii de două luni, zice că-i criză… Ciubucurile, cum vezi şi tu, toţi beau ceai şi cafea, ce ciubuc să-ţi lase de la astea? Abia dacă am de pâine cu salam şi de câte-o pereche de ciorapi pe săptămână.
Scoase din buzunar un pumn de bancnote făcute cocoloş, alese trei hârtii de câte-o sută şi i le întinse.
- Asta-i simbria ta pentru noaptea asta, Doina mea cu ciorapi de nylon! Toate aveţi un preţ, da de tine-mi place că ţi-l spui cu glas tare… Sorbi atent ultima picătură de coniac şi se ridică. Hai să-ţi dai obolul, cheamă un taxi şi să mergem, coniacul se cere stins…
- Dracu' mai ştie ce-oi spune şi tu, da de plătit, plăteşti cinstit! Stai să-mi iau haina şi să sting luminile la bar. Grăbită, în timp ce se îmbrăca, sună după taxi…

Îl vezi în fiecare zi, deşi n-ai vorbit niciodată cu el. Stă retras, de obicei într-un colţ mai retras al cafenelei, întotdeauna singur la masă, sorbindu-şi cafeaua cu înghiţituri mici, care dau senzaţia de om preţios sau, cine ştie?, suferind… Te-ai obişnuit atât de mult cu el, încât ai senzaţia că-l cunoşti, deşi nu îi ştii nici numele, nici cu ce se ocupă. Sigur că, intrigat, de la o vreme începi să-l urmăreşti atent. La o masă aflată în imediata vecinătate a subiectului studiului tău discret, se aşează o pereche, un el şi o ea; interesant cuplu, care pare să-i atragă atenţia “Izolatului”. Aşa-i spun ospătăriţele care nu ştiu, nici ele, despre el, mai multe decât ştii tu. Revenind la perechea despre care aminteam, să vă mai spun că ea este violent parfumată, ambalată într-o blană de origine incertă, vopsită roşcat, fardată cam tare şi când îşi descheie nasturii hainei, dă drumul unui corsaj cam prea îmbelşugat încărcat. El, jumătatea presupus masculină a perechii, are un aer de cotarlă bătută, pantalonii sunt şifonaţi, iar pe mânecile hainei subţirele pentru anotimpul ăsta, se văd pete vechi… Părul scămos îi atârnă neîngrijit peste obrajii prost bărbieriţi. Dialogul celor doi, de fapt monologul pupezei, este unul cu accente casnice, în care ea îşi exprimă, cu voce destul de ridicată, îndoiala în ce priveşte posibilitatea de a mai rămâne multă vreme sub acelaşi acoperiş cu bietul amărât care “nu-i poate asigura un trai decent”, după cum se aude, chiar şi de la masa mea, în repetate rânduri… El ascultă spăşit, încurajat, se pare, de privirile furios-dezaprobatoare ale “Izolatului”. Atunci simţi că-l simpatizezi. Pe “Izolat”, nu pe bărbătuşul călcat în picioare de propria consoartă. Mai târziu, la aceeaşi masă, se aşează doi intelectuali pensionari; oameni cu tabieturi şi păreri pe care le exprimă cu glas tare. Vorbesc despre politică, iar “Izolatul” îşi schimbă expresia feţei după fiecare subiect abordat. Zici: “uite dom'le, ce atent urmăreşte ăsta ce se discută, ce fin observator este, o fi vreun profesor, vreun scriitor, ceva!”… După un timp, nu-l mai urmăreşti, îl ştii acolo, face parte din peisaj; ba chiar îl saluţi, iar el îţi răspunde aristocratic, cu o scurtă înclinare din cap, abia perceptibilă. Trec zilele şi simţi nevoia să mai mergi să aprinzi o lumânare celor dragi şi duşi… Intri în liniştea solemnă a unei biserici, amesteci lumina sufletului şi speranţelor tale cu întunericul de sub bolţile înalte, aurite de privirile fixe ale sfinţilor. Ai ales, dinadins, o oră la care nu se oficiază slujbă, nu-ţi place solemnitatea prefăcută a popilor. Cumperi lumânările şi te îndrepţi către altar, să săruţi icoanele, să-ţi spui rugăciunea. Dintr-un ungher simţi privirea furişă a unei umbre, o siluetă firavă, dotată cu făraş cu coadă lungă şi mătură. Este îngrijitorul bisericii, omul abonat la resturile pomenilor, cel care deretică prin sfântul lăcaş şi mucăreşte lumânările. Ceva ţi se pare extrem de familiar şi atunci îl priveşti cu atenţie: ei, da, este el, “Izolatul”, personajul enigmatic cu aer de intelectual subţire, şi-i mulţumeşti Domnului că ţi-a mai luminat o nedumerire… Până la urmă, dincolo de gesturi şi de întrebări, nu-i decât un om obişnuit…

Stai la semafor, lumina roşie ţi-a străpuns retina, haina din spate e prea grea, iarna a venit prea repede şi nimic nu-ţi convine… Sub tine, mâncându-ţi bruma de bani lăsată de Guvern, motorul toarce încet… Şi verdele nu mai vine! Te uiţi la o bătrânică pieton, deschizi geamul portierei, ca să auzi murmurul străzii. În sfârşit… verde… Bătrânica na reuşit să traverseze şi claxonul unui grăbit sparge liniştea relativă a intersecţiei.
“Treci odată, babo! Te caută…”
“Huooo, firea-ţi ai dracului! Vă făcea bine Ceauşescu că nu vă dădea benzină! Mergeaţi pe jos…”
Te înfigi aproape de portbagajul maşinii din faţă şi când să zici Hop!, i se opreşte motorul începătorului!!! Ce începător, e maşină-şcoală, iar “instructorul” este ocupat să mângâie genunchii “elevii”. Ce să mai înjuri? Până-ţi vin vorbele grele pe buze, se face din nou roşu. Eşti de veghe la semafor, o stare de veghe absolut inutilă, generatoare doar de nervi. Dai drumul la radio, Coaliţia stă să se spargă, Curtea Constituţională ia tras un şut în cur lui Boc, Adrian Păunescu se luptă cu moartea… Ei, asta-i chiar o veste proastă, pe lângă celelalte e chiar un potop de durere… De ce el? De ce acum? Stai de veghe la semafor şi ai vrea ca răbdarea ta să dea putere celui care sa jucat, puternic, cu cuvintele, a suspinat în rime şi a plâns între coperţi mereu negre. Se face verde, pleacă şi maşina-şcoală cu ocupanţii ei imoral ocupaţi, pleci şi tu, abia acum regretând starea de veghe… Te mai îndulceşti, ba chiar îţi revii, când îţi revin în gând pletele blonde şi ochii azurii… Pe urmă îţi dai seama că nici nu au plecat vreun moment! Au stat cu tine de veghe! La semafor…

Puţine dintre ele mor pe buze, chiar înainte de a-şi îndeplini rostul şi de a puncta ceea ce trebuie, situaţia, sau sentimentul, sau nevoia care le născuse; cele mai multe mor acolo, în gând, ele sunt cuvintele nerostite şi despre ele foarte rar sa scris… Bunăoară, pierdut în fuiorul subţire al fumului de ţigară şi amorţit de gustul călduţ al unui ceai neîndulcit, stau rezemat de peretele fals lambrisat al cârciumioarei, uitându-mă, pe rând, la puţinii consumatori. Criza a lovit nu doar cârciumarii, ci şi tabieturile oamenilor… Un bărbat trecut binişor de cei 50 de ani care ar trebui să puncteze, în accepţiunea generală, “vârsta mijlocie”, priveşte hipnotizat unduirile languroase ale feselor şi coapselor ospătăriţei care a venit să-i mai schimbe odată scrumiera, în speranţa deşartă că bărbatul ar mai comanda ceva… De fapt, “domnul de vârstă mijlocie” trage cum poate de timp, lungind sorbiturile din cafeaua deja răcită, ca să nu fie nevoit să iasă în ploaia rece de afară. Mânecile roase ale scurtei şi gulerul decolorat bine de atâtea spălări, ca şi ghetele la care doar şireturile sunt aproape noi, dovedesc o stare materială deloc prosperă a omului. Sunt sigur că, în altă conjunctură, i-ar face cel puţin o propunere indecentă ospătăriţei, asta spun privirile lui care s-au lipit de fesele şi de coapsele tinerei… La altă masă stă un cunoscut avocat; cunoscut pentru lipsa lui de succes, pentru ifosele pe care şi le dă prin oraş şi prin lipsa de eficienţă a strădaniilor sale profesionale. A prins privirile celuilalt consumator şi zâmbeşte superior. O strigă pe ospătăriţă şi discută dezinvolt cu ea, ca să-şi arate superioritatea de mascul mai tânăr şi mai cu dare de mână. Fata e cam tâmpă, nu pricepe toate glumele avocatului şi din privirile lui se înţelege cât de gros şi de greu ar înjura-o… Dar cuvintele mor nerostite, iar autocenzura mai triumfă încă o dată… Dacă aş vorbi despre fiecare consumator mi-ar lua ceva timp, nu foarte mult, pentru că nici nu ei nu sunt foarte mulţi şi nici eu parcă nu am atât de mult timp la dispoziţie, două ceaiuri, la rând, sunt-totuşi-prea multe… Chem ospătăriţa cu figură boită intens, de vampă şi o compar cu imaginea blondă şi ochi suav-azurii care-mi macină gândurile. Comparaţia dă rezultate atât de nefavorabile pentru ospătăriţă, încât îi scap un bacşiş generos, ceea ce o face să-mi zâmbească cu toată faţa, să mă mai poftească, cu voce tare, să mai trec pe acolo, că mă aşteaptă ca în fiecare zi… Logoreea bietei fete cu crupă de iapă de rasă şi creier de bibilică, trezeşte invidia verde a bietului avocat fără noroc şi clienţi, pe care “uit” să-l salut când trec pe lângă el… Uite aşa las în urma mea alte cuvinte nerostite…

Te trezeşti, mai ales toamna, că un gând nebun îţi tulbură vârtejul dintre tâmple: da' dacă este posibil? Şi te frămânţi aşa, între telefoane, întâlniri de afaceri sau prezenţe la evenimente simandicoase în care trebuie să faci prezenţă încliftat şi strâns în corsetul convenienţelor pe care cu doar câţiva ani în urmă le ignorai. Te surprinzi că îţi e dor de vremurile când grijile erau puţine, când exepediai “sarcinile de serviciu” în câteva zeci de minute şi porneai să “iei la pas” oraşul, exact în anotimpuri ca acesta, când tălpile pantofilor toacă mărunt pasta mustoasă a frunzelor căzute în bălţile de pe trotuare… Lu gândul acela nebun nu-ţi dă pace: da' dacă e posibil? E frumoasă, e tânără, e proaspătă, a trezit în sufletul tău obosit de prea multe speranţe şi prea multe ziduri pe care, ca să mergi înainte, le-ai spart cu umărul, în loc să le sari, pofta de viaţă şi mirajul fericirii, dar tu ce poţi să-i mai dai? E corect schimbul? Vrei să sari peste întrebarea asta, doar pentru că nu-ţi place răspunsul şi te înfioară amintirea zâmbetului din ochii ei azurii… Ce cauţi, ce crezi că ai să găseşti? Gândul nebun îţi sparge tâmplele: da' dacă e posibil? Nu te îngrijorează, aşa cum nu te-a îngrijorat niciodată, ce spun cei din jur, nu dai doi bani pe credinţele şi cutumele şi bârfele lor. Vrei să crezi că ai trezit ceva în sufletul ei şi nu ştii dacă-i aşa. Analizezi mental, fiecare gest, fiecare cuvânt rostit, sperând, agăţându-te de fiecare fior… Da' dacă e posibil? Măsori sentimentul de acum cu amintirea sentimentelor din alte situaţii de acelaşi fel, iar acesta, ŞTII, este cel mai puternic, cel mai viu, care-ţi loveşte atroce inima lovită de atâtea de atâtea aşteptări şi atâtea neîmpliniri. Vrei să mergi mai departe, să toci sub tălpi frunzele veştede, muiate de apa bălţilor, ale îndoielilor, şi aşezi fiecare zâmbet într-un DA pe care-l aştepţi ca pe-o mântuire… Care poate să vină sau nu! Da' dacă e posibil?

La început se aşezase în genunchi; aşa-i văzuse pe toţi că se aşează când se roagă… Armele şi le aşezase alături, ştia că fierul ucigaş nu face casă bună cu rugăciunea. Pe urmă, când, fără să-şi dea seama, lacrimile începuseră să-i curgă prin barba crescută, se întinsese cu faţa în jos, sub formă de cruce, iar gândurile toate, învelite într-o rugăciune cum nu se mai spusese vreodată, se scurgeau în ţărâna murdară de dejecţiile cailor taberei, sfinţită cu sângele celor morţi în zilele trecute. Cerul înalt şi limpede, fără urmă de nor, începuse să-şi aprindă făcliile nemuritoare, parcă pentru a da o şi mai mare solemnitate rugăciunii bărbatului care nu se rugase niciodată. Era cel mai temut dintre mercenari, soldat etern al unor cauze străine; se bătea din plăcere şi nu ştia răsplată mai mare decât bunul renume, chimirul plin şi-mai ales-groaza din ochii celui aflat înaintea sa la cel mult o lungime de spadă… Nu-i trebuiseră multe pe lume, nici nu căutase să aibă mai mult decât putea duce pe calul de povară preţ de o zi, acum, însă, voia… I se născuse dorinţa cu o seară înainte, când tabăra se odihnea, iar el plecase să-şi adape calul la un râu din poala muntelui, acolo unde omorul nu ajunsese încă, iar apa nu era tulburată de vreun hoit. Cât timp băuse calul apă, el coborâse din şaua înaltă, aşezându-se pe-un morman de frunze strâns acolo de-un lup bătrân care fugise când îl văzuse. Curăţat de gândurile şi oboseala bătăliei tocmai încheiate, stătea şi privea în gol, aşa cum nu prea făcea, cu mâna rezemată pe teaca spadei grele, sprijinită pe genunchi. Atunci o văzuse… Speriată, privind în toate părţile, venea la izvor cu un ulcior mare într-o mână şi o creangă de ulm în cealaltă. Probabil ca să se apere de fiare, îşi spusese el. Îşi dăduse seama că fata se adăpostise în pădure, ca să nu stea în calea urgiei războiului; şi el şi ea ştiau ce soartă ar fi aşteptat-o dacă soldaţii vreuneia dintre tabere ar fi dat peste ea. Curios, încercase să-şi ţină şi respiraţia numai să nu o sperie. Sub lumina de argint a lunii, o vedea ca pe o zeitate slavă, aşa cum văzuse de mult, într-un alt război, pe care nici nu mai ştia împotriva cui îl purtase sau sub care steag se bătuse. Avea părul gălbui şi lung, iar ochii, o clipă ochii aceia se sprijiniră pe privirile lui… şi atunci văzu că sunt azurii. Fusese cât p-aci să scape ulciorul şi să fugă, dar privirea lui rugătoare o făcu să stea pe loc. Îi despărţea doar firul de apă, iar el ar fi putut să o ajungă din doar câţiva paşi, dar stătu pe loc… Ea îşi umplu ulciorul, apoi, încet, se ridică şi plecă, după ce-l mai privi câteva clipe… Iar acum, întins sub formă de cruce sub cerul luminat de stele, ca-ntr-o mare catedrală, stătea şi se ruga, aşa cum no făcuse niciodată: Să mai trăiesc şi mâine, ca s-aştept seara, să merg la izvor şi so văd… Dincolo de asta, nu-mi mai doresc nimic! Când sunară goarnele de deşteptare, se ridică şi-şi încinse armele. Ştia că n-are să apuce seara…

Se trezea mult după răsăritul soarelui, când razele calde pătrundeau prin ferestrele înalte, mângâindu-i trupul gol de sub cearceafurile fine… Era frumoasă, sigur nu cea mai frumoasă, dar exercita o atracţie fără seamăn pentru toţi bărbaţii care o vedeau. Îi plăcea că este admirată şi răspundea cu zâmbete încurajatoare tuturor celor care o asaltau cu declaraţiile lor nerostite dar evidente. Nu conta că erau tineri sau mai trecuţi, important era ca să fie cât mai mulţi în cortegiul admiratorilor ei. Nu era, nici pe departe, uşuratică, doar se juca, îi plăcea să se ştie dorită… De la un timp, în fiecare dimineaţă când ieşea din casă, de cele mai multe ori doar ca să se plimbe şi să înflăcăreze dorinţele bărbaţilor, găsea pe treptele casei un boboc de trandafir, fie sângeriu ca un păcat, fie alb ca prima zăpadă. Căuta în jur, să descopere cine la aşezat acolo şi în câteva rânduri a descoperit între oamenii care se întâmplau să fie prin preajmă pe câte unul care o curta. Îi zâmbea şi-de multe ori-îi rezerva întreaga zi. Nu băgase de seamă, însă, că-întotdeauna-lângă treptele casei sale, se afla un cântăreţ din balalaică, un om trecut de prima tinereţe, care cânta balade sfâşietoare, specifice câmpiilor nesfârşite din care venea. Faţa lui era luminată de-un zâmbet curat atunci când o vedea trecând, întotdeauna însoţită de subreta sa. Seara îşi pieptăna pletele întunecate ca noaptea şi îşi chema subreta ca să pună în contrast întunericul buclelor sale cu plondul pal al părului acesteia, făcând comparaţii şi între strălucirea de antracit a ochilor săi şi lumina blândă, de-un albastru timid, a ochilor subretei. Era răutăcioasă, dar nu-şi dădea seama. Zi după zi, pe trepte continuau să apară bobocii de trandafiri, iar sunetul baladelor triste îi pătrundeau în dormitor prin ferestrele deschise. După un timp, sătulă de frivolitatea curtenitorilor săi, hotărâtă să răspundă dragostei curate, hotărî să afle cine este cavalerul care-i aşează boboci de trandafir pe treptele casei. Pe acela îl va iubi, indiferent de vârstă sau condiţie socială, pentru că acela şi-a dovedit dragostea curată… Cum somnul îi plăcea, era alintul său de fiecare dimineaţă, îşi puse subreta să pândească în fiecare dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor, să vadă cine este neobositul îndrăgostit. Pânda nu fu zadarnică şi simţi o uşoară dezamăgire când subreta veni şi-i spuse că bobocii de trandafir sunt puşi pe treptele casei de către cântăreţul din balalaică… Îi ceru so îmbrace cât mai simplu, în haine noi, dar croite din ţesături modeste, astfel încât să nu-şi pună în dificultate neaşteptatul curtezan şi se gândea ce trebuie să fi simţit acesta când o văzuse la braţul atâtor bărbaţi… În cele din urmă, însoţită de subretă, ieşi din casă şi se îndreptă zâmbind sfios, aşa cum văzuse că face subreta şi cum ea nu mai era de multă vreme obişnuită, către cântăreţ. Acesta, simţind că taina sa sa aflat, lăsă de-o parte balalaica, puse un genunchi în praful drumului şi… zâmbind curat, ca în fiecare dimineaţă, apucă mâinile subretei acoperindu-le de sărutări. Din cămaşa desfăcută îi scăpă un boboc de trandafir auriu, bordat pe margini cu un roşu aprins, cum nimeni nu mai văzuse vreodată…

Era străin de locurile acelea, venise de curând şi nu părea nici mai bogat, nici mai sărac decât alţii de prin partea locului. Se vedea că trecuse binişor de jumătatea vieţii, părul îi era înspicat pe la tâmple, nu încerca să ascundă asta, dar mersul îi era drept şi privirea fermă… Se distingea, însă, prin faptul că nimeni nu-l văzuse vreodată altfel decât zâmbitor. Într-o zi, în piaţă, când se apropie de taraba unui măcelar la care-şi făcea mereu cumpărăturile puţine, acesta îndrăzni să-l întrebe de ce zâmbeşte mereu. “Pentru că sunt un om norocos!” veni răspunsul oarecum surprinzător. Oamenii începură să-şi pună întrebări: de ce-o fi el aşa de norocos şi cum anume se manifestase acel noroc extraordinar care-l făcea mereu zâmbitor? Să aibe, oare, o comoară? Atunci de ce nu trăieşte ca atare, de ce nu are servitori, de ce nu se îmbracă mai modern, de ce nu stă într-un palat şi de ce nu are cele mai frumoase echipaje şi cele mai apetisante curtezane? Întrebările rămaseră fără răspuns, dar atunci când îl vedeau, oamenii îşi dădeau coate şi-l arătau cu degetul şi rosteau, uneori cu invidie: “Iată, acesta este cel mai norocos om!”… Până când, într-una din dimineţile însorite, când dascălii şcolii scoaseră copiii la plimbare pe câmpul de la marginea oraşului, aceştia îl găsiră pe Omul Norocos la umbra unui castan bătrân, pe marginea izvorului la care-şi adăpau păstorii turmele, şi intrară în vorbă cu el. Mai întâi, cu faţa senină şi zâmbitoare, Omul Norocos îi salută pe dascăli şi răspunse salutului copiilor, iar apoi, fu gata să răspundă întrebărilor unuia dintre dascăli, mult mai îndrăzneţ decât ceilalţi: “De ce se spune despre dumneata că eşti un Om Norocos?”… “Pentru că sunt, iar pentru asta mulţumesc Cerului în fiecare clipă a vieţii mele”… “Cu toate astea, te vedem mereu singur, fără să fi înconjurat de lux, fără să ai vreo putere ieşită din comun. În ce constă norocul tău?”… “Norocos am fost încă de tânăr, atunci când m-am îndrăgostit de cea mai frumoasă fată din oraşul meu natal. Avea părul auriu, vălurit şi bogat şi ochii albaştri. Ea a răspuns dragostei mele şi am fost norocos că sa căsătorit cu mine şi a dat naştere la doi băieţi care semănau, ca două picături de apă, cu ea. Am fost norocos, odată cu trecerea anilor, că dragostea ei pentru mine a fost, mereu, la fel de mare ca dragostea mea pentru ea. Am fost norocos văzând cum băieţii mei cresc mari, cuminţi, puternici şi deştepţi, trezind admiraţia concetăţenilor mei; mai toate familiile de vază din ţara mea curtându-i pentru a le deveni gineri. Ei au ales, însă, cariera militară şi am fost norocos când iubita mea soţie a închis ochii, într-o seară de vară, avându-ne pe toţi trei alături. Sa stins liniştită, iar eu i-am îngrijit câţiva ani mormântul. Când a izbucnit războiul, fii mei au plecat la frontiere, să apere Ţara şi Împăratul, iar eu am fost norocos când toţi concetăţenii mei le-au adus omagii pentru că au căzut vitejeşte, apărând steagul naţiei mele. Deşi era război, iar oamenii aveau alte griji, am fost norocos pentru că trupurile lor au fost aduse acasă, astfel că i-am pus la loc de odihnă lângă mama lor, aşa cum se cuvenea. Am fost norocos când, o lună mai târziu, eram plecat într-un sat, la câteva mile distanţă de oraşul meu, dincolo de fluviu, pentru a îngriji o rudă bolnavă, iar într-una din nopţi oraşul meu a fost cucerit, distrus, ras de pe faţa pământului şi toată populaţia exterminată. Eu sunt singurul supravieţuitor, pentru că norocul nu mă părăsise… Sunt norocos pentru că am găsit aici oameni primitori, care s-au purtat cu mine normal, fără să mă trateze ca pe un străin şi mai sunt foarte norocos pentru că mă simt foarte bolnav şi fără putere, că-mi ştiu sfârşitul aproape şi că în curând am să mă întâlnesc nu doar cu iubita mea soţie, ci şi cu cei doi fii ai mei. Mai sunt norocos…”… dar vorbele nu mai curseră, căci capul îi căzu pe-un umăr, iar faţa îi încremeni zâmbitoare, aşa cum io ştiau oamenii din clipa în care sosise în locurile acelea…

Ăsta-i numele care se dă, de obicei, prostului satului de prin Oltenia. El nu-i prost, doar că, lipsit de educaţie şi de talent, încearcă să pară mult mai deştept decât este, iar treaba asta nu-i prea reuşeşte. Grăbit să recupereze timpul pierdut, îşi însuşeşte părerile altora şi le dezvoltă ca şi când ar fi ale lui, dar lumea se prinde repede. Cum Dumnezeu nu doarme, pedepsele vin când nu se aşteaptă, în cele mai diverse forme, unele de-a dreptul hilare…, evident, doar pentru cei din jur. Aşa se face că, în urmă cu ceva vreme, Moflea a plecat cu soţia în vizită la rude, la ţară. Mic, crăcănat, gângav şi suferind de-un tremurat continuu al ochilor, omuleţul vrea să compenseze prin solicitudine. Pentru el nimic nu-i prea greu (aparent, desigur), niciodată timpul nu-i prea scurt, dar rezultatele… Mereu flămând, cum a ajuns la ţară, a băgat în el vreo două blide cu fasole, pregătită de mătuşa soţiei, acolo unde poposise mai întâi; femeie bătrână, care nu fiersese suficient mâncarea săracă. Afară pământul era acoperit de un strat subţire de zăpadă care scârţâia sub tălpile ghetelor, iar noaptea senină prevestea un îngheţ serios. Prinsă în focul discuţiilor cu mătuşa sa, nevasta lui Moflea la rugat să meargă la o altă mătuşă, să-i ducă un pachet. Evident, Moflea nu sa dat îndărăt, dar mintea lui sucită la dus la următoarea concluzie: de ce să merg pe drum, să pierd câteva minute bune, când pot să sar vreo două garduri, să trec prin grădini şi să ajung mai repede? Zis şi făcut, numai că abia încălecat peste primul pârleaz, Moflea a simţit cum i se scurge în izmene, până în încălţări, fasolea prea multă, insuficient fiartă şi prea repede îngurgitată!!! Poate că şi-ar fi continuat drumul, dar când făcea un pas, clisa moale şi puturoasă îi clefăia în încălţări… Cum într-una din grădini, era şi o fântână cu jgheab, cu tot frigul înţepător, Moflea sa dezbrăcat, a înfundat ţeava jgheabului cu ciorapii mustoşi de produsul propriei lăcomii, iar în apa strânsă, sa spălat cum a putut. La izmene şi ciorapi a renunţat, nu mai puteau fi folosite, cel puţin nu atunci, îmbrăcând panatalonii direct pe piele, iar ghetele încălţându-le pe piciorul gol. Nu ştim cum a suportat nevastă-sa drumul de întoarcere (destul de lung, de altfel), dar ştim că un vecin care ieşise să fumeze o ţigară afară, în noaptea rece, le-a jurat sătenilor că Moflea face vrăjitorii, că la văzut el noaptea, la fântână, gol-puşcă în miezul iernii, făcând vrăji… De atunci, când îl mai văd, sătenii îşi fac cruce şi scuipă gros, peste umăr…

Povestitorul trecuse bine de jumătatea vieţii şi după o existenţă aventuroasă, plină de peripeţii şi învăţăminte, se retrăsese în oraşul de provincie pe care-l îndrăgise. Aici îşi cumpărase o casă modestă, dar îmbogăţită cu o minunată grădină aproape sălbatecă şi un petec de livadă în capătul căreia fostul proprietar plantase şi două duzini de butuci de vie. Între pomii lui şi sub mirosul excitant al strugurilor copţi îşi petrecea miezul toamnelor, scriind povestioare scurte, moralizatoare, după cum i se comandau de către dascălii copiilor de negustori bogaţi. Înainte de a le trimite celor ce le comandaseră, îl chema pe Meşter să i le citească, să vadă ce părere are acesta despre miezul şi firul poveştilor lui. Acesta îi spunea, întotdeauna, că îi plac, pentru că sunt surprinzătoare, dar întotdeauna se simte stors după ce le ascultă, ba chiar mai scapă şi câte o lacrimă între pleoape. N-ar putea el, Povestitorul, să scrie şi o poveste cu final fericit, de iubire? Ba da, îi răspunse Povestitorul prietenului său şi chiar de a doua zi se apucă de scris…
Într-un oraş bogat, o adevărată stea strălucitoare a unui imperiu care de-o sută de ani trăia în pace, fără să cunoască războaie sau conflicte politice interne, trăia unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi poeţi. Poemele lui se recitau peste tot pe cuprinsul Imperiului, ba chiar şi dincolo de hotarele lui, iar cântecele compuse pe versurile sale înmuiau toate inimile. Toţi îl credeau un om fericit, toţi, în afară de cei care-l cunoşteau… Poetul era cocoşat, iar unul dintre picioare îi era mult mai scurt decât celălalt… Ca o compensare, vocea sa era aidoma glasurilor de heruvim, orice cântec, cât de anost, interpretat de el, mergând la sufletul celor care-l ascultau. Nimeni nu-i plângea de milă Poetului, chiar aşa, diform, cum era, întrucât succesul de care se bucura compensa neajunsurile celălalte. Dar Poetul se îndrăgosti de cea mai frumoasă fată din oraş, Balerina curtată de toţi flăcăii oraşului. Nu se ştia de unde venise, era înaltă şi blondă, iar buclele sale îi cădeau în valuri bogate pe spate, până la călcâie. Cu toţii, bogaţi sau mai puţin avuţi, o curtau, iar ea era darnică cu zâmbetele şi gesturile de încurajare. Se înghesuiau sub balconul ei să-i cânte serenade, sau să depună mormane de flori proaspete, de sezon. Până când, îndrăgostit de Balerină, sub balcon veni şi Poetul să cânte. Glasul lui şi versurile cântecului o cuceriră pe Balerină; ieşi, deci, să-l vadă, dar atunci ochii săi albaştri îşi pierdură pe veci strălucirea, pentru că se cutremură când văzu creatura hidoasă. Ceilalţi curtezani nu mai veniră nbiciodată, speriaţi de faima Poetului şi umiliţi de calitatea serenadelor sale. El rămase consecvent şi ani la rând, mulţi la număr, cântă sub balcon. Nu ştia niciodată dacă cea pe care o iubea îl asculta, dacă îl privea, pentru că diformităţile de care suferea îl împiedicau să privească în sus, spre balcon, dar continuă să cânte până când, din cauza vârstei înaintate, îşi pierdu glasul. Atunci cumpără o flaşnetă şi continuă să vină în fiecare seară sub acelaşi balcon şi să învârtească manivela maşinăriei care scotea, metalic, sunetele unui cântecel compus tot de el, cu mulţi, mulţi ani în urmă. Aproape că îşi pierduse orice nădejde, până când, într-o seară, uşa casei se deschise şi din interior apăru o siluetă: o bătrână la fel de gârbovită ca el, care înaintă şi-l prinse de mână cu afecţiune. Poetul se uită la ea şi doar părul lung, până la călcâie, de-acum alb ca zăpada veche, îl făcu să-şi dea seama că băbuţa gârbovită era Balerina de care se îndrăgostise cu foarte mulţi ani în urmă…