Roman, de Marius Cilibia

Dimineaţa intra leneşă, greţoasă, printre pleoapele grele. Alexandru Vadiru se trezi din somnul care nu-i limpezise capul după cheful de seara trecută. Pe umăr simţea o claie de păr mirosind a şampon ieftin, iar în braţe căldura unui corp străin, fără haine. Nu-şi aducea aminte cum o cheamă pe fată, nici cum ajunsese cu ea acasă, nici cum arată. Ar fi vrut să-i vadă faţa, dar lumina nu putea pătrunde prin jaluzelele groase…Nu i se întâmpla prima oară, iar de la un timp nu mai era surprins că i se întâmplă astfel de lucruri. Oraşul era mic şi a doua zi ştia toată lumea că Vadiru iar a plecat de la chef cu vreo curvă. Spectatorii de la meciurile de pe teren propriu pândeau orice greşeală, cât de măruntă a mijlocaşului lor, ca să-i strige cuvinte obscene din tribună, excitaţi de faptul că pot să o facă; doar nu poţi să-i vorbeşti aşa în orice zi unei vedete internaţionale… Alexandru prinsese şi meciuri de senzaţie, dar şi partide anoste în târguşorul acesta, unde toată lumea era moartă după fotbal, lăutarii îi cântau gratis, iar vinul şi curvele erau mai ieftine decât oriunde. Lume săracă, pentru cine să fie făcute preţuri mari? Cu ani în urmă l-ar fi deranjat faptul că toţi se mulţumeau cu puţin, că era privit ca o vedetă, deşi randamentul său era cu mult sub forma care îl consacrase. Avusese momentele lui de glorie, selecţiile în echipa naţională, contractele din străinătate, ba şi acum mai avea ceva oferte de la echipe de mâna a doua sau chiar mai slabe. Se complăcea, însă aici, unde nimeni nu-i cerea să dea mai mult decât se nimerea, după adversar, toane sau formă. În ultimul campionat fusese evidenţiat de vreo patru ori în presa centrală şi cam asta fusese tot. Îi plăcea când se scria frumos despre el, deşi îşi dădea seama că timpul lui trecuse, ştia că dacă va continua să ducă viaţa asta, mai mult de două-trei sezoane nu o mai putea duce. Simţea în coaste respiraţia celor tineri, iar perspectiva de a intra câte 10-15 minute, pe final de meci, nu-l încânta deloc. Nici posibilitatea de a prelua vreo grupă de copii, ca antrenor, nu i se părea o soluţie. La cât cheltuia el, cum să-i ajungă o simplă leafă de antrenor? Până acum, astfel de gânduri erau foarte rare, de la o vreme, însă… Puse mâna pe cearşaf şi îl trase uşor de pe trupul fetei. Nu voia să o trezească brusc, ştia că se va trezi singură lipsită de căldura protectoare a ţesăturii uşoare. Fata i se păru incredibil de frumoasă şi Vadiru începu să zâmbească. Se gândea că nu mai văzuse nici o curvă care să fie frumoasă şi dimineaţa… Îşi puse în gând să o întrebe cum o cheamă, ca să o mai cheme şi altădată…

Descarcă romanul în format electronic

Vestiarul jilav fremăta ca după o mare victorie… Lovit, din greşeală, cu un prosop ud peste cap, Ucă mormăi:
- Ho, mă, că n-am câştigat Cupa Campionilor! Mai avem de tras…
- Lasă-i, Ucă, dacă oamenii sunt veseli, poţi să speri, dacă nu… se termină totul… murmură Vadiru.
- Cum ai ştiut, dom’le, unde trage ăla? I se adresă portarul.
- N-am ştiut, dar ştiu că toţi portarii preferă să plonjeze în stânga, este mai uşor, iar Fabian, ca orice fotbalist inteligent, ştie şi el asta… Dacă era teren uscat, n-aveai nicio şansă, te făcea, executa tehnic, aşa trebuia să-şi aleagă un colţ şi să dea tare…
- Tu de ce ai executat tehnic, la tine nu era terenul ud?
- Din unghiul ăla, cum aş fi putut să trag? Mi-a ieşit, asta-i tot… Meritul cel mai mare este al lui Paliu, că dacă rata el, la 1-0, meciul putea să se întoarcă…
Portarul n-avea astâmpăr. Îi trase un ghiont lui Alexandrescu:
- Băi, puţă, tu unde-ai învăţat să trimiţi ghiulele de-astea? Eşti mare, fratele meu! Mai dai două-trei goluri din astea şi ajungi vedetă, ca Sandu…
- Ţi-am mai zis, Ţărane, să nu-mi mai spui Sandu! Alexandru este numele meu, iar dacă preşedintele şi antrenorul îmi mai zic aşa, cu tine este altă situaţie… lasă puştiul, mai bine să nu ia exemple de la mine, să caute la alţii…
- Da de ce, om’le, nu-ţi place să-ţi zic Sandu?
- Pentru că nu-mi plac numele de tractorişti, da’ lasă, că-ţi explic altădată, acum hai la masă, că se răcesc ciorbele!

La începutul celei de-a doua reprize, cerul bubui odată cu tribunele. Oamenii tropăiau din picioare, nerăbdători să vadă cum va continua meciul. Prima repriză fusese una de luptă, cu două bare pentru adversari şi o ratare mare a lui Paliu, plus câteva floricele de efect ale lui Vadiru. Adversarii erau tari de tot, aveau asigurată prezenţa în Cupa UEFA, dar voiau mai mult, trăgeau pentru ieşenii de la care aveau promisă o primă generoasă de joc. Victoria ar fi trebuit să le fie la îndemână; dunărenii ăştia nu aveau cine ştie ce valoare, speranţele lor stăteau doar în determinare, în valoarea lui Vadiru şi în inventivitatea antrenorului, Costică Popa fiind cunoscut ca un permanent inovator în meseria asta. Pe Paliu nici nu-l luau prea mult în serios, de fapt se aştepatu ca pe la jumătatea reprizei secunde să fie înlocuit; cât te mai pot ţine plămânii la 3 de ani?

Ploaia porni violentă şi umbrele din tribună se deschiseră ca la comandă. Ucă deposedă prin alunecare în careu, adversarul plonjă artistic şi arbitrul fluieră prelung, arătând punctul cu var. În tribune, furtuna înjurăturilor o egala pe cea dezlănţuită din ceruri. Mitică Grecea, preşedintele clubului, îşi puse mâinile în cap:

- Observatorul ăsta ar trebui să întrerupă meciul pe o vreme ca asta, nu să-l lase pe arbitru să ne cureţe…
- Ai fost atent cu el? Îl întrebă omul de lângă el, ajuns subprefect al judeţului printr-o pură întâmplare…
- Cum să nu, da’ mi s-a părut cam reţinut! În mod sigur şi-a luat „dreptul” şi de la ieşeni…
Vadiru se îndreptă către propriul portar, întârziind executarea penaltyului.
- Ţărane, asta e clipa ta! Îi spunea aşa bietului portar pentru că ştia că asta îl enervează cel mai mult, pe el chemându-l, de fapt, Constantinescu.
- Bravo, mă, mulţumesc că mi-aţi oferit-o!
- Fii liniştit şi nu te mai gândi la poveştile cu ghicitul colţului sau cu privitul în ochii adversarului. Astea sunt de-ale ziariştilor. Plonjează în dreapta ta, la o soartă şi-un destin!

Fabian, conducătorul de joc al adversarilor, de vreo zece ori selecţionat în prima reprezentativă, mai şterse odată balonul şi îl potrivi tacticos pe punctul cu var. Nu ratase niciun penalty în vreun meci oficial şi nu credea că o să rateze acum. Privi sfidător tribunele, dar ploaia deasă îl împiedica să vadă feţele crispate. Elanul fu scurt, şută tare, la colţul din stânga, dar portarul plonjă exact acolo şi împinse , cu vârful degetelor mingea în corner. Nicio şansă de gol, Ucă stăpânind, cu autoritate, careul. Pe urmă, începu iadul. La o degajare disperată a portarului, Paliu sprintă paralel cu tuşa, forţă intrarea spre careu, din unghi şi obţinu un fault. Poziţie grea, distanţa-vreo douăzecişi cinci de metri. Vadiru nici nu-şi potrivi mingea, şută de pe loc, cu mult efect şi un răcnet triumfător se ridică din piepturile spectatorilor. Parcă însăşi tribuna urla… Mitică Grecea, transpirat tot, îl pupa cu foc pe subprefect…

Restul n-a mai fot decât istorie: un penalty obţinut de Vadiru şi transformat de Paliu şi un trasor imparabil al juniorului Alexandrescu de la peste treizeci de metri. Golul adversarilor a venit în prelungiri, dar ce mai conta?

În tribune nu mai era loc să strecori un ac, un soare blând, de după-amiază de toamnă târzie, încălzea spectatorii care, prevăzători, îşi luaseră şi umbrelele cu ei. Din când în când, la îndemnurile galeriei, tropăiau sacadat din picioare şi arena vuia de reverberaţiile tribunei de beton…
- Sandule, crezi că poţi să duci meciul de la început?
- Da ce, maestre, crezi că s-a anchilozat?
- Paliule, tu să-ţi vezi de treaba ta! Te bag din prima, nu mă face să mă răzgândesc!
- Păi de aia zic şi eu! Mă bagi, da’ fără Sandu nu fac doi bani! Cine mă serveşte, împiedicaţii ăştia?
„Împiedicaţii” erau cei doi juniori, Alexandrescu şi Marchiş, bine legaţi, tehnici, dar lipsiţi de experienţă…
- Paliule, lasă-i în pace pe copii, ei n-au nici o vină!
- Îi las, îi las, că pe mine tot aşa mă lăsau ai vechi, când eram ca ei!
- Mă ţine fizicul, maestre! Dacă vrei mă bagi, dacă nu, nu! De rugat, nu rog pe nimeni! Depinde ce vrei de la meciul acesta… Pe mine, chiar dacă aş fi în scaun cu rotile, au să mă ţină doi de-ai lor, cel puţin la început…
- Bine, da’ să ştiţi că asta este ultima noastră şansă! Păcat de oamenii ăştia din tribună, dacă pierdem! Mulţi sunt şomeri, îi ştiţi şi voi… asta-i singura lor bucurie…
- Auzi, maestre, vrăjeala asta, cu publicul, să o ţii pentru conferinţa de presă! Nu amesteca treburile că nu mai suntem în socialism! Ăia ne prelucrau…

- Ce dracu’ a fost asta, maestre? Vrei să ne omoare lumea? Păi dacă pierdem meciul ăsta, gata, putem să ne luăm adio de la divizie! Avem şi noi sponsori, oamenii vor rezultate…, nu-i aşa simplu… Ce ne facem fără sprijinul lor? Pe urmă, nu face bine nici la moralul echipei! Păi până n-au intrat Sandu şi Paliu ne conduceau ăştia cu 2-0!!! Ai văzut, un gol din lovitură liberă, două pase de gol pentru Paliu şi un penalti obţinut, asta-i contribuţia lui Sandu… Dacă nu era el, o mai scoteam la vopsea? Crezi că mie îmi convine să stau în tribună şi să iau toate înjurăturile? Noroc că ăsta, Sandu, e băiat de caracter şi nu s-a supărat, că altu’ pleca…

- O să vină şi vremea asta, că doar nu crezi, nea’ Mitică, că o să iasă la pensie de aici! Încă nu a împlinit 30 de ani şi poate mult mai mult decât a dat, până acum, în toată cariera lui! Trebuia să-i trezesc, în vreun fel, orgoliul şi nu puteam să o fac într-un meci oficial! De plecat nu pleacă, are caracter frumos, este fotbalist adevărat, nu lasă echipa la greu… Pe urmă, ştie că are nevoie de trei-patru meciuri mari, ca să poată avea oferte adevărate…

- Da’ cu Paliu, ce-ai avut?

- Are gura mare şi trebuia să-i dau o lecţie! Mai trebuie să ţii cont că este cel mai bun atacant, chiar dacă are 34 de ani… Dacă-l băgam fără Vadiru în teren, cine-l juca? Îl oboseam fără folos! Aşa, cu Sandu la serviciu, l-am avut şi pe Paliu şi proaspăt şi ambiţios! Până la urmă, trebuia să le dau o şansă şi rezervelor! Dacă nu cu ăştia, atunci cu cine?

- Dom’le, eu îţi spun, dacă facem meci bun şi luăm toate punctele cu ăştia, am eu o presimţire că ne salvăm! Dacă se întâmplă aşa, la anul vă fac contracte beton! Cu banii din televizări, cu doi-trei sponsori noi, mai aducem doi fotbalişti şi nu mai retrogradăm în veci!

- Batem, nea’ Mitică, spun eu, am o presimţire…

În vestiar atmosfera era mai mult decât apăsătoare. După ce pierduseră meciul de campionat, din deplasare, situaţia în clasament devenise critică. Şase puncte îi despărţeau de poziţia salvatoare, iar sâmbăta viitoare venea acasă liderul! Echipa nu era decât la al doilea sezon în prima divizie şi speranţele localnicilor erau mari, deşi, cu câţiva ani în urmă nici nu ar fi îndrăznit să viseze că vor evolua vreodată pe prima scenă fotbalistică. Atunci chiar şi menţinerea în divizia B reprezenta o performanţă notabilă. Cu ani în urmă, când un secretar de partid construise stadionul „Municipal” cu aproape 30.000 de locuri (era al şaptelea din ţară, ca mărime!), folosindu-se de materialele care rămâneau de la construcţia uriaşei hidrocentrale şi cu mână de lucru provenită din penitenciarul oraşului şi din numeroasele cazărmi care încorporau soldaţi doar pentru muncă, oamenii crezuseră că omul era doar un ciudat cu apucături megalomanice. De altfel, mulţi ani, pe stadion se desfăşuraseră repetiţiile pentru paradele de 23 august sau aterizaseră doar elicopterele lui Ceauşescu. Acestuia îi plăcea să se întâlnească cu oamenii pe stadioane şi tot acolo se desfăşurau şi spectacolele omagiale sau cele ale vestitului cenaclu. Toate acestea erau amintiri, iar acum stadionul se umplea rareori, la meciurile de fotbal, mai ales când echipa locală era vizitată de echipele bucureştene de top… Şi acum tocmai un astfel de meci urma. În consecinţă, Costică Popa, antrenorul, aranjase un meci de pregătire cu echipa de la fabrica de materiale de construcţii, un „sparring” uşor, adversarii evoluau în „judeţ”…

- Nu vreau de la voi decât concentrare şi dăruire! Trataţi-i pe desculţii ăştia ca pe vedetele de la Bucureşti şi încercaţi să intraţi în combinaţii ori de câte ori aveţi mingea… Rezolvări personale nu vreau decât în careul de 16 metri sau în eventualele situaţii de contraatac, evident, dacă nu sunteţi sprijiniţi. Dacă astăzi marcaţi 7-8 goluri, sigur duminică veţi marca două; şi asta sper să fie de ajuns! Banderola de căpitan o ia Ucă!

- Păi bine, maestre, căpitan era Vadiru! Asta s-a stabilit la vot…, nu-i corect! protestă moale Paliu…

- Lucrul acesta era valabil când nu eram în situaţie de retrogradare! De altfel, Sandu rămâne pe bancă! Şi tu la fel, Paliule…

Nimeni nu mai zise nimic; se îndreptară spre uşa vestiarului care da în holul rece, ce ducea la tunel. Mozaicul era acoperit cu un covor de cauciuc, ca să nu alunece crampoanele. În tribunele uriaşe se găseau vreo trei-patru sute de spectatori…

Dimineaţa intra leneşă, greţoasă, printre pleoapele grele. Alexandru Vadiru se trezi din somnul care nu-i limpezise capul după cheful de seara trecută. Pe umăr simţea o claie de păr mirosind a şampon ieftin, iar în braţe căldura unui corp străin, fără haine. Nu-şi aducea aminte cum o cheamă pe fată, nici cum ajunsese cu ea acasă, nici cum arată. Ar fi vrut să-i vadă faţa, dar lumina nu putea pătrunde prin jaluzelele groase…Nu i se întâmpla prima oară, iar de la un timp nu mai era surprins că i se întâmplă astfel de lucruri. Oraşul era mic şi a doua zi ştia toată lumea că Vadiru iar a plecat de la chef cu vreo curvă. Spectatorii de la meciurile de pe teren propriu pândeau orice greşeală, cât de măruntă a mijlocaşului lor, ca să-i strige cuvinte obscene din tribună, excitaţi de faptul că pot să o facă; doar nu poţi să-i vorbeşti aşa în orice zi unei vedete internaţionale… Alexandru prinsese şi meciuri de senzaţie, dar şi partide anoste în târguşorul acesta, unde toată lumea era moartă după fotbal, lăutarii îi cântau gratis, iar vinul şi curvele erau mai ieftine decât oriunde. Lume săracă, pentru cine să fie făcute preţuri mari? Cu ani în urmă l-ar fi deranjat faptul că toţi se mulţumeau cu puţin, că era privit ca o vedetă, deşi randamentul său era cu mult sub forma care îl consacrase. Avusese momentele lui de glorie, selecţiile în echipa naţională, contractele din străinătate, ba şi acum mai avea ceva oferte de la echipe de mâna a doua sau chiar mai slabe. Se complăcea, însă aici, unde nimeni nu-i cerea să dea mai mult decât se nimerea, după adversar, toane sau formă. În ultimul campionat fusese evidenţiat de vreo patru ori în presa centrală şi cam asta fusese tot. Îi plăcea când se scria frumos despre el, deşi îşi dădea seama că timpul lui trecuse, ştia că dacă va continua să ducă viaţa asta, mai mult de două-trei sezoane nu o mai putea duce. Simţea în coaste respiraţia celor tineri, iar perspectiva de a intra câte 10-15 minute, pe final de meci, nu-l încânta deloc. Nici posibilitatea de a prelua vreo grupă de copii, ca antrenor, nu i se părea o soluţie. La cât cheltuia el, cum să-i ajungă o simplă leafă de antrenor? Până acum, astfel de gânduri erau foarte rare, de la o vreme, însă… Puse mâna pe cearşaf şi îl trase uşor de pe trupul fetei. Nu voia să o trezească brusc, ştia că se va trezi singură lipsită de căldura protectoare a ţesăturii uşoare. Fata i se păru incredibil de frumoasă şi Vadiru începu să zâmbească. Se gândea că nu mai văzuse nici o curvă care să fie frumoasă şi dimineaţa… Îşi puse în gând să o întrebe cum o cheamă, ca să o mai cheme şi altădată…