O să-mi spuneţi că materialul ăsta trebuia postat ieri, atunci când s-a… “serbat” evenimentul, dar neglijaţi un aspect, important, după părerea mea: păi dacă a fost sărbătoarea noastră, a oamenilor din presă, eu nu aveam dreptul să fiu liber? Ei, vedeţi cum ni se îngrădesc drepturile chiar din start? Glumesc, desigur, dar un sâmbure de adevăr tot e în ce spun eu… Adevărul este că peisajul presei româneşti trebuie asanat serios, întrucât au început să ne intoxice miasmele care se ridică din zona asta. Un “linge-blide” care a coborât în presă direct din ghereta de paznic în care somnola cu talent, a scris că omul care trebuia să dea semnalul începerii unei anumite sărbători, a fost prezent acolo… cu spiritul!!! Bă neică, ai înnebunit? Simţi tu că este rost de prosoape, colivă, lumânări şi ce mai trebuie pe la un parastas? Ai început, deja, să-i cânţi prohodul omului care te plăteşte? La cât de nemernic eşti, e de aşteptat şi treaba asta! Foamea urlă în tine, cureţi blidele pe unde te autoinviţi, dar ce să ne mai mire? Poftă bună, măcar ai grijă să nu-ţi stea în gât, că n-o să sară nimeni să te reanimeze… La un ceas de sărbătoare a presei, ba chiar una la nivel mondial, asta este dorinţa mea cea mai fierbinte: să scăpăm de otrepele care au otrăvit peisajul, care storc bani din orice şi nu se mai satură! În rest, să ne fie de bine, iar jurnaliştilor oneşti le urez La mulţi ani şi numai bine!

La un moment dat am suspectat presa română de ciubucuri încasate de la operatorii de turism din Bulgaria, sau de la partenerii lor români şi nici acum nu sunt convins că n-ar fi aşa… De ce? Păi la ce reclamă deşănţată se făcea la faptul că la preţuri extrem de mici poţi să-ţi petreci vacanţa la Albena, Varna sau Balcic, în condiţii extrem de decente, ce altceva poţi să crezi? Şi tot aşa, Bulgaria în sus, Bulgaria în jos, mulţi români s-au lăsat păcăliţi şi au plecat, cu soacre, nepoţi, căţei şi prăjituri (murături se găsesc din belşug la sud de Dunăre), să-şi petreacă mini-vacanţa de 1 şi 2 Mai în staţiunile bulgăreşti pomenite mai sus. Condiţii, condiţii, vremea frumoasă, nimic de zis, preţuri convenabile, ce mai, Raiul pe pământ… Numai că, hop, printr-o complicitate evidentă între lucrătorii hotelurilor, interlopi şi poliţişti (dacă cele două profesii n-or fi, de fapt, una şi aceiaşi!), zeci de români au rămas păgubiţi de maşinile proprietate personală, dispărute peste noapte din parcările hotelurilor în care erau cazaţi!!! Cum nu este prima păţanie de acest fel, de pe teritoriul bulgăresc, stau şi eu şi mă întreb: asupra acestui neajuns de ce n-or fi atras atenţia ziariştii români care lăudaseră atât de mult condiţiile din Bulgaria? Când în toată viaţa ta n-ai văzut decât Hotăranii soacrei sau cortul oferit de consort, când n-ai mâncat decât coliva de la pomeni şi cartofii pe care, în prealabil, i-ai curăţat şi fript pe spirtieră, e firesc să te entuziasmezi de condiţiile din turismul bulgăresc… Acum, sincer, vreau să văd şi eu cine se mai înghesuie să-şi facă vacanţele la bulgari!

Mai simplu decât ne-am fi gândit cu toţii, Andrij, omul care s-a nimerit în pădurea de lângă Smolensk şi a filmat ce s-a întâmplat în locul în care s-a prăbuşit avionul prezidenţial polonez, şi-a schimbat statutul de martor incomod, în cel de martor mut!!! Dacă cineva încă nu era convins că nu e bine să te joci cu aparatul represiv al Kremlinului, acum, sper, nu mai are niciun dubiu… Mai întâi, Andrij a fost înjunghiat pe o stradă din Kiev. Transportat în stare critică la un spital din capitala Ucrainei, n-a mai ieşit din comă. Trei indivizi au pătruns în rezerva în care era internat, l-au decuplat de la aparatele de menţinere a vieţii şi monitorizare a funcţiilor vitale, apoi fiecare l-a înjunghiat!  Relatarea acestui fapt real pare a fi un scenariu ieftin ecranizat de un studiou  cinematografic aflat în pragul falimentului, care speră, în acest fel, să-şi reechilibreze bugetul… Numai că nu-i aşa… Oficialii de la Kremlin afirmă, cu cinism, că totul nu-i decât o coincidenţă. Voi credeţi asta? Eu, nu, dar pe cine interesează asta!? Cert este că metodele nkvd-iştilor moscoviţi au început să fie împrumutate şi de unii politicieni locali de pe aici, de pe la noi. Despre asta, însă, cu alt prilej, destul de curând…

Afiş la intrarea într-un magazin din Spania: INTERZIS ACCESUL ROMÂNILOR ŞI CÂINILOR

Asta nu înseamnă că am fi fost prea des de fală, dar, orişicât, parcă prea ne dăm cu stângul în dreptul în ultima perioadă. Asasinul Marian Cliţă a jefuit, furat şi ucis şi prin ţările scan­dinave până ce a fost prins, prilejuindu-i şefului poliţiei daneze, un anume domn Dahl, să declare public: „Nenorociţii de români sunt în stare să te omoare pentru 100 de coroane”, adică pentru mai puţin de 30 de euro… Nu înseamnă că dacă ar ucide pentru 30 de milioane de euro, răufăcătorii ar avea vreo scuză!

În Marea Britanie, o „lup­tătoare” sau militantă pentru drepturile ţiganilor, a facilitat pentru vreo două sute de persoane să înca­se­ze de la autorităţile brita­nice aproape trei milioane de euro, întocmind acte false… Copleşit de eveni­mente, MAE nu prea are argumente să pledeze în sprijinul unei abordări me­diatice blânde faţă de ro­mâni…

Chiar aşa, ce să le spui oa­menilor care refuză să mai primească, în cartierele în care locuiesc, familii sau gru­puri de români? Dor­miţi liniştiţi, ăştia pe care vi-i aducem aici sunt blânzi, nu folosesc cuţite sau pis­toale, poate vă scapă ceva pumni în figuri  cu prilejul marilor sărbători religioase şi de ziua naţională!? În rest, linişte şi pace, sunt cumsecade, doar că trebuie să se mai dezmorţească şi ei din când în când… Sigur că o astfel de pledoarie nu poate să îmbuneze pe ni­meni, dar altceva nu avem, acum, la îndemână. În provincia spaniolă Galicia, după ce au speriat focoşii urmaşi ai conquistadorilor cu jaful asupra cardurilor clo­nate artistic, românii s-au specializat în constitu­irea celor mai agresive bande de recuperatori! Iar cum păgubaşi şi răuplatnici sunt peste tot în lume, şi-au găsit rapid clienţi. Numai că ferocitatea recuperatorilor de origine română le înspăi­mântă acum pe autorităţile spaniole, care recunosc fap­tul că nu mai pot face faţă acestui flagel. Oare, de ce odată ajunşi „afară”, ro­mâ­naşii noştri devin maeştri ai furtului, ai infracţiunilor cu violenţă, ai prostituţiei? Ce genă sălbatică zace în com­patrioţii noştri care pleacă să-şi caute norocul prin alte părţi? Am fost întotdeauna la fel de violenţi şi de căzuţi spre… declasare? Greu de cre­zut, altfel, sincer vor­bind, cred că nu am fi pier­dut niciodată vreo con­fruntare majoră pe câmpu­ri­le de luptă, iar străinii,
de-a lungul veacurilor, nu s-ar fi gândit să se stabilească pe aici, pe la noi. Cum si­tua­ţia este, de fapt, cu totul alta, stăm şi ne întrebăm; ce s-a întâmplat, de ce ţinem, par­că morţiş, să ne facem de râs? Se mai poate repara ima­ginea imigrantului ro­mân? Eu cred că nu, mai ales că alunecaţi pe o astfel de pantă, chiar şi faptele re­probabile ale altor imi­granţi, de alte naţionalităţi, vor fi puse tot pe seama românilor, mai ales de către presa tabloidă, pentru a da un mai mare dramatism evenimentelor relatate cu accente super-dramatizate. Poate face ceva MAE în acest context? Eu zic că nu…

Biserica Ienei – 1977 fotografie facuta din Institutul de arhitectura Ion Mincu

Din cultura iudaică vine obiceiul ca, mergând la mormintele celor dragi să aşezi câte o pietricică albă pe mormintele funerare… Mi-a plăcut dintotdeauna, ba chiar am rămas impresionat de acest obicei care, cu bun-gust şi decenţă chiar şi în suferinţă, dă o notă inconfundabilă gestului de respect faţă de cei plecaţi. 4 martie 2010, 33 de ani de la sinistrul din seara aceleiaşi date a anului 1977…

Coloane de români au ple­cat atunci, la ora 9 şi 17 minute, seara, către Ceruri, din casele şubrezite de vreme sau blocurile construite ana­poda, doar aşa, ca să se ra­por­teze un număr cât mai mare de locuinţe date în fo­losinţă. Acum, la fel ca în fie­care an, în special în ci­mitirele din Bucureşti, ar tre­bui să curgă râuleţe de pie­tricele albe… Sigur că mulţi, poate prea mulţi români nici n-ar mai dori să-şi reamin­tească de trista seară a zilei de 4 martie 1977, dar cele mai triste momente, atunci când am realizat, oarecum, di­mensiunea dezastrului, au fost cele din dimineaţa de 5 martie. Capitala arăta ca un oraş distrus de un bom­bar­dament necruţător, în timp ce Zimnicea era pur şi sim­plu rasă de pe hartă. Şi cu toate astea, ne amintim! Au murit oameni buni, am văzut imagini şocante, terifiante chiar, care vor rămâne înti­pă­rite în memorie pentru tot­deauna, pentru că dau ima­ginea unui sinistru căruia îi plătesc tribut, de-a valma, atât cei buni, cât şi cei răi. Nu mi-am propus să scriu vreun material care să sen­sibi­lizeze pe cineva, sunt con­vins că cei care au pentru cine să sufere, n-au nevoie de îndemnul meu ca să o facă, de altfel, am şi scris, cu alte ocazii, astfel de materiale… Pur şi simplu, simt nevoia să-mi amintesc de ce s-a întâm­plat atunci, de momentele de groază pe care le-am trăit, copil fiind, de spaima că am găsit marele şi înfricoşătorul adevăr pe care nici nu-l bă­nuiam până atunci: dacă uria­şi ca Toma Caragiu, pier ca un fum în astfel de clipe, ce suntem noi, cei obişnuiţi şi neştiuţi în faţa mâniei Dum­ne­zeieşti? Cât îţi trebuie ca să te transformi în amintire? Şi mai ales, pentru cât timp? Nu uit nici acum fiorul vân­tului rece care s-a pornit atun­ci, în întunericul serii de 4 martie 1977, imediat după ce pământul s-a scuturat spăimos, aşa cum nu pot să uit oraşele lovite de cruntul cutremur şi în care grinzile de lemn au făcut parte din pei­saj, pe post de proptele la pe­reţii şubreziţi ai imo­bilelor, încă mulţi ani după aceea. Aşa arăta Craiova, iar eu am văzut asta cu ochii mei! Am întâlnit oameni că­rora le-a albit părul într-o cli­pită în noaptea de 4 martie de acum 33 de ani, am stat de vorbă cu ei, am încercat să aflu ce au simţit… Nici un cu­vânt nu le-a scăpat de pe buze, dar am înţeles toată groa­za acelor secunde din pri­virile lor, din felul în care li s-a schimbat expresia feţe­lor! Nicăieri, la nicio astfel de persoană, n-am întâlnit zâm­betul superior al celui obiş­nuit să înfrunte curajos mo­men­tele grele ale vieţii… Pen­tru că nu era cazul… Iar as­tăzi eu, ca în fiecare an, ajuns la cea de-a treize­ci şi treia numărătoare, prefir prin­tre degete câteva pie­tri­cele albe!