Archive for the ‘Răsărituri albastre’ Category

RĂSĂRITURI ALBASTRE – 2

06.03.12

De la o vreme tunetul inelelor de fier care le încingeau coamele de păr blond, izbite de scuturile din lemn cercuite cu fier, se împletea cu ţăcănitul copitelor cailor pe drumul pietruit ce luase locul şleaului prăfos. Se uitau, curioşi, la viile, grădinile şi ogoarele ce mărgineau panglica pietruită. Din loc în loc, în mijlocul terenurilor cultivate, se ridicau construcţii scunde, din nuiele împletite, unele lipite cu pământ, toate acoperite cu coajă de copac sau stuf, unde locuiau cei ce îngrijeau pământul. Doar în două locuri se ridicau clădiri albe, acoperite cu olane roşii, semn că acolo locuiau pământeni mai înstăriţi. Apoi locul grădinilor, viilor şi ogoarelor fu luat de o mulţime de barăci şi dughene în interiorul cărora se refugiară localnicii când marcomanii îşi purtară caii între ele. Obloanele şi uşile se închideau cu fereală şi călăreţii pădurilor întunecate simţeau privirile curioase cum li se înfig în cefe şi obraji, cercetându-i. Era curios că nu simţeau frica pământenilor, aşa cum o simţiseră în alte locuri, când erau mulţi şi înfierbântaţi, iar caii îi purtau în galop sălbatec, cu oţelurile sângerânde în mâinile puternice şi moartea aşezată în privirile albastre. Pe urmă intrară în spaţiul gol, cam de 50 de stânjeni, care-i despărţea de poarta fortificaţiilor. Soldaţii din postul de pază, o jumătate de duzină, ieşiră în mijlocul drumului cu scuturile ovale, grele, mari, metalice,  rezemate în umărul stâng şi cu pumnul drept încleştat pe lăncile scurte şi grele, pentru aruncat. În faţa soldaţilor, un ofiţer cu o coamă neagră, din păr de cal, slobozită din vârful coifului greu, curgându-i pe spate, înaintă trăgându-şi cu greu piciorul stâng, cu mâinile slobode, fără arme. În coşurile de lemn ale celor două turnuri ce străjuiau poarta, se iviră câte doi arcaşi. Ofiţerul ridică braţul drept cu pumnul strâns şi călăreţii marcomani se opriră.

–         Pentarchos Julian vă salută, străinilor, şi vă întreabă ce căutaţi pe pământurile noastre?

–         Sunt Ruald, prinţul legiuit al marcomanilor şi vrem să găsim adăpost pentru noi şi animalele noastre. Pentru celelalte aş vrea să vorbesc cu stăpânul locului…

–         Va fi mai greu, pentru că stăpânul locului este Bassileul, iar el se află în Cetatea de Aur a lui Constantin. Aici îl avem doar pe Magister Census Ioannis, dacă domnia ta te vei mulţumi cu atât de puţin. Trăsăturile aspre ale bătrânului soldat se îndulciseră de un zâmbet, iar feţele oamenilor săi îşi pierdură din încordare când auziră vorbele celui ce-i comanda…

–         Anunţă-l pe Magister Census că vreau să-l văd şi, soldatule, în lumea ta, fiilor de regi li se spune Înălţimea Ta, nu domnia ta, căci nu suntem de acelaşi rang! După cum vezi, vă ştiu şi limba şi obiceiurile, aşa că porunceşte soldaţilor să lase arcurile slobode şi să coboare armele, n-am venit cu gând de război…

–         În oraş nu vei putea merge, prinţule, decât cu doi însoţitori, fără cai şi fără arme. Ceilalţi oameni ai voştri, cu caii şi bagajele se pot aşeza acolo, lângă fântână, le indică ofiţerul un loc la aproape 10 stânjeni distanţă.

–         De ce fără cai şi fără arme?

–         Caii ne strică drumurile cu potcoavele lor de fier şi ne murdăresc oraşul, iar armele nu vă sunt de trebuinţă. Aici numai soldaţii noştri poartă arme şi numai în timpul slujbei de pază.

Ruald descălecă şi le făcu semn lui Ohwald şi Brenmar să-l urmeze. Îşi scoaseră armele şi le dădură celorlalţi.

–         Poate ar fi mai bine să merg şi eu, sugeră Relwigg…

–         Şi dacă mi se întâmplă mie ceva, ei cu cine rămân? Suntem destui, iar braţele lui Ohwald fac mai mult decât două topoare…

Ofiţerul făcu un semn şi doi soldaţi îi însoţiră pe cei trei marcomani când intrară în oraş pe poarta cea mică deschisă în mijlocul celei mari. Mai văzuseră oraşe întărite, mai pătrunseseră în mijlocul unor fortificaţii, dar atunci erau însoţiţi de urlete, de sânge, de fum şi distrugere. Acum erau uimiţi să vadă oamenii liniştiţi, privindu-i curioşi, dar fără teamă, clădirile din piatră, cenuşie sau albă, acoperite cu olane roşii, drumul larg cât să meargă patru cai alături, pietruit, pe mijlocul căruia se deschidea un şanţ adânc de două palme şi lat de patru… În faţa treptelor unei clădiri albe, se opriră şi văzură că mica piaţetă din faţă se umpluse de curioşi. Oamenii vorbeau între ei, dar privirile le rămâneau lipite de cei trei musafiri neaşteptaţi. Deasupra treptelor, sub arcada de piatră acoperită cu ţiglă subţire, se ridicau un jilţ de piatră alburie şi două băncuţe ce-l mărgineau. Pe jilţ şedea un bărbat cu părul scurt, încărunţit la tâmple, îmbrăcat în straie albe, uşoare, cu o lumină blândă izvorând din ochii căprui. În spatele său, în ţinută de luptă, un bărbat bătrân, cu faţa brăzdată de cicatrice şi ochii verzi, reci. Părul său, la fel de scurt tuns ca al bărbatului din jilţ, era mai rar şi complet alb. Ruald observă că bătrânul ostaş nu-şi putea mişca braţul drept, iar lama spadei se odihnea în teaca sprijinită pe şoldul drept. Ridică braţul cu pumnul strâns, în semn de salut, iar cei doi bărbaţi înclinară uşor din capete.

–         Suntem luptători marcomani, iar eu sunt prinţul Ruald şi am venit cu gânduri de pace…

–         Eşti trimisul neamului tău, prinţe? întrebă bărbatul aşezat în jilţ.

–         Sunt fugar din mijlocul neamului meu, căci trădarea mi-a ucis tatăl, pe marele rege Raggle, iar eu am pornit să caut sprijin şi să pun lucrurile la locul lor legiuit, să sorb sângele duşmanilor şi să aduc liniştea în pădurile noastre…

–         În ce priveşte sprijinul, nu ţi-l putem da, prinţe! La noi doar Bassileul hotărăşte pe cine ajută în război. Pe de altă parte, nici n-am avea cum s-o facem; garnizoana noastră numără mai puţin de o sută de soldaţi, cu greu putând urca pe ziduri, după ce mobilizăm veteranii coloni, de trei ori pe atâţia. Aproape toţi luptătorii noştri se află către sfârşitul serviciului militar, au fost trimişi aici ca să fie împroprietăriţi când vor fi lăsaţi la vatră, la fel ca şi cei trei pentarchos, un dekarcos şi ekantontarchos Karinos, pe care-l vezi lângă mine şi care este comandantul nostru militar.

–         Asta-i toată puterea voastră aici?

–         Asta-i, prinţe! suntem la marginea Imperiului, e bine că este şi atât. Adăpost, ţie şi oamenilor tăi, îţi vom da, dar vei plăti pentru asta şi nu vei zăbovi mai mult de şase răsărituri de soare între zidurile noastre…

–         De ce atât de puţin?

–         Spui că eşti fugar, iar noi nu vrem să ne vedem cu hoarde de călăreţi barbari, veniţi pe urmele tale, risipindu-ne vieţile bieţilor coloni, călcând în picioare ogoarele şi grădinile şi stricându-ne rostul. Aici, la marginea Gepidiei şi mult prea aproape de răsuflarea puturoasă a avarilor, viaţa şi avutul nostru stă pe muchie de cuţit…

–         Cât de departe este oraşul Bassileului? Spui că el mă poate ajuta…

–         E singurul, de va vrea s-o facă. În două săptămâni puteţi ajunge călare şi drumurile sunt sigure la sud de fluviu… Asta de veţi vrea să faceţi drumul călare, de nu, galeasa pe care aţi văzut-o la schelă se pregăteşte să plece către Oraşul de Aur. Mai bun va fi drumul acesta, numai că nu veţi putea lua caii cu voi. Nu trebuie să vă hotărâţi acum, vom vorbi despre toate la masă, deseară. Am să trimit după ceilalţi oameni ai voştri, iar caii şi bagajele vă vor fi păzite, să nu vă temeţi că veţi fi lipsiţi de ceva din ce-i al vostru. Om fi noi la marginea Imperiului, dar Ioannis care a fost investit Magister Censuns şi Aediles Curules al municipiului are un cuvânt şi nimeni nu s-a îndoit de el până acum…