Dupăamiaza cobora umedă şi caldă peste bătătura măturată şi stropită, pregătită să-şi primească clienţii de fiecare seară. Rezemat în scaunul lui, la masa de pe prispa fostei lui căsuţe, îmbrăcat în cămaşă subţire, curată şi frumos mirositoare, Pârţoi privea printre gene, obosit de lumina bogată de afară. Îşi sucise viaţa cu totul; dormea ziua şi de seara până spre dimineaţă, odată cu lăutarii, cu Pelcu şi Larisa stăteau la crâşmă, cu ochii pe clienţii zurbagii ai cartierului. De la o vreme îşi luaseră un ajutor, un băiat abia ieşit din hotarul celor optsprezece ani, care alerga sumelnic printre mese, mulţumind muşterii. Pelcu se recunoscuse învins şi acum se ocupa doar de administrarea şi aprovizionarea stabilimentului. E drept că parcă începuse să pună şi ceva osânză, cămăşile pe care şi le cumpărase în anii trecuţi abia mai cuprinzându-l. Şi pantalonii îi stăteau cam întinşi pe coapse, iar fostul chirigiu îl mai tachina câteodată, dar blând, să nu-l supere. De la o vreme îşi descoperise o nouă plăcere: amâna culcatul pentru somnul din zori, ca să se trezească Luiza. Puiul de om, nedespărţită de Ştiuclei, care se-mplinise ca dulău în toată firea, se cuibărea în braţele bătrânului şi râdea nestăpânit de zgoandele făcute dinadins pentru ea. “Parcă ai mai întinerit, mă, nea Pârţoi!” spunea Larisa făcându-se că nu bagă de seamă urmele de degete de copil şi de labe de câine de pe piepţii cămăşilor pe care trebuia să le spele în fiecare zi… “Am întinerit, nepoată, da şi tu mă primeneşti în fiecare zi, parc-aş fi ginerică!”… Se gândea, mulţumit, la cum i se sucise viaţa când veni Pelcu să se aşeze pe celălalt scaun.
– Acu’ încep să vină muşterii, mă, nea Pârţoi, avem de tras şi noaptea asta, da mâine-i duminică, închidem, ne luăm liber, ieşim la o preumblare…
– Păi e frumos să ţinem crâşma închisă, dom’le Pelcu?
– Frumos, nefrumos, asta e! Nici muşterii n-o să prea avem că a rostuit Prică de-o nuntă şi fără lăutari oricum n-avem niciun merchez. Las’ că prinde bine şi-o zi de odihnă, că uite şi la Tavi ăsta cum s-a uscat ca floarea de troacă alergând cât e noaptea de lungă, să care vin la muşterii. Zicând acestea arătă cu gâtul întins către băiatul care potrivea scaunele la mesele de sub umbrar.
– Vezi de treabă, dom’le Pelcu, că nu suferă el dintr-atât, ba ar alerga şi de două ori mai mult la cât ciubuc îi iasă… La cât câştigă, mâine-poimâine vine şi te-mbie să-l iei părtaş la treabă…
– Mă Tavi, ia adu-ne şi nouă o cană de vin, două pahare şi-un sifon, c-om merita şi noi să ne cinstim!
– Acu’ şefu, vine băiatu’ cu comanda!
Fâşneţ, băiatul făcu şpriţul în cele două pahare curate şi înalte, iar chirigiul se uită cu plăcere în culoarea aia aurie a vinului, îmbrobonată cu băşicuţele sifonului.
– Ei, dom’le Pelcu, ştii de cine mi-e mie dor acuma? Cine m-aş bucura să fie cu noi, să se bucure şi el de cum s-au aranjat lucrurile?
– Cine, mă, nea Pârţoi?
– Dom’ Melaiche, dom’le! Uite aşa, mi s-a făcut dor de el dintr-odată… Nu ştiu ce m-a apucat şi dacă mă gândesc bine, mi s-a mai făcut dor de ceva…
– Hă, hă, mă, nea Pârţoi, în seara asta te cam cuprind dorurile! Dac-ai fi vreun tinerel aş crede că ţi-a căzut cu tronc careva de p-aci, din astea care se uită peste gard, da cred că nici aşa nu eşti cine ştie ce trecut… Te-ai conservat, eşti odihnit! Ia zi, de ce ţi s-a mai făcut dor?
– Glumeşti dumneata, dom’ şef, da nu mai sunt deloc tânăr, ba chiar simt o oboseală mare…
– De la nopţile nedormite, nea Pârţoi! da zi de ce ţi s-a făcut dor, nu mă mai fierbe…
– De un tren care vine pufăind pe linii, să văz eu locomotiva aia cum creşte şi cum umple privirea şi sufletul când intră ea la peron. Acuş îmi dau eu seama că n-am mai văzut de multă vreme un tren mergând, ultimul la care am privit era sărăcia aia staţionată în gara noastră, da ăla sta, nu mergea şi bag de seamă că l-a pus dracu’ paznic acolo doar ca s-aducă necazuri, să strâmbe vieţile tuturor…
– Păi nouă nu ni le-a strâmbat, nouă ne-a făcut bine…
– Lasă-ne pe noi! Eu zic de toţi ailalţi. Şi p-ormă, ce, te-a-ndemnat trenul pe dumneata să te asociezi cu mine? Nu, asta ai scornit-o din mintea dumitale şi m-ai găsit pe mine sătul să tot plimb caii degeaba prin oraş. Nu găseam nici clienţi să-i vând, fusesem de trei ori la târg să-i dau, da clienţi acolo, ca la bufetul dumitale… Nu te supăra, că n-am vrut să râd de dumneata!
– Nu mă supăr, nea Pârţoi, parcă eu nu ştiu cum îmi mergea? Bine c-am apucat-o pe drumul ăsta, bine că ne-a dat Dumnezeu gândul bun! Negustorul sorbi lung de pahar, Pârţoi imitându-l-şi el-cu sârg. Pe urmă aprinseră câte-o ţigară, fiecare scoţând lujerele albe, cu filtru, din pachetul lui. Fumul li se-mpleti în aerul cald de deasupra…
– Că tot vorbişi de trenul ăla, nea Pârţoi, ce s-o fi ales de toţi oamenii ăia?
– Nu ştiu, dom’le Pelcu, da nici nu vreau să ştiu! Poate nu mă crezi, da nici nu m-am mai gândit la ei, nu ştiu de ce, da dacă mă gândesc la ei mi s-aşează aşa, ca o umbră peste suflet. Cum le-o fi, cum nu le-o fi, ştie Cel de Sus şi gata; treaba-i bună că ne merge nouă bine, da de la un timp mă gândesc să te las singur…
– Cum aşa, mă, nea Pârţoi?
– Păi am ostenit, de-acu’ te cunsoc bine oamenii mahalalei, că mai mult de aia am stat pe lângă dumneata, mi-era frică să nu-ţi facă necazuri… Acu ştiu ei ce soi de om eşti, te-ai băgat pe sub pielea lor, te respectă. D-aia zic, sunt bătrân, nu mai ţin la oboseală, o să mai vin p-aci aşa, seara, că are să-mi fie dor şi de oameni şi de locuri şi de cântece, da p-ormă mă duc eu acasă, mă joc cu Luiza şi cu Ştiuclei, că am să dau curând în mintea lor, şi-mi odihnesc ciolanele…
Mai sorbiră din paharele înalte şi pelcu umplu iar paharele, făcându-i semn lui Tavi care-o zbughise spre ei să-şi vadă de treburi, că atâta lucru mai ştie şi el, să facă un şpriţ cumsecade… Ciocni paharul său de-al partenerului său de afaceri, da ăsta parcă nu-l vedea, se uita în lumina soarelui coborât spre asfinţit şi zâmbea de sub fuioarele albe şi groase întinse deasupra buzelor vinete. Vedea aşa, pe lumina bogată, cum coboară spre el mă-sa cu un boţ de colivă scos din traistă, cu sor-sa agăţată de fustele largi, înflorate şi-l vedea pe tac’su zâmbitor, cu arcuşul de la care-şi trăseseră porecla în mână… Tot de departe şi tot zâmbitori, veneau pe lumina aia blândă şi valică cu moş Cristea şi chirigiul nu mai simţi când jarul ţigării începu să-l frigă la degete… Parcă din depărtare îl auzi pe Pelcu strigând speriat: “Nea Pârţoi, mă nea Pârţoi, ce-ai mă de nu vorbeşti? Larisa, Tavi, veniţi încoace, că-i e rău lu’ nea Pârţoi!” şi nu înţelegea de ce-i atâta spaimă în glasul bufetierului…

Mare şi putred gălbuie se agăţase luna de cerul spuzit cu stele, ca o podăreasă bătrână de pulpana unui ţârcovnic beat, întors de la o pomană pricopsită… Lumina rece se strecura prin ferestruica înaltă, acoperită cu plasă deasă şi groasă de sârmă, oprită doar de strălucirea palidă a becului de control, de deasupra uşii grele, de fier, prevăzută cu vizetă. stătea pe spate, acoperit cu pătura aspră, cu mâinile sub cap şi ochii închişi, căutând să doarmă şi să uite. Da nu putea… Ce i-o fi trebuit lui să intre în rahatu’ ăsta? Chiar aşa mare nevoie de bani nu avea, nu era strâmtorat, n-avea copii, iar nevasta era inspector la o bancă, câştiga mai bine decât el. Sigur, ca toţi bărbaţii, şi-ar fi dorit maşini scumpe, casă de vacanţă, concedii în locuri exotice, ceasuri scumpe, poate şi-o amantă cu vreo 10-15 ani mai tânără. Visele astea-l aruncaseră în capcana lui Mateescu, se gândea, cu furie, Scarlat. Acum se duseseră toate… Va sta aici ani de zile, adio viaţă, adio viitor, adio vise, adio nevastă… Barbara, nevastă-sa, nu-l mai căutase, n-o văzuse de la Tribunal, când se pronunţase sentinţa şi-l ţintuise c-o privire rece, străină. Era încă tânără şi frumoasă, n-avea copii să-i stea aninaţi de poale, la ce să-l aştepte? Doar sora lui venise să-l vadă odată şi-i adusese şi pachet, dar treaba asta-i făcuse mai mult rău decât bine. Mulţi ani n-o mai văzuse pe Luciana, ba chiar nici nu-i răspunsese la telefon, motivând mereu că-i ocupat. I se părea că-l copleşeşte cu problemele ei, bărbatul rămas infirm după un accident cumplit de circulaţie, copiii mereu bolnăvicioşi, ea o biată arhivară la instituţia aia de salubrizare, cu leafă mică, mereu încercănată şi neîngrijită, îmbrăcată prost… Degeaba insistase mama lui s-o viziteze, să-i răspundă la telefon, că nu-i cere pomană, doar o vorbă bună, un sfat… I se părea că Luciana pierduse bătălia cu viaţa şi-i transmitea şi lui ceva din întunericul ăla al subsolului existenţei. Acum înghiţise cu noduri din cafeaua solubilă adusă de ea, sorbise fumul ţigărilor ieftine găsite în pachet şi se dedulcise la salamul şi pâinea pe care se-ndurase să i le aducă. “Cine ştie pe câte zile rupsese de la gura ei şi a copiilor ca să-i facă lui pachet” se gândise el şi scrâşnise din dinţi când se gândise la Barbara. Luciana se ţinuse tare, îl îmbărbătase cum ştiuse ea mai bine, abia afară, după ce auzise poarta grea, metalică, lunecând în lăcaşul ei, în spate, dăduse drumul la lacrimi. “Şi-n vremea asta, gândi el, jigodia aia de Mateescu stă cu burta la soare, scăpat peste graniţă! Am rămas eu cu amărâtul ăsta de Dobrescu să plătim oalele sparte. Măcar Răescu s-a dus dracului şi rânjeşte din Iad către noi…”… “Mai e şi boarfa asta de lună cu lumina ei putredă, ca o lumânare uitată aprinsă pe marginea unui cavou!”… În cele din urmă aţipi şi se trezi după o vreme cu mâinile amorţite sub cap. Pe marginea patului se aşezase Dobrescu, palid, cu cearcăne şi faţa nerasă de câteva zile.
– Hai şi scoală-te, să facem patul, n-ai auzit soneria! Trebuie să vină apelul…
Se sculă fără tragere de inimă, îşi făcu patul ajutat de Dobrescu şi pe urmă se aşezară amândoi pe marginea lui, atenţi să nu deranjeze aşternutul întins…
– Mirceo (nici nu-şi mai amintea de când nu-i spusese cineva pe numele mic, Barbara îi spunea “Tati” şi amintirea vocii ei lascive, îi făcu rău…), eu nu cred că am să rezist aici. Credeam că am să mă acomodez, au trecut şase săptămâni, da’ nu mă pot obişnui. Mă gândesc la copii, la nevastă, la bătrâni… Şi dacă scap, pe ăştia nu-i mai găsesc în viaţă, au să se ducă amărâţi pe lumea cealaltă că şi-au rupt din viaţă să crească copil ca lumea şi el a ajuns puşcăriaş…
– Ţine-ţi, bă, firea, eşti nebun? Poate se dă dracului vreo amnistie, ceva…
– Nu, nu sunt nebun, da nici mult nu mai am! Ori îmi ia Dumnezeu minţile, ori îmi iau eu zilele, uite şi tu ce-am ajuns noi… Şi de ce? Ca să se îmbuibe otreapa aia de Mateescu? Unde ne-au fpst, bă, minţile, că ne credeam ai dracului de deştepţi!? Tu te descurci, ai nevastă cu servici bun, copii n-ai, are cum să te sprijine aci, da eu? A mea-i casieră RATB, copiii-s la şcoală, cred că le e şi ruşine să spună pe unde-i tac’su acu’, cheltuielile-s mari, se uitau toţi în mâna mea. Acu’ la cine se uită?
Nici nu băgară de seamă când se apropie de ei Vârlan, puşcăriaş temut de toţi, ascuns pentru jaf de bancomate şi omor al unui poliţist care-l surprinsese în fapt. Pe torsul gol, păros, se vedeau cicatricele late lăsate de confruntări cu alţii de teapa lui. Se aşeză pe marginea patului şi ochii-i sclipiră glumeţ când li se adresă:
– Ce faceţi, gorobeţilor, daţi la peşte şi n-aveţi apă să se-acopere momeala?
– Mai vorbim şi noi, ca oamenii necăjiţi, îngăimă Scarlat.
– De ce necăjiţi, vere? Păi ce-aveţi, stăm la pension pe banii statului, socializăm, nu tu program, nu tu normă de făcut, nu şuturi în cur luate de la şefi, boierie… Am auzit că aţi lucrat cu cioara aia de Mateescu…
– Am lucrat cu toţi chestorii, eram la Criminalistică, nu la Operativ, erau superiorii noştri…
– Lasă coane, vrăjeala, că eu nu te-ntreb de relaţiile din câmpu’ muncii! Aici, la gros, ştirile circulă iute-iute. Ştiu că aşa, în particular, aţi lucrat cu Mateescu, n-o mai da l-antors!
– Aşa e, am lucrat cu el, da el s-a topit şi ne-a lăsat baltă… Plătim noi…
– Păi aşa a făcut mereu, bă, voi ce dracului de gabori aţi fi fost dacă nu ştiaţi atâta lucru? V-a dus cu preşu’! Pe mine, el m-a găbjit, n-am să-l iert nici în mormânt, dacă-mi dă Ăl de Sus zile, în mâna mea mierleşte!
– A fugit din ţară.
– Şi ce, copiii n-are? Tot un sânge… Şi eu am lucrat pentru el, da’ nu pe faţă, m-a agăţat printr-unul de-al vostru, unu’ mic, tablagiu… Dădeam găuri la bancomate şi ăla ţineaq de şase, avea un plan la sigur cu ce bancomate au fost burduşite cu bani, el venea în patrulare, cică, da stătea, cum spuneam, de şase. Burcă îl chema şi-n noaptea aia, când am terminat de golit marafetul de la Piaţa Naţiunilor, l-am auzit cum armează pistolu’… Puseseră, ai dracului, un plan la cale, el să mă-mpuşte, cazul cu spargerile să fie rezolvat şi făptaşul-martor care putea să-i dea-n gât să fie mort. Ghina lui a fost că m-am întors spre el cu şişul în mână. M-a găurit colea, în coastă, uite semnu’, da i-am înfipt scula drept în cap. Am auzit că l-au decorat post-mortem. la judecată n-am putut dovedi treaba cu Mateescu, mai ales că el m-a prins în coteţu’ ibovnicii, în Vitan…
Vizeta metalică se deschise şi deţinuţii se aşezară la coadă cu castroanele metalice în mâini, să-şi primească tainul. Scarlat şi Dobrescu se aşezară şi ei în şirul strâns şi când îi veni rândul celui dintâi să întindă castronul, să-i fie umplut, Vârlan strigă tare:
– Sus polonicul! Ăsta era semnalul că deţinutul respectiv e homosexual…
Dobrescu se întoarse otrăvit către puşcăriaş:
– De ce ne faci, dom’le, de râs, ştii că nu suntem homălăi!?
– E duminică, frăţioare, ne e şi nouă dor de-o nuntă, că n-am petrecut de mult, şi din seara asta ne-am gândit să vă facem mirese, că lăutari avem grămadă. Rânjetul caiafei se aşternu verde, nemilos, peste lacrimile fostului polişist…

O otravă subţire, parşivă, ieşea din burduful acordeonului şi-i învăluia pe toţi, omorându-le vorbele pe buze. De dincolo de leaţuri, de la o jumătate de duzină de chivuţe aşezate pe petecul de iarbă de lângă şanţul în care se hârjoneau doi căţelandri, se auzeau câteva suspine… Degetele lui Prică alergau meştere pe clapele alb şi negre, în timp ce un zâmbet profesional i se aşezase sub fruntea încruntată, preocupată de meşteşugul său. Cald-catifelată, vocea Ilenii mângâia cuvintele cântecului: “Tu eşti femeia ce ştie să iubească/ Cu lacrimi dragostea să-şi ocrotească,/ Iar eu bărbatul ce vine şi pleacă…,/ Cu alta să-şi petreacă…”… Aci Prică mânuia meşter acordeonul, în vreme ce Samir frământa scripca ca şi când ar fi vrut să stoarcă de la ea o taină mare. Pârţoi şedea pe prispă, la o masă micuţă, de doar două persoane şi se pierdea în fumul albăstrui al ţigării din care sorbea gustul amărui-parfumat al tutunului bun, Pelcu se învârtea pe lângă muşterii, aducând carafele cu vin, dar încet, parcă să nu tulbure vraja cântecului, în timp ce Larisa, cu gura căscată, la bar, nu lua seama la lacrimile care-i şiroiau pe obraji. Bufetierul veni la masa chirigiului şi se aşeză ostenit pe scaunul gol.
– Buni lăutari, mă nea Pârţoi…
– Buni, dom’ şef. d-aia i-am şi luat, d-aia le-am dat căişorii mei, că ştiam că-i dau pe preţ bun! Aşa suntem noi, ţiganii, negri la piele, da calzi la inimă, că de-acolo pleacă cântecele, de la inimă. Uite la oameni cum beau vinul, ca pe apă…
– Aşa-l beau, mă, nea Pârţoi, trebuie să mă duc la cramă, la negustor, să-i spun să-mi trimită la două zile, nu la săptămână, pe vreme de vară, c-am vândut cât nu credeam… Când mă gândesc că stăteam şi frecam berbunca în gară, iar banii stăteau la muşterii, îmi vine să mă dau cu capu’ de pereţi!
– De ce să te dai, dom’ şef, nu venise vremea să facem schimbarea! Poate că şi moartea lu’ dom’ Melaiche a fost un semn, poate că şi fata asta te-a ambiţionat…
– Aşa o fi, nea Pârţoi, da voiam să te-ntreb ceva, că am un gând…
– Întreabă-mă, dom’ şef, până acu’ ai avut gânduri bune…
– Dac-o iau pe Larisa cu acte, crezi c-o fi bine?
– Păi de ce să fie rău, dom’ şef? Treaba asta cu actele, eu n-o prea pricepm la noi nu se poartă, da pentru voi, românii, am văzut că-i sfântă… De ce să nu fie bine? Mie, de pe partea mea, de-un singur lucru-mi pare rău…
– De ce lucru, mă, nea Pârţoi?
– Că dacă faci nuntă mare nu mai am eu trăsura mea, să-nham cai albi la ea (găseam eu în ţigănie o pereche de cai albi!), să vă plimb prin oraş, să fim de poveste şi să rămână oamenii cu mâinile la gură!
– Nu fac nuntă mare, nea Pârţoi, că nu se cade, am mai fost cununat, am tâmplă căruntă…
– Tot omu’ trăieşte după legile lui, dom’ şef, nu caut eu să-ţi sucesc obiceiurile şi credinţele, da la bucurie şi la suferinţă să nu pui zăgaz după cum crezi c-or să te judece alţii! Viaţa-i a dumitale, nu a altora, aşa că trăieşte-o cum crezi dumneata, nu cum crezi că le-ar place altora…
– O fi, mă, nea Pârţoi, da-s negustor, trăiesc între oameni şi nu se cade să le sucesc pe toate după voia şi sufletul meu, p-ormă nici nu m-aş simţi bine încliftat, cu floare-n piept şi cu hora-nainte… Nu mai am anii şi nici tăria tinereţii, mi s-ar părea că mă priveşte răposata drept în luminile ochilor şi nu mi-ar fi bine, a fost femeie cuminte şi mi-a ţinut casa cum se cuvine…
– V-aţi iubit?
– Ne-am luat din drag, că ne ştiam de tineri, da nu pot să spun că am pătimit ca-n cântecele astea…
– Da pe fata asta o iubeşti?
– Dom’le, nu ştiu cum să-ţi spui, cu altu’ n-aş vorbi de lucrurile astea, da simt o slăbeală la inimă când vorbesc cu ea şi când o văd pe fi-mea Luiza, că stă numai în braţe la ea, mă topesc de tot…
– E bine, dom’le Pelcu, e bine…
Vocile aspre îi făcură să se uite-ncordaţi şi atenţi la ce se-ntâmpla la mesele muşteriilor. Un zdrahon tuciuriu, acoperit de galbenul unei cămăşi din mătase se uita crunt la un tinerel pirpiriu, cu cercel de argint în urechea stângă, prăbuşit în praful bătăturii şi cu sângele şiroindu-i din nas… Ceilalţi oameni de la mese nu se-ncumetau să-l scoată din mâinile zdrahonului. Pârţoi se ridică alene din scaun, îşi întinse oasele şi se apropie de cei doi…
– Ce-i Oanţă, cu ce te-a supărat ăsta micu’?
– Păi dacă are ta-su bani, vine el aci, de dă cu ei în lăutari, să cânte numa ce vrea el? Poate vrem şi noi s-ascultăm alte cântări…
– Şi pentru voia asta trebuia să-l umpli de sânge? Ce zice tac-su, când o afla? Dacă-şi cheamă neamurile şi face şi el judecată cu pumnii sau cu parii? Ce dracu’ , că eraţi prieteni… Muceo, tu de ce-l întărâţi?
– Nu-l întărât, teteo, da n-am ştiut că nu-i plac cântecele de le cer eu, că nu făceam!
Aninate de ostreţe, chivuţele căscau gura la disputa celor doi şi la judecata ad-hoc făcută de Pârţoi.
– Hai bă, daţi-vă mâna şi beţi o cană de vin, că are Prică cântece pentru toţi, mai zise chirigiul şi se-ntoarse către lăutar: Ia zi, mă, una şi pentru Oanţă, cum îi place lui… Acordeonistul plimbă degetele peste clape până dibui melodia, iar scripcarul prinse repede ritmul tânguitor, în vreme ce Prică, cu vocea arsă de tutun şi de vin, începu să se tânguie: “Bate-un vânt rece de baltă/ La Chilia-n port…”… Cei doi se aşezară la masă şi cinstiră ciocnind paharele, în vreme ce chivuţele îşi aşezară dosurile fustelor înflorate pe petecul de iarbă. Căţelandrii se odihneau osteniţi în praful şanţului… Chirigiul se.-ntoarse la masa lui.
– Vezi, dom’le Pelcu cum se nasc patimile dintr-un cântec? Lucru mare, dom’le, ambiţia…
– Mare, mă, nea Pârţoi, da stau şi mă gândesc că dacă ai fi avut carte, dumneata de judecător ai fi fost bun. De minune cum te-ascultă toţi…
– Păi sunt bătrân, dom’le şef, pe cei mai mulţi i-am ştiut de când s-au născut, i-am şi ajutat pe unii, cum să nu m-asculte? La noi e o rânduială: şi dacă nu vrei să faci ce spune ăl bătrân, îl asculţi, nu-l înfrunţi, iar de ridicat mâna, nu prea se pomeneşte…
Pe urmă se pierdură amândoi în slovele cântecului şi-n oftatul acordeonului şi plânsetul scripcii care se ridicară împletite către stelele cerului de vară…

Soarele pripea ca-n miezul verii şi din bazinul cu apă sulfuroasă ieşeau aburi. Nu sperase la o vreme atât de frumoasă, iar acum se bucura că-i venise inspiraţia să-şi ia nevasta şi să vină aici, la băi. Nu-şi luase doar o săptămână liberă, ci concediul întreg; acum mai avea vreo trei zile şi trebuia să se întoarcă la Minister. Privea picioarele lungi ale fetelor care aduceau clienţilor pahare cu oranjadă, citronadă sau cocteiluri exotice şi ochii i se umpleau vioi de atâta tinereţe. Vica, nevastă-sa, stătea pe un şezlong de plastic, la câţiva metri de marginea bazinului, cu ochelarii de soare pe nas, o pălărie uşoară, de pai, lăsată uşor pe frunte şi cu revista pe care citise căzută pe piept. Ştia că sub lentilele întunecate ochii Vicăi erau închişi, moţăia aşa cum făcea tot timpul când avea o clipă liberă. Se uita cu plăcere la ea: naşterile şi viaţa ternă nu-i uscaseră corpul şi avea nişte forme care lui îi stârneau şi acum , la peste 50 de ani, poftele. Sigur, nu mai era la modă cu formele ei bine conturate, acum la modă erau uscatele care lui nu-i spuneau nimic, da nu-şi luase nevastă care să bucure ochiul altuia, deşi mai atrăgea, încă, destule ochiade… Fusese o nevastă bună, nu-i ieşise din vorbă, ba chiar nu făcea absolut nimic fără să-l întrebe pe el. Fata cu picioare lungi, sâni rotunzi, dând să iasă din sutienul care părea prea mic, fese tari şi bombate pe care puteai sprijini o tavă cu pahare pline şi un şorţuleţ prins direct peste slip, veni să-i aducă citronada comandată.
– Du-o la şezlongul de lângă doamna de acolo, o arătă el pe Vica, ies imediat din apă. Dacă nu doarme, întreab-o dacă nu doreşte şi ea. Fata îşi îndreptă trupul, iar el îi urmări unduirile feline în timp ce se îndrepta către şezlongul lui. Ieşi din bazin, se scutură de apă şi se gândi că duş o să facă mai târziu, că tot voia să mai intre în bazin odată, înainte de a merge la hotel. Se aşeză pe şezlongul din plastic alb peste care întinsese un prosop, îşi puse ochelarii pe ochi şi sorbi din paharul în care lichidul răcoritor era încununat de câteva cuburi de gheaţă. Trase cu coada ochiului către Vica; sforăia uşor, abia auzit, ceea ce-l făcu să zâmbească subţire, aşa cum obişnuia, fără ca vreun muşchi al feţei să i se clintească; doar buzele se întindeau peste dantura regulată. Scoase din tabachera de aur o ţigară şi o aprinse cu Ronsonul de aur. Fumul care-i intră în plămâni i se păru o adevărată binecuvântare… Asta-l relaxa… Peste treiu zile avea să se întoarcă la serviciu, să reintre în rutina cotidiană, dar, mai ales, să stea încordat la fiecare apel telefonic. În mod normal nu se putea întâmpla nimic, mai avea un an de aşteptare încordată şi pe urmă… gata! De la Dobrescu şi Scarlat nicio veste, ceea ce era semn bun, probabil că lucrurile se aşezaseră pentru Răescu la noua locaţie. Gândul ăsta-l mai linişti şi se gândi să citească din cartea pe care-o cumpărase de la chioşcul de ziare de unde-şi luase Vica revista care i se odihnea acum pe piept. Era un roman poliţist al unei scriitoare cunoscute, dar lui nu-i plăcuse niciodată să citească cărţi, după două-trei pagini adormea… În schimb devora ziarele. Acum nu că nu i-ar fi convenit să adoarmă lenevos, nu că nu i-ar fi prins bine un pui de somn, aici, la soare, dar trăia cu spaima că în timp ce doarme se poate întâmpla ceva ce nu mai poate fi reparat. Încercă să se gândească la altceva, dar nu reuşi. Cum mama dracului le fusese dat peste cap aranjamentul din gara aia uitată, desfiinţată, abandonată? Cum îşi băgase dracul coada de ăla nu închisese bufetul chiar şi fără clienţi? Cum de se găsise pensionarul ăla să moară tocmai acolo; auzi să le facă pomană părinţilor tocmai acolo!? Curat ghinion sau mâna Divinităţii? Hai bă, Mateescule, îşi zise în gând, ai devenit mistic la bătrâneţe? Pur şi simplu întâmplări, neprevăzut, ghinion. Bine că Răescu nu se pierduse cu firea, bine că ăia, chirigiul, bufetierul şi curva erau interesaţi doar de propria linişte, bine că Grigoroiu era un dobitoc… Ceva îl deranja şi la început nu-şi dădu seama ce; pe urmă se uită la Vica şi îşi dădu seama că soarele pripea, iar pielea de pe pieptul ei, deasupra sutienului, se înroşise, în timp ce cartea căzută peste piept îi proteja o porţiune bună de piele. Luă cu delicateţe cartea care lăsase deja un dreptunghi alb pe pielea înroşită şi o puse deoparte. Se mişcase cât de uşor putuse, dar Vica simţi şi deschise ochii. Îi zâmbi aproape instantaneu…
– Cred că am aţipit!
– Da, da dacă mai sforăiai niţel dădeau ăştia alarma de cutremur… Sforăitul ei era veşnic subiect de glume pentru el şi pentru copii. El nu sforăia, dormea iepureşte. Bine că ţi-am luat cartea asta de pe piept, că la Bucureşti ar fi trebuit să porţi bluzele închise pînă sub bărbie…
– Cred că ai primit un mesaj pe telefon cât erai în bazin, zise Vica, voiam să te chem, da m-am gândit că nu contează câteva minute.
Mateescu apucă telefonul şi cătă mesajul. Cele două cuvinte venite de pe un număr necunoscut, “Eclipsă totală”, îi albiră faţa. O înjură urât în gând: vaca dracului, o găsise somnul şi lenea, dar îşi luă seama şi rosti calm:
– Trebuie să merg urgent la Suceava, avem un caz special. O să vorbesc cu copiii, să vină să te ia, plec acum. Îşi trase şortul şi maioul de plajă pe el, pe urmă, fulgerat de-un gând, scoase cardurile din portofel şi i le întinse:
– Ia astea, că nu am nevoie de ele!
– Bine, cum spui tu, da nu cred să am nevoie de bani până vi tu.
– Niciodată nu se ştie! Se aplecă cât putu de calm şi o sărută, apoi plecă spre poarta de acces în ştrandul termal. Afară, într-un soi de bazar amenajat ad-hoc, câţiva negustori îşi expuneau marfa pe tarabe. Cumpără fără să se tocmească, o pereche de bluejeans, un tricou de culoare neagră şi o pereche de pantofi de sport, plus două perechei de ciorapi. Îşi stăpânea paşii, astfel încât să meargă liniştit, să nu o rupă la fugă. Telefonul mobil îl aruncă într-un coş de gunoi plin de coji de banane şi de tot soiul de hârtii. Gândea rapid şi acţiona în consecinţă. Scoase maşina din parcarea hotelului şi plecă pe şoseaua către Cluj. După vreo 20 de kilometri trase pe dreapta, scoase din torpedou şurubelniţa şi desfăcu capitonajul portierei din stânga. dinăuntru scoase o borsetă neagră, burduşită, în care avea peste 0 sută de mii de dolari, bani buni, puşi acolo tocmai pentru situaţii ca aceasta. prinse capitonajul la loc şi mai conduse vreo doi kilometri până la o parcare de pe marginea drumului unde abandonă maşina. Făcu autostopul şi un camion îl luă aproape imediat, ducându-l până în comuna următoare. Se schimbase în parcare, iar acum, în hainele noi, prost croite şi în care nu se simţea deloc confortabil, arăta altfel. Se îndreptă către magazinul sătesc şi alese una dintre cele trei biciclete expuse la vânzare.
– În cât timp o faci gata de mers? îl întrebă pe gestionarul amorţit de lipsă de activitate şi toropit de căldură.
– În cinci minute şefu’!
Mateescu puse contravaloarea bicicletei pe tejghea şi mai adăugă o bancnotă măricică.
– Asta pentru osteneală şi operativitate! Gestionarul, bucuros de pleaşca ce-i picase pe neaşteptate, se mişcă mult mai repede şi Mateescu plecă după câteva minute, având pe cornul din stânga al biciletei o plasă de plastic în care se bălăngănea doar o sticlă cu apă minerală… Ai dracului ţărani, apă plată nu aduc la prăvălie, că nu se vinde, mormăi el, continuând să dea la pedale. Îi trebui aproape o roă să ajungă la punctul de trecere a frontierei, unde un ofiţer al poliţiei de frontieră îl salută cu un gest reflex.
– La cumpărături?
– Da, la cumpărături, îngăimă el, imitând accentul specific localnicilor. Trecu fără probleme, mai merse vreo cinci minute şi se opri în faţa unei benzinării mari, cu restaurant şi terasă. puse bicicleta grijuliu în rastelul special, apoi se îndreptă spre parcarea în care erau câteva zeci de maşini, dintre care reo două se pregăteau să plece. Căzu repede la învoială cu un austriac corpolent, cu perciuni blonzi şi chelie strălucitoare. Omul era bucuros că are companie, nu-i convenea să călătorească singur… mateescu urcă în maşină simţind cum picioarele şi spatele îi sunt arse de începutul febrei musculare. “A dracului bicicletă!”… Se mai uită odată peste umăr în timp ce automobilul austriacului părăsea parcarea. În spate rămâneau nevasta, copiii şi o grămadă de vise. Îi veni, pentru prima oară în viaţă, să plângă…

Călcând cu grijă, parcă încercând să se ferească de privirile celor trei, bărbatul îmbrăcat în costum de culoarea asfaltului uscat de soare după o ploaie toridă, împinse poarta şi intră în bătătură.
– Bună ziua! Merge treaba, merge?
– Dom’le Pelcu, pune dom’le muzica la gramofon, că nu mai pot dumnealor de grija noastră, ne-au trimis amabasador să vadă dacă ne merge bine! Zâmbetul chirigiului se întindea strepezit de sub fuioarele albe care-i acopereau buza de sus.
– Auzi bade, nu mai fă pe nebunu’, că n-am luat noroaiele mahalalei pe pantofi ca s-aud băşcălia dumitale…
– Să mă iertaţi, da nici nu v-am invitat, nici n-am muiat eu asfaltu’! Aşa e că primăria anunţase c-a asfaltat pe aci, da’ dumneravoastră n-aveţi de unde să ştiţi, că nu v-am mai văzut pe aci… Dac-aţi venit pentru vreo consumaţie, n-am dat încă drumul la local, peste vreo două săptămâni…
– Eşti glumeţ, bade!
– Nu, dom’le, sunt proprietar, am acte! Înainte am fost chirigiu, da’ am dat caii, a rămas numa căruţa, uite-o colo! Aaaaa, s-ar putea ca dumneatale să nu ştii ce-i aia, că după vorbă nu eşti de p-aci, cred că îi ziceţi cocie prin locurile de unde vii…
– Da de unde ştii dumneata de unde vin eu?
– După vorba aia “bade”, aşa aş zice că vii din Banat. Cu ce treburi pe la noi, dacă nu-i vorba de consumaţie?
– Am eu aşa, o convingere, că ştii şi fără să-ţi spun de pe la ce instituţie vin. Sunt locotenentul Floareş.
– Aha, numa’ cu Securitatea nu mă-ntâlnisem pân-acu’…
– Ei, vezi că te-ai prins, numai că nu-i mai spune aşa… Aş vrea să-mi povestiţi şi mie cum a fost treaba cu trenul, cu mortul, cu jandarmul, cu tot…
– Păi noi, domnule locotenent, începu bufetierul căutând sprijin în privirile lui Pârţoi, am stat doar în bufetul gării, cel mult pe peron şi ce-am aflat din gura lu’ domn inspector Grigoroiu şi a lui domn chestor Mateescu ştim, da pe urmă informaţiile s-au bătut cap în cap, aşa că…
– Da impresia voastră care e?
– Păi cum a zis dom’ chestor, cred că ăla era vreun nebun care făcuse aşa, în mintea lui, o lume aparte, în care el era jandarm şi păzea un tren… Nu ne-am bătut capul, da pe undeva a făcut bine…
– De ce?
– Păi dacă nu era joaca asta a lui, tenul ăla nu mai era de mult… Îl făceau ciubucarii bucăţi şi-l vindeau la kil, aşa a rămas întreg…
– Când a plecat Mateescu cu oamenii lui au luat ceva din tren?
– Păi, dom’le şef, noi nu ştim cu ce au venit, ca să ştim dacă au luat ceva, că atunci când au venit nu i-au văzut decât oamenii lu’ dom’ Grigoroiu! interveni Pârţoi în discuţie. Ei pot să vă spună dacă au plecat cu mai multe bagaje decât au avut la venire, că noi eram în bufet, beam un păhărel cu domn’ Grigoroiu… Credeţi că au furat ceva de acolo?
– Nu-i vorba de asta, mă interesa să ştiu dacă nu v-a sărit ceva în ochi!
– Ferească Dumnezeu, dom’ şef, mai rămânem şi chiori…
– Eşti glumeţ, domnule Pârţoi! Acum vreo douăzeci de ani n-ai fi făcut glumele astea dacă venea vreunul de la noi să-ţi pună întrebări…
– N-aş fi făcut, dom’ şef, că era s-o-ncalţ şi fără să fac glume, da’ nu numa eu, toţi care ne-am nimerit acolo şi am fost luaţi la întrebări.
– Ei, taci, ai mai avut de-a face cu ai noştri? întrebă mirat locotenentul, iar uimirea lui se împleti cu-a Larisei şi a bufetierului, că nu-l auziseră pe Pârţoi vorbind despre lucrurile astea…
– Am avut, dom’ şef, cum vă spuneam, din întâmplare. Se scărpină gânditor la subbraţ, pe urmă aprinse o ţigară pe care mai întîi o frământă între degete şi-o bătu cu unghia la ambele capete, uitând că la unul avea filtru… Era prin 69, ne dusese mai mult cu forţa la şantierul mare, de la Porţile de Fier, făceam pe-acolo pe dulgherii sau necalificaţii, mai băgam betoane prin organizarea de şantier, nu la baraj, acolo lucrau utilajele… Acuma poate nu ştiţi, da când începe un şantier, primul lucru care se face e haznaua, să aibă oamewnii unde să meargă la umblătoare, că nu se face să mergi prin şantier şi să se ciucească care pe unde-i vine, cu izmenele în vine…
– Sari, te rog, peste amănuntele astea! îl îndemnă tânărul locotenent.
– Aş sări eu, dom’le şef, da nu pot! Făcuseră ăştia, cum vă spuneam, o hazna cu dichis. o Gaură mare de beton împărţită în patru compartimente, pentru patru cabine. Când să ridice cabinele, un maistor moldovean, mai greu de cap, ca să facă economie la material, sau o fi făcut şi el vreun ciubuc, a dat dispoziţie să se facă numai trei, dichisite, nu-i vorbă, cu uşi metalice şi zăvor. Al patrulea compartiment a rămas liber, descoperit şi se umplea cu rahat din celelalte trei. Ca să nu se-ntâmple vreun accident, au acoperit-o cu o foaie de tablă, groasă, n-o puteai clinti cu mîinile goale… Treaba este că dacă voiai să te duci la Alimentara sau la cantină, trebuia să treci pe lângă hazna, iar oamenii călcau pe foaia de tablă ca pe potecă. într-o zi, după pauza de masă, un fierar betonist nu s-a mai întors la lucru, n-a venit nici seara, iar colegii lui de la baraca dormitor au anunţat conducerea şantierului. Au venit ai de la judeţeana de partid şi doi securişti, unul blond, ziceai că-i dat cu var şu unul mai întunecat, aşa, de-al meu. Spuneau că sunt convinşi că ăsta a trecut la sârbi şi de-acolo s-a dus în lumea largă şi pune-te şi dă declaraţii. Mie mi-a scris-o alburiul, că am zis că nu ştiu să scriu… Ne întrebau dacă nu l-am auzit înjurând sau vorbind de rău orânduirea de stat. Eu, slobod la gură cum mă vedeţi, am făcut o glumă şi mi-a dat ţiganul un dos de inele de m-a umplut de sânge… Norocul nostru a fost că era sâmbăta, era vara, cald şi ai de la mecanizare scoteau sâmbăta, cu vidanja, rahatul din hazna. I-am auzit când au strigat speriaţi şi securiştii s-au dus să vadă ce s-a întâmplat.
– Ce se-ntâmplase? întrebă Larisa…
– Nişte deştepţi luaseră foaia de tablă, cine ştie la ce le-o fi trebuit, iar în locul ei puseseră o coală subţire, doar aşa, să fie şi să nu-ntrebe nimeni. Bietul om s-io fi grăbit să prindă rând în faţă la cantină, a călcat pe tabla subţire şi a căzut în hazna; a murit înnecat în rahat. Ce s-a ales de vinovaţi nu ştiu, că eu am reuşit de-am plecat acasă, da-l mai visez şi-acu’ pe ţiganul care m-a pocnit peste bot…
– Bine domnilor, eu vă las, dacă v-aduceţi aminte de ceva, veniţi la sediul Poliţiei şi spuneţi că vreţi să vorbiţi cu mine, vă servesc c-o cafea şi mai stăm de vorbă, rosti locotenentul şi se ridică să plece…
– Aaaa, că noi am uitat să vă tratăm cu ceva, da o să ne-nţelegeţi, că nu suntem aşa subţiri şi suntem şi cam osteniţi…
– Nu-i bai, oricum nu beau cafea înainte de masă! Poarta se trânti în urma şi peste vorbele locotenentului şi costumul lui de culoarea asfatului se mai văzu câteva clipe printre leaţurile noi ale gardului…

Stătea în pat, cu mâinile aşezate pe piept şi îi venea să râdă de poziţia asta odihnitoare şi care-i plăcea foarte mult, dar pentru care, când era mic, fusese certat de bunica lui… “Nu mai sta, copilule, aşa! Vrei să-ngheţe sufletul în mine? Parc-ai fi pus în lemn şi-ai aştepta popa să-ţi cânte Stâlpii…”… El rânjea şi atunci ca şi acum, când pironise ochii în crăpăturile tavanului pe care le vedea clar şi în întunericul total din odaie. Nu stătea nici cu lumina aprinsă, nici cu radioul pornit, se educase special pentru asta, altfel atenţia i-ar fi fost distrasă de cine ştie ce amănunt, iar simţurile sale trebuiau să rămână treze. Amintirilor, însă, nu putea să le pună zăgaz. Ele veneau şi-l copleşeau, gata să fugă doar când simţea cel mai mic semnal de pericol. Palmele îl usturau cumplit de la dalta şi ciocanul pe care le tot ostenea în piatra cenuşie, dură, mai mult ca să facă zgomot şi să-i creeze impresia mult prea curiosului său vecin, baci Mion, că este absorbit de munca sa de creaţie. Omul, binevoitor ca toţi bătrânii, îl invitase la masă, îl îmbiase cu fel de fel de denumiri de mâncăruri apetisante, de-l făcuse să simtă un gol în stomac. Fusese cât pe-aci să accepte, sătul de gustrul conservelor de peşte, al pateului de ficat, al tocanelor de legume şi al fasolei cu costiţă încălzită într-o cratiţă veche, smălţuită roşu cu negru, pe micul reşou electric pe care-l adusese cu el. Nu-şi îngăduia să facă focul, ar fi atras atenţia, iar căldura l-ar fi tras la moleşeală. Aproape că epuizase stocurile de conserve ale micului magazin sătesc, iar femeia care se-ngrijea de micul stabiliment discutase cu viceprimarul care deţinea magazinul: “Baci Costeo, nu ştiu ce fel de om, că pită nu cumpără, decât aşa, câte una. O luat conserve, biscuiţi, mulţi biscuiţi, ţigări şi-o singură sticlă de vodcă. Ba, ca să nu uit, şi bucata aia de costiţă de n-o lua nimeni, că oamenii au tăiat porci în toamnă… Eu cred că ar trebui să mai aduci conserve…”… “Şi ce, fată, ştim noi cum trăiesc artiştii ăştia? Sunt altfel decât noi… Eu n-aş putea trăi fără să bag ceva cald la burtă, supa-i de bază, da ei…”… Zicând, viceprimarul dăduse din mână a lehamite.
Stătea aşa, fără să se gândească la ceva, privind în tavan şi aşteptând să vină somnul care, de la un timp de vreme, îl cuprindea tot mai târziu şi era tot mai scurt. Nu zbuciumat, doar scurt. Îi veni în minte câte planuri îşi făcuse când absolvise şcoala de ofiţeri, cum se imagina prinzând infractori, diind dur şi incoruptibil, ajungând ca poliţiştii de-i vedea prin filme. Pe urmă venise Revoluţia şi toate se dăduseră peste cap. Infracţionalitatea de-un anumit tip, care friza latura mafiotă a economiei, se dezvoltase şi-l prinsese ca-ntr-o vâltoare. Capcana lui fuseseră aparatele de jocuri, acolo băgase o avere, făcuse datorii, nici nu ştia cum are să le plătească. Colegii nici nu-l mai împrumutau, ziua de leafă era un coşmar, nu mai ştia cum să împartă banii ăia puţini, pe care-i primea de la stat. În vremea asta ancheta borfaşi cu lanţuri groase, de aur, aninate la gâturile jegoase şi al căror miros de transpiraţie se amesteca cu izul subţire, fin, al parfumurilor de calitate. Un avocat îl contactase şi-i oferise o afacere nesperată. Apăra un cetăţean trecut de cincizeci de ani care crease un adevărat sistem de fraudare a Statului, pentru că nu luicra decât cu întreprinderi de stat. Făcuse un adevărat circuit de rătăcire a facturilor, era ca un jefuitor de morminte. Găsise firul afacerii, era sigur că are să-l închidă, mai ales că procurorul de caz era unul tânăr, dornic de afirmare. Avocatul venise şi-i spusese: “Dom’le căpitan (încă nu se demilitarizase instituţia), ce câştigi dacă faci pe eroul? Meritele au să şi le aroge şefii dumneatale, cel mult ai să primeşti o primă cât valoarea a două-trei cartuşe de ţigări şi un eventual calificativ “excepţional” la sfârşitul anului, da nici de astea nu eşti sigur, că nu ştii ce şef deranjezi cu dosarul ăsta… Aşa, mai bine primeşti 20.000 de dolari, am banii la mine şi facem dosarul cuşer. Pe urmă, toată lumea mulţumită, viaţa merge înainte, ne mai întâlnim sau nu, cum vrei…”… Nu se gândise prea mult şi buzele albite brusc abia putuseră să înagaime: “Douăzecişicinci!”. Avocatul rânjise şi scosese banii din servietă…. Pe urmă îi mai adusese şi alţi clienţi, îşi lichidase datoriile, începuse să umble cu ceas scump la mână, să fumeze ţigări bune, scosese de la amanet bijuteriile Luminiţei, nevasta lui, dar se dedulcise la adevăratele jocuri de noroc, începuse să frecventeze cazinourile. După doar un an şi jumătate era iar la fund. Se lăcomise şi de-acum toţi colegii ştiau că nu mai este cazul să ajungă “dosarele grele” pe mâna lui, pentru că toate erau lichidate în acelaşi fel… Ştia că situaţia asta nu mai poate continua, aşa că propunerea lui Mateescu venise ca un ultim fir de pai de care să se agaţe. Acceptase fără rezerve, de la prima discuţie, şi se topise fără urmă. Al dracului, Mateescu, se gândi el, stă cu curul lui negru, de cioroi, pe scaunul de chestor şi alţii, ca mine, îi fac treaba! În mod sigur a făcut mai mulţi bani decât mine, iar eu îmi asum toate riscurile, dar asta e viaţa… Poate că mai are şi alte echipaje care lucrează pentru el… Cu gândul ăsta adormi, căzând într-un somn greu, fără vise. Luna se ascunsese parşivă sub poala unui nor şi, prins în primele minute ale somnului, nu auzi cum uşa de la intrare se deschise încet, după un scurt clinchet metalic. cei doi indivizi care pătrunseră în odaie înlemniră când văzură omul care dormea pe pat, fără să sforăie, abia respirând. Ştiau că nu-i vreun vagabond, venea miros de colonie fină dinspre el şi dormea liniştit, în pijama şi cu aşternutul pus pe el, nu pe fugă… Li se părea ciudat doar că doarme cu faţa în sus şi mâinile pe piept, ca răposaţii. Cel mai scund dintre cei doi se apropie să vadă dacă doarme sau a murit, iar când fu foarte aproape, gata-gata să-l atingă cu mâna liberă, în cealaltă ţinea levierul scurt cu care forţase uşa, omul de pe pat deschise ochii… Nu stătu pe gânduri şi izbi brutal cu levierul char între ochii uimiţi. Pe urmă slobozi o ploaie de lovituri care făcu faţa aceea străină un terci de nerecunoscut şi se aopri abia când tovarăşul lui, stropit de zeama groasă, roşiatică, îl opri…
– Stai bă, dracului, nu era vorba să facem moarte de om!
– Ştiam că e goală casa, eu i-am dus crucea bătrânului acu vreo doi ani… Ce dracu+, n-au văzut că nici cotarlă nu e-n bătătură? Ce om normal stă aşa, singur?
– Hai să luăm ce foc luăm şi s-o tulim, nu vreau să mă-ntorc în puşcărie, mai ales pentru omor. La ce cozi avem, luăm câte 25 de ani ca popa…
– Stai să-i diubuiesc portofelul, cu trenţe nu ne-ncurcăm, că-s uşor de recunoscut.
– Şi dacă n-are lovele?
– Trebuie să aibă, nu vezi ce bine miroase, numai să nu fie de-ăia fandosiţi, care ţin banii pe carduri că l-am adormit degeaba.
Căută în buzunarele hainele pe care le dibui pe întuneric şi dădu de portofelul gros, din piele de porc. Fluieră admirativ când dădu de teancul gros de bancnote româneşti şi americane. Tovarăşul său aruncase în buzunar ceasul scump.
– De moară trebuie să scăpăm repede, să nu-l pui la mână, că ne dă de gol. O facem lovele la Timişoara, la vreun amanet. Ieşiră tiptil şi închiseră cu grijă poarta grea a gospodăriei tocmai când luna ieşea de sub poala norului sub care stătuse ascunsă…

Un soare blând, de primăvară aşezată, mângâia bătătura rânită şi măturată cum nu fusese ea niciodată. Cu trei cuie în gură, aşa cum poartă dulgherii de meserie, Pârţoi mai bătu odată aşa, de verificare, în bucata de scândură proaspătă, care mirosea a miez de lemn proaspăt sfârtecat de joagăr şi de abric. Înlocuise gardul din leaţuri putrezite, împreună cu doi vecini ridicase umbrarul larg şi mai construise în spatele casei un lucru pe care nu-l avusese niciodată: o privată formată din două cabine! Pe uşile din lemn încă alb, Larisa scrisese pe una, cu vopsea roşie “FEMEI”, iar pe cealaltă, cu vopsea albastră “BĂRBAŢI”… Ştiuclei se învârtise o vreme printre picioarele oamenilor care roboteau, mirosise căruţa trasă într-o latură a curţii şi în care Larisa pusese câteva ghivece cu petunii şi muşcate şi încercase să ude găleţile vechi în care se aflau cei doi leandri mari, unul cu flori albe, celălalt cu florile trandafirii, aşezaţi pe prispă, de-o parte şi de alta a uşii. Atunci se hotărâseră, îl mutaseră definitiv acasă la bufetier, unde Luiza, fiica lui Pelcu, nu se mai despărţea de el, alergând stângaci în urma lui când veneau seara acasă, iar căţelandrul se repezea să li se încurce printre picioare. Obosit, chirigiul se aşeză pe un scăunel pe prispa luminată de soarele blând, îşi şterse sudoarea ce-i ieşea de sub marginea pălăriei vechi, decolorate, îşi privi mâinile cu degete lungi, vreo trei dintre ele bandajate cu fâşii de cârpă rupte dintr-o cămaşă veche şi se uită lung către Larisa care tot lustruia clondirele şi paharele pe care apoi le aşeza pe poliţe.
– Mă fată, de când s-a făcut primăvară, parcă te-ai făcut şi mai frumoasă… Dacă n-aş avea anii pe care-i am şi nu mi-ai fi zis de la-nceput “unchiule”, parcă văd că m-aş lua în cuţite cu dom’ Pelcu şi am fi de pomina mahalalei, de ne-ar pune lăutarii-n cântece! Adu-i moşului o cană cu apă, că mi s-a uscat gâtiţa!
– Ţi-aduc, unchiule, da aia cu cuţitele nu-i decât o glumă, eu ochii pe Aurel i-am deschis, nu-mi trebuie altu’… Da ai dat vreodată cu cuţitul, unchiule?
Chirigiul sorbi lung din cana mare, alb-gălbuie, se şterse cu dosul palmei la gură, scotoci în buzunarul vestei uşoare şi vechi, din flanel, scoase pachetul de ţigări şi-şi aprinse una; pe urmă pufăi lung şi-ostenit-spuse încet:
– Am dat, tată, am dat…
Fata şi bufetierul se opriseră din roboteală şi se traseră mai aproape. Pelcu se aşeză pe ciuci, rezemat cu spatele de zidul care trebuia văruit, atât le mai rămpsese de făcut, de văruit zidurile pe dianfară şi de pus firma ţipătoare pe care-o comandaseră la un meşlter bătrân. Larisa aruncă un ţăl vechi direct pe pământul bătătorit al prispei şi se aşeză jos, căutând să prindă cu privirea lumina ochilor chirigiului.
– Eram mai tânăr, era o toamnă târzie, acu vreo treizeci de ani, fusesem la un botez aci, într-o comună, la nişte verişori de-ai muierii, am petrecut toată noaptea. Vreme bună, fără nicio pată de nor pe cer, am jucat în bătătură toată noaptea şi a mea le-a sucit minţile la toţi, că se-nvârtea şi avea fuste noi şi-o caţaveică mândră de-ţi lua ochii. A fost femeie frumoasă… Aveam şi cai mândri, eram închegat, n-aveam de ce să mă plâng, încă nu-ncepuseră necazurile…
– Şi ce s-antâmplat, mă, nea Pârţoi? Vocea bufetierului suna moale ca o aducere aminte…
– Am văzut că nişte vecini de-ai cumetrilor mă tot îndemnau să golesc paharele cu vin, un văr de-al muierii mi-a făcut semn scurt cu ochiul, am luat seama, da el nu putea să facă nimic, că erau vecini, nu se putea strica cu ei dintr-o vorbă spusă la bănuială, ştii cum e, vecinul ţi-e cea mai apropiată rudă şi la necaz şi la bucurie… Acu’, eu nu ştiu ce le făcea cu ochiul la mine, muierea, caii, căruţa, salba de la gâtul alei mele, sau îi supărasem eu cu vreo vorbă… Traba e că dimineaţa, înainte de răsăritul de soarelui, când i-am văzut cu captele căzute pe mese, am înhămat caii, am suit muierea în căruţă şi am pornit la drum. Mă gândeam că-n vremea prânzului ajung acasă…
– Şi n-a fost aşa?
– Era să nu fie, dom’le Pelcu, era să nu fie… Ieşisem din comună de vreun sfert de oră când am auzit zgomote de copite în urma noastră. Am dat bice cailor şi muirea s-a pus pe răcnit, doar o auzi cineva şi ne-o sări în ajutor… N-a sărit nimeni.
– Şi ce-ai făcut, unchiule?
– Haitoş n-am fost niciodată, da nici moale. Veneau călărind pe deşelate, n-avuseseră timp nici să arunce frâiele în capul cailor, se ţineau de coame… Pe unul l-am vărgat cu biciul şi-a căzut în praf cu sângele şiroindu-i pe faţă. Altu’ s-a dat în faţa cailor, să-i ţină în loc şi doi s-au suit în căruţă. Ăl mai mare a venit spre mine, eu am scos cuţitul şi am vrut să-l tai într-o coastă, da s-a pitit şi eu am băgat custura ascuţită pe piatră şi făcută şiş în umăr şi sângele a ţâşnit fântână… Muierea atunci a prins curaj şi l-a prins cu dinţii de obraz pe ţiganuil care-o apucase de cozi, da din faţă, că-l damblagise şi pe el vinul… Atunci s-a auzit lipăitul tălpilor cumetrilor care veneau cu toată târla, cu pari şi topoare în mâini şi al patrulea, care rămăsese întreg, a dat călcâie calului şi s-a dus…
– N-aţi anunţat poliţia, unchiule?
– Nu fată, că noi între noi ne judecăm altfel! Ce să fi căutat miliţienii în treburile noastre? Ne băteau pe toţi şi ne trimiteau prin puşcării. Ce, eu aveam voie să dau cu cuţitul? Eram la drumu’ mare, nu în casa mea… Pe-ai loviţi i-au luat cumetrii şi i-au dus acasă, nouă ne-au plătit sperietura cu câteva sute, da atunci am văzut ce repede se sloboade viaţa unui om, că nu mă ştiam în stare să dau fără să-mi pese…
– Ai fost curajos, nea Pârţoi!
– Ba speriat, dom’le Pelcu, speriat de moarte şi de ruşine, de-aia am dat…
– Acuşi ai mai da cu cuţitul unchiule?
– Nu ştiu, fată, nu cred, acu’ pentru ce să mai dau!? Da să nu-ncerci niciodată să afli câte poate omu’ să facă de frică sau de necaz… Aaaaa, da pentru tine, dacă aş avea măcar vârsta de-atunci, m-aş tăia cu dom’ Pelcu…
Aprinse încă o ţigară şi luci scurt din ochi către bufetier. Ăsta-i prinse privirea şi zâmbi ferit, apoi îşi îngroşă vocea şi rosti făcându-se supărat:
– Cu de-astea să nu glumeşti, nea Pârţoi, că ţi-am spus că iau foc şi dacă se uită unu mai aşa la ea!
– Lasă. mă, Aurele, că ştie unchiu’; eu pe tine am deschis ochii, gata!
Cei doi bărbaţi începură să râdă, iar fata înţelese că ei doar glumeau şi se sculă îmbufnată, gata să meargă la clondirele şi la paharele ei pe care le tot aranja pe poliţe…
– Hai mă, Larisa, tu nu ştii de glumă? Adu-ncoa sticla aia cu Milcov, e-n raftul de jos, din dulap, să cinstesc cu nea Pârţoi, că am văzut că n-are cuţit la el şi nici biciul nu-i e la îndemână… Peste râsetele lor se-aşternu ca o umbră prezenţa unui bărbat zvelt, destul de tânăr, îmbrăcat în coistum de culoarea asfaltului, care se oprise în faţa porţii noi şi îi privea insistent…

Stătea întins pe pat, cu faţa în sus, cu mâinile împreunate sub cap, privind în tavan. Găsise că exerciţiul ăsta e şi necesar şi relaxant. În primele clipe după ce-şi pusese lentilele de contact, crezuse că n-are să se obişnuiască niciodată cu ele. Pe urmă descoperise că dacă priveşte minute bune la albul crăpat al tavanului, începe să nu mai clipească. Se ridica arareori şi mergea să se uite în oglinda mare, ovală, prinsă în ramă de stejar bătrân, afumat, dat cu ceară, aşa cum obişnuiau să ţină prin case oamenii din partea locului. Oglinda, radioul masiv cu pick-up, mobila greoaie şi mulţimea de macate şi perini erau semn de bunăstare, plus dunele umplute cu pene. În apa ostenită a oglinzii descoperea un chip străin, cu care nu era obişnuit. Părul destul de lung şi alb complet îi cădea peste urechi şi se despărţea în cărare pe mijloc, aşa cum nu-l purtase niciodată. Barba neagră îi era înspicată, destul de pronunţat. cu fire albe, parcă mai groase decât cele negre. Trebuia numai să fie atent şi să-şi decoloreze părul la câteva zile, altfel rădăcinile negre l-ar fi dat de gol, mai ales că într-o comunitate mică, aşa cum era asta, nu prea se pomeneau bărbaţi, oricât de extravaganţi, cu părul vopsit sau oxigenat. Gospodăria era a părinţilor unui inginer plecat cu vreo douăzeci de ani în urmă în Germania. Murise pe acolo, bătrânii se stinseseră cu doi ani înaintea lui, iar el se declarase fiul inginerului, suferind după un accident grav de circulaţie. Cei de aici nu ştiau că adevăratul proprietar murise. Lui îi rostuiseră acte la Constanţa, la Serviciul de Evidenţă a Populaţiei. Era simplu de tot de când cu actele astea imprimate pe plastic. Oamenii se îngrămădeau să facă rate şi credite, depuneau copii după cărţile de identitate, cele mai multe color, pe urmă era treaba specialiştilor să înlocuiască pe calculator doar poza… Toată treaba avea tarif fix: două sute de dolari! Orice fugar putea să trăiască liniştit după aia, dacă stătea potolit, pe unul îl prinseseră prin Moldova abia după vreo zece ani, îl mâncase în cur şi se angajase la o televiziune locală, da nu de la asta i s-a tras. L-au prins când conducea o maşină fără permis… Lucra singur, nu făcea parte dintr-o reţea, nu-şi făcuse şi permis de conducere, un dobitoc! Mai avea două luni de stat aşa şi fapta lui s-ar fi prescris. Zâmbi subţire, el n-avea să sfârşească aşa… Îşi pipăi faţa acoperită de barba deasă; u-l mai mânca, nu mai simţea nevoia să se scarpine mereu… Dacă se gândea bine, fusese chiar un poliţist talentat, dar îl nenorociseră jocurile de noroc. Elena luase copiii şi plecase, nu-i mai văzuse de cinci ani, el se aruncase în jocuri, bătură şi femei uşoare, cărora nici nu le ştia numele… Aşa căzuse în plasa lui Mateescu, iar el acceptase din prima. Trebuia să mai tragă vreun an şi pe urmă să plece în lume; atunci ar fi avut în buzunare un milion de euro, aşa-i promisese Mateescu că va ieşi din scenă… Câteodată se gândea cum va cheltui banii, cum se va distra pe vreun ţărm blând, mângâiat de-un vânt călduţ, la umbra palmierilor… Scutură din cap ca să arunce gândurile departe, nu era bine să nu fie concentrat la tot ce se întâmplă. Ieşi în curte şi aerul tare îl înfioră. Sub şopronul din spateerau câteva bucăţi de piatră cenuşie, câteva dălţi şi ciocane. Din când în când mai bocănea în bolovanii mari şi reci, aşa ştiau oamenii de aici, că ar fi un fel de sculptor… Ce uşor de îmbrobodit sunt oamenii, se gândi el şi zâmbi subţire când îşi aduse aminte cum mai bine de opt luni oamenii din târguşorul ăla de câmpie îl crezuseră jandarm care păzeşte o garnitură de tren abandonată pe-o linie de cale ferată dintr-o gară dezafectată… Moartea bătrânului venise tocmai când găsise şi el o bucăţică ieftină şi bună, aşa cum îi plăcea lui… Parcă Larisa o chema… Se speriase niţel, dar îşi revenise şi se topise urgent după ce dăduse SMS-ul de urgenţă. Bine că nu-l cuprinsese panica; săptămâna viitoare urma să-i vină scula cu cernelurile şi hârtiile şi avea să dea drumul la treabă… Un an, atât mai avea de tras! Pe urmă, marea, vântul călduţ, palmierii… Auzi scârţitul porţii şi se întoarse surprins, să vadă ce musafir nepoftit venea la el. Îngheţă…. Bărbatul purta un veston de poliţist… Când se apropie, inima îi veni la loc, era doar un veston din dotarea fostei Miliţii, omul era prea bătrân ca să fie activ, mai trăgea greoi şi-un picior, iar în mâna tremurândă ducea o farfurie acoperită c-un ştergar alb.
– Zîua bună, domnu’ neamţ!
– Bună ziua, da nu-s neamţ, sunt român, doar că am stat cu tata în Germania….
– Eu pe Gelu, pe tatăl dumneavoastră, îl ştiu. Fain Băiat, am copilărit împreună… Ce mai face? Da înainte luaţi asta şi puneţi-o în casă. După farfurie şi ştergar am să vin eu mai târziu, încolo…
– Da ce-i aici?
– Langoşi. A făcut muierea şi o zis: “Du-i şi la vecinu’, că lui n-are cine să-i facă!”…
– Mulţumesc frumos, nu trebuia să vă deranjaţi!
– Nu-i niciun deranj, aş fi adus şi-o glajă de răchie, da muierea o zîs că poate nu vreţi, că-ţi fi învăţat cu altfel de beuturi…, mai boiereşti…
– Nu beau spirtoase, când şi când, foarte rar, câte-o bere.
– Bere n-am, o avea la birt, da eu nu mă duc acolo. Ar fi bună cu langoşile astea…
– Tata, că m-aţi întrebat, e pensionar, e bine, stă la un centru pentru persoane vârstnice, lângă Marea Baltică…
– Adică la azil?
– Cam aşa, numai că-i mai mult hotel, plus că sunt persoane calificate care au grijă de ei, le spală, le calcă, îi curăţă, îi însoţesc la tratamente, au grijă să se distreze…
– Păi de ce la azil, de ce n-a venit aici, doar are casa lui?
– După ce te-ai învăţat cu un anumit confort, nu mai vi să-ţi faci singur focul, să-ţi găteşti, să-ţi speli… Acolo are tot ce-i trebuie. Nici eu n-am să stau mult. După ce am avut accidentul, mi-au recomandat doctorii să trăiesc o perioadă în natură şi m-am gândit că ar fi potrivit să vin aici… Da dumneata ai fost poliţist? Întrebarea şi-o însoţi de-un gest al bărbiei către haina de pe bătrân.
– Aaaa, ăsta, mi-o dat-o gineri-meu, el o fost miliţian, acu’ e şi el pensionar, că ei iasă de tineri în pensie… O port prin curte. Ar fi bine să le mâncaţi până nu se răcesc, vin eu mai târziu după farfurie…
Bătrânul se răsuci pe piciorul beteag şi porni spre poartă, iar el rămase cu farfuria acoperită cu ştergar în mână. Pe urmă îşi dădu seama că nici nu ştia cum îl cheamă….

Peronul pustiu se scălda sub soarele blând de primăvară, fiind măturat de vântul care venea în pale rare, ducând fuioare de hârtii rupte şi frunze uscate, rare, rămase de toamna trecută. Dintre dalele de imitaţie de marmură, dintre mozaicurile şterse, ieşeau timid tufe de buruieni, flori sălbatice şi lozie. În liniştea tulburată doar de şuierul vântului, paşii gradatului spelb, cu căciula lăsată pe ochi şi pistolul aruncat pe spate, răsunau ciudat.
– Hai bă nene, că v-aţi boierit! Am crezut că nu mai veniţi, m-am gândit să nu vi se fi întâmplat şi vouă ceva…
– Cum şi vouă, dom’ şef, păi cui s-a mai întâmplat ceva? rosti Pârţoi cu teamă în suflet…
– Nu ştiu dacă am voie să vă spun, da de ce aţi întârziat?
– Am numărat banii şi pe urmă am acordat pianul strecură chirigiul printre dinţi…
– Nu mă lua la vale, nene, că eu am vorbit omeneşte!
– Păi dumneata îmi spui că n-ai voie să mă lămureşti, da eu am voie? Hai? Uite că n-am nici eu voie, că sunt asociat cu patronul şi nu vorbesc decât după ce mă desluşesc cu el, na! Da dumneatale cine nu-ţi dă voie, dom’ căpitan Grigoroiu?
– Hă, hă, o brodişi mă nene! Bietul Grigoroiu…
– Da ce-a păţit, dom’le, că după cum spui, parc-ar fi plecat cu Anghelina!?
Pelcu înlemnise cu mâinile pe lacăt, sorbind vorbele de pe buzele albite de frig ale gradatului.
– Deschide, patroane, odată, să aţâţăm focul, să mă dezmorţesc şi vă spun după aia…
În mai puţin de 3-4 minute focul sclipea vesel pe uşa deschisă a godinului, iar Pelcu se duse să caute ceva într-un dulap pe care-l deschise după ce află, cu destulă greutate, cheia potrivită în mănunchiul zornăitor pe care-l scosese din geantă. În cele din urmă, dând la o parte un vraf de hârtii, scoase o sticlă de coniac “Milcov”, rămasă acolo de cine ştie când.
– Pe asta am rostuit-o când eram ucenic aici, mă gândeam să o deschid când oi ieşi la pensie, da dacă tot plecăm de aci şi dăm drumu la gheşeft nou, eu zic că-i tot ca la o pensionare…
– Păi unde plecaţi, mă fraţilor?
– Deschidem stabiliment nou la mine acasă şi dom’ şef m-a luat părtaş la daravelă rosti dintr-o răsuflare, cu mândrie, chirigiul.
– Bravo, dom’le, să fie într-un ceas bun! Păi sunteţi buni de cinste!
– Suntem, uite acuş… rosti bufetierul care alese trei pahare rotunde şi desfăcu sticla cu licoare veche, de culoare brun-aurie. Auzi, dom’le, ce vesel sună când o torni în pahar! Ciocniră şi gustară băutura…
– Bun, dom’le, uiţi de frig şi de soartă amărâtă! Mai bun ca whisky-ul!
– Mai bun, da zi ce-i cu Grigoroiu!
– Păi ce să fie, venise aseară aci, să ne frece ridichea mie şi lui Stancu că de ce fumăm în post!? Eu i-am spus că nu suntem soldaţi sub jurământ, că n-avem consemn de luptă, doar păzim şi că şi aşa stăm cam de mult pe aci şi ar trebui să ne găsească înlocuitori… Nu i-a convenit şi începuse să mă prelucreze la marele fix când a venit un coleg de-al nostru, trimis de ofiţerul de servici.
Aşa, şi? îl îndemnă Pelcu. Înainte de-a continua, gradatul mai sorbi lung din pahar, pe urmă-i ceru lui Pârţoi o ţigară pe care-o aprinse după ce-o frământă o clipă între degete. Se îmbujorase când reluă firul poveştii:
– Când colegul ăsta, Ariciu-l cheamă, i-a spus că i-a venit ordin de mutare într-o comună de lângă Miercurea Ciuc, ca şef de post, lui Grigoroiu a început să i se zbată pleoapa ochiului drept. “Păi şi ce să fac eu între unguri?” a rostit cu jumătate de glas. Colegul nostru a dat din umeri că nu ştia ce să-i răspundă, iar eu şi cu Stancu mustăceam de întorsătura pe care-o luaseră lucrurile. Pe urmă Grigoroiu s-a dus lângă tren, a scuipat larg pe uşa aia sigilată şi-anceput să-njure: “Tu-ţi ‘mnezeii mă-tii de fierotanie, zicea, că mi-ai adus numa’ belele! Tu mi-ai sucit viaţa de-mi vine dimineaţa să mă spânzur şi seara să mă ortrăvesc! Am ajuns să-mi calc nevasta în picioare din cauza ta şi să sar noapte din somn… Asta tu mi-ai copt-o Mateescule, dar-ar dracu’ în naţia mă-tii!”… Pe urmă să te ţii, nene, n-am auzit aşa înjurături de când sunt. Neam prost, e drept, da parcă mi s-a făcut milă şi simt eu, aşa, că de data asta are dreptate…
– Păi ce să fi avut, domnule, chestorul cu el? De ce să se răzbune?
– Parcă poţi să ştii, patroane? Nu dibuim nici noi care-i motivul, dar am eu o presimţire că am zgândărit, din întâmplare, un căcat mai mare decât putem înghiţi… păi să vină ditai chestorul cu echipa de criminalişti, n-am mai pomenit… De-aia, când am văzut că nu mai veniţi în dimineaţa asta, m-a luat aşa, un fel de frică, am crezut că se leagă ce spunea Grigoroiu şi că cine ştie ce aţi fi păţit… Hai mai dă şi dumneata un păhărel, că mă duc să-l schimb pe Stancu… Bine că a ieşit soarele şi nu mai e aşa de frig, da azi-noapte am tăiat la cuie… Pelcu turnă egal în toate trei paharele.
– Trimite-l şi pe dom’ Stancu, să bea şi el de încălzire şi mai vorbim mai încolo…
– Aaaaa, ăsta nu bea, că l-a pocăit ulcerul, ia pastile. Gradatul dădu băutura peste cap, îşi potrivi pistolul mitralieră pe spate şi ieşi în soarele blând de afară. Pewlcu se uită îngrijorat la Pârţoi şi chirigiul slobozi un oftat apăsat:
– Hai, dom’le Pelcu, să ne-apucăm de treabă că ne gândim la prostii şi nu mai avem niciun spor! Orice-o fi la mijloc, nu-i lucru curat şi nenorocitul ăla de Grigoroiu are dreptate, da eu cred că noi n-o să păţim nimic, nu s-atinge nimeni de noi, numai să nu vorbim despre ce a fost pe aci…
– Păi ce crezi, mă, nea Pârţoi, că ne apără pe noi?
– Acu’, dacă tot vrei să vorbim, uite, am să-ţi spun! Grigoroiu e un venetic, n-are pe nimeni aci, decât muierea şi copiii, prieteni nu, rude… nu! A fost uşor de mutat, mai ales că l-a trimis şef într-o comună bogată, ca toate comunele ungureşti, da cu noi nu-i la fel. Oi fi eu ţigan, da mă ştie toată mahalaua şi tot oraşul ăsta amărât, la fel şi pe dumneatale… Nu-i de joacă şi cine joacă păpuşile în vicleimul ăsta ştie ce face, nu-i prost deloc… Aşa că stai fără grijă şi să nu mai deschizi capu la nimeni…
Se apucară de lucru îndârjiţi, cu meticulozitate, făcând planuri, cu voce scăzută, despre cum au să ajusteze unele rafturi, sau dulapuri, sau poliţe. Cărară vesela şi cele câteva sticle cu rachiu ieftin la căruţă, precum şi catastifele prăfuite. Din când în când, se mai cinstiră cu câte-o duşcă de “Milcov”, pe urmă, când căruţa fu plină ochi, iar soarele se spânzurase-ntr-o geană deasupra asfinţitului, puseră dopul sticlei, încuiară bufetul şi plecară spre casă. Scârţitul căruţei pline ochi şi fornăturile cailor se auziră până departe, în timp ce vântul rece se opri brusc, lăsând loc unei linişti ciudate…

Noaptea îşi ridicase trenţele de negură ca pe nişte fuste vechi, lăsând orăşelul curăţat de gerurile şi umezeala ultimelor zile să râdă sub soarele dimineţii senine… Casa scundă, vopsită într-un galben cam deşănţat, zâmbea de dincolo de zăplazul de leaţuri cam desperecheate. Caii rupeau din nişte coceni de porumb aruncaţi direct în noroiul bătăturii. Mai încolo, căruţa stătea cu cu roţile sucite într-o parte şi cu hamurile aruncate pe platforma lată. Se uită de câine şi pe urmă împinse poarta şuie, care nici avea vreo încuietoare. De pe uşa scundă, vopsită verde, ieşi în tindă Pârţoi care, aici, în tinda casei scunde, părea mult mai înalt decât era…
– Cum m-ai dibuit în mahala, patroane, că nu ştiu să-ţi fi dat adresa? Şi ce treburi te-au mânat din urmă cu noaptea-n cap? Puteai să m-aştepţi, că veneam la local…
– Păi aia e, că voiam să te prind înainte, ştiu că pleci de dimineaţă…
– Daaaa, păi m-aşteaptă muşterii, n-ai văzut, e peronul plin…
Chirigiul apucă de după uşă două scăunele scunde, cu câte trei picioare, le aşeză pe pământul bătătorit al prispei şi îşi pofti musafirul să se aşeze…
– Ia zi-i patroane, care-i treaba?
– Dumneata cunoşti la oameni, eu ştiu la băuturi şi la socoteli, avem banii ăia de la Grigoroiu…
– Banii nu-s ai noştri…
– Ba da, am vorbit cu Larisa şi a zis că intră cu noi în afacere.
– Ce afacere, dom’le Pelcu?
– Cunoşti mahalaua…
– E săracă, rosti chirigiul pricepând încotro bate Pelcu, oamenii nu prea au bani, nu-i vezi, umblă mai mult dezbrăcaţi, loc sărac, când plouă abia scoţi caroasele din nămoale…
– Unde-i sărăcie mare, nea Pârţoi, se şi bea mult. Asta putem noi să facem, băutură ieftină, într-un local ieftin, poate tocmim şi vreo doi lăutari…
– Şi unde te-ai gândit să încropim şandramaua?
– Aci, la dumneata! Câte camere ai?
– Două şi holul în care găteam şi ţineam hamurile… Şi eu unde stau, cu caii ce fac?
– Caii îi vinzi, oricum mai mult te încurcă, mă şi mir de unde faci rost de bani pentru nutreţ… Dumneata te muţi la mine, dacă tot intrăm în afacere, putem să şi stăm împreună. Am o cameră mobilată pe care-o poţi ocupa. Menajul ni-l face vară-mea, spală, găteşte, calcă, face curăţenie…
– Păi pe Larisa o dor unghiile?
– Nu, da uite cum am gândit: eu fac administrarea, dumneata aduci clienţi, că te cunoaşte mahalaua, tocmeşti lăutarii, că te pricepi, pe urmă stai ca bimbaşa pe scaun şi fumezi, Larisa serveşte la bar…
– E cheltuială, dom’ Pelcu, nu ne-ajung banii…
– Ba ne-ajung! Rafturi şi dulapuri şi pahare şi ce ne mai trebuie luăm de la bufet, am destule şi stau degeaba. Le rostuim după odăile dumneatale, în hol punem barul, în cele două odăi şi aci pe prispă, mese şi scaune. În curte aranjăm o polată, pentru zilele de vară, să stea muşterii la umbră…
– Cu căruţa ce fac?
– O ţinem în curte de decor, ca să dea rost la numele localului…
– Ce nume?
– La Popasul Căruţaşului! Nu-ţi place?
– Ba-mi place, la toate te-ai gândit, dom’ Pelcu…
– M-am gândit, mă nea Pârţoi, că-n gară nu-mi vine să mă mai duc, oricum nu vine nimeni să bea acolo. Când mergeau trenurile era o sfârâială, da acu’…
– Şi cu cotarla ce fac?
– Ce cotarlă?
Pârţoi puse degetele între buzele subţiate şi slobozi două şuierături scurte. Lătrând vesel, de după uluci apăru un câţelandru flocos, cu pete negre pierdute în blana albă. Era mărişor, cam până la genunchiul unui om. Se apropie dând din coada scămoşată.
– Ăsta! Nu poate să rămână aci, când aude muzica, începe să urle…
– Cum îl cheamă?
– Ştiuclei, aşa cum îl chema pe căţelul lui moş Cristea din copilăria mea. Aşa i-a chemat pe toţi căţeii pe care i-am avut de-atunci încoace. Şi pe calul de dreapta Valică…
– Îl luăm la mine, e frumos şi cred că fetii mele are să-i placă să se joace cu el…
– Pe toate le rostuieşti, dom’le Pelcu! Şi zici că Larisa vrea să intre cu noi în treaba asta?
– Vrea, că ea mi-a zis.
– Bună treabă, uite-al dracu’ Pârţoi, la bătrâneţe se face mandatar! Chirigiul pocni satisfăcut din buze şi scoase, cu degete tremurânde, pachetul de ţigări mototolit din buzunarul scurtei vătuite. Da caii, patroane, zise el aprinzând ţigara şi suflând fumul gros, nu-i vând, îi dau unui nepot de-al meu, că şi el e chirigiu… Îmi fac de-o pomană. Cumnatu-su e lăutar, cântă la acordeon, se-ncropeşte pe la nunţi cu fata, guristă şi cu fratele ei, la taragot. O să le spun să vină să câte la noi, de-aia le dau caii… Şi că se pricep la ei, nu-i lepăd la necunoscuţi… Caii au şi ei merchezuri pe care nu le ştie oricine…
– Ştiu, mă, nea Pârţoi, că-mi aduc aminte… Chirigiul nu mai scoase nicio vorbă, ştia că Pelcu are să vrea să-şi dea drumul la vorbă, îl simţea apăsat şi clipa asta nu trebuia s-o-ncarce cu vorbe.
– Eu sunt născut şi crescut la ţară, da cu sapa n-am dat. Ai mei, de la bunicu dinspre mamă, aveau bufet în sat, erau mandatari. Nu ştiu cu ce rămâneau ei, după ce le lua statu’ , da duminica mâncam zeamă de găină şi ouă-n raină ori cu jumări, ori cu carne de pui. Dimineaţa beam lapte sau mâncam caş, aveam capre şi oi, eram cuprinşi. Îmi mai aduc aminte şi-acu de mirosul de bălegar din curte, de cortcodăcitul găinilor şi de-o raţă care-şi făcuse obiceiul să vină în fiecare dimineaţă, cum se lumina, sub fereastra mea, şi mă scula cu măcăitul ei. Pe tata l-a ridicat şeful de post într-o dimineaţă, îl pusese pe unu de era brigadier la CAP să-l reclame că fură la măsură. Numa-n şuturi l-a dus pân’ la post… Copiii se uitau şi râdeau. Râdeau şi muirile şi nea Tilică, un văr de-al tatei, a pocnit-o peste gură pe Lisăndrina, muierea lui, că râdea ca proasta. I-a dat sângele pe gură tutei şi nea Tilică i-a zis: “Nu râde ca vaca, că ştii de ce-l ia!”… Eu n-am înţeles atunci şi când s-a terminat vacanţa am plecat la şcoală, la oraş. Mă înscrise bunicu la “Ecionomic”, examenul l-am luat uşor, eram bun de carte, cuminte… Mult timp m-au frământat vorbele lu’ nea Tilică, fără să le înţeleg rostul. Până-ntr-o zi când aveam cerc profesoral şi ne-au lăsat liberi. Eu m-am învoit de la internat de cu seara, am luat rata de dimineaţa şi-am fiugit acasă, că mi-era dor. Oamenii erau duşi pe la munci, bufetul părea gol, am intrat, că ştiam că mama e acolo, da la tejghea nimeni… Am intrat în odaia din spate, unde ţineau băuturile şi măsurile şi vesela nouă, un fel de magazie, auzeam mişcare acolo şi răsuflări scurte. am văzut-o pe mama cu fustele ridicate peste mijloc şi la spatele ei şeful de post grohăia ca porcul cu vestonul descheiat şi pantalonii lăsaţi în vine. Nici nu-şi dăduse şapca joc din cap. Am ieşit năuc şi printre lacrimi l-am văzut în bătătură pe bunicu’, mă văzuse şi el şi aşa, de la depărtare, mi s-a părut cu are lacrimi pe faţă… Am plecat, nea Pârţoi, da nu mai aveam nicio rată, am mers pe jos până la oraş, 32 de kilometri şi de atunci nu m-am mai întors în sat. Nici la nunta sor-mii nu m-am dus, m-am internat în spital, n-aveam nimic, da nu mai puteam să mai calc acolo…
– Şi tatăl? S-a-ntors din puşcării?
– S-antors, a murit acu’ doi ani şi mi-a spus un văr care a venit să-mi povestească, că n-a vorbit cu nimeni niciodată, după ce a venit acasă. Stătea pe treptele bufetului, fuma şi când trecea lumea pe şosea, dădea şi el din cap, în loc de salut…
– Toţi avem câte-o piatră în suflet, dom’ Pelcu, da nu trebuie s-o laşi să crească, că se face grea şi te doboară la pământ! Acu’ să mai fumăm câte-o ţigară şi să mergem cu căruţa la bufet, să-ncepem să cărăm sculele, dacă zici că vrei să dăm drumu’ la treabă. Poate mai găseşti vreo jumate de aia de rom, să bem un păhărel, ca să fie de-un ceas bun…

Şosea se strecura neagră şi umedă sub farurile puternice. Pe ici, pe colo, se vedea zăpada murdară pe marginea drumului, semn că încă mai era până la ieşirea din iarnă.
- Mergi încet, Dobrescule, idioţii ăştia toacă banii pe campanii electorale, avem cele mai scumpe şi cele mai proaste şosele, nu se obosesc nici măcar să facă un marcaj mai ca lumea; nici nu ştii dacă eşti pe şosea sau pe câmp.
- Dumneavoastră aţi vrut să mergem noaptea, şefu’…
- Da n-ai fi vrut să mergem ziua? Acu’, dacă ne opreşte vreun amărât care n-are ce face, legitimaţia ta e suficientă ca să ne salute şi să ne ureze drum bun; ziua se uită mai atent, se simt datori să ne salute, să-şi descarce sufletul… A propos, aţi scos bateriile din telefoane?
- Da, şefu’, mormăi Scarlat. Sunt în borsetă, în portbagaj. Şi mai repede mergea dacă plecam cu maşina de serviciu, vedeau numărul şi nu oprea niciun ghiocel din ăştia, de la Circulaţie…, aveam cale liberă…
- Eşti prost, bă, Scarlat! Cine-ţi spune ţie că nu ne-au pus tehnică pe maşini? Nu numai pe cea de serviciu, dar şi pe alea personale? De aia i-am spus lu’ Dobrescu să ia maşina lu’ cumnată-su, că e curată… La sigur! Tot de aia v-am şi pus să scoateţi bateriile din telefoane, că ascultă ăştia tot…
- Şi pe dumneavoastră, şefu’?
- Păi ce, crezi că eu sunt scutit? Parcă ei nu s-au prins că vechii generali conduc reţelele de făcut bani? Cătălineanu patrona reţelele care jefuiau prin ţară cu cecuri fără acoperire, Diamandescu, prin fi-su, patrona reţelele de vânzare a maşinilor furate, Amza lua şperţurile de la cămătari şi proxeneţi…
- Adică şi noi facem parte dintr-o reţea?
- Nu, Dobrescule, eşti de capu’ tău! Păi cine ne-a dat, fiule, scula şi matriţele şi hârtia şi cernelurile, cui îi dăm jumate din ce facem? Călăreţi singuratici sunt numai prin filme, bă, tată! Da ăia au alt rol, găuresc vreo doi şi pe urmă pleacă cu fufa…
- Ce fufă, dom’ şef?
- Auzi Dobrescule, condu’ dracului şi închide fleanca, că văd că nu ţi se-nvârt rotiţele deloc, iar eu n-am timp să-ţi traduc. Ia zi, bă, Scarlat, cum se prezintă scula?
- Excelent şefu’, merge ca unsă, nu s-a atins nimeni de ea.
- Păi Grigoroiu n-a văzut-o?
- Nţţţţ! Pe el l-au vrăjit pistoalele alea două. Deştept Răescu că le-a lăsat la vedere…
- Le-a trecut ăsta în procesul verbal, i-aţi luat hârtiile?
- Cu copii cu tot! N-a zis nici pâs… Le-a trecut, da n-a trecut seriile, poliţist de provincie, încuiat… Le schimbăm cu două de-alea defecte, cu percutoarele tăiate, nu se face nicio legătură cu ce ştiţi dumneavoastră…
- Şi restul?
- Am curăţat tot, e încărcat în sacoşe. Produsese Răescu vreo patru milioane.
- Asta înseamnă opt sute de mii pe care putem să-i încasăm, pe bune, jumate îi dăm mai sus, rămân patru sute, câte o sută de căciulă, e bine… Vezi, dimineaţă să dai semnalmentele lu’ Răescu, să-l caute pe la nebuni, le bagi biletul ăla de învoire de la Bălăceanca, să meargă fraierii pe pista aia…
- Dau semnalementele pe bune, şefu’?
- Normal, crezi că boii ăştia de la SRI n-au mirosit nimic? Îţi dai seama că-l descrie Grigoriu şi-n somn!? Lui îi oxigenaţi părul, îl puneţi să-şi lase barbă şi-i faceţi ochii verzi…
- Cum să-i facem ochii verzi, că-s negri?
- Bă da prost eşti! De lentile de contact n-ai auzit? Am vorbit cu jupânu’ , i-a găsit coteţ la Bozovici, între băcui. Stă liniştit două luni, se obişnuiesc oamenii cu el, acte noi, tot tacâmu’, pe urmă dă drumul la fabrică. Nu mai vreau cârcote, că-s bătrân şi mă lasă dracului inima…
- Da dacă vă caută Grigoroiu ăsta pe la Minister?
- Păi nu-i dai timp, vorbeşti cu Artelnicu să-l mute prin Covasna sau Harghita, îi spui că-i o rugăminte a mea…
- Nu-i mai bine să vorbiţi dumneavoastră?
- Nu! Eu o să mă prefac epuizat de alergăturile astea, am să fac raport să-mi iau o săptămână de concediu, mă duc la Felix cu consoarta, la băi. Fără telefoane, fără contacte, ca să pară credibilă treaba. Grigoroiu, dobitoc cum este, poate are norocu’ şi supără vreun oagăr, bagă ăla cuţitu-n el şi… gata!
- Da cu civilii ce facem?
- Ce-ai bă, eşti nebun? Vrei să ne marcăm traseu’ cu cadavre? Cu ce te-ncurcă un căruţaş ţigan, trecut de 70 de ani şi c-un amărât care se crede patron la o speluncă? Ăştia-s fericiţi că că am plecat, nici nu vor să-şi mai amintească de noi.
- Poate c-or să urmărească cazul… mai îndrăzni moale Scarlat.
- Urmăresc pe dracu’ să te pieptene! Tu n-ai văzut că n-au niciun amărât de radio? Nici vreun rest de ziar, nici cât să aprindă focu’ n-am văzut, aşa că stai liniştit cu urmărit’…
Mateescu îşi aprinse o ţigară pe care-o scoase din tabachera lui de aur. Trase fumul cu voluptate în piept şi-l slobozi în rotocoale savante. Din faţă, un autoturism se apropia în mare viteză fără să schimbe faza lungă. Dobrescu îl semnaliză disperat, dar omul nici nu încetini, nici nu schimbă fazele. Când trecură de el, Dobrescu era lac de transpiraţie…
- Cred că adormise la volan! Al dracului, ce emoţii mi-a dat…
- Adormise pe dracu’, l-a durut în cur de semnalele tale, aşa-s ăştia, ai dracului! Cum îşi iau o maşină din astea, tari, cum se cred dumnezei pe pământ. Da frumos era dacă ne lovea… Îţi dai seama cum vuiau ziarele mâine? Poliţişti morţi sau răniţi, cu telefoanele cu bateriile scoase, scule de făcut bani, cerneluri, hârtii, plus patru milioane de coroplei…
- Nu mai zice, şefu’, că aduce nenoroc! spuse Scarlat îndesând vreo două cruci largi…
- Ţi-e frică, mânzule? Măcar Dobrescu are mâinile ocupate, el îşi face cruce cu limba în cerul gurii, rosti chestorul râzând subţire, aşa cum îi era felul… Hai, c-a trecut, nu mai faceţi mutrele astea! Putem spune că s-a spart ghina, de-acu, dacă suntem atenţi şi nu faceţi prostii, putem s-o ducem într-un huzur! Tragem tare vreo doi ani şi ne retragem, nu ştim, n-am văzut… Abia atunci putem să punem botu’ la ogeacuri frumoase şi la maşini bune… Totu-i să nu scăpaţi la alcool şi la amante stabile; curve de ocazie cât poftiţi, da nu vă-ncurcaţi cu fufe agăţătoare că-i nasol! Bă, şi mai e un lucru, sunteţi bisericoşi?
- Nu şefu’, eu nici la Paşti nu merg la biserică, mi-aduce soacră-mea anafură! se grăbi Dobrescu să declare…
- Nici eu nu sunt, şefu’! Pe popă nu l-am mai văzut de la botezu’ copilului…
- Asta-i bine, că uitasem să vă spun, să nu mergeţi, dracului, la spovedanie, că aşa l-am luat pe unu, acu’ treizeci de ani, ascunsese două salbe de cocoşei. Ştiam la sigur unde le-a dosit, îmi spusese popa, da l-am bătut la meserie, aşa de-o distracţie, să nu bănuiască cine mi-a dat pontu’… Şi când a pus mâinile pe piept l-a bănuit pe gineri-su, o haimana care n-avea serviciu, împuşca francul…
- Da ce ocupaţie avea muşteriu’?
- Responsabil la un magazin de tricotaje, tac’su avusese pe timpuri croitorie de lux, aşa că rămăsese în branşă. Ghina lui, norocu’ meu! Aşa am ajuns căpitan la excepţional… Auzi, Dobrescule, opreşte, bă, să mă piş! A dracului prostată…
Maşina se opri lângă marginea de asfalt a şoselei şi Mateescu coborâ greoi în întunericul de afară spart doar de luminile maşinii. Se apropie de şanţ şi dădu drumul unui jet gros şi puturos ca gura unei curve dintr-un port amărât…

Rămăseseră aşa, înţepeniţi pe peronul pustiu, măturat de vântul rece care aducea vârtejuri de fulgi de zăpadă şi le smulgea lacrimi calde din colţul ochilor. Rumega fiecare spusele chestorului. În cele din urmă sparse tăcerea bufetierul şi glasul îi suna uscat, ca-ntr-o sete mare:
- Bă, nea Pârţoi, eu cred că am intrat într-un căcat aşa de mare că nici nu-i simţim mirosul…
- Păi nu mai miroase, n-ai auzit, a plecat la Bucureşti cu oamenii lui!? Aşa-ţi dă Dumnezeu cumpene când nici nu te aştepţi… Chirigiul părea tot glumeţ, dar în ochi îi lucea o spaimă cum nu mai cunsocuse.
- Hai, bre, înăuntru, că s-o fi dezpuţit şi înăuntru, ajunge de când îngheţăm aici.
- Hai, dacă zici dumneata, da mi s-a făcut dor să mă duc acasă, să-ncui uşa, să dau drumu la radiou şi să stau lungit în pat, aşa, fără gânduri, fără nimic…
- Stai să curăţ şi eu pe aci, mă laşi şi pe mine în drum, crezi că eu mai un chef? Şi pe urmă, nu mi-ai terminat povestea cu Valică…
- Aşa-i, că uitasem… După patru ani, când huzuream noi mai bine la casa lui moş Cristea, am luat seama că Valică crescuse bine şi avea o culoare roşie, frumoasă, în obraz, parcă nu era pui de ţigan. Şi cânta, dom’le Pelcu, şi din gură, da şi cu degetele…
- Cum cu degetele?
- Uite aşa, se aşeza pe prag sau pe marginea patului, lua un scăunel între picioare şi bătea cu degetele în el, ziceai că dă la ţambal, nici nu i le vedeai. Se bucura moşu că îi umpleam casa de tinereţe. Eu am văzut că de la un timp se uita ciudat la Valică, îi punea mâna ba pe obraji, ba în sân, da Valică n-avea deloc fierbinţeală şi nici nu tuşea. Am crezut că sunt drăgăleli de om bătrân, care n-avusese copii. Eu îi spuneam să nu-şi facă griji, că noi, ţiganii, suntem căliţi, nu dă boala-n noi aşa uşor… Moşul scutura din cap a necrezare… Într-o dimineaţă, tot aşa, pe vremea babelor, s-a pus o furtună ca de sfârşit de iarnă. Ningea cu nişte fulgi mari ca farfurioarele de cafea şi trăgea un vânt de la deal, dinspre baltă, de făcea vârtejuri de pomină din fulgii ăia frumoşi. Chirigiul scoase o ţigară şi o aprinse scăpărând un chibrit din cutia scoasă din buzunarul scurtei vătuite. Pe urmă, continuă… Ne-am pomenit atunci cu Valică că zâmbeşte aşa, cu toată faţa, ca de-o bucurie pe care-o ştia numa el. S-a ridicat de pe pat şi a deschis uşa, noi crezând că nu mai suportă fumul, că avea, dom’le Pelcu, moşul nostru o sobă făcută din pământ, cu cuptor şi pat de pământ, pe care-i plăcea să se culcea, că-i făcea bine căldura aia venită pe dedesubt şi oasele lui or fi avut nevoie de căldură, cum au şi ale mele acu’, da eu nu mai am soba aia, am dărâmat-o şi am băgat în loc o cizmă din aia, de tablă. Ziceam că am mai mult loc… La ce mi-o fi trebuit? Parcă aş avea zece copiii prin casă şi i-aş şmotrui să se facă căluşari… Vântul băgase fumul înapoi pe horn şi d-aia zic, am crezut că Valică a deschis uşa să iasă fumul afară, să intre aer curat. Da nu era aşa, dom’le Pelcu, pe el altceva îl chema afară… A ieşit aşa, în cămaşă şi cu capul gol, cu faţa acoperită de zâmbetul ăla frumos şi de-o lumină cum nu mai văzusem. S-a proţăpit în bătătură, în faţa casei şi se uita în sus, cu mâinile întinse în lături, parcă vrând să ia toată zăpada aia care curgea în vârtejuri. Ne uitam la el şi parcă ne luase Dumnezeu şi puterile şi graiul. Ştiuclei, căţelul care ne bucura zilele jucându-se cu noi şi nedezlipindu-se de căruciorul cu dulciuri, s-a apropiat de Valică, crezând că-i rost de joacă, da am văzut că i s-a ridicat părul pe spate, a slobozit urlet rău şi a fugit sub grămada de lemne, speriind cele trei găini pe care le avea moşu… Pe urmă, ca lovit în moalele capului, Valică s-a prăbuşit la pământ. Atunci am alergat amândoi la el şi am văzut pata mare de sânge care-i curgea dintre buze, înroşind zăpada… L-a luat moşu în braţe, ca pe-un săculeţ, chiar dacă Valică crescuse bine şi moşu era trecut de 80 de ani. A alergat cu capul gol şi dezbrăcat, cum stătea în casă, cu mine după el, la dom’ doctor Gomoiu, da nu mai era nimic de făcut. Sufletul frăţiorului meu fugise în vârtejurile alea de zăpadă… Şi pe urmă, dom’le Pelcu, s-a făcut un soare, de ni se topea zăpada în cap şi dacă nu vedeam cum i se scutură umerii, aş fi crezut că şiroaiele de la zăpada topită îi curg moşului pe obraji. Boală boierească asta de plămâni, roade fără să doară…
- Amărâtă viaţă ai dus, bre, nea Pârţoi…
- Aşa mi-o fi fost scris. Da am avut şi clipe frumoase. Mai rare, ştiu, da io-s mulţumit şi cu alea. Lângă casa moşului avea ogradă Frunză, chirigiul. Gospodărie cuprinsă, casă bună, remiză, echipaj de lux, cinci platforme de cărat calabalâc, 8 perechi de cai, da şi-o droaie de copii. Şaişpe, nene, făcuţi cu două muieri, că ai din neamul nostru nu se mai opresc când dau drumu la ţeavă… A mea era printre ai mai mici, numai trei erau făcuţi după ea. Când avea paişpe anişori, eu făcusem de 19, ne-am luat, cu voie de la Frunză ăl bătrân, care mi-a dat trenţele de pe ea, vreo două bodroanţe, o platformă şi-o pereche de cai, două mahmudele şi-o palmă după ceafă. Asta, puţă, mi-a zis, e ca să nu te caut să-ţi dau altele mai grele! Să dai în beutură şi-n hoţii, c-atunci vin eu să te judec. După o juma de an s-a dus şi moşu meu şi am plâns după el mai mult decât plânsesem după taica, maica şi fraţii pe care-i îngropasem. I-am făcut pomană mare, da în afară de rude a venit puţină lume, vreo doi milogi de la biserica veche, alţii nu s-au înghesuit să mănânce la o masă cu ţiganii. Şi popa a strâmbat din nas, n-a luat nici colacii, a băgat doar nişte bani în buzunar, a zis că ţine regim…
- O fi ţinut…
- Ţinea pe dracu’! Nu-l văzusem eu pe fereastră, în casă la madam Gureşu, văduvă de miliţian, cum dădea paharele peste cap, rupea cu dinţii din găina friptă şi băga mujdeiul de usturoi cu lingura în gură după ce-şi dădea barba la o parte? Mai departe, ce făcea, nu mă pune să-ţi spui, că n-am văzut…, stângea lampa…
- Frumos povesteşti, bă, nea Pârţoi… Stau şi casc gura la dumneatale ca la radiou, când eram mic, de spuneau poveşti…
- Păi dacă dumneata taci!
- Aşa-s eu, mai tăcut, da nici nu prea ştiu să leg poveştile aşa, ca dumneata… Câteodată aş vrea, că şi peste mine a curs bălegarul greutăţilor. În lumina privirilor i se aşezase o ceaţă neguroasă şi cu unghia tot freca o margine a plitei godinului în care focul se stinsese de mult. Începu să spună ceva, da atunci intră pe uşă inspectorul Grigoroiu.
- Hai, bă, oameni buni acasă, că mi-au îngheţat ţurloaiele. Dom’ Pârţoi, mă laşi şi pe mine la sediu?

Cu vârful pantofului modest, cum îşui lua de câţiva ani, din bazar, bufetierul râcâia o pată de noroi care se prinsese pe mozaicul crăpat, în timp ce ochii îi rămăseseră prironiţi afară, privirea trecându-i prin geamurile murdare.
- Uite, bă, nea Pârţoi, a început să ningă, parcă aş avea poftă să ies afară, să mă mai dezmorţesc…, prea ne-am otrăvit în coşmelia asta…
- Hai, dom’ şef, mai primenim aerul. Da nu ninge, sunt doar nişte vârteje, ca atunci când a murit Valică…
Ieşiră în gerul tare, de afară, iar bufetierul luă o bucată de lemn pe care o înţepeni între tocul uşii şi uşa din lemn de brad, veche, cu vopseaua verde scorojită, arătând ca obrazul unei matroane bătrâne, dat cu prea mult fard vechi, fără prospeţime, care cade în zgrume urâte…
- Cine-a murit, bă, nea Pârţoi? De cine ziceai?
- De frate-meu, Valică.
- Da parcă aţi fost mai mulţi fraţi, de ceilalţi mai ştii ceva?
- Nouă am fost. A mai mică a murit omorâtă de cai, cum ţi-am povestit, odată cu maica, de ceilalţi, afară de Valică, nu mai ştiu nimic de când am plecat din sat, parcă i-a luat o apă urâtă, le-am pierdut urma…
- Şi ce spuneai de Valică? Da de ce-l chema aşa?
- Pe vremea noastră şi ţiganii dădeau nume normale copiilor, nu te-alegeai din români. E drept, mai des găseai Danciu decât Ion, da nu batjocoreau copiii ca acuma când le zice Semnal, Istoria, Expertiza şi cine mai ştie ce lighioană… Şi pe frate-meu ăsta, că era născut de anul nou, îl numiseră ai mei, că de botezat nu ne-a botezat pe niciunul, care popă mânca colac din ţigănie?, Vasile, da’ o soră a noastră a vrut şi ea să-i zică cum îi ziceam noi: Vasilică. Fiind mică, n-a putut spune aşa, i-a zis Valică şi aşa i-a rămas numele. Ăsta mic, deci, Valică, atunci când am plecat din sat, s-a ţinut după mine, îi curgeau mucii da nu se ştergea la nas ca să nu-mi dea drumul la pulpana hainei, zicea că i-e frică că-l las, ca să scap de el. Nici eu nu eram vreun răsărit, abia făcusem 10 ani.
- De ce n-aţi rămas în sat? Aveaţi măcar un acoperiş deasupra capului…
- Păi cum să-ţi spun, dom’ şef? La sărbători, de Paşte, de Crăciun, de Ispas că era nedeia satului, de Sâmbăta morţilor, ne duceam şi noi şi la Biserică şi la cimitir, ne mai dădea câte-o femeie de pomană şi peste săptămână, vara mai fierbea sor-mea, Safta, urzici, ştevie, lobodă, potoleam foamea. da la un Lăsatul Secului, băietanii satului, poate că ameţiţi de vin, ne-au spoit casa, uşa şi ferestrele cu baligă şi am trăit cea mai urâtă noapte din viaţa mea atunci. Stăteam toţi, strânşi unu-ntr-altu’ şi plângeam fără zgomot, că-i auzeam cum plănuiau afară să intre peste noi sau să ne dea foc, că nu-i niciun păcat dacă omoară nişte ţigani nebotezaţi. A dat Dumnezeu de-au trecut doi gospodari pe acolo şi i-au gonit pe băietanii ăia, că altfel, ameţiţi de vin şi vrând să facă pe grozavii, acolo ne-ncheiam socoteala zilelor. A doua zi, pe ploaie şi frig, am plecat în lume…
- Şi Valică s-a ţinut de dumneata?
- S-a ţinut că nu mai avea pe nimeni pe lume şi parcă cu el lângă mine aveam şi eu mai mult curaj. Ne-am aciuiat aici, în gară şi tata lu’ dom’ Melaiche, care era impiegat, parcă-l văd, un om mare, cu mustaţă stufoasă şi zâmbet bun, se făcea că nu-i place mâncarea de i-a pus-o coana Sofica în sufertaş şi ne-o dădea nouă s-o mâncăm. el trecea drumul, lua trei brânzoaie, era o prăvălie cu simigerie şi plăcinte acolo, unu-l mânca el, unu-l ţinea pentru copilu de acasă, adică dom’ Melaiche şi pe unu-l rupea-n două şi ni-l dădea nouă…
- Bun om!
- Bun, să-l odihnească Dumnezeu, bun ca şi fii-su. Un manevrant urât, tot ţigan ca şi mine, zicea: de ce dai dom Sîrbu, că ăsta-i numele de familie al lu dom* Melaiche, de pomană la ţigani, vrei să măînânci din mâna lor pe lumea ailaltă? Da omu’ nu asculta de el, ba ne-a adus şi-o pătură de acasă, să ne-acoperim, că ne-ntindeam pe-o bancă de lemn în sala de aşteptare…
- Şi-aţi trăit aci, în gară?
- Nţţţţ! După vreo trei săptămâni a pus ochii pe noi moş Cristea, îla de venea cu căruciorul cu bragă şi cofeturi să le vândă călătorilor aci, în gară, după-amiezele, că la prânz ducea căruţul în faţa şcolii. Făcea vînzare bună şi cred că şi-n clipa de-oi muri, dacă n-o să pătimesc, am să visez că muşc dintr-un măr roşu, aşezat pe băţ şi dat cu poleială de zahăr. Moşul fusese luptător în Macedonia, pornise-n zaveră de tânăr şi l-au rupt cu bătaia prin poliţii. Când îţi revenise, fugise şi-şi făcuse bârlog aci, la noi, Ne-a luat el săracu, după ce-a stat la sfat câteva zile cu dom’ Sîrbu. A zis că eu-s bun să-mping la căruţ, că pe el nu-l mai ajută nici braţele, nici picioarele şi ne-a luat acasă la el. Eu în casa aia stau şi acu’!!!
- Adică v-a fost ca un tată!?
- Mai mult, şi el şi dom’ Sîrbu, parcă au fost Dumnezeu pentru noi. Ne-a spălat omu şi în fiecare sâmbătă seara umplea albia cu apă, ne băga în ea, ne lăia şi ne freca cu săpun, ne-a dat haine curate, cam măricele pentru noi, da faţă de trenţele pe care le purtasem, erau lux. Ăia au fost cei mai frumoşi ani ai noştri, mâncam pe săturate, aveam ţoale, dormeam la căldură şi, de două ori pe săptămână, când îţi rostuia dulciurile în cazane, scotea o masă mare pe care ţinea ceaunul cu zahăr pentru învelit merele pe băţ. Tot pe masa potrivea din cuţit, unul lung şi ascuţit cum nu mai văzusem, tablele de seminţe de susan prins în pastă de zahăr ars şi halviţa cu nucă şi şi ţăpligile colorate tot din peltea de zahăr. Rămâneau ţăpligi lungi, de toate culorile şi alea erau bucuria noastră, a mea şi a lui Valică, care nu mai mâncasem astfel de bunătăţi… Ne mai domolea moş Cristea, să nu lăcomim, să păstrăm şi pentru a doua zi, că altfel îi umplem păturile cu noroc…
- Glumeţ, moşul…
- Numai oamenii buni sunt glumeţi, dom’ Pelcu, la oamenii răi gluma sună a batjocură şi mai bine lipsă…
- Păi şi cum a murit Valică?
Pârţoi n-apucă să-şi ducă povestea până la capăt, că văzură cum din tren coboară chestorul Mateescu şi cu cei doi subalterni, cei doi din urmă purtând nişte sacoşe mari, burduşite. Chestorul Mateescu tresări violent când îi văzu, le făcu semn subalternilor să-şi continue drumul, către ieşirea din gară, iar el veni către cei doi…
- Ce-i, bă, vi s-a făcut cald, aţi ieşit la aer?
- Da ce-i, dom’ şef, avem interzis la aer?
- Bă teteo, te-am citit băiat deştept, nu-ntinde coarda că se rupe!
- Lasă, dom’ şef, c-o-nnădim… Ce rău am făcut c-am ieşit afară, eram consemnaţi înăuntru?
- Dom’le, dacă aţi ieşit doar ca să luaţi aer, şi văd c-aţi înţepenit şi uşa, semn că aşa e, e bine, da dacă aţi ieşit să trageţi cu ochiu… nu e bine!
- Păi ce păcatele mele să vedem, la ce să tragem cu ochiu? Vorbeam şi noi de-ale noastre, ni se urâse aci, pe urmă, ca să fiu sincer, aici a murit un om…
- Mda, cum spui tu, teteo! Eu plec cu oamenii mei la Bucureşti, mă-ntorc în câteva săptămâni, până atunci… leoarba, nu vorbiţi cu nimeni despre ce-a fost aici până nu limpezesc eu toată treaba. hai noroc! Se ridică greoi şi ieşi cu pas ferit, ca de hoţ…

Scarlat şi Dobrescu încă mâncau atunci când chestorul Mateescu râgâi sonor, adânc şi se lăsă apăsat pe speteaza scaunului.
- Întotdeauna fac gaze după ce mînânc în grabă, mai ales hrană rece… îşi motivă el gestul. Nu părea stânjenit, ba dimpotrivă, părea să-i facă bine doza de mârlănie pe care şi-o permitea în faţa atâtor oameni. Căută în tabachera de aur de unde scoase altă ţigară pe care şi-o aprinse cu Ronsonul de aur. Abia atunci păru să-l vadă pe Grigoroiu, care, ruşinat, se frământa de pe-un picior pe altu’.
- Ce stai, bă, ca fata mare? Vrei să te servesc eu? Ia şi tu de mănâncă, da nu mai prea ai ce…
- Nu mi-e foame, dom’ chestor, rosti bietul inspector simţind că i se umple gura cu salivă.
- Nu ţi-e foame pe dracu! Eşti bleg, Grigoroiule, dac-ai lucra cu mine, am îndrepta şi treaba asta… Mă gândesc că aici o să te moleşeşti şi mai rău, un biet orăşel fără infracţionalitate, cu ce să capeţi snagă? Două-trei găinării, la mare noroc vreun viol…
Grigoroiu aproape se sufocă când se înecă cu saliva, frământându-şi mintea să-şi dea seama dacă chestorul ştia de necazul lui. Instantaneu se uită spre Pârţoi şi Pelcu, bănuindu-i că or fi fost prea slobozi la gură cât timp fusese el plecat. Cei doi, însă, păreau la fel de surprinşi şi de îngrijoraţi de remarca chestorului…
- Ţi-am spus eu că eşti fată mare! Mai faci şi pe grozavul şi spui că nu-ţi e foame… Scarlat, mai mănânci din sandwichul ăla?
- Nu şefu’!
- Dă-i-l lu’ ăsta, altfel face dracului vreun ulcer. Uite, Grigoroiule, ia şi-o gură de whisky, c-ai fi îngheţat când veneai cu pachetele.
Inspectorul Grigoroiu mesteca mecanic, fără să mai realizeze cât de tare îl umilea fostul lui comandant din şcoala de subofiţeri, da era bucuros pentru că-şi dădea seama că remarca cu violul fusese pur întâmplătoare.
- Hai, domnilor, fumaţi câte o ţigară, mai luaţi câte un deget de cafea din termosul ăla şi să mergem să-mi arătaţi câmpul infracţional. Grigoroiule, tu şi oamenii tăi să asiguraţi perimetrul, da nici să nu-ndrăzniţi să vă apropiaţi de tren, că poate contaminaţi eventualele probe! Şi aşa aţi tropăit ca vitele pe acolo până am venit noi, de-o să ne ia săptămâni până alegem urmele voastre de ale bietului nebun…
-Am înţeles, domnule chestor!
- Hai, dă-i drumul la treabă, că ieşim şi noi în curând.
Inspectorul ieşi bucuros că nu mai trebuia să stea sub batjocura grea şi privirea subţire a superiorului său, dar cel mai rău îl ardeau privirile chirigiului şi ale bufetierului. Îşi dădea seama că de oamenii ăştia îi era, de fapt, ruşine. Mateescu îi privi pe cei doi civili, mestecă o vreme gândurile, pe urmă i se adresă lui Pârţoi:
- Teteo, să mai puneţi ceva lemene pe foc, că ne-om întoarce rebegiţi. Uite a mai rămas ceva cafea, beţi şi voi, mai stăm de vorbă pe urmă…
- Lemne pe foc om pune, dom’ şef, da cafea nu ne trebuie. Noi n-avem rânza lu’ dom’ inspector, să rabde la lături, iar la câni le dăm altceva, nu suntem la Bucureşti, nu i-am dedulcit la cafea…
Mateescu privi către bătrân c-o urmă de surâs în colţul ochilor.
- Eşti dat dracului, teteo, acu-mi explic eu de ce un privatizat, chiar aşa, amărât, ca ăsta, s-a-mprietenit cu un ţigan. Hai că mai vorbim, acu’ plecăm la treabă! Spunând acestea, se ridică sprinten, dar mişcarea bruscă îi răscoli vintrele şi chestorul slobozi un vânt prelung şi sonor. Cei doi subordonaţi abia îşi stăpâniră râsul, dar Pelcu, pe care nimeni nu-l bănuise a fi vreun curajos, îndrăzni:
- Cu grijă, domnule chestor, dirijaţi-vă tirul către ieşire, că altfel sare godinul ăsta în aer şi se duce dracului câmpul infracţional; asigură degeaba perimetrul dom’ inspector Grigoroiu!
- ‘Re-aţi ai dracului slobozi chestorul Mateescu printre buzele subţiri şi ieşi în ger. Se ridicaseră şi cei doi subalterni şi Pârţoi i se adresă lui Dobrescu, care rămăsese ultimul:
- Lăsaţi, domnule uşa deschisă, că nu suntem deprinşi cu aerul ăsta, de Bucureşti, şi ne ia vreo ameţeală…
Când rămaseră singuri, se priviră mult în tăcere, apoi Pârţoi se sculă greoi şi merse de închise uşa pe care intra şuvoi aerul rece şi proaspăt.
- Noi, ţiganii, nu prea ţinem la frig, da nici nu binecuvântăm masa cu vânturi! Ăsta-i mai mult miliţian, din ţigănie i-a rămas numai culoarea…
- Auzi mă, nea Pârţoi, de ce-ai luat banii de la amărâtul ăla? slobozi Pelcu întrebarea care-l frământa încă dinainte de a veni chestorul Mateescu.
- D-aia, dom’ şef, că şi fata aia are nevoie de bani, măcar de i-ar folosi s-apuce pe altă cale! p-ormă, la cât e ăsta de prost, îi dă la vreo javră ca Mateescu ăsta, să-l ridice în grad, să mai facă şi alte prostii…
- Crezi c-are s-o apuce pe alt drum?
- Dacă aşa i-e scris, da! Da după câte miros eu, are să rămâie cu dumneata şi bine are să facă. Asta dacă vrei şi dac-o să-ţi dai seama că ai şi dumneata nevoie de-un suflet care să te înţeleagă. Îţi mai trebuie şi putere ca să înţelegi lucrurile, nu să le uiţi, de uitat nu uită nimeni, da trebuie să-ţi dai seama că omu nu păţeşte decât ce-i e scris…
- O fi bine?
- Este, dom’ Pelcu! Eu ştiu de unu’ din satu’ în care am văzut lumina zilei. Era muncitor la Bucureşti, la Griviţa, plecase de acasă că era sărac şi-l mai pocise Dumnezeu şi c-un picior moale, îl trăgea după el şi c-un cap mare, de ra batjocura fetelor şi băieţilor. Avea şi el nevoie, ca tot omu’, să meargă la muieri şi l-a dus unu’ mai bătrân la tractir, Aşa s-anvăţat şi mergea acolo la fiecare leafă, da mereu la aceeaşi curvă, una mai bătrână decât celelalte şi mai ieftină, pe puterile lui. A pus ban pe ban şi când a strâns o sumă bunicică, unii spuneau c-ar fi câştigat ceva şi la o loterie, a şperţuit un doctor de l-a scos la pensie pe caz de boală. S-a dus la tractir şi i-a spus curvei lui să meargă în sat cu el, c-o ia cu acte şi popă, atunci pe loc. Femeia s-an-voit şi pocitu meu a veit cu curva pe care-o luase de nevastă, în sat. A cumpărat ceva pământ, a pus o vie şi mai ţibnea o grădină, a deschis o mică prăvălie şi o dată pe lună îi aducea poştaşu pensia! Stătea pe-un scaun boieresc, cu spătar, în uşa prăvăliei şi lumea care trecea pe drum îl saluta scoţând căciulile din cap. A lui stătea la tejghea, era frumoasă faţă de ţărăncile îmbătrânite de muncă şi de trai prost, şi oamenilor li se scurgeau ochii după ea. Îi spuneau “doamna” chiar şi după ce afalaseră care fusese viaţa ei. N-au avut copii, erau cam trecuţi amândoi, da au trăit mulţumiţi şi oamenii i-au cinstit aşa cum se cuvenea. D-aia spun, nu-i nici o ruşine, iar astea care au trăit cum a trăit larisa, dacă au ocazia, ajung cele mai credincioase femei, nu-şi vând nici casa, nici omul…
Bufetierul rumega cu greutate vorbele chirigiului şi ochii-i păreau să nu vadă nimic prin sticla murdară a ferestrelor…

Se auzea o muscă bâzâind şi felul în care chestorul Mateescu îşi mişca pe mozaicul crăpat picioarele încălţate cu pantofi fini, din piele neagră.
- Eşti curajos, teteo, sau eşti prost! De treizeci de ani nu mi-a mai zis nimeni ţigan… Nu că mi-ar fi ruşine, că nu mi-este, da-ţi spun, nimeni n-a mai avut curajul ăsta… Ultimul care a făcut-o, a fost socru-meu şi ăla doar când s-a-mbătat… Nu i-am zis nimic, prostului să nu-i faci vârf, da peste vreo trei luni a venit la mine, că pe gineri-su celălalt, cumnatul meu, l-a prins cu minus în gestiune, cu marfă dosită, ce mai, caz clasic pentru şefii de Alimentara… I-am spus că nu-i bine să te duci cu căciula în mână la un ţigan. Cred că ar fi preferat să-l scuip între ochi, fusese învăţător la ţară, un fel de Dumnezeu pentru bieţii ţărani analfabeţi, nu suporta să-l atingi cu vorba…
- Şi l-ai ajutat pe cumnat, dom’ şef? Vocea lui Pârţoi suna moale, abia se auzea.
- L-am ajutat, teteo, că era uşor, şi l-am făcut slugă pe viaţă…, pe el şi pe socrii, că pe ăla îl iubeau, nu ca pe mine…, da i-am făcut să pupe mâna ţiganului…
- Da reclamaţia, dacă judec eu bine, tot de la dumneata a plecat…
Mateescu râse subţire, mânzeşte, întinzându-şi buzele subţiri peste dantura regulată şi mai trăgând un fum din ţigară…
- De-aia-i bine că nu suntem mulţi ţigani în Poliţie, ne-am prinde de prea multe, teteo!
- Da cum de-ai ajuns dumneata poliţist, dom’ şef, că ai noştrii nu se prea înghesuie la haină militară?
- Tata a fost argat la unu la oi, prin Oltenia, nu ştia carte şi când au venit comuniştii, s-a înhăitat şi el cu ei, zicea că luptă contra exploatatorilor. L-a otânjit pe baci la urechea stângă cu ciomagul, a rămas ăla damblagiu pe viaţă, da şi asta i-a prins bine…
- Păi cum i-a prins bine?
- Când au fost deportaţi chiaburii, pe el nu l-au luat, că era damblagiu! Pe tata l-au trimis la alfabetizare, a învăţat cât să poată să silabisească pe ziar şi să se iscălească, aşa că l-au făcut activist de partid. Aşa a şi ieşit la pensie, instructor cu învăţământul de partid. El m-a dat la şcoala de ofiţeri de miliţie, ştia el ce ştia… Mi-a fost greu, n-am să uit nici în groapă toate umilinţele şi batjocurile, până când a venit tata pe la mine, odată, pe la mijlocul primului an de şcoală. Când au văzut colegii mei cum stă drepţi comandantul şcolii în faţa lui, mi s-a schimbat statutul. Am răzbit greu, da am răzbit… Iar acu vii tu, un biet căruţaş fără niciun Dumnezeu, să-mi aduci aminte de rădăcini…
- Lăsaţi, dom’ chestor, că n-a făcut-o cu răutate, interveni Pelcu. Noi, aici, în pustietatea asta, suntem cam slobozi la gură, că tot nu avem cu cine să vorbim… Eram trei, da dom’ Melaiche s-a dus; acu’ nu mai vorbim decât între noi…
- Nu sunt, dom’le, supărat, sunt doar uimit. M-a ghicit amărâtu’ ăsta, pot să mă ghicească şi alţii… Nici copiii mei nu mai cred că sunt ţigan, sau, mă rog, nu m-au lăsat să înţeleg că şi-ar fi dat seama…
- Le-o fi fost greu să aducă vorba…
- Le-o fi, aşa cum i-a fost şi mamei când l-am îngropat pe tata! Fără popi, fără cruce la cap, un stâlp de piatră cu o stea roşie în vârf, că partidul i-a fost lui Dumnezeu pe lumea asta… S-a supărat, săraca, zicea că parcă suntem păgâni, da dacă asta i-a fost lui dorinţa… Eu aşa cred, că a făcut bine bătrânul; trebuie să pleci din viaţă aşa cum ai trăit…
Devenise trist şi-i mulţumi în gând lui Grigoroiu care intră pe uşă gâfâind, cu braţele pline de pachete.
- Am adus tot ce aţi ordonat, domnule chestor!
- Bravo mă, hai că eşti băiat bun! Să te duci să-i chemi pe Scarlat şi pe Dobrescu, că le-o fi foame! Auzi, ca să n-avem probleme, să nu mai pomeneşti nici în vis de treaba cu armele şi crimele în serie, ce eşti nebun, vrei să ne facem de râs?
- Am înţeles!
- Aşa, ce dracu’, că te ştiu din şcoala de subofiţeri, n-aş vrea să fiu eu ăla care te trimite în rezervă…
- Mulţumesc, dom’ chestor, am şi uitat de treaba asta!
- Ba să nu uiţi, ca să nu mai faci vreodată aceeaşi prostie… Numai să nu vorbeşti despre ea…
- Aşa am să fac.
- Bine, acu’ du-te şi cheamă-i pe băieţii ăia…
Grigoroiu ieşi val-vârtej să îndeplinească ordinul, iar Mateescu se uită pieziş la Pelcu înainte de a-i vorbi:
- Patroane, poate găseşti o faţă de masă pe aci şi nişte farfurii curate, că n-o să mâncăm direct din hârtie, cum mânca bietul tata, din ziar, când pleca pe teren.
- Faţă de masă nu am, domnule, da farfurii şi furculiţe am, că le-am folosit alaltăieri, la pomana lui dom’ Melaiche, Dumnezeu să-l odihnească!
- Păi îşi făcea pomană de viu?
- Nu, voia să-şi pomenească părinţii, îi visase… S-a stins la masă, sătul, lângă prieteni… De-aia spun, de-acu’ am rămas numai noi doi…
Tropăind, pe uşă intrară cei doi oameni ai chestorului, urmaţi de Grigoroiu.
- Cum merge, Dobrescule, treaba?
- Joacă de copii, şefu’, încă o oră şi terminăm, pe urmă putem să plecăm la Bucureşti… Cred că teoria aia a dumneavoastră, cu alienatul mintal, este singura variantă veridică…
- Păi sigur, hai să mâncăm ceva, să ne dezmorţim, uite şi câte-o gură de whisky, să vă mai încălziţi…
- Chiar aşa, şefu’, că iar a-nceput vântul ăsta rece. Soarele parc-ar fi numai aşa, la derută…
- Ei, Dobrescule, aşa-s babele! Astea au omorât mai mulţi din şatre, la Bug, decât omorâseră nemţii cu Stukas-urile şi ruşii cu Katiuşele…
- Chiar aşa, dom’ şef? se trezi curiozitatea în Pârţoi…
- Chiar aşa, teteo! Antonescu a trimis aproape un milion acolo, să li se piardă urma şi să despăducheze ţara, da imediat după ce frontul a trecut în Cehoslovacia, după iarna lui 44, când soarta războiului era clară, Stalin ne-a trimis înapoi… două milioane! Aşa a scăpat de mulţi din ţiganii de la ei. Şi cum veneau, pe vremea babelor, prin stepă, i-a omorât zăpada, crivăţil şi gerul. N-aveau cu ce să facă focul, au mai ars din căruţe, unii au tras în hamuri, că mâncaseră caii şi urşii, da tot au ajuns înapoi…
- Astea le-ai citit prin cărţi, dom’ şef?
- Nu, teteo, în nişte dosare clasificate, la care am avut acces… Mare lucru informaţia…
- Mare, dom’ şef! Ei, poftă bună, noi ne tragem mai într-o parte… Zicând acestea, Pârţoi se sculă de pe scaun şi merse, împreună cu Pelcu, la o masă din celălalt colţ al încăperii. Mateescu nu-i opri, nici cu vorba, nici cu privirea, muşcă lacom dintr-un şniţel pus între două felii de pâine… Oamenii lui mâncau-şi ei-hulpavi, ca lupii care se-nghesuie pe-un hoit proaspăt. Numai Grigoriu nu ştia ce să facă, nu-l poftise nimeni la masă, da nici să stea la o parte, cu Pârţoi şi cu bufetierul, nu-i convenea. Derutat, rămase în picioare, mutându-se de pe-un picior pe altul, frământând în mâini căciula îmblănită…

Tăcerea se ridică peste toţi cei patru ca o apă grea şi tulbure. Nici Pârţoi, nici Pelcu nu puteau pricepe cine-ar putea fi personajul care să-l apostrofeze în felul ăsta pe bietul inspector Grigoroiu… Prost, prost, da orişicât, poliţist, poartă haina Statului, nici să-l faci aşa, dobitoc, de faţă cu alţi oameni… Fiul zidarului din Călăraşi simţea că nu mai avea aer, voia să înghită lichidul scoţian care-i rămăsese în gură şi nu putea, ochii stăteau să-i iasă din orbite şi picioarele nu-l mai ascultau, deşi o rămăşiţă de luciditate îi spunea că ar trebui să se ridice şi să scuipe dracului băutura din gură. În cele din urmă se înnecă şi dădu semne că se sufocă. Fără să se piardă cu firea, chirigiul se ridică şi-i îndesă doi pumni zdraveni după ceafă, clipind cu ochiul către bufetier (Pe asta voiam s-o fac de mult!), apoi se uită neguros către personajul proaspăt intrat în încăpere…
- Lasă-l, dom’le, că nu moare, iar dacă se duce…, nu-i nicio pagubă!
- O fi, da nu-s decât patru zile de când a mai murit un om aici…, parcă n-aş mai dormi bine. Eu sunt Pârţoi, chirigiu la dispoziţia călătorilor din gară, n-am înţeles bine numele dumneavoastră…
- Eşti oţ! Păi cum să-l înţelegi dacă nu l-am spus? Puşcărie ai făcut?
- Da de ce mă întrebaţi treaba asta, dom’ şef? M-ai văzut ţigan şi d-aia? Dacă-i p-aşa, nici dumneata n-ai faţa spumă de lapte, da nu, n-am făcut. Puşcărie vreau să zic…
- Şi cine crezi că sunt?
- După cum te porţi cu oamenii, procoror sau poliţist! Grad mare…
- Sunt chestorul Mateescu…, cu voi ce-i aci?
- Păi eu, cum v-am spus, la servici… Dumnealui e patronul locandei, dom’ Pelcu…
- Parcă aş fi aterizat în altă lume, unde timpul a stat în loc. Dobitocul ăsta care e gata să se sufoce stă şi bea cu voi în timp ce oamenii lui bat step în zăpadă şi frig, afară, tu eşti chirigiu într-o gară fără trenuri şi fără călători, iar dumnealui e patronul unui local fără muşterii. În vremea asta eu vin val-vârtej de la Bucureşti după ce trei zile şi trei nopţi n-am văzut cum e să stai în cearşafuri, n-am desfăcut şireturile de la pantofi, pus în alertă de gradul 0 de aiurelile lui Grigoroiu. Dom’le, când te-am avut elev la Câmpina parcă nu dădeai semne să ajungi cel mai mare dobitoc din Poliţia română! Nu că ar fi prea greu la ce grămadă de imbecili ţinem în hainele statului… Auzi ce visează el, Ciorogârla, criminali în serie, arme furate, bande organizate…
Grigoroiu se uita tâmp la chestorul Mateescu, fără să priceapă nimic din ce spune acesta.
- Nu te uita ca frac’tu la poarta nouă, puteai să te uiţi mai bine la alea trei pistolae de le-ai ridicat din vagonul ăla, erau decalibrate şi cu percutoarele defecte, arme furate, desigur, de la vreo casare de armament… INUTILIZABILE, Grigoroiule! nicio legătură cu Ciorogârla şi ce ţi-o mai fi trecut ţie prin scăfârlie… Ăla e caz închis bă, băiete, EU L-AM REZOLVAT! M-ai făcut să am emoţii, alerg, bat cocalurile, verific fiecare serie de armă, fiecare proces verbal şi tu stai şi bei într-o bodegă de doi lei cu un chirigiu ţigan şi-un patron falit…
- Şi jandariul dispărut? îndrăzni Pârţoi fără să se arate deranjat de consideraţiile chestorului Mateescu.
- Am alertat toate aşezămintele de nebuni, să vadă dacă nu le lipseşte vreun pacient, parcă poţi să ştii? Da să pui în cizme tot Ministerul la vreme câinească, de iarnă, doar pentru că aşa crezi tu, că ţi se pare că ai dat peste cazul vieţii tale, nu-i deloc în regulă!
- Nu se leagă, domnule chestor! rosti ca şi când s-ar fi trezit din somn Pelcu…
- Uite-al dracului! Parcă spuneai că eşti patron de local, nu detectiv!? Păi de ce nu se leagă, domnule?
- Uitaţi de hainele de jandarm, de disciplina lui, n-a băut, n-a mâncat cu noi, doar s-a mai adăpostit de frig aici, nu l-am văzut să fumeze…În rest ca o santinelă de aia, din filme…
- Ei, om vedea noi ce-i şi cu el, am adus doi specialişti criminalişti de la Bucureşti, sunt în tren acum, or să-mi spună ei mai multe. Grigoroiule, ca să uit de comportamentul inadecvat, marş în oraş şi adu un termos mare de cafea şi nişte sandwichuri, ceva… Poate şi nişte apă plată…
- Am înţeles, domnule chestor! Vin cât pot de repede…
Uşa se zbătu în ţâţâni şi se închise cu zgomot în urma bietului inspector în vreme ce Mateescu se aşeză cu grijă pe scaunul pe care-l eliberase acesta. Mirosul de parfum scump se aşeză, parcă, odată cu el…
- Ia vezi, patroane, poate ai un pahar curat, să cinstesc şi eu cu voi, că văd că, după miros, băutura-i de calitate… Şi ia zi mă, nea chirigiule, îţi place băutura scoţiană?
- Placxe, dom comandant, de ce să nu-mi placă, da nu ştiam că e d-aia, cum îi ziserăţi, că eu nu-s miliţian să-i cer buletinu’…
- Glumim, ai? Cum ziceai că te cheamă? Şi de unde eşti, că n-ai aere de orăşan şi mai zici că nici puşcărie n-ai făcut?
- Pârţoi mă cheamă, mestecă chirigiul vorbele îbtre buze, rostind apoi numele satului din care plecase cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă. Uimit, văzu şi încruntarea şi tresărirea nefirească a obrazului chestorului atunci când îi spuse toate acestea.
Pelcu adusese un pahar curat şi, mai degajat decât în urmă cu câteva minute, îl umplu pe jumătate cu lichid auriu din sticla pătrăţoasă. Cu gesturi de ospătar de mare clasă îl aşeză în faţa chestorului. Acesta îl luă, se uită la el în lumina care răzbea prin stical ferestrei murdare, il mai mirosi plimbâmbându-l în cercuri largi pe sub nas, apoi făcu un gest de salut către cei doi şi sorbi cu grijă, încet, ca şi când ar fi gustat ceva ce nu mai gustase niciodată…
- Bun, dom’le, ştiu ai dracului ce fac! Pe urmă scoase din buzunarul paltonului din lână fină o tabacheră din aur şi o brichetă Ronson din acelaşi metal. Din tabacheră scoase, parcă cu grijă, o ţigaretă de foi cu banderolă aurie.
- Mulţumim, nu fumăm din astea că nu suntem obişnuiţi! se băgă Pâţoi în seamă, făcându-l pe chestor să izbucnească într-un râs ciudat, cu faţa imobilă, doar ochii fiind atinşi de-un abur omenesc…
- Glumim, ai? Suntem în vrăjeală cu autoritatea Statului!?
- Nu, dom’ comandant, da pe la noi, prin ţigănie, când bagă unu’ dumicatu-n gură, e rost să se sature toţi…
- Şi de ce-mi dai mie exemple din ţigănie?
- Mă gândeam aşa, că cu tot parfumu’ şi tălăraia din aur, se vede, să iertaţi de vorbă proastă, culoarea căldării. Ochii galbeni, gingiile vinete, astea-s semne de-ale naţiei, n-am cum să greşesc…
Pelcu amuţise lângă godin, nici nu mai îndrăznea să respire şi se gândea că Pârţoi întinsese prea mult coarda… Nu-i era frică de prea multe, da impozitele nu le mai plătise de vreo trei ani, nu c-ar fi avut ce, dar aşa, la un control, îl puteau lăsa fără ocupaţie…

Ridicară nedumeriţi privirile în care parcă li se citea o spaimă, ca şi când ar fi văzut o arătare de pe altă lume… Pârţoi clămpăni în gol şi dinţii sunară sinistru, apoi se dumiri, îşi puse pe faţa zbârcită zâmbetul de duminică şi rosti:
- Să ne trăieşti, dom’ căpitan! Uite, dom’le Pelcu, că s-a-ntors! Ce să facem, mâncaţi-aş gura matale, să mai dăm un rând de declaraţii? Da ce-ai de eşti aşa verde la faţă?
La avalanşa de întrebări inspectorul Grigoroiu răspunse c-o mină de câine bătut, îşi aşeză geanta burduhoasă pe care o ducea în mâna dreaptă pe un scaun, îşi descheie haina prevăzută cu mesadă sintetică, scoase căciula din cap şi se aşeză sfârşit pe-un scaun…
- Hai dom’le, lasă vrăjeala, nu mă mai fierbeţi! Am ajuns la mâna voastră, recunosc, da cred că putem s-o rezolvăm ca oamenii…
- Cum s-o rezolvăm, dom inspector, se îmburică Pelcu, să mai facem o reconstituire? Să se ducă nea Pârţoi s-o aducă pe Larisa?
- Nu, patroane, uite, am recunoscut, sunt la mâna voastră, am greşit… plătesc! Zicând asta scoase din buzunarul interior al hainei prevăzute cu mesadă sintetică un teanc de bancnote. Asta-i tot ce-am strâns, 5000 de lei, vi-i las să-i daţi fetii, poate nu-i mult, da atâta am, dacă vreţi mă şi jur… Hai să ne-mpăcăm, că nu moare ea din atâta lucru… Ştiu, nu-i normal ce-am făcut eu, da să ştiţi, că sunteţi oameni în toată firea, nu-i Grigoroiu cel mai rău om pe care l-aţi întâlnit…
Pârţoi puse mâna pe bani şi-i făcu să dispară într-un buzunar al scurtei vătuite, în timp ce bufetierul privea cu gura căscată toată scena… Uşa se deschise încet şi pe ea intră gradatul care ieşise din schimb.
- Ieşi, bă afară, îl apostrofă Grigoroiu, nu vezi că suntem în plin interogatoriu?
Gradatul ieşi aşa cum intrase, strivind între buzele îngheţate o înjurătură pe care nimeni n-o auzi, dar toţi o simţiră ca pe-o cărămidă care cade pe-o foaie de tablă…
- Ar mai fi o rezolvare, dom căpitan, rupse Pârţoi tăcerea…
- Care, dom’le?
- O iei de nevastă şi vă-mpăcaţi! rosti cu bucurie chirigiul deşi remarcă grimasa iţită brusc pe faţa bufetierului.
- Ce-ai dom’le, eşti într-o dungă? Păi sunt însurat, nevasta şi copiii sunt la Olteniţa, le iau aerul de la gură că renunţ la banii ăştia, strângeam să ne luăm o casă, că stăm în chirii…
- Ar mai fi ceva, nu-l slăbi Pârţoi…
- Ce?
- Ciorapii!
- Ce ciorapi, dom’le? Vorbeşti în dodii? rosti ofiţerul uitându-se către marginea ghetelor proprii deasupra cărora se vedeau ciorapii de-o culoare incertă…
- Nu ai dumitale, dom căpitan, ai fetii, că i-ai rupt, că erai grăbit şi doritor. Zici că eşti însurat şi nu-ţi ajunge…
- Dom’le, una-i una, alta-i alta! Uite, mai dau o sută şi pentru ciorapi, hai să bem ceva şi să ne-mpăcăm, să uităm dracului povestea asta, că n-am făcut moarte de om!
- Păi cum să bei, dom’ căpitan, cu mine? Nu-s eu “cioară”, “maglaon” şi cum mi-ai mai fi zis?
- Iartă, bre, nea Pârţoi, am spus o vorbă proastă, m-am purtat ca un porc, da dumneata eşti om bătrân, poţi să-nţelegi şi să ierţi… Ce vrei, să mă pun în genunchi, să-ţi pup tălpile?
- He, he, parc-aş vrea! da stai liniştit, că nu-s câine… Eu îs doar un ţigan rămas orfan de mic, putem să ne-nţelegem. da ce pahar ziceai că să bem, că dom’ Pelcu nu mai are nimic de soi, stropul de rom l-ai beut dumneata rândul trecut, fără să plăteşti, vinul de răposatul dom’ Melaiche l-am sfârşit, iar de tescovină ni s-a cam acrit!?
Faţa inspectorului se lumină brusc, apucă geanta pe care-o lăsase pe scaunul de alături şi din ea scoase o sticlă de whisky, din cele care se lăfăiau, goale şi acoperite de praf, pe poliţele din spatele tejghelii.
- Am adus eu, o ţineam pentru sărbătorile de Paşti, da poate mai fac rost, dacă nu, nu…, o să beau un strop de vin, că n-o fi foc…
Chirigiul îl îndemnă din ochi pe bufetier care aduse trei pahare în care, după ce desigilă sticla pătrăţoasă, turnă lichidul auriu. Încălzit dintr-odată, Pârţoi continuă să vorbească şi după ce ciocniră paharele şi sorbi din băutură.
- Se vede, dom’ căpitan că vii din familie bună, eşti dedulcit la lucruri fine…
- Bună pe dracu’! Tata e zidar la Călăraşi, mama a fost femeie de serviciu la spitalul orăşenesc, a murit de tuberculosză de tânără, vă daţi seama câte căcaturi şi câte boli i-au trecut prin mâini. De aia m-au şi trimis la şcoala de miliţieni, origine sănătoasă… Am fost subofiţer până acu’ doi ani, ajutor de şef de post într-o comună de lângă Olteniţa. Acolo mi-am cunoscut nevasta şi ne-am luat, tac’su m-a ţinut cu taxele la facultate, aşa am ajuns ofiţer. Ce familie bună? Tata lu’ tata era prostu’ satului, îngrijitor la vaci, la CAP… Îi spuneau Beleagfă, că atunci când se îmbăta le arăta la oameni daravela, era singurul lucru cu care se mândrea.
- Păi de ce zici că era prostu’ satului?
- Păi de aia, că atunci când s-au băgat difuzoarele în sat, al i-a pus pe oamenii ăia de la radioficare să i-l prindă pe tocul uşii, Duminica scotea un ţol pe nalba crescută în faţa casei, dădea difuzorul tare şi asculta concentrat emisiunile, mai ales pe cele muzicale. A rămas de poveste că, odată, când cânta Maria Lătăreţu, s-a ridicat în picioare parcă era curentat, s-a dus la difuzor şi a rupt pânza zicând: Stai să te văd, mâncaţi-aş gura, că m-ai înnebunit!
Pârţoi se cutremura de râs, vărsând câţiva stropi din lichidul aflat în pahar. Nici Pelcu nu rămase de piatră, un zâmbet larg împodobindu-i şi lui faţa.
- Ambiţios, dom’le, concluzionă chirigiul, da am văzut eu şi lucruri mai deocheate. Lasă, dom’ căpitan, important e că dumneata ai răzbit în viaţă, te pricopseşti cu cazul ăsta mare, parcă te şi văd că te fac ăştia general. Ce-i puţin lucru să descoperi un criminal şi-un hoţ de armament?
Grigoroiu nu apucă să răspundă pentru că în acelaşi timp uşa se deschise cu zgomot şi odată cu erul rece intră în încăpere un domn bine îmbrăcat, răspândind un miros de parfum de calitate, măsliniu la faţă, cu spârcenele stufoase şi privirea crâncenă sub ele. Din gura tăiată într-o linie subţire, cu buze vinete, îi ieşiră vorbele ca o otravă:
- Bă, Grigoroiule, eşti un dobitoc!

Răzbeşte soarele parşiv prin ochiurile de geam murdare, mângâind palul melaminat al tăbliei mesei la care stau Pelcu şi Pârţoi. La masa de alături, aşezat pe un scaun şi cu pistolul mitralieră în poală, cu cureaua petrecută pe după pumnul drept, moţăie unul dintre gradaţii Poliţiei rămaşi să facă-cu schimbul-de pază la garnitura de tren.
- Bine că s-a oprit viscolul, dom’ şef! De-acu gata şi iarna asta! O simt eu că nu mai are putere şi a început să mă doară piciorul ăsta….
- Reumatismul, nea Pârţoi. Dacă n-aş ştii că stric vorbele degeaba, aş zice că ar trebui să te duci la băi…
- Păi nu le strici, îţi baţi joc de ele, dom’ şef! Cu ce bani? Şi caii cu cine să-i las? Dumneata crezi că mie nu mi-ar plăcea să trăiesc ca belferii, să mă duc la băi, să am bani să mănânc ce vreau şi să mă dedulcesc la lucruri subţiri? N-a fost asta soarta ţiganului, fir-ar ea a dracului de soartă!
- De ce vorbeşti aşa, bre, nea Pârţoi? Ce, dumneata chiar nu ai nicio amintire plăcută?
- Ba am, dom şef, cum să nu am… Şi nu una, mai multe, da parcă amintirile celelalte, cu necazurile, sunt mai multe… Uite, mi-amintesc când l-am născut pe fi-meu al mare, pe Ion, am zis că are să ajungă om mare, să scape din lumea noastră trăită în miros de balegă de cal şi să răzbească şi el la o cinste de om…
- Păi şi?
- Păi şi când avea şaisprezece ani, era elev la profesională, voia să se facă sudor, s-a dus la o nuntă, într-o comună aici, la Mărăcineni, cu alţi băietani de vârsta lui. Nu era invitat la masă, a stat şi el cu ăilalţi, la margine, se uita la horă, i-o fi făcut cu ochiul la vreo fată, o fi intrat în joc lângă vreuna lângă care nu trebuia, că de jucat juca Ion ăsta de ziceai că s-a născut artist. De aia-l luaseră ăia şi la brigada artistică, acolo, la şcoală.
- Să aduc un rachiu, nea Pârţoi? Da rece, că de fiert m-am cam săturat şi nici zahăr n-am mai adus, am uitat…
- Da vin de ăla, de-al lui dom Melaiche, nu mai este?
- Ba cred că de vreo două pahare mai este, îl aduc acum; dumneata spune mai departe, ce s-a întâmplat la nunta aia?
- Păi cum spuneam, s-o fi prins în horă lângă cine nu trebuia, socoteala este că s-a pornit o bătaie între flăcăii din comună şi băieţii ăştia de la Profesională, care veniseră nechemaţi. Ion al meu, în mijlocul scandalului, că era inimos… S-au scos cuţitele, ştii cum sunt copilandrii ăştia, şi o lovitură piezişă, dată, cred, mai mult de frică, i-a crestat lumina ochiului drept. L-au dus la spital, da ce să-i mai facă? A rămas chior, s-a lăsat şi de şcoală şi a tânjit toată viaţa să-i mai spună oamenii “ţigane”, nu “choru’” cum îi spun de-atunci încoace…
- Şi ce s-a ales de el?
- De ştiut sigur, nu ştiu, că nu l-am mai văzut de la moartea mă-sii, da am auzit că e la cerşit prin Franţa. Cred că, cu beteşugul ăla al lui, că i-a rămas rană urâtă şi-n obraz, cu ceva trenţe mai soioase, face bani buni pe acolo… De îndestulat o fi îndestulat, da parcă nu-i viaţă aia să trăieşti din pomenile de ţi le scuipă alţii…
Bufetierul aşezase pe masă două pahare în care turnă vin din sticla goală pe treisferturi. Sorbiră cu plăcere pomenindu-l pe fostul casier CFR şi îşi aprinseră câte o ţigară. Gradatul de la masa de alături, parcă deranjat de tăcerea bruscă, se trezi speriat, luă seama la ce se întâmplă în jurul lui, se întinse de-i trosniră oasele şi-şi acoperi gura cu palma în timp ce căsca prelung…
- Da dormişi, dom şef! i se adresă zâmbind Pârţoi…
- Dormi, unchiule, c-am luat un ger azi-noapte de mă speria clănţănitul dinţilor mei. Am stat în vagonul ăla, e adăpost, e drept, da-i frig de-ţi vine să mori…
- Las’ că uite, vine primăvara, nu vezi ce soare a dat Dumnezeu astăzi? Da ia spune, ce mama dracului e în trenu’ ăla de a venit ieri toată Poliţia Judeţului, cu procurori cu tot, să vadă acolo?
- Bre, eu vă spun, da să nu mă daţi în gât că am încălcat consemnu’, că am belele…
- Păi ce treabă avem noi să te pârâm, domnule? Sau crezi că ne întreabă cineva? Eram şi noi curioşi…
- Dom’le, acolo sunt arme, cred că de la depozitul ăla, de la Ciorogârla, da şi alte socoteli care, zicea prim-procurorul de la judeţ, duc la concluzia că ăsta de se dădea jandarm, a omorât mai multe curve…
- Cum dracului, dom’le, păi şi sigiliile ale cine le pusese?
- Ce sigilii bre, că erau nişte sigilii de la fabrica de frigidere, de se puneau pe camioane după ce erau încărcate cu marfă… Treaba este că ăsta n-a acţionat singur, la furtul armelor, vreau să zic, e vorba de o bandă întreagă, ce mai, caz complicat…
- Aşa ajunge Grigoroiu general… se scărpină în cap, sub marginea căciulii terfegoase, Pârţoi…
- Ajunge pe dracu’! S-a turtit de tot, se-nvârte şi el ca un câine bătut după ce l-a-mbrobodit dom’ Pelcu cu treaba aia cu violul…
Râseră toţi trei, amintindu-şi scena pe care bufetierul i-o povestise chirigiului când acesta se întorsese în gară…
- N-am mai văzut atâta lume pe aici, ca ieri, de când umblau trenurile şi auzeam în difuzoare: “Feriţi linia întâi!” îşi aminti zâmbind Pelcu.
- Ei, mă duc să-mi schimb colegul, că i-o fi ajuns, rosti gradatul, se mai întinse odată, îşi potrivi pistolul pe spate şi ieşi în soarele de afară, clefăind cu bocancii prin zăpada care se topea…
- Cum e viaţa, dom’ şef… Şi noi, ca proştii, îl căinam pe jandar’, că ce viaţă de câine duce… vezi, al dracului, de frica lui n-am luat şi eu nişte fierătanii din trenul ăsta, ziceam că cum dracu’ să furi cu el de faţă!?
- Lasă, nea Pârţoi, să nu-ţi pară rău, mai bine să fim mulţumiţi că nu l-a apucat nebunia şi nu ne-a împuşcat, ştii cum e treaba cu martorii incomozi…
- Eu cred că aştepta el ceva… Da cu curvele alea, ce-o fi avut şi când le-o fi omorât?
- Păi noi ştim ce făcea el noaptea pe aci? Probabil că aşa şi-ar fi găsit sfârşitul şi Larisa…
- Mai mult ca sigur! da ea, ce mai face, că n-am văzut-o de când am dus-o la dumneatale acasă… Mai iasă la treabă?
- Face bine, stă acasă cu fie-mea Luiza, s-a lipit aia mică de ea, ceva de speriat… Nu, nu mai iasă, zice că a terminat-o cu viaţa aia, că i-a ajuns…
Uşa se deschise cu un scârţâit prelung, parcă temător, iar în încăpere intră cu un aer spăşit inspectorul Grigoroiu. Era tras la faţă şi obrăznicia i se ştersese din priviri.
- Bună ziua, mă, oameni buni, ce mai faceţi?

Un curent rece, purtând fuioare lungi de zăpadă, intră în încăpere odată cu brancardierii şi cu un om îmbrăcat în halat alb. Acesta din urmă, apucă mâna fostului casier CFR ca să-i caute pulsul, dar renunţă repede…
- A început să se răcească!
- Faceţi voi certificatul de deces? întrebă ofiţerul grăsuliu care strivi chiştocul ţigării sub talpa ghetei drepte, direct pe mozaicul crăpat.
- Nuuuu, îl trimitem la judeţ, la Medicină Legală, da din câte s-a transmis la radio, drumul e blocat de nămeţi… Al dracului viscol, şi eu care credeam că vine primăvara!
- Toţi credeam, dom’ doctor, se băgă Pârţoi în vorbă, aşa crezi că scoteam eu căişorii pe vremea asta? Tot nu fac niciun ban cu ei…
- Nu-s doctor, nene, doar asistent… Da parcă miroase a cafea aici…
- Aşa-i patroane, ai putea să ne serveşti şi pe noi… propuse lacom ofiţerul cel gras, ce dracu’, aşa tratezi dumneata autorităţile?
- Să scuzaţi, da nu mai este, doar ce este în ceşti. Pe vremea asta, n-am apucat să fac aprovizionarea.
- E plină ceaşca lu dom Melaiche, a răposatului… propuse Pârţoi, cu un zâmbet larg pe faţă… N-a apucat săracu să guste din ea…
- Ia dă-o-ncoa! Adică stai aşa, că mi-o dă agentu’, ţie poate-ţi cade funinginea înăuntru… Râsul subţire, de scapet însoţi gluma proastă. Şi văd că fumaţi Kent…, ia dă-ncoa şi-o ţigară din astea, boiereşti, să mă dedulcesc şi eu. Auzi, dom’ patron, da nu pui în ceaşcă nişte coniac, nişte rom, ceva, să-mbunătăţesc cafeaua şi să omor microbii? Mai trece şi de frig…
- Pun, dom’ căpitan, mai am o juma de sticlă de rom bun…
- Ce dracu-mi tot ziceţi căpitan? V-aţi luat după maglaon? S-au schimbat, bă, gradele, sunt inspector, voi nu ştiţi că ne-am demilitarizat? Nu citiţi ziarele?
- Nu prea, dom’ inspector. Zâmbetul lui Pârţoi se făcuse verde, nu înghiţea nici gluma cu funinginea, nici apelativul “maglaon”.
- Ei, noi plecăm cu cadavrul, aici nu mai e nimic de făcut… mă rog, în ce ne priveşte…
- Drum bun, vedeţi să mă sunaţi, să-mi spuneţi la ce concluzii ajung ăia de la Legală. Cine ştie, oi avea de lucru şi pe treaba asta…
În spatele oamenilor de la Salvare uşa se trânti cu zgomot. Unul dintre gradaţi îi aduse un scaun ofiţerului care se aşeză greoi, atent să nu verse ceva din ceaşca în care Pelcu turnase un lichid roşiatic dintr-o sticlă de pe care ştersese praful când o luase din raft…
- Să mă-ncălzesc niţel şi mergem amândoi în vagonul ăla, să facem o reconstituire zise el, uitându-se subţire, pe sub gene, către Larisa. Ce mama dracului o ascunde povestea asta cu jandarmul? Vă văd oameni în vârstă, nu cred că-mi turnaţi gogoşi…
- Păi nouă de astea ne ardea? Ce nevoie aveam? Dacă nu era el, cu puşcociul şi nenorocitele alea se sigilii, rostuiam şi eu de-un câştig… rosti cu obidă Pârţoi.
- Şi asta-i drept, da nici ăia de la judeţ, de la Jandarmerie, nu-s nebuni. Ziceţi că părea normal?
- Normal, dom’ inspector, şi el şi arma, am făcut şi eu armata, nu c-aş fi vreun priceput, da tot pistol din ăsta am avut şi eu în dotare. Pelcu vorbea calm, parcă încercând să-şi răspundă lui în gând, în timp ce vorbea…
- Da, ciudat, da cine ştie… Poate dau de-un caz mare şi scap dracului din gaura asta de oraş…
- Nu-ţi place oraşu’, dom’ şef? Ai fi venit de la Bucureşti? ricană Pârţoi…
- Am venit de la mă-ta! Hai nu te-ntinde la vorbă, că faci praf! Se ridică, îşi încheie haina prevăzută cu mesadă sintetică, îşi aşeză mai bine căciula pe cap şi o îndemnă răstit pe Larisa:
- Hai fă, să-mi arăţi ce era în vagonul ăla…
Fata se ridică şi ieşi pe uşă înaintea lui, însoţită de privirile lacome ale celor doi gradaţi. Pelcu şi Pârţoi îşi aprinseră ultimele două ţigări din pachetul de Kent pe care bufetierul îl mototoli şi-l aruncă în foc. Închise cu grijă uşa godinului, şi la un semn al lui Pârţoi se duse şi puse cele două pachete cu ţigări proaspăt cumpărate într-un sertar al dulapului de după tejghea. Chirigiul scoase pachetul lui mototolit şi-l aşeză la vedere, mormăind satisfăcut: “Dacă vrea, să fumeze din astea!”… Priveau tăcuţi, ca şi cei doi gradaţi, pe fereastră, la viscolul de afară şi niciun cuvânt nu le întrerupea gândurile. După ce terminară ţigările, Pârţoi se adresă cu precauţie, celor doi:
- Cam repezit şefu’ ăsta al vostru, ai? O fi din neam mare…
- Ba-i al dracu’ de moare dom’ inspector Grigoroiu! Ce neam mare? Tac’su e zidar la Călăraşi, da aşa-i el, ciudat… Aici a venit acu vreo şase luni, mutat disciplinar… Cel care vorbise era un bărbat uscăţiv, cu părul, cam lung, de culoarea paielor umede, ieşit de sub marginea căciulii trase aproape peste urechi.
- Aha, păi ăştia fac pe boierii când au ocazia, concluzionă bufetierul. Ai din familii bune se poartă mai omeneşte…
- Uite că vine fata! rosti celălalt gradat. Singură…
Uşa se deschise cu furie şi Larisa intră zgribulită şi ciufulită de viscol.
- Duceţi-vă la şeful vostru! rosti către cei doi gradaţi care se grăbiră să iasă.
Fata se aşeză pe scaunul de lângă godin şi începu să plângă încet, trăgându-şi nasul. Pelcu şi Pârţoi se uitară unul la altu şi bufetierul se apropie şi-i puse mâna pe umăr.
- Să te servesc cu o cafea, domnişoară?
- Păi ziceai că nu mai e!?
- Am în ibric, l-am dus după tejghea, să nu-i dau lu scârba aia…
- Când am urcat în vagon s-a şi repezit la mine, ca animalu… Mi-a rupt şi ciorapii, că trăgea de mine, n-a vrut una scurtă, a vrut normal şi nici prezervativ nu avea. Grohăia ca porcu’, acu-mi pare rău că sunt curată şi nu l-am pricopsit cu vreun sculament! Pe urmă a băgat capul în alt compartiment şi a rămas ţuţ, m-a trimis pe mine să-i chem pe oamenii lui…
- Da ce-a văzut acolo?
- Păi eu ştiu? Poate poza lu’ mumă-sa! Să-l ia dracu’ de nenorocit, că dac-aş avea vreo putere, l-aş omorî!
- Da de ce nu-l reclami la şefii lui?
- Glumeşti, dom’ Pelcu? Păi şefii lui nu ştiu cu ce mă ocup eu? O să dau de alt dobitoc care-o să vrea să facem altă reconstituire şi-o să-mi explice, rânjind, că dac-o spăl e ca şi nouă…
- Da de ce nu vă duceţi la mine acasă, uite îi scriu un bilet lu’ vară-mea şi te duce nea Pârţoi cu căruţa…
- Păi vrei să vină boul ăsta şi să facă gât? Zice că suntem martori, trebuie să facă proces-verbal…
- Lăsaţi domnişoară, că-l aranjez eu! Are să-i iasă galoanele pe nas… Glasul îi devenise metalic şi chirigiul îl privi cu admiraţie pe bufetier.
- Hai, nepoată, să facem cum zice dom’ şef, că-i mai dezgheţat ca noi, ştie ce spune!
- Luaţi şi ţigările, mie nu-mi trebuie decât una, să fumez până vin ăştia…
Chirigiul luă cele două pachete, desfăcu unul dintre ele şi-i dădu bufetierului două ţigări, pe urmă luă fata de braţ şi ieşiră amândoi pe uşă. Bufetierul îşi aprinse una dintre cele două ţigări şi se aşeză pe sacunul pe care stătuse fata, apoi sorbi lung din ceaşca de cafea din care băuse ea. O hotărâre decisivă i se citea pe faţă. După vreo cinci minute intră ofiţerul urmat doar de unul dintre gradaţi. Îşi scutură ghetele de zăpadă, scoase tabachera demodată şi-şi aprinse o ţigară, apoi rosti piţigăiat:
- Patroane, e groasă! Aici e treabă cu clenci de ţi se ridică părul în cap. Băieţii ăştia or să rămână aici, să facă de pază cu schimbul, câte o juma de oră, că-i dovedeşte gerul, eu mă duc la sediu, o să-i zic ţiganului să mă ducă, să iau legătura cu judeţul, să văd ce instrucţiuni îmi dau. Da unde-i cioara, s-a dus cu boarfa s-o reguleze?
- Nu, dom’ inspector, a plecat s-o ducă la spital, la judeţ, că a podidit-o o hemoragie şi avea dureri de urla, pe jos, ca femeile… Zicea că eşti ca un taure!
Ţigara aprinsă scăpă dintre buzele groase şi ochii ieşiră din pungile de grăsime în care se adăposteau. Ofiţerul ieşi pe uşă însoţit de rânjetul gradatului care-i făcu cu ochiul bufetierului.
- Acu’ să meargă şi pe jos, nesimţitul dracului!

Se prefăceau că sunt foarte preocupaţi ba să-şi privească mâinile, ba să le mai apropie de godinul încins. Evitau să se privească între ei, dar şi să se uite către cadavru… Cea dintâi rupse tăcerea Larisa:
- Şi dumneata, domnule Pelcu, de ce ai deschis cârciumă tocmai aici, că n-ai vad deloc?
- N-am deschis-o eu, domnişoară, aici a fost primul meu loc de muncă, când am terminat liceul economic aici am fost repartizat. Atunci mergea… Era înainte de Revoluţie şi nu plecam din tură fără 3-400 de lei ciubuc. După ’89 a mai mers treaba vreo trei ani, nu mai voiam eu să plec, fluctuaţie mare de clienţi, pretenţii puţine, nu lăsau ciubuc, da-i făceam noi şi la gramaj şi la calitate… aşa-i meseria asta… Pe urmă, am crezut că-i vreo scofală, când s-a scos la privatizare, m-am înfipt ca boul la iesle…
- Păi şi îţi pare rău?
- Pe de-o parte, da! Întâi că abia atunci am început să simt ce înseamnă să fi patron. Trebuia să ţin doi angajaţi la tejghea, unu ziua, altu noaptea, mai luam şi câte-o sezonieră, femeie de servici, plus contabila, ce mai, trebuia să am grija a patru-cinci oameni pe fiecare lună, salarii, concedii… Pe urmă, nici câştigul nu era aşa de mare. Oraşul nostru e micuţ şi când ştăbimea voia să petreacă, n-o putea face în centru, în văzul lumii, venea la Pelcu, iar eu trebuia să închid prăvălia, că nu era să intre oricine să se uite-n blidele lor… Se ducea dracului tot câştigu pe trei-patru zile… Aşa-i viaţa, nu mă plâng, da unii se întreceau în obrăznicii… Orice miliţian se simţea obligat să vină să bea la Pelcu, fără plată…
- Parcă eu nu ştiu? Aşa-i şi la noi, vin câte doi gaborii ăştia şi ne saltă de la treabă, zice: “Hai fă, te amendăm, te ducem la beci să dai nişte declaraţii, sau ne rezolvi cu câte-o scurtă?” Nu-i vorbă, că efortul nu-i mare, într-un sfert de ceas îi rezolvam pe amândoi, da era scârba… Unii sunt împuţiţi, ba lu unu i-am şi zis: “Nu-ţi speli bă, izmenele alea, că dau dracului în icter! Vine miros de acreală din ele…”…
- Şi?
- Şi mi-a dat una de mi-a umflat faţa. Ce să le ceri, asta-i viaţa… Da când s-a-nchis gara de ce n-ai plecat?
- Unde să mă duc? Pe urmă mai sunt şi altele…
- Auzi, nu ţi se pare că s-a aplecat într-o parte? Poate ar trebui să-l îndreptăm…
- Pe cine?
- Mortu’, cum pe cine!? S-a aplecat într-o parte şi poate cade de pe scaun…
- Ţi se pare! Nu trebuie să-l mişcăm, aşa am auzit şi eu, că nu-i voie să-i mişti din loc până nu vine Poliţia…
- Mai sunt ţigări în pachetul ăla? Poate că a mai rămas vreun strop de cafea în ibricul ăla…
- Mai sunt şi ţigări, văd că au mai rămas vreo cinci, mai e şi cafea, da nu mai avem zahăr…
- Pune aşa cum e, e bună şi amară, nici viaţa nu-i altfel… Ziceai că mai sunt şi altele…
- Eşti primul om care mă-ntreabă… Acu cinci ani mi-a murit nevasta, leucemie, am umblat prin spitale cu ea, degeaba. Am rămas cu Luiza, fetiţa noastră, care până la patru ani nici n-a vorbit, am crezut că-i mai înceată la vorbă, am fost cu ea pe la logopezi…
- Ce-s ăia?
- Doctori care se ocupă de vorbire. Mi-au luat banii, mi-au făcut promisiuni, fata vorbea într-o limbă a ei, noi nu înţelegeam decât semnele. Doar mamă-sa, cât a trăit, o pricepea. Pe urmă am fost la alţi doctori şi aşa am aflat că Luiza e retardată, mintea ei rămăsese ca unui copil de până-n doi ani. Acu stă toată ziua la televizor şi se uită la reclame şi la desene animate, am o verişoară rămasă fată bătrână care s-a mutat la noi şi are grijă de ea. Eu stau aici, parcă aş avea vreo treabă, da sunt mulţumit că nu am prăvălie în centru, că nu trebuie să văd copiii mergând pe drum, către şcoală… Atunci mi s-ar face rău! Pe aici nu trece, niciodată, niciun copil!
Larisa îl privea printre gene, dincolo de fumul pe care-l sufla încet, pe bufetier şi o undă de părere de rău o cuprinse gândindu-se la soarta bietului bufetier.
- Ai avut şi dumneata o soartă… Baremi amărâtul ăsta s-a dus, cum zic popii: “Unde nu-i întristare, nici suspin…”, aşa cum e mai uşor, fără chinuri, la vorbă, dup-o masă bună…
De afară se auziră tropăituri grele, de bocanci şi pe uşa deschisă dintr-o dată, intrară trei oameni îmbrăcaţi în uniformă, cu Pârţoi păşind după ei…
- Aţi ajuns, nea Pârţoi? Ţigări ai luat?
- Am luat, dom şef…
- Da pe nebunul ăla de jandarm l-ai găsit?
- Nţţţţ, că asta-i o chestie mai tare decât moartea lu’ dom’ Melaiche…
- Cum mai tare?
- Păi nimeni nu l-a văzut pe jandarmul nostru şi dacă e să auziţi o chestie, staţi că vă spune dom’ căpitan… Zicând acestea, Pârţoi suflă în pumnii pe care-i frecă apăsat şi îşi apropie palmele, cu degetele răsfirate, de godinul încins. Al dracului viscol, am crezut că ne ia pe sus. I-am adus pe dumnealor cu căruţa, că maşina nu le-a pornit… Tot aşa şi la ăia de la Salvare, da au zis că o rezolvă ei şi vin repede… Tot căişorii, săracii! Scoase din buzunarul scurtei vătuite două pachete de ţigări. Ia de-aici, dom’ şef, cred că ne ajung pentru cât o să trebuiască să stăm aici mult şi bine…
– Păi de ce unchiule? Şi nu mi-ai zis ce-i cu jandarmul…
- Păi nu-ţi zic eu, să spună dom’ căpitan!
Unul dintre oamenii în uniformă se apropie de ei, ferindu-se să nu se atingă de godin. Avea faţa înroşită de ger şi din ochii afundaţi într-o grăsime gălbuie, i se scurgeau pe obrajii bucălii două şiruri de lacrimi. Îşi aprinse o ţigară pe care-o scoase dintr-o tabacheră demodată, se uită prelung la fiecare dintre ei şi, într-un târziu, după ce mai trase un fum lung, pe care-l slobozi în rotocoale savante, rosti cu o voce mult mai piţigăiată decât s-ar fi presupus că are un om cu fizicul lui:
- Ce jandarm, dom’le? noi nu ştim de niciun jandarm, am vorbit şi la judeţ, nu era niciun obiectiv de pază aici! Pe urmă, unde aţi văzut dumneavoastră ca un singur om să facă de pază, şi încă înarmat, continuu, fără să vină nimeni să-l schimbe? Mai mult de asta am venit, să vedem ce-i cu aiureala asta, că pentru hoitul bătrânului puteam să facem hârtiile şi din birou, nu era musai să ieşim prin viforniţă…
Tăcerea fu ruptă de Larisa care ascultase, cu gura căscată, ce spune omul în uniformă:
- Uite-al dracului, l-am făcut de-a moaca şi s-a dus pe apa sâmbetii şi coteţu pe daiboj!

Stăteau uitându-se prostiţi la cadavrul fostului casier CFR, abia într-un târziu dezmeticindu-se chirigiul şi reaprinzând mucul de ţigară aşezat în paharul lunguieţ.
- Acu’ ce facem, dom şef? îl întrebă el pe Pelcu…
- Păi ar trebui să anunţăm Poliţia, Salvarea, nu putem să stăm cu el aci…
- Şi cum îi anunţi, ai telefon? Dom’ jandar, dumneata ai staţie de aia, de anunţi la şefii dumitale?
- Nu am, nu e cazul, da mă duc eu în oraş să anunţ autorităţile…
- Pe viscolul ăsta? Ai grijă să nu te pierzi
- Staţi liniştiţi, am ieşit eu din situaţii mai grele…
- Vin şi eu cu tine, iubi…
- Nu, stai aici, nu putem să părăsim toţi locul, până la urmă suntem martori, trebuie făcut un proces-verbal…
- Păi şi eu ce să spun că făceam aici? Eram invitată la pomană? întrebă batjocoritor, cu vocea ascuţită, Larisa…
- Lasă domnişoară, răspunse Pârţoi, spui că ai venit la gară, aşa, că poate vine vreun tren şi pleci de-aci cu el! Păi nu de aia-i gară?
- Hai bă, unchiule, mă iei la vrăjeală!? Or fi ei gaborii proşti, da nici aşa… Mai bine dă o ţigară din aia, că nici n-am apucat să-mi beau cafeaua…, rosti ea resemnată, aşezându-se pe-un scaun tras mai într-o parte de la masa la care zăcea fostul casier CFR. Îşi aşeză picioarele unul peste celălalt, dezvelindu-şi coapsele până sus, fapt care-l făcu pe chirigiu să icnească şi să-şi mute privirile. Fata îşi aprinse ţigara, se strânse în scurteica rozalie şi se scutură parcă de-un vis urât…
- Dom şef, parcă s-a făcut frig…
- Mai pun pe foc domnişoară, e vremea dracului… rosti amărât Pelcu. Păi zici că pleci, dom’ jandarm?
- Acu! ajung într-un sfert de oră, probabil că peste alt sfert o să vină şi poliţiştii cu cei de la Salvare. Zicând, îşi încheie haina albastră, ridică gulerul şi îşi potrivi pistolul mitralieră mai bine pe spate. Pe urmă, se mai uită o dată, lung, la ei, apoi deschise uşa şi ieşi în viscol…
- Îşi traseră şi ei câte un scaun în jurul godinului, bufetierul mai băgă nişte lemene pe foc, aprinseră câte-o ţigară şi începură să privească concentraţi, la găurile din mozaicul murdar
- Vezi, dom’ şef, cum spuneam eu de vise!? rupse Pârţoi tăcerea… Cu astea nu-i de glumă! Soarta ţi s-arată, îţi dă semne, da nu le iei în seamă… Tot aşa, când lucram la depozit, era unu acolo, Steopa, lipovean venit din bălţi, tocmai de la Tulcea, purta barbă lungă, ca un măturoi şi bea spirt strecurat prin pâine, îi zicea vodcă Satelit… Era închis din fire, nu prea vorbea, doar după ce bea otrava aia de spirt strecurat prin pâine începea să lălăie nişte cântări, în limba lui, ziceai că-s rugăciuni, iar din ochii albaştri îi curgeau şiroaie lacrimile mari. Nici noi nu prea intram în vorbă cu el, că îi sărea harţagul din te miri ce şi avea nişte lăboaie de te lua cu răcori… Altfel, era om bun, te-ndemna să mănânci cu el, ne ruga şi cu spirt, da cine dracu’ avea curaj să guste din prostia aia… Îi ziceam: “Nu mai bea, dom Steopa, otravă, că muri, îţi găureşte maţele şi sparge rânza în dumneata!”… Se uita lung la mine, parcă mă-nvălea într-o apă albastră, limpede, şi-mi răspundea: “Camarade, dacă e să te ia dracu’, te ia şi din uşa altarului! Nu de moarte i-e frică lui Steopa, de oameni îi e frică, că ei sunt parşivi şi-ai dracului!”… Mai târziu am aflat că acolo, în baltă la ei, muierea lui fugise cu altu’ , îi găsiseră după vreo două luni cu beregăţile tăiate într-o colibă de stuf, unde se ascundeau. L-au luat prin poliţii, l-au bătut vreo două luni, da s-a ţinut tare, n-a recunoscut. Au mai fost şi doi pescari din satul lui care au spus că fusese cu ei, tot timpul, nu ieşise din sat decât cu barca, cu ei, la pescuit… Pân’ la urmă i-au dat drumul, da în sat nu s-a mai întors. Venise aici, poate că aşa vrusese Dumnezeu, să se piardă în locu’ ăsta neştiut…
- Şi ce treabă are toatră povestea cu visele, unchiule?
- Nu te grăbi, don’şoară, că viaţa-i scurtă… Cum spuneam, într-o dimineaţă vine Steopa la lucru cu toată faţa un zâmbet de ziceai că s-a pitulat tot soarele în spatele ochilor lui albaştri. Zic: “Ce-ai păţit, dom’ Steopa, ai câştigat la loterie?”… “Noooo, zice el, mai frumos! Am avut un vis… ” “Ce vis, dom’le?” “Aaaaa, zice, am visat-o pe Tamara că venise la mine şi se aşezase pe marginea patului, cu baticul ei galben legat sub bărbie, şi-mi spunea că să nu fiu supărat, că a fugit de la Saşa şi s-a întors la mine şi numa’ cu mine are să stea toată viaţa… Şi eu în vis nu ştiam că-i moartă şi m-am trezit din somn c-o veselie în suflet de nu cred să mai fi avut vreodată-n viaţă…”…. Pe mine m-a luat cu frică când am auzit, visul nu era deloc de bine şi mă sperie şi lumina aia din ochii lui. Ne-am luat cu treaba, fiecare cu-ale lui, până spre prânz când ne-am strâns la masă, să ciugulească fiecare din pachetul de hârtie de ziar, ce-i pusese a lui de-acasă. Plasa lui Steopa stătea sprijinită în cui, şi ne-am gândit că făcuse vreun ciubuc mărunt şi acu’ stătea pe vreo grămadă de carton asfaltat, la soare, bându-şi spirtul lui… L-a găsit paznicul, după vreo două ore, sub o stivă de grinzi care nu fuseseră bine aranjate, se slăbise vreo legătură, luase cineva vreo pană de lemn…, cine ştie, dar îl prinseseră sub ele. N-a scos un sunet, nu l-a auzit nimeni, şi dacă paznicul n-ar fi văzut un câine cum linge din balata de sânge ce ieşea de sub grinzi, nu l-am fi găsit multă vreme… Asta-i cu visele, se împlinesc! încheie Pârţoi şi mai aprinse o ţigară…
- Dom’le, uite că începe să se-ntunece! rosti dintr-odată panicat bufetierul. În mod normal, cu toată vremea rea, jandarmul ar fi trebuit să se întoarcă de două-trei ori de atunci, pe jos… Ce dracului se întâmplă?
- Poate că nu le pasă! rosti Larisa dusă cu gândul în altă parte…
- Ei, nu le pasă, păi chiar şi-aşa, tot se întorcea jandarul la post… Una-i una, alta-i alta…
- Dom’ Pelcu, să ştii că nu-i lucru curat!
- Aşa zic şi eu! Bă nea Pârţoi, ia suie-te dumneata în căruţă şi du-te la Poliţie, că lămureşti treaba repede şi în dumneata am şi încredere. De pe drum mai cumpără nişte ţigări, că astea s-au cam terminat, uite-aci nişte bani. Scoase dintr-un buzunar câteva bancnote mici şi i le dădu chirigiului…
- Şi noi ce facem aici, dom’ Pelcu?
- Păi noi…. aşteptăm şi-l priveghem pe dom’ Melaiche, ce să facem!?
- Ei, dom şef, eu plec, da mă-ntorc repede, rosti Pârţoi şi ieşi drept pe uşa pe care viscolul o trânti cu putere înapoi.

Uşa se deschide parcă timid, lăsând să intre fuioarele de ger înaintea fetei slăbuţe şi a jandarmului care-i ţine galant uşa deschisă, păşind în încăpere după ea…
- Să vă fie de bine, dom’ jandarm şi domnişoară! Se vede că a mers bine treaba de eşti aşa de atent cu ea… Buzele lui Pârţoi se lăţesc peste dinţii îngălbeniţi într-un rânjet batjocoritor…
- Ce treabă? murmură jandarmul.
- Ancheta, că bănuiesc că de aia ai dus-o pe don’şoara la locu’ faptei…
- Hai, bre, unchiule, plimbă ursu’, păi pe mine mă saltă gaborii în anchete? Am făcut una scurtă, ce parcă-i vreo ruşine?
- N-o fi, don’şoară, să ierţi de vorbă proastă, da să nu-mi mai zici “unchiule” că nu-i de-a bună… Am avut eu o nepoată, Roza, cred c-o ştii, îşi spunea Roxy, şi făcea tot ce faci şi matale, până anu’ trecut…
- Când au găsit-o moartă, lovită-n tâmplă, în parcarea de la ieşirea la şosea, continuă fata…
- Păi vezi, nu-i de-a bună, de-aia zic!
- Era nepoata dumitale?
- Era, da plecase de acasă, a mea nici nu voia s-o mai vadă; eu mai stăteam de vorbă cu ea, mă mai cinstea c-un pol pentru rachiu şi ţigări…
Pelcu aduse două pahare şi două furculiţe, iar fostul casier CFR îi îndemnă:
- Luaţi de gustaţi, să fie de sufletul părinţilor, că noi îi pomenim aici…
- Aaaaa, bogdaproste! fata îndesă o cruce pripită şi muşcă dintr-o bucată de pâine, pe urmă alese trei măsline şi o bucată subţire de şuncă pe care le băgă în gură. Mânca lacomă, repede, ca un lup tânăr. Vru să spună ceva şi se înecă cu dumicaţii. Începu să tuşească, cu faţa roşie din cauza lipsei de aer. Jandarmul o lovi cam tare pe spate şi fata se întoarse şi-i rase o palmă peste faţă.
- Stai bă, dracului, că-mi dezlipeşti plămânii! Scuzaţi că am vorbit aşa, da m-a pocnit rău ăsta…
- Luaţi de beţi o gură de vin, domnişoară, o îndemnă Melaiche, alunecă mai uşor!
Fata se conformă şi înghiţi, cu sorbituri lungi din paharul plin.
- Îîîîmmmm, e bun, să le primească Dumnezeu! Ia şi tu iubi, nu sta ca Moflea!
Jandarmul mormăi ceva despre pomenirea răposaţilor, gustă din paharul cu vin şi începu să mestece rar, încet, din bucatele ciudatei pomeni. Dintr-o dată parcă inspirat, Pelcu pocni degetele şi rosti ca şi când ar fi pronunţat cine ştie ce maximă:
- Bă, fraţii mei, ştiţi ce ne mai trebuie, da o rezolvăm pe loc?
- Lăutari! mormăi Pârţoi…
- Nu, bă, nea Pârţoi, păi lăutari la pomană!?
- Ziceam şi eu aşa, ca prostu’…
- O cafea, dom’le, fiartă cu caimac, pe plită, că ţigări boiereşti avem, vin mai este, sătuli suntem…
- Bine zici, dom Pelcu, da cafea am uitat să aduc! rosti timid fostul casier CFR.
- Cred c-o rezolv eu, dacă nu mi-a şterpelit-o Oana, aia de am avut-o angajată şi care era în stare să fure şi capacul de la closet, păstram în dulapul cu acte o juma de pungă de cafea măcinată, lux a-ntâia.
Zicând, bufetierul se duse să cotrobăiască prin dulap şi după câteva momente veni c-un zâmbet triumfător pe faţă şi c-o pungă legată cu elastic peste staniolul strălucitor.
- Acuşi pun de cafea, e cineva care nu serveşte?
Nimeni nu răspunse, aşa că bufetierul măsură cinci cafele, c-o ceaşcă cu toarta lipsă, într-un ibric mare, smălţuit albastru, în care turnase apă din găleata în care fusese zăpadă şi care acum ridica aburi subţiri în încăpere.
- Dă, dom’ Pelcu, o oală, ceva, să mai aduc nişte zăpadă, să fie acolo, în găleată, se oferi fostul casier CFR. Când bufetierul aduse vasul ieşi şi doar după câteva clipe se întoarse cu rezerva de zăpadă.
- A-nceput să viscolească!
- Asta ne mai lipsea, rosti Pelcu care stinse între degete lumânarea ce ajunsese la buza paharului. Aşa era vremea când s-a prăpădit al bătrân! Noi nu ştiam ce să facem, că eram mici, ne-nlemnise frica şi neştiinţa în odaie când l-am văzut că nu mai mişcă. Aşa am stat până a venit o vecină, când s-a oprit viforniţa, după cinci zile, să ne-aducă un blid cu sorbitură. În bordeiul nostru era frig şi taica zăcea ţeapăn… Noi nu puteam să ieşim, că n-aveam încălţări, decât bocancii taichii, da ăia erau sub pat şi ne era frică să ne apropiem, că acolo zăcea el mort… L-au îngropat oamenii într-un colţ de cimitir, că murise fără lumînare şi popa n-a vrut să facă slujbă, că a zis că nu ştie dacă-i botezat. Pe piept i-am pus vioara şi arcuşul, atunci nu ştiam carte, da după vreo douăj de ani, când am fost cu-a mea să mai văd coliba şi locurile pe care le ştiam, am citit pe cruci, să găsesc numele taichii. Un nenorocit scrijelise, cu custura, pe lemnul ieftin, de-acu înnegrit şi putred, parcă în batjocură: “Aici zace Riglă Pârţoi, an 1951″… Mi-a venit o scârbă de m-am suit cu a mea în căruţă şi am dat bice cailor, fără să mai trec pe la locul unde ştiam coliba…
Pelcu umplu ceştile cu cafeaua care mirosea frumos, atent, concentrat, ca la un ritual, apoi le aşeză în faţa fiecăruia, pe rând.
- Zahăr ai pus, dom şef? se interesă Melaiche.
- Pus, dom’ Melaiche, un praf, că mai mult n-am găsit! Şi pentru ăsta am râcâit fundul unui borcan în care-l ţineam, că se-ntărise…
- Aşa-i bună, mai amăruie, zise fostul casier CFR şi se întinse să ia o ţigară din pachetul de Kent oferit de chirigiu.
Întristat de aducerile aminte şi uşor abţiguit de vinul bun, Pârţoi râgâi zgomotos…
- Să iertaţi, da cred că nu mai sunt obişnuit cu trataţie de asta, boierească…
- Lasă, bă, nea Pârţoi, nu te formaliza… Mai bine dă-i un ghiont lu’ dom’ Melaiche, că uite, îl frige chiştocul la degete. Cred c-a adormit; căldura, căldură, mâncarea bună, vinul şi tutunul la fel, cafeaua… Da nici n-a apucat să soarbă…
Dintre degetele fostului casie CFR, care ţineau chiştocul, se ridica cu sfârâit, un miros greu, de carne arsă… Pârţoi îl scutură uşor şi capul fostului casier căzu încet pe umărul drept, în acelaşi timp cu chiştocul care se pierdu într-o crăpătură a mozaicului murdar…
- A murit, dom’ şef! murmură stins, uimit şi aproape vesel Pârţoi. Al dracului vis, s-a-mplinit!