Simţea pe faţă mângâierea soarelui blând, de toamnă târzie, iar în braţ durerea ascuţită provocată de fluidul care i se strecura în vene prin acul înfipt adânc şi fixat cu leucoplast. O senzaţie de scufundare în durere îi cuprinsese tot trupul, ca o febră mare, care îl toropea. Auzea voci, dar nu putea înţelege cuvintele; ar fi vrut să-i vadă pe cei care vorbeau, dar pleoapele grele păreau de plumb şi nu le putea ridica de pe globii oculari inflamaţi, grunjoşi, ce îi creau senzaţia că sunt nişte corpi străini, plantaţi neglijent în orbitele propriului cap. Nu ştia cine este, nu ştia unde se află, nu-şi amintea de absolut nimic, decât un hohot de râs demenţial, sfâşietor şi sălbatic îi perfora, din interior, timpanele, ca un ciocan de foc… Ar fi vrut să urle, simţea o putere nesfârşită în plămâni, dar oasele pieptului şi gâtlejul în care se afla un corp străin, nu-i dădeau voie… Sforţările supraomeneşti îl aruncară într-o noapte neagră şi groasă, ca o apă din adâncuri, acolo unde nu pătrunde niciodată lumina soarelui. Ar fi vrut să se rezeme de ceva, dar nu avea de ce, zbaterea sa era încetinită de grosimea apei negre, singurul semn omenesc (?) care-l însoţea în scufundarea sa fiind hohotul acela de râs demenţial… Într-un târziu se trezi, sau aşa i se părea, iar convingerea asta o avea de la durerea îngrozitoare care parcă-i ataca, ca un vierme, fiecare os, fiecare fibră, fiecare nerv. De pe buzele uscate, însă, nu-i ieşea nici un geamăt, nici un sunet… Începu să înţeleagă cuvintele celor două femei care vorbeau şi pe care el nu le vedea…

- Să fii tânăr, bogat, cunoscut şi să vrei să te omori aşa…

- Cine ştie, Julieto, ce necazuri or fi în inima omului!? Când vrea Dumnezeu să-ţi ia minţile…

- Da’ dacă l-a împins cineva? Eu nu cred că s-a aruncat singur, mai ales pentru aia… N-ai văzut-o?

- Taci, fată, eşti nebună? Vrei să ne-audă Profesorul şi să ne dea afară?

- Da de înţeles, ai înţeles ce spunea când l-au adus?

- Ba, că parcă vorbea într-o limbă străină, nu înţelegeam cuvintele şi urla neomeneşte, ca lupii, de ne-a speriat toţi bolnavii, nu ştiam cum să-i mai potolim… Pe urmă eram şi ocupată să şterg sângele de pe jos, ştii că Profesorului nu-i place mizeria, trebuie să fie, permanent, ca-n farmacie…

- S-a trezit?

Vocea venea din spatele lor, din uşa întredeschisă fără zgomot şi cele două infirmiere tresăriră. Era EA, cea despre care vorbiseră, o femeie cu ten palid, ochi spălăciţi şi păr negru, de înălţime medie, cu sânii prea mari pentru statura ei şi şolduri ample, de femeie care a născut cel puţin trei copii…

- Nu doamnă, nu a dat nici un semn până acum…

- Domnişoară!

- ???

- Sunt domnişoară, nu doamnă!

- Aaaa, da? Scuzaţi, nu ştiam, bâigui Ana, ce mai vârstnică dintre infirmiere…

Închise încet uşa şi porni cu paşi bărbăteşti, apăsaţi, spre celălalt cap al culoarului, unde se afla biroul Profesorului.

- Uite a dracului, „sunt domnişoară, nu doamnă”! pufni Julieta. Dacă asta-i domnişoară, eu sunt băţ de floarea soarelui…

- Las-o dracului, fată, astea-s înţepate în fofează până mor…

Încerca să-şi închipuie cum arătau după cum vorbeau, după ce cuvinte foloseau şi cum le pronunţau, dar nu era sigur că imaginea creată în mintea sa făcută ţăndări de durerile îngrozitoare era identică cu realitatea. Pe Ana şi-o închipuia grasă, trecută de 60 de ani, cu şuviţele cărunte scăpate de sub boneta obligatorie, pe Julieta mai tânără, venită de la ţară de curând, durdulie şi ţâfnoasă. Pleoapele nu le putea deschide, erau mult prea grele, aşa că se lăsă scufundat în lumina rece a apei negre, căutând, cu disperare, hohotul de râs demenţial care-i devenise cea mai plăcută melodie pe care-o ascultase vreodată…

Şi nădejdea asta mi-a dat puteri pe care nu le cunoşteam… Mai multe zeci de ani mi-am dus zilele într-un templu al unei religii noi, ras în cap şi pe faţă, prefăcându-mă că meditez, că încerc să păstrez cu mintea mea Marile Taine. În fapt, multe dintre cele ce se conturau ca mari mistere pentru oamenii ce veneau să depună ofrande la Templu, erau lucruri simple pentru mine, numai că nu le puteam împărtăşi; înţelegerea lor i-ar fi înnebunit pe bieţii oameni… Ei se minunau, încă, de poveştile naive despre naşterea unor zei şi-i ascultau cu gurile căscate pe cei ce ştiau să citească, povestindu-le vieţile şi faptele acelor zeităţi. Am aşteptat acolo ca zilele şi nopţile să se scurgă, înarmându-mă cu răbdare, ceea ce a dat figurii mele ostenite un aer de meditaţie profundă. Asta i-a păcălit pe oameni, cei mai dezamăgiţi de propriul lor destin venind să se roage alături de mine, crezând că am puterea, că am găsit calea prin care rugăciunile să ajungă la urechea şi înţelegerea Celui Ce A Făcut şi Timpul şi Soarta şi poate Să Judece vorbele şi faptele şi gândurile fiecăruia dintre noi. Nu i-am respins pe niciunul dintre aceşti deznădăjduiţi, mai ales că am crezut că pot să preiau şi eu din puritatea şi ardoarea rugăciunilor lor, că pot să mai simt şi eu patima ultimei credinţe… Aşteptam, însă, încordat şi nerăbdător, ultima întâlnire cu Magul Nebun, pentru că speram să vină pentru ultima oară, să-mi dea dezlegarea şi să pot pleca pentru totdeauna din lumea oamenilor vii. Ştiam că mă va întreba din nou despre numele Ei, eram hotărât să i-l spun, să termin şi să plec, pentru că o oboseală nesfârşită îmi cotropise şi trupul şi sufletul. Anii se scurgeau încet, carnea mi se împuţinase pe trup şi rar gustam din boabele de orez aşezate în boluri ritualice, ce ni se aduceau ca ofrande. Pelerinii îmi aşezau ghirlande de flori în jurul gâtului, dar puţini au observat că florile proaspete, incredibil de frumoase şi de viu colorate, se ofileau atunci când atingeau pielea pământie a grumajilor mei. Din hăţişurile care înconjurau Templul, ieşise într-o după amiază o tigroaică însoţită de doi pui abia înţărcaţi. Probabil că foamea o scosese din hăţişuri, fiind atrasă de mirosurile excitante ale cărnurilor trupurilor pelerinilor. S-a repezit asupra unei femei ce strângea un copil mic la piept, labele uriaşe au ucis mamă şi fiu, iar colţii puternici s-au înfipt în gâtul delicat al tinerei femei. Vânătorii Templului au săgetat-o, alarmaţi de ţipetele pelerinilor şi erau pe cale să ucidă şi cei doi pui, când m-am ridicat de la locul meu şi i-am oprit cu un strigăt pe care nici nu mi l-am recunoscut. Cei doi pui mi-au fost aduşi, iar de atunci au stat mereu lângă mine, ca nişte statui vii. În curând au încetat să se mai zbenguiască, trupurile le-au crescut şi statura lor impunătoare băga groaza în oameni. N-au făcut, însă rău nimănui, iar pelerinii treceau pe lângă ei ca pe lângă nişte pisici uriaşe, complet inofensive, iar lucrul acesta făcu să sporească faima Templului şi a mea. Doar în câte-o noapte cu lună plină, eu Rătăcitorul care-mi găsisem liniştea aici, ieşeam în hăţişurile nepătrunse şi slobozeam urletul meu de Lup Singuratic, sperând că din negura albă a Nădejdii voi fi auzit de Magul Nebun, care va veni să-mi curme chinul. Atunci, cele două uriaşe feline îşi slobozeau şi ele răcnetele înspăimântătoare în timp ce pelerinii, vânătorii şi călugării se zăvorau în Templu, fiind convinşi că urletele acelea erau slobozite direct din Iad…

Într-o dimineaţă când negurile nu fuseseră încă risipite, când ceaţa ridicată din hăţişuri acoperea totul ca o spumă lăptoasă, iar cei doi tigri dormeau cu capetele sprijinite de umerii mei, i-am auzit vocea cavernoasă. Am deschis ochii şi l-am văzut. În mâinile descărnate ţinea un vas canopic, din cele în care marii maeştri ai îmbălsămării mumiilor egiptene aşezau organele celor morţi.

- Ai venit, în cele din urmă…

- Am venit şi ştiu că eşti pregătit! În această dimineaţă am să-ţi dau dezlegarea, dar nu tu, ci eu am să trec dincolo, căci eu m-am izbăvit.

- Cu mine ce se va întâmpla?

- Ai să te întorci în alte locuri şi în alte timpuri, ca să-ţi consumi întreg Calvarul. Nu mai ai mult şi vei izbăvi şi tu… un singur hotar te mai desparte de Linişte.

- Cu vasul acela ce faci?

- Pentru că nu mai pot lua asupra mea povara mărturisirilor tale, ai să rosteşti numele blestemat aici, iar eu am să sigilez vasul şi am să-l trimit în apele negre ale Tainelor Grele, să izbăvească acolo, prin Uitare, întregul ei păcat…

- Să terminăm atunci! Am zis şi am întins mâinile după vasul canopic. Mişcarea mea a trezit cei doi tigri care au început să mârâie fioros. Am luat vasul şi am şoptit numele în Tăcerea şi Întunericul pereţilor delicaţi de lut negru.

Magul a luat vasul, i-a aplicat dopul sigiliu şi a gravat pe el litera Nu ştiu ce a făcut cu el, n-am mai văzut nimic, pentru că cei doi tigri m-au lovit în acelaşi timp şi am simţit pe tâmple, pe faţă, pe umeri, sângele meu şiroind de sub ghearele lor. Era cald şi era… VIU! Am urlat cât m-au ţinut plămânii, dar scufundându-mă într-o apă groasă, ca cea a Uitării, am auzit o voce, venită, parcă de la mari depărtări:

- Ţineţi-l bine, se trezeşte; mai daţi-i anestezic! Vocea aceea şi nedumerirea mea au fost acoperite de râsul sălbatic al Magului Nebun… Şi totul a început să doară atât de intens, încât am căzut într-un leşin cum nu mai cunoscusem…