Roman de Marius Cilibia

Nicio poveste nu are sfârşit, aşa cum, desigur, nu are nici aceasta. Restul este în sufletul fiecăruia dintre noi… Eu am închis coperţile despovărat de lucruri pe care le-am ştiut şi le-am scris… De aici încolo începe visul că nimic din ce a fost urât nu se va repeta. Vor veni alte poveşti, alţi oameni îşi vor spune patimile şi nădejdile. Iar eu le voi scrie şi pentru cei care le ştiu şi pentru cei care vor să le afle…

Marius Cilibia

Descarcă romanul în format electronic

Mihaela Feleanu, antrenoarea de canotaj, ajunse la hotel, îşi luă cheia de la recepţie făcându-se că nu bagă de seamă privirea încărcată de subînţelesuri din ochii cârpiţi de somn ai recepţionerei şi urcă în liftul care o duse la etajul unde era cazată împreună cu fetele din lot. Intră în camera impersonală, cu patul acoperit de hainele pe care le scosese din geanta de voiaj, ca să stea întinse. Se dezbrăcă şi intră la baie. Dădu drumul la duş şi intră sub jetul aproape fierbinte, frecându-se cu ură, cu săpun, pe tot corpul. Apa îi şiroia pe faţă amestecându-se cu şuvoiul de lacrimi. După ce-i murise soţul, în urmă cu patru ani, era pentru a doua oară când i se întâmpla aşa ceva… Totul începea de la băutură, patimă în care căzuse după ce Daniel fusese răpus de leucemie… „Măcar de data asta am întâlnit unul drăguţ şi curat…” … Tot de la băutură i se aspriseră şi trăsăturile feţei, arătând mult mai bătrână decât era. Peste două zile împlinea 43 de ani. „Ce mai cadouri îm fac şi eu!”… Nu-şi făcea nicio iluzie că-l va mai întâlni vreodată pe Edy. „Până la urmă, la ce-mi trebuie? Terminăm cantonamentul într-o lună de zile şi pe urmă ne întoarcem la Bucureşti… Al dracului, nici nu cred că ştie cum mă cheamă! Nici numărul de telefon nu mi l-a cerut.”… Asta o durea cel mai mult. „Probabil că nici nu-şi aminteşete dacă am făcut sex sau nu… Cu toate astea, cred că a fost cea mai bună noapte pe care am trăit-o în ultimii zece ani!”. Ieşi de sub duş, se şterse bine cu prosopul şi se aruncă pe pat. Îi plăcea mult să doarmă goală, aşezată pe burtă, cu capul răsucit într-o parte. „Oare, chiar trebuia să plece de acasă sau a zis doar aşa, să scape de mine? Probabil că a doua variantă este cea corectă…”. Frământată de îndoieli, adormi şi nu se trezi decât trei ore mai târziu, când alarma de la telefonul mobil îi reaminti că trebuia să coboare pentru antrenament. Pentru că era târziu, nici cafea nu mai putea să bea, trebuia să coboare la Dunăre, iar treaba asta, cu băutul cafelei, era una dintre pasiunile ei… Băgă în gură o lamă de gumă de mestecat, ca să-i dispară gustul sălciu, îşi aşeză pe faţă zâmbetul de bună dispoziţie, deşi o durea capul, şi părăsi camera, ca să coboare în holul hotelului, unde o aşteptau fetele. I se întâmpla să se ataşeze de câte una din ele, deşi n-ar fi vrut, după câţiva ani, când terminau junioratul, fie promovau la lotul mare, fie se pierdeau. Acum, însă, făcuse o adevărată pasiune pentru Olga Nyermayer, o sibiancă blondă, cu ochii negri şi pielea bronzată strălucitor de soarele şi aerul curat de pe lacul Snagov, acolo unde aveau baza de antrenament. Olga era o sportivă de mare perspectivă, câştigând şi câteva competiţii pentru senioare şi i se prevedea un viitor strălucit. „Are să plece şi ea, o să mă sune câţiva ani, de sărbători, pe urmă are să mă uite, aşa cum se întâmplă de obicei. Asta e viaţa, fiecare şi-o trăieşte singur. Până la urmă nici nu ştiu ce dracului mă face să mă tot ataşez de câte o fetiţă din astea… Probabil pentru că nu am avut niciodată copii şi mi-am dorit, întotdeauna să fiu mamă… Dacă nu am fi avut accidentul ăla de motocicletă acum 20 de ani”… Fusese singura dată când rămăsese însărcinată, pe urmă… Daniel era prins cu deplasările lotului naţional de atletism (era aruncător cu suliţa), ea cu canotajul, aşa că… Fetele erau deja în hol, îmbrăcate în treninguri care le depersonalizau, mai ales că majoritatea erau şi tunse foarte scurt, băiţeşte. Numai Olga purta părul lung, legat într-o coadă bogată, de cal. Plecară împreună, pe jos, spre fluviul murdar din partea de sud a oraşului. Soarele începuse deja să dogorească…

Pe pătura de culoarea cafelei cu lapte stăteau şifonate câteva bancnote de unu şi cinci lei, rar câte una de zece lei, alături de un pumn de monede gălbui, de cincizeci de bani. Edy Viişoreanu privea încruntat la grămăjoara de bani şi se gândea că dacă bancnotele nu ar fi fost din plastic, i s-ar fi rupt prin buzunare, aşa de neglijent le îndesase acolo. Cu o seară înainte, după ce încasase banii pentru tapiţeria de piele a maşinii pe care o vânduse cu un an înainte şi pentru un CD player; ultimele lucruri pe care le mai avea de vânzare, plecase să mănânce la o terasă ieftină, dar destul de animată de o mulţime de studenţi şi câteva duzini de pierde-vară cam tomnatici, atraşi acolo de muzica bună şi de preţurile mici. Acum privea cu ochii tulburaţi de alcoolul ieftin la grămăjoara de bani şi constata că aceasta abia trecea de două sute de lei, deşi aseară, cele nouă sute încasate îi garantau vreo zece zile de linişte. Banii începură să tremure când femeia de lângă el se răsuci cu faţa în sus. Lumina nu îi dezvăluia trăsăturile, deoarece veioza era orientată cu abajurul mobil, din teflon, către intrarea în încăpere. „Am venit, deci, cu pradă…” se gândi Edy. „Oare cum o cheamă, cum arată!”… Curios, îşi concentră privirea asupra chipului femeii şi rămase împietrit: „Cred că-i mai bătrână ca mama! Nu mai beau!”… Nu ştia cât e ceasul aşa că ieşi direct în curte, urină pe o tufă de flori şi se aşeză la măsuţa din plastic, acolo unde-şi lăsa seara, ţigările şi bricheta, tocmai ca să nu fumeze în cămăruţa mică în care dormea. „Cum o scot pe asta din casă? Asta-mi mai trebuie, să vadă şi ai mei cu ce epave mă culc. Numai să nu-mi fi dat, dracului, vreo boală! Te pomeneşti că o mai trebui să o şi plătesc”… Se făcuse frig, deşi era abia începutul lunii august, asta însemna că se apropiau zorile şi aici, în oraşul de lângă Dunăre, dimineţile începeau să fie friguroase în perioada asta a anului…

Edy trase cu nesaţ din ţigară, aşa cum făcea şi când se întrecea cu paharele de şpriţ, de data asta motivat de frigul subţire care i se strecura în oase. În răcoarea dimineţii începură să se audă tot mai clar târşurile gunoierilor şi murmurele bărbaţilor şi femeilor care le mânuiau şi ale celor care împingeau tomberoanele pe două roţi. Îi ştia din vedere pe toţi… În multe dimineţi venea acasă când oamenii ăştia îşi începeau munca şi, din reflex, începuseră să se salute… Acum îl auzea pe Corniţă, un ţigan mărunţel, cu faţa schimonosită de o cicatrice groaznică, care-i închisese ochiul drept, fredonând cu patimă:

Sunt şmecher şi valoros,
Conduc un Merţan bengos…

Zâmbi subţire şi se gândi câtă distanţă era între târşul mânuit alene de Corniţă şi limuzina pe care o vizau versurile infantile ale manelei fredonate. Se gândi că e timpul să-şi trezească musafira, să-i cheme un taxi şi să o trimită în treaba ei. Coborî treptele de ciment până la cămăruţa lui de la demisol şi o mişcă încet de umăr. Femeia deschise precaut ochii şi privi derutată în jur. Dădu încet cearşaful la o parte, avea corp frumos, carnea se unduia tare sub pielea arămie, chiar dacă trăsăturile feţei o arătau trecută bine de graniţa celor 45 de ani, vârstă la care credea Edy că o femeie îşi mai poate permite să culeagă clienţi de prin baruri.

- Unde suntem? întrebă moale…
- La mine acasă. Trebuie să mă pregătesc să plec, aşa că e bine să pleci şi tu… Stau cu părinţii, nu te pot lăsa aici… Îţi chem un taxi…
- Nu e nevoie. Dacă e dimineaţa, mă descurc. E departe hotelul Traian?
- Nu, la o sută de metri. Se vede din curte. Aolo stai?
- Da, sunt venită cu lotul de canotaj, ce credeai? Sunt antrenor de juniori şi am ieşit la un bar care mi-a fost recomandat… Acolo ne-am întâlnit, ce credeai că sunt?
- Recunosc, nu m-am gândit la asta, ne vedem după prânz, la o cafea…
- Da, bine…

Femeia îşi trase rapid blue-jeansii şi tricoul pe ea, cu gesturi precise, de sportiv, ieşi în curte şi îşi dădu cu apă pe faţă, la robinetul ascuns între două tufe de hortensii, îl pupă uşor pe obraz şi porni cu paşi uşori, dar fermi, către poartă. Atunci îşi dădu seama că nici nu o întrebase cum o cheamă, dar nu făcu niciun gest ca să o oprească şi să o întrebe… Se întoarse în pat, aşeză grămada de bani pe noptieră, dădu drumul la televizor, stinse veioza şi se culcă…

Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le…

Motto: Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le…

Ştiuse, încă de la început, că s-a născut să triumfe. Când era mai tânăr, i se părea că, invidios pe el, Dumnezeu i-a dat drumul în lume mult prea târziu, când vremea marilor realizări, a marilor cuceriri, trecuse deja… De aceea îşi făcuse obiceiul să stea ore întregi în pat şi să-şi imagineze cum ar fi fost să trăiască cu şase-şapte sute de ani în urmă, să creştineze popoarele pe unde trecea, să umble în locuri îndepărtate, să ajungă general vestit, apoi, cu o oaste de mercenari recrutaţi din ţări exotice, să-şi făurească propriul imperiu… Alteori se visa amiralul inspirat şi curajos ajuns la comanda unei flotile de corsari îndrăzneţi care băga groaza în autorităţile portuare din Marea Caraibelor… Nu se visa niciodată, dar niciodată, în ţinuturi friguroase, înzăpezite. Îi plăcea soarele şi-de multe ori-în zilele geroase de iarnă, dădea drumul viselor sale şi se încălzea, fără foc sau haine călduroase, chiar şi atunci când cei de lângă el clănţăneau din dinţi. Citea enorm, însetat să ştie tot înaintea tuturor ceilalţi, iar memoria sa de fiară ţinută în cuşcă, înmagazina tot ce citea, de parcă ar fi fost un sac fără fund, de om sărac… Se dovedise, mereu, mult prea grăbit şi de aceea nu terminase şcoala, neavând răbdare să parcurgă atâta timp pentru lucruri pe care le ştia. Era convins că diplomele şi celelalte hârtii vor veni mai târziu, avea o încredere nemărginită în soartă şi era convins că destinul său este unul măreţ, strălucitor, demn să fie pomenit de oameni mult timp după ce el nu va mai fi fost.
Ar fi vrut să nu-i iubească pe ceilalţi oameni dar îi iubea, simţea o căldură ciudată când stătea de vorbă cu ei şi îi părea rău de faptul că se încărca cu toate durerile lor, cu toate necazurile, încercând să-i ajute, să le aline suferinţele, iar oamenii pricepeau, întotdeauna, că este dispus să facă orice pentru ei. Toată viaţa, aproape fără niciun efort, îi fusese încredinţată comanda asupra colegilor săi, chiar dacă unii era mult mai vârstnici, cu mai multă experienţă, sau chiar mai pricepuţi decât el. Ştia să se facă plăcut, fără să linguşească pe cineva, să fie autoritar fără să ridice vocea şi singurul semn al mâniei sale se reducea la o îngustare pronunţată a ochilor, ca şi când l-ar fi orbit o lumină prea mare… Cei de lângă el ar fi putut crede că a închis ochii complet, dar simţeau intensitatea privirii lui ca pe o lamă de cuţit. Îi plăceau banii, nu ca să-i adune, ci pentru cât de multe putea cumpăra cu ei, câte bucurii puteau să-i aducă nu numai lui, ci şi celor din jur. Îi plăceau băuturile fine, ţigările bune şi aroma îmbietoare a cafelei, îi plăceau nespus de mult femeile frumoase, dar, mai ales, îi plăcea puterea şi ştia că va veni momentul când se va bate pentru ea. Vorbea prea mult, cuvintele sale, tonul voit nepăsător, dar puternic, îi captivau pe cei din jur, deşi de multe ori se lăsa dus de val, entuziasmat de propriile vorbe. Îl arestaseră şi acum stătea singur într-o celulă, mai mult curios de ceea ce o să i se întâmple, decât speriat. Patul metalic, fixat în podeaua de ciment, semăna cu cele din armată şi din căminele de nefamilişti, dar nu avea nici saltea, nici pătură, nici pernă. Despre cearşeafuri, ce să mai vorbim… Lumina pătrundea printr-o ferestruică îngustă, mai sus cu doi metri faţă de podea, acoperită cu o sită metalică deasă, grosolană, lipsită de geam. Acolo vedea tălpile bocancilor santinelei la interval de două-trei minute, ceea ce însemna că zona sa de patrulare era destul de mică. Ştia că viaţa sa urma să se schimbe cu totul, dar nu îi era frică; el căuta cu înfrigurare, dar şi cu încredere, semnele faste ale destinului său chiar şi în această întâmplare nenorocită. Nu mai avusese de-a face cu Securitatea, de fapt nici cu Miliţia sau Procuratura, dar ştia multe despre aceste instituţii. Nu-şi punea speranţa nici în avocaţi, nici în imparţialitatea magistraţilor. Ştia că există o singură forţă în stat-Partidul Comunist, iar braţul său înarmat era Securitatea! Trăia cu impresia că de undeva, din vreun ungher ascuns, pe care nu putea să-l dibuiască (de fapt nici nu făcea vreun efort pentru asta!) îl urmăresc priviri curioase, să vadă cum se comportă, dacă este suficient de speriat pentru a putea fi luat la întrebări. Nici nu ştia câtă dreptate avea…