Roman de Marius Cilibia

Nu fusese niciodată la mare, nu-şi aducea aminte de un asemenea eveniment, când ceilalţi copii erau duşi în tabără, la Năvodari, el era pedepsit sau era trimis în tabere în care nu voiau să se ducă alţii, nişte locuri anoste, cu barăci dormitor din pal melaminat, cu cantine în care colcăiau gândacii, iar personalul îi privea ca pe ceea ce şi erau, de fapt: nişte orfani, crescuţi din banii statului. Nu-şi aducea aminte de niciun părinte, i se spusese că muriseră amândoi, când era încă sugar. Ca printr-o ceaţă, totuşi, se vedea lângă o femeie foarte frumoasă, cu păr castaniu, lung până în talie, ochi migdalaţi, dinţi albi, frumoşi, fustă bleumarin şi bluză albă, din mătase. Se juca cu el pe malul unei întinderi nesfârşite de apă şi îi punea la ureche o scoică mare, imensă, iar el auzea adevărate furtuni cuprinse între pereţii din sidef. Îşi forţase memoria să-şi aducă aminte mai multe, dar nu reuşise, într-un târziu ajungând la concluzia că imaginile nu erau decât secvenţe dintr-un vis pe care-l avusese şi care-i plăcuse foarte mult… De altfel, amintiri plăcute avea prea puţine la cei optsprezece ani ai lui. În schimb, din celelalte… Bătăi, cât cuprinde! Şi de la copiii mai mari şi de la pedagogi şi de la cadrele didactice, ba chiar şi de la femeile de serviciu şi supraveghetori. Doar „tanti” Ileana, bucătăreasa bătrână şi grasă, îi arătase compasiune, sau milă, îl mai proteja de bătăi şi îi dădea câte o felie de pâine cu marmeladă…

Descarcă romanul în format electronic

Avea trăsăturile mult mai mature, iar părul castaniu deschis avea sclipiri aurii în lumina verii târzii. Se întorsese de trei zile din armată, iar acum stătea la o terasă din oraşul de lângă şantier, cu nea Ilie Toderaşcu, în faţa câte unei sticle cu bere.
- Te-ai schimbat mult puştiule!
- Nu spuneai dumneata că armata te face bărbat? Poate că asta s-a întâmplat şi cu mine…
- Poate, sau poate este altceva… Eşti un soi ciudat, Radule! Nu ştiu de ce, dar cred că tu copil n-ai fost niciodată…
- Să-ţi fi petrecut şi dumneata copilăria cum mi-am petrecut-o eu şi te mai vedeam atunci ce spuneai…
- Nu este vorba de asta. Tu de când ai venit erai mult mai matur decât ţi-ar fi dat voie vârsta să fii. Arţăgos şi cu o înţelegere matură, prea matură, a lucrurilor, am crezut că o să te mai moi după ce te vei obişnui cu lumea. Pe urmă am crezut că te-ai îndrăgostit de Ileana, dar mi-a zis că, în ultimele luni, nici ei nu i-ai mai scris…
- La ce sunt bune vorbele înşirate pe cărţi poştale, nea Ilie? Ţin la ea, m-am întors, ea fost prima fiinţă la care am alergat…
- Poate că nu-i destul, pari că faci totul aşa, automat, ca un robot… Vouă, în armată, nu v-a dat concediu? Unde l-ai făcut? De ce nu ai primit nicio permisie, să vii să o vezi pe ea, să mă vezi pe mine?
- S-a ivit altceva, nea Ilie! S-a întâmplat un lucru ciudat cu mine, ceva ce nu credeam că ar fi putut să mă atingă vreodată. Pur şi simplu neglijam treaba asta…
- Despre ce treabă e vorba, Radule?
- Ştii că nu am vorbit niciodată de părinţii mei, nu m-a interesat niciodată cine au fost şi ce fac, credeam că am fost abandonat de bunăvoie la casa de copii, aşa că de ce m-ar fi interesat pe mine soarta lor…
- Şi, dintr-o dată, te-a lovit curiozitatea?
- N-a fost aşa! Pur şi simplu, s-a întâmplat!
- Cum?
- Eram pe terasa unei cofetării din Oradea, îmi aşteptam doi colegii să iasă de la film; eu refuzasem să intru, nu-mi plac chinezăriile astea cu oameni care merg pe pereţi şi calcă pe ape… La masa din spatele meu discutau două femei, una tânără şi frumoasă, frumuseţea aia agresivă, ştii dumneata, care te face curios… Cealaltă era mai în vârstă, dar de o calitate aparte, ceva care te duce cu gândul la rasă…
- Bă, tu ai citit prea multe cărţi…
- Ai răbdare, nea Ilie, ai să vezi că nimic nu este rodul imaginaţiei mele…
- Aşa, şi?
- Vorbeau de lucruri de toată ziua, dar ceva anume, parcă o muzică neştiută, m-a atras la vorbele femeii în vârstă. Vorbea despre o anume Belona, fostă colegă de-a ei şi despre drama familiei femeii aceleia…
- Dacă ai să pleci urechea la toate poveştile triste din lumea asta, ai să suferi mult în viaţă, Radule!
- Văd că eşti nerăbdător, nea Ilie, aşa că am s-o iau pe scurtătură. La un moment dat, femeia i-a spus fetei tinere: „Radu, fiul Belonei, ar fi cu numai doi ani mai mic decât tine! Nimeni n-a ştiut ce s-a întâmplat cu el, iar eu, atunci, în seara în care s-a omorât, i-am promis, la telefon, că am să am grijă de el! Biata Belona Borali; după câţiva ani s-a aflat că toată tragedia a pornit de la o simplă greşeală birocratică…” Crezi că sunt mulţi oamenii din ţara asta pe care să-i cheme Radu Borali şi să aibă vârsta mea, nea Ilie?
- Nu, băiatule, nu cred! Zi-i mai departe!
- Am tras, în continuare, cu urechea şi am aflat că femeia era directoare adjunctă la o şcoală generală din Constanţa. Sincer, de-atunci nu m-am mai gândit decât la asta. Simţeam că trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu părinţii mei, de am ajuns eu un copil al nimănui, ce soartă aş fi putut să am…
- Şi ce-ai făcut?
- Am avut un coleg de pluton, Caracotă îl cheamă, care este din Tuzla; şi l-am întrebat dacă în concediu pot să merg acasă la el. A primit imediat şi am aşteptat, cu înfrigurare, concediul. Comandanţii mi-au aprobat fără nicio reţinere, mai ales că m-am evidenţiat mereu şi nu am făcut nicio problemă nimănui, cât am fost militar.
Radu sorbi cu sete din berea care se încălzise, apoi făcu semn ospătarului să aducă alte două sticle.
- Mie dă-mi ceva mai tare, zise Ilie Toderaşcu, că m-ai ameţit, măi Radule, cu povestea asta!
- Acum, vezi, nea Ilie, de ce n-am venit în concediu şi nici Ilenei nu mi-a mai ars să-i scriu?
- Văd, Radule, zi-i mai departe! Ai descoperit ceva la Constanţa?
- Când am văzut marea de pe fereastra vagonului, am ştiut că este marea aia pe care mi-o aduceam aminte şi care credeam că este plăsmuirea unui vis… Am ştiut atunci şi că femeia aceea frumoasă a fost mama mea… Mai aveam puţin, nea Ilie, şi puteam să-mi pipăi rădăcinile, să ştiu de ce am plecat în viaţă şi sub care blestem trăiesc…
- Nu vorbi, copile, de blesteme, tu eşti născut sub o stea luminoasă, altfel n-ai fi răzbit până aici…
- Aşa o fi, dar să merg mai departe. Colegul meu credea că o să mergem la plajă, dar eu l-am rugat să nu-mi aibă grija, ci doar să-mi împrumute nişte haine civile. Nu voiam să fiu legitimat de fiecare patrulă militară şi nici să stau cu mâna la tâmplă toată perioada concediului.
- Ai plecat, deci, în căutare… Bietul de tine, n-aveai decât un sâmbure de speranţă…
- Şi asta, nea Ilie, dar aveam şi câteva indicii clare. Mama mea se numea Belona Borali, fusese învăţătoare şi murise în urmă cu douăzeci de ani. Aveam, deci, de unde porni în drumul meu!
- Trist drum, copile; n-aş dori nimănui să fie nevoit să-l facă…
- Aşa o fi, dar urmele le-am găsit imediat la inspectoratul şcolar. Mi-au spus şcoala la care lucrase, în cartierul vechi, de lângă port, şi m-am dus acolo… Ca-ntr-un film regizat de un amator, prima femeie pe care am văzut-o în cancelarie, era femeia pe care o admirasem pe terasa cofetăriei din Oradea. M-a privit întrebător şi n-am lăsat-o să aştepte. I-am povestit totul, de la discuţia avută cu fiica ei şi pe care o auzisem întâmplător, până la trecutul meu la casa de copii. Mă asculta şi îi curgeau lacrimile şuvoi. Mi-a spus că o cheamă Carmen Preoteasa şi că a fost cea mai bună prietenă a mamei. Mi-a dat adresa ei şi m-a rugat să vin a doua zi la ea acasă, să stăm de vorbă în linişte. Noaptea care a urmat, a fost cea mai lungă noapte a vieţii mele, nea Ilie, iar zorile mi s-au părut o adevărată izbăvire. Am plecat de dimineaţă din Tuzla, de la casa prietenului meu, şi am colindat prin Constanţa, ca să-mi treacă timpul. De la o vreme, m-am aşezat pe nisip, pe plaja de lângă Cazinou şi amintirea cu imaginea mamei mele care îmi ţine scoica uriaşă la ureche a devenit atât de vie, încât i-am auzit şi râsul şi glasul vesel…
Radu mai înghiţi o gură de bere, apoi scoase un pachet de ţigări cam boţit, din buzunar, trase din el o ţigară şi o aprinse cu o mişcare precisă a băţului de chibrit pe marginea cutiei de carton.
- Ai luat obiceiul acesta?
- Trebuia să am şi eu un nărav, nea Ilie, aşa că l-am ales pe cel mai inofensiv.
- Aşa o fi, numai zi-i mai departe!
- Carmen Preoteasa mă aştepta cu masa pusă şi abia atunci mi-am dat seama că nu mai mâncasem nimic din dimineaţa zilei care trecuse. Am mâncat cu lăcomie, în timp ce ea mă privea încontinuu.
- Semeni atât de mult cu Vlad, tatăl tău, ai exact aceleaşi gesturi ca şi el! cât de mult s-ar fi bucurat să te vadă… cu ce te ocupi?
I-am spus că înainte de armată am lucrat pe un şantier şi că, probabil, am să mă întorc acolo după ce am să termin stagiul militar. Pentru o clipă, ochii ei s-au umbrit, apoi mi-a povestit despre părinţii mei. Tatăl meu a fost comandant de navă militară, se numea Vlad Borali şi, la un an după ce m-am născut eu, în urma unei delaţiuni care erau la modă pe atunci, a fost arestat şi anchetat mai multe luni. În timpul acesta, fără să ştie nimeni de ce, mama mea s-a sinucis, aruncându-se de pe clădirea Cazinoului. La doar două săptămâni înainte de a fi eliberat tatăl meu, a murit şi bunica mamei, singurul membru al familiei care mai era în viaţă.
- Iar tatăl tău?
- După ce a fost eliberat, se pare că l-a descoperit pe cel care-l „încondeiase”, l-a împuşcat şi pe urmă s-a împuşcat şi el!
- Asta, măi copile, este chiar o tragedie cum n-am mai auzit… În mod normal, ar fi trebuit să citesc prin ziare despre cazul acesta…
- Uiţi, nea Ilie, că-n vremurile alea multe erau trecute sub tăcere, iar nenorocirea familiei unui ofiţer anchetat pentru „atitudine duşmănoasă” nu avea de ce să fie mediatizată…
- Cum ziceai că îl chema pe ticălosul care ţi-a nenorocit familia?
- Mircea Giumara, de ce?
- Mai bine că a făcut taică-tu ce a făcut, altfel, aşa cum te cunosc, ai fi făcut-o tu!
- Da, cred că aşa ar fi fost. Carmen Preoteasa mi-a dat şi două fotografii, una în care era alături de mama mea şi alta în care era alături de ambii părinţi, chiar înainte de a mă naşte eu, la Revelionul anului 1963.
Ilie Toderaşcu privi cele două bucăţi de carton pe care Radu le aşeză pe masă. Fu surprins de cât de mult semăna bărbatul imortalizat cu douăzeci şi doi de ani în urmă pe micul dreptunghi alb-negru cu tânărul său prieten. Poate doar uniforma militară şi privirea fixă îl făceau să pară mai dur, dar la fel de surprins fu de frumuseţea uluitoare a femeii despre care Radu spunea că fusese mama lui…

Erau cei mai frumoşi din oraş, iar oamenii întorceau capul după ei să-i vadă atunci când ieşeau la plimbare. El înalt, cu părul castaniu, care vara căpăta o nuanţă lucioasă, ochi albaştri, impunător în uniforma albă, de marinar, cu tresele aurii, de căpitan de vas, lucind pe mâneci şi umeri; ea indecent de frumoasă şi zveltă în bluza totdeauna albă, de mătase, cu părul întunecat căzându-i pe umerii mici, în valuri de noapte păcătoasă. Chipul uşor măsliniu, moştenire de la tătăroaica de bunică-sa, era luminat de surâsul din ochii ei migdalaţi, moştenire probabilă de la aceeaşi bunică… Nu le păsa de ocheadele invidioase ale celor din jur, le zâmbeau tuturor şi îşi trăiau propria poveste de dragoste ca şi când ar fi fost singuri pe lume. Locuiau la ultimul etaj al unei vile de lângă port şi tot ce îşi doreau era să fie cât mai mult timp împreună. Din păcate, postul lui de comandant de navă militară îl ţinea destul de multă vreme departe de căminul lor de vis. Vlad Borali era unul dintre cei mai apreciaţi ofiţeri din marina militară şi i se prevedea un viitor strălucitor. Tatăl său fusese tot căpitan de vas, dar murise în timpul războiului, într-o confruntare cu navele Flotei sovietice, în largul portului Odessa. El nici nu şi-l aducea aminte, abia avea trei ani când îl văzuse pentru ultima oară. Mama sa se stinsese la puţin timp după ce el absolvise Academia şi obţinuse primele trese de ofiţer. Părinţii Belonei muriseră într-un incendiu despre care ziarele nici nu scriseseră. Blocul în care locuiau fusese construit de curând şi fusese declarat o mare realizare a şantierului de tineret. Chiar ministrul de resort venise să taie panglica, la inaugurare, rostise un discurs mobilizator şi plecase după ce aprobase lista de repartiţii. Apartamentele şi garsonierele fuseseră distribuite doar fruntaşilor în producţie de la „Industrie uşoară”, iar părinţii ei lucrau la un atelier de covoare şi erau pe lista de aşteptare de mai mulţi ani. Lucrările fuseseră făcute, însă, în grabă, iar instalaţia electrică era un adevărat dezastru. În incendiul din noaptea aceea de sfârşit de iarnă, cu vânt rău venit dinspre larg, muriseră 32 de suflete… Comitetul de partid al oraşului trecuse totul sub tăcere, dând vina pe vreun chiştoc de ţigară uitat nestins de vreun locatar, dar adevărul era că, suprasolicitată de reşourile băgate în prize, instalaţia electrică cedase şi provocase sinistrul. Belona scăpase doar pentru că dormise la bunica ei, în cartierul musulman…

- Bine, Ioane, dacă zici că nu păţeşte mare lucru, scrie dracului hârtia aia şi adu-mi-o să o semnez!

- Te duci la baraca 14, la nea Ilie Toderaşcu, el are să-ţi dea cazarmamentul şi cartelele pentru cantină. Ai să stai cu nişte oameni mai în vârstă, navetişti de la ţară, sper să nu-mi faci probleme…, îi spuse rece, impersonal, şeful serviciului Administrativ. Omul era încordat că nu-i sosise încă, de la judeţ, transportul cu Dero, săpun şi cloramină. „Cu ce mama dracului să ţii curate 16 barăci în care trăiesc peste 500 de suflete? Oamenii vin murdari de la lucru, au nevoie de condiţii cât de cât civilizate, iar pe lângă cele 16 barăci dormitor, mai era şi cea a Comandamentului, cantina şi clubul… Şi asta era altă poveste; un televizor alb-negru, marca „Sirius”, pentru 500 de muncitori şi personalul administrativ! Când era câte un meci, nu mai puteai respira în clubul din pal melaminat, din cauza fumului de la ţigările proaste, fără filtru…”

- Băi, ia stai aşa, unde te grăbeşti? Cum dracului ai zis că te cheamă, că am uitat să-ţi trec numele pe fişă…
- Radu Borali, domnule…
- Domnii-s la puşcărie, mă, eu sunt tovarăş cu tine!
- Da, tovarăşe.
- Aşa, vezi!? Să nu-mi faci probleme!
- Nu fac, tovarăşe!
- Dimineaţă te duci la „Personal”, să te repartizeze la o brigadă.
- Aşa am să fac…

Ceea ce vedea Radu acum, i se părea de pe altă lume. Singurul lucru familiar era careul de beton, cu catarg pe latura dinspre baraca pe care scria „comandament”. În rest, locul blocului de beton în care îşi trăise copilăria şi adolescenţa lui tristă, era luat de nişte barăci lungi, cu două nivele, cu structura din beton şi pereţii din pal melaminat de culoare vernil sau albastră şi acoperişuri din plăci de azbociment. Era ceasul al doilea al după amiezii şi nu se auzea nici un zgomot. Pe fiecare baracă, la colţuri, era scris mare, cu minium de plumb, câte un număr, astfel ca să poată fi bine identificate. La numărul 16, intră, la întâmplare, pe uşa de la un capăt al barăcii, dar înăuntru constată că cele două intrări se aflau la capetele unui coridor comun. Mirosul persistent de detergent ieftin şi de umezeală nesănătoasă îl derută la început, dar apoi se obişnui cu el. pe prima uşă din dreapta scria „Administraţie”, iar el bătu cuviincios în tocul de lemn fragil, de brad.

- Intră! bubui o voce dinlăuntrul încăperii şi Radu păşi curios peste pragul încăperii. Se abţinu cu greu să nu izbucnească în râs. După voce, se aştepta ca omul care-i răspunsese să fie vreun uriaş, numai că, adăpostit sub o şapcă triunghiulară şi acoperit de un halat mult prea mare, cu mânecile suflecate şi care-i ajungea până aproape de călcâie, Ilie Toderaşcu abia trecea de un metru şi jumătate…

- Ce-ai rămas, muceo, aşa, ca la dentist? Ce vrei?
- Am fost trimis la dumneavoastră, să-mi daţi cazarmamentul…
- Ai venit să te angajezi? Mă-ta, tac’tu, ce zic de treaba asta? Cum lasă câte unii copiii să se nenorocească pentru nişte bani…
- Nu ştiu!
- Ce nu ştii?
- Ce-au zis mama şi tata…
- Ai fugit de acasă?
- Nu, domnule, am terminat şcoala şi am venit, dar nu-mi cunosc părinţii…
- Vii de la Casa de Copii?
- Da, domnule!
- Mie să nu-mi mai zici „domnule”! Eu sunt „nea Ilie” şi când ai nevoie de ceva, să vii la mine, să vorbim!
- Bine, nea Ilie, am să vin…

Îşi luă lenjeria de pat şi două pături, umeraşele pentru haine şi două bucăţi de săpun, una pentru spălatul feţei, cealaltă pentru picioare. Salopetele, casca de protecţie, cizmele şi mănuşile de protecţie şi le aruncă, balot, peste umăr. Valiza uşoară, de carton, îl incomoda la mers, dar ce mai conta… Urcă scările petrecut de privirile omuleţului de la „Administraţie”.

Încăperea era mai degrabă mică, mobilată cu două dulapuri mari, şase paturi (din care doar cinci erau ocupate), o masă şi trei scaune metalice, cu blatul şi spătarul din acelaşi pal melaminat. Pe jos era aşezat linoleum de culoare gălbuie… Pe fereastra lângă care era aşezat patul rămas liber, pe care avea să-l ocupe el, se vedea colţul unei păduri ce începea timid, la marginea şantierului.

Seara, târziu, îi cunoscu şi pe cei cinci colegi de cameră ai săi; oameni trecuţi de patruzeci de ani, cu toţii fierari betonişti, care în fiecare sâmbătă plecau acasă, undeva, prin satele din jur. Ilie Toderaşcu veni şi îi aduse cartela pentru cantină şi chiar insistă să meargă cu el la masă. Acesta a fost primul lui mare eveniment din viaţa de „salariat”. Mâncarea i se păruse cea mai bună pe care o gustase vreodată şi se simţise minunat între oamenii mari, care nu-l îmbrânciseră şi nici nu căutaseră vreun moment de neatenţie a sa pentru a-i arunca ceva în farfurie. Constată că îi plăceau la nebunie oamenii simpli, care se priveau cu respect unii pe alţii, care îşi vorbeau (în cazul celor de la ţară) cu „dumneata” şi care nu permiteau glumele proaste. Acesta era mediul în care îl introdusese Ilie Toderaşcu, „nea Ilie” cum îi spuneau absolut toţi şantieriştii, deşi unii dintre ei păreau mult mai în vârstă.

- Mai sunt şi din cei răi, puştiule, pe şantier nu prea alegi la oameni, iei tot ce-i bun de muncă, da-i mai bine să nu le cauţi în coarne…
- Ce fac cei răi?
- Îşi beau banii, joacă jocuri de noroc, nu se prea ţin de treabă… Ai să-i cunoşti…
- Nu vreau să învăţ nici să beau, nici să joc jocuri de noroc.
- Aşa să fie, numai că învăţul rău este mult mai uşor de luat decât cel bun…
- Bibliotecă este?
- Cred că sunt nişte cărţi puse în rafturi, la club, ba chiar avem şi o fată bibliotecară, vine de la oraş o dată pe lună, da’ până acum, n-a avut clienţi…
- Poate că-mi faci cunoştinţă cu ea, nea Ilie…
- Cu aia îţi fac cunoştinţă cu plăcere, că nici ea parcă nu-i de aici…
- Cum adică?
- Ai să vezi…

La câteva zile, Ilie Toderaşcu îi făcu cunoştinţă, într-adevăr, cu Ileana şi Radu se îndrăgosti de ea, simţind pentru prima oară fiorul apropierii de o fată, aşa cum nu-l simţise niciodată până atunci. Era mai mare cu şase ani decât el, dar vârsta părea să nu conteze pentru niciunul dintre ei. Îi apropia dragostea pentru cărţi şi Ilie Toderaşcu văzu, cu uimire, cum puştiul timid se schimbă de la o zi la alta, devenind mai sigur pe el, schimbându-şi expresia şi felul de a fi, maturizându-se şi devenind o persoană cu replică acidă, cu personalitate puternică şi cu tonuri grave în expresie. „Ce l-o fi schimbat aşa? Cărţile sau Ileana?” se întrebă bătrânul funcţionar, dar răspunsul la întrebarea asta nu-l află singur nici după mulţi ani. După un an, când bărbieritul feţei devenise un obicei pentru Radu Borali, acesta fu încorporat şi trimis militar la o garnizoană din nordul ţării… Ileana primi regulat scrisori timp de mai bine de un an, dar, de la o vreme, fluxul acestora încetă brusc şi nu ştia de ce… Nea Ilie Toderaşcu nu primi nicio scrisoare, în afară de o felicitare de anul nou.

CARTEA I
Iată, a poftit nedreptatea, a zămislit silnicia şi a născut nelegiuirea.
Psalmii 7.14 David

Nu fusese niciodată la mare, nu-şi aducea aminte de un asemenea eveniment, când ceilalţi copii erau duşi în tabără, la Năvodari, el era pedepsit sau era trimis în tabere în care nu voiau să se ducă alţii, nişte locuri anoste, cu barăci dormitor din pal melaminat, cu cantine în care colcăiau gândacii, iar personalul îi privea ca pe ceea ce şi erau, de fapt: nişte orfani, crescuţi din banii statului. Nu-şi aducea aminte de niciun părinte, i se spusese că muriseră amândoi, când era încă sugar. Ca printr-o ceaţă, totuşi, se vedea lângă o femeie foarte frumoasă, cu păr castaniu, lung până în talie, ochi migdalaţi, dinţi albi, frumoşi, fustă bleumarin şi bluză albă, din mătase. Se juca cu el pe malul unei întinderi nesfârşite de apă şi îi punea la ureche o scoică mare, imensă, iar el auzea adevărate furtuni cuprinse între pereţii din sidef. Îşi forţase memoria să-şi aducă aminte mai multe, dar nu reuşise, într-un târziu ajungând la concluzia că imaginile nu erau decât secvenţe dintr-un vis pe care-l avusese şi care-i plăcuse foarte mult… De altfel, amintiri plăcute avea prea puţine la cei optsprezece ani ai lui. În schimb, din celelalte… Bătăi, cât cuprinde! Şi de la copiii mai mari şi de la pedagogi şi de la cadrele didactice, ba chiar şi de la femeile de serviciu şi supraveghetori. Doar „tanti” Ileana, bucătăreasa bătrână şi grasă, îi arătase compasiune, sau milă, îl mai proteja de bătăi şi îi dădea câte o felie de pâine cu marmeladă…

„Fii, mamă, mai supus, că te snopesc ăştia!”, aşa sunau sfaturile femeii, sfaturi pe care nu le urmase niciodată. Când avea zece ani, „tanti” Ileana se pensionase şi el rămăsese şi mai singur de cât era. Se înrăise şi mai mult, învăţase să se bată pentru orice şi, curând, deveni evident că ajunsese imun la durere! Suporta orice durere, dar nicio umilinţă. Din fericire, era strălucitor la şcoală, cititul fiind pasiunea sa ascunsă, astfel că, de pe la 14 ani începuse să-şi pună toţi profesorii în dificultate. Rezultatul fu că aceştia îl priviră cu şi mai multă ură.

Acum stătea cu diploma de bacalaureat în mână, în curtea asfaltată a instituţiei de creştere a copiilor orfani sau abandonaţi, Castelul, cum îi spuneau nu numai ei, ci toţi locuitorii oraşului. „Instalator termist”, asta era meseria pe care o avea acum, după ce absolvise liceul industrial învecinat cu micul univers în care crescuse. Nu-l impresiona asta, nu-l întrista, nu-l umilea, nici nu-l bucura, era doar mulţumit că are să scape de aici. Voia să plece cât mai departe, să se angajeze undeva, să câştige bani, să fie propriul său stăpân. Ştia că libertatea lui nu va dura mult, ca toţi ceilalţi adolescenţi de vârsta lui, urma să fie încorporat şi să plece în armată, probabil la o unitate de munci. Întreaga ţară era un şantier, dar nu-l speria nici asta… Era pregătit pentru orice… Singurul lucru pe care şi-l dorea, era să lase totul în urmă şi să uite…