Două noi cărţi: volumul de poezii “Păgânele”, şi poveştile pentru oameni mari “aMorale”, de Marius Cilibia

La început se aşezase în genunchi; aşa-i văzuse pe toţi că se aşează când se roagă… Armele şi le aşezase alături, ştia că fierul ucigaş nu face casă bună cu rugăciunea. Pe urmă, când, fără să-şi dea seama, lacrimile începuseră să-i curgă prin barba crescută, se întinsese cu faţa în jos, sub formă de cruce, iar gândurile toate, învelite într-o rugăciune cum nu se mai spusese vreodată, se scurgeau în ţărâna murdară de dejecţiile cailor taberei, sfinţită cu sângele celor morţi în zilele trecute. Cerul înalt şi limpede, fără urmă de nor, începuse să-şi aprindă făcliile nemuritoare, parcă pentru a da o şi mai mare solemnitate rugăciunii bărbatului care nu se rugase niciodată. Era cel mai temut dintre mercenari, soldat etern al unor cauze străine; se bătea din plăcere şi nu ştia răsplată mai mare decât bunul renume, chimirul plin şi-mai ales-groaza din ochii celui aflat înaintea sa la cel mult o lungime de spadă… Nu-i trebuiseră multe pe lume, nici nu căutase să aibă mai mult decât putea duce pe calul de povară preţ de o zi, acum, însă, voia… I se născuse dorinţa cu o seară înainte, când tabăra se odihnea, iar el plecase să-şi adape calul la un râu din poala muntelui, acolo unde omorul nu ajunsese încă, iar apa nu era tulburată de vreun hoit. Cât timp băuse calul apă, el coborâse din şaua înaltă, aşezându-se pe-un morman de frunze strâns acolo de-un lup bătrân care fugise când îl văzuse. Curăţat de gândurile şi oboseala bătăliei tocmai încheiate, stătea şi privea în gol, aşa cum nu prea făcea, cu mâna rezemată pe teaca spadei grele, sprijinită pe genunchi. Atunci o văzuse… Speriată, privind în toate părţile, venea la izvor cu un ulcior mare într-o mână şi o creangă de ulm în cealaltă. Probabil ca să se apere de fiare, îşi spusese el. Îşi dăduse seama că fata se adăpostise în pădure, ca să nu stea în calea urgiei războiului; şi el şi ea ştiau ce soartă ar fi aşteptat-o dacă soldaţii vreuneia dintre tabere ar fi dat peste ea. Curios, încercase să-şi ţină şi respiraţia numai să nu o sperie. Sub lumina de argint a lunii, o vedea ca pe o zeitate slavă, aşa cum văzuse de mult, într-un alt război, pe care nici nu mai ştia împotriva cui îl purtase sau sub care steag se bătuse. Avea părul gălbui şi lung, iar ochii, o clipă ochii aceia se sprijiniră pe privirile lui… şi atunci văzu că sunt azurii. Fusese cât p-aci să scape ulciorul şi să fugă, dar privirea lui rugătoare o făcu să stea pe loc. Îi despărţea doar firul de apă, iar el ar fi putut să o ajungă din doar câţiva paşi, dar stătu pe loc… Ea îşi umplu ulciorul, apoi, încet, se ridică şi plecă, după ce-l mai privi câteva clipe… Iar acum, întins sub formă de cruce sub cerul luminat de stele, ca-ntr-o mare catedrală, stătea şi se ruga, aşa cum n-o făcuse niciodată: Să mai trăiesc şi mâine, ca s-aştept seara, să merg la izvor şi s-o văd… Dincolo de asta, nu-mi mai doresc nimic! Când sunară goarnele de deşteptare, se ridică şi-şi încinse armele. Ştia că n-are să apuce seara…

Se trezea mult după răsăritul soarelui, când razele calde pătrundeau prin ferestrele înalte, mângâindu-i trupul gol de sub cearceafurile fine… Era frumoasă, sigur nu cea mai frumoasă, dar exercita o atracţie fără seamăn pentru toţi bărbaţii care o vedeau. Îi plăcea că este admirată şi răspundea cu zâmbete încurajatoare tuturor celor care o asaltau cu declaraţiile lor nerostite dar evidente. Nu conta că erau tineri sau mai trecuţi, important era ca să fie cât mai mulţi în cortegiul admiratorilor ei. Nu era, nici pe departe, uşuratică, doar se juca, îi plăcea să se ştie dorită… De la un timp, în fiecare dimineaţă când ieşea din casă, de cele mai multe ori doar ca să se plimbe şi să înflăcăreze dorinţele bărbaţilor, găsea pe treptele casei un boboc de trandafir, fie sângeriu ca un păcat, fie alb ca prima zăpadă. Căuta în jur, să descopere cine l-a aşezat acolo şi în câteva rânduri a descoperit între oamenii care se întâmplau să fie prin preajmă pe câte unul care o curta. Îi zâmbea şi-de multe ori-îi rezerva întreaga zi. Nu băgase de seamă, însă, că-întotdeauna-lângă treptele casei sale, se afla un cântăreţ din balalaică, un om trecut de prima tinereţe, care cânta balade sfâşietoare, specifice câmpiilor nesfârşite din care venea. Faţa lui era luminată de-un zâmbet curat atunci când o vedea trecând, întotdeauna însoţită de subreta sa. Seara îşi pieptăna pletele întunecate ca noaptea şi îşi chema subreta ca să pună în contrast întunericul buclelor sale cu plondul pal al părului acesteia, făcând comparaţii şi între strălucirea de antracit a ochilor săi şi lumina blândă, de-un albastru timid, a ochilor subretei. Era răutăcioasă, dar nu-şi dădea seama. Zi după zi, pe trepte continuau să apară bobocii de trandafiri, iar sunetul baladelor triste îi pătrundeau în dormitor prin ferestrele deschise. După un timp, sătulă de frivolitatea curtenitorilor săi, hotărâtă să răspundă dragostei curate, hotărî să afle cine este cavalerul care-i aşează boboci de trandafir pe treptele casei. Pe acela îl va iubi, indiferent de vârstă sau condiţie socială, pentru că acela şi-a dovedit dragostea curată… Cum somnul îi plăcea, era alintul său de fiecare dimineaţă, îşi puse subreta să pândească în fiecare dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor, să vadă cine este neobositul îndrăgostit. Pânda nu fu zadarnică şi simţi o uşoară dezamăgire când subreta veni şi-i spuse că bobocii de trandafir sunt puşi pe treptele casei de către cântăreţul din balalaică… Îi ceru s-o îmbrace cât mai simplu, în haine noi, dar croite din ţesături modeste, astfel încât să nu-şi pună în dificultate neaşteptatul curtezan şi se gândea ce trebuie să fi simţit acesta când o văzuse la braţul atâtor bărbaţi… În cele din urmă, însoţită de subretă, ieşi din casă şi se îndreptă zâmbind sfios, aşa cum văzuse că face subreta şi cum ea nu mai era de multă vreme obişnuită, către cântăreţ. Acesta, simţind că taina sa s-a aflat, lăsă de-o parte balalaica, puse un genunchi în praful drumului şi… zâmbind curat, ca în fiecare dimineaţă, apucă mâinile subretei acoperindu-le de sărutări. Din cămaşa desfăcută îi scăpă un boboc de trandafir auriu, bordat pe margini cu un roşu aprins, cum nimeni nu mai văzuse vreodată…

Era străin de locurile acelea, venise de curând şi nu părea nici mai bogat, nici mai sărac decât alţii de prin partea locului. Se vedea că trecuse binişor de jumătatea vieţii, părul îi era înspicat pe la tâmple, nu încerca să ascundă asta, dar mersul îi era drept şi privirea fermă… Se distingea, însă, prin faptul că nimeni nu-l văzuse vreodată altfel decât zâmbitor. Într-o zi, în piaţă, când se apropie de taraba unui măcelar la care-şi făcea mereu cumpărăturile puţine, acesta îndrăzni să-l întrebe de ce zâmbeşte mereu. “Pentru că sunt un om norocos!” veni răspunsul oarecum surprinzător. Oamenii începură să-şi pună întrebări: de ce-o fi el aşa de norocos şi cum anume se manifestase acel noroc extraordinar care-l făcea mereu zâmbitor? Să aibe, oare, o comoară? Atunci de ce nu trăieşte ca atare, de ce nu are servitori, de ce nu se îmbracă mai modern, de ce nu stă într-un palat şi de ce nu are cele mai frumoase echipaje şi cele mai apetisante curtezane? Întrebările rămaseră fără răspuns, dar atunci când îl vedeau, oamenii îşi dădeau coate şi-l arătau cu degetul şi rosteau, uneori cu invidie: “Iată, acesta este cel mai norocos om!”… Până când, într-una din dimineţile însorite, când dascălii şcolii scoaseră copiii la plimbare pe câmpul de la marginea oraşului, aceştia îl găsiră pe Omul Norocos la umbra unui castan bătrân, pe marginea izvorului la care-şi adăpau păstorii turmele, şi intrară în vorbă cu el. Mai întâi, cu faţa senină şi zâmbitoare, Omul Norocos îi salută pe dascăli şi răspunse salutului copiilor, iar apoi, fu gata să răspundă întrebărilor unuia dintre dascăli, mult mai îndrăzneţ decât ceilalţi: “De ce se spune despre dumneata că eşti un Om Norocos?”… “Pentru că sunt, iar pentru asta mulţumesc Cerului în fiecare clipă a vieţii mele”… “Cu toate astea, te vedem mereu singur, fără să fi înconjurat de lux, fără să ai vreo putere ieşită din comun. În ce constă norocul tău?”… “Norocos am fost încă de tânăr, atunci când m-am îndrăgostit de cea mai frumoasă fată din oraşul meu natal. Avea părul auriu, vălurit şi bogat şi ochii albaştri. Ea a răspuns dragostei mele şi am fost norocos că s-a căsătorit cu mine şi a dat naştere la doi băieţi care semănau, ca două picături de apă, cu ea. Am fost norocos, odată cu trecerea anilor, că dragostea ei pentru mine a fost, mereu, la fel de mare ca dragostea mea pentru ea. Am fost norocos văzând cum băieţii mei cresc mari, cuminţi, puternici şi deştepţi, trezind admiraţia concetăţenilor mei; mai toate familiile de vază din ţara mea curtându-i pentru a le deveni gineri. Ei au ales, însă, cariera militară şi am fost norocos când iubita mea soţie a închis ochii, într-o seară de vară, avându-ne pe toţi trei alături. S-a stins liniştită, iar eu i-am îngrijit câţiva ani mormântul. Când a izbucnit războiul, fii mei au plecat la frontiere, să apere Ţara şi Împăratul, iar eu am fost norocos când toţi concetăţenii mei le-au adus omagii pentru că au căzut vitejeşte, apărând steagul naţiei mele. Deşi era război, iar oamenii aveau alte griji, am fost norocos pentru că trupurile lor au fost aduse acasă, astfel că i-am pus la loc de odihnă lângă mama lor, aşa cum se cuvenea. Am fost norocos când, o lună mai târziu, eram plecat într-un sat, la câteva mile distanţă de oraşul meu, dincolo de fluviu, pentru a îngriji o rudă bolnavă, iar într-una din nopţi oraşul meu a fost cucerit, distrus, ras de pe faţa pământului şi toată populaţia exterminată. Eu sunt singurul supravieţuitor, pentru că norocul nu mă părăsise… Sunt norocos pentru că am găsit aici oameni primitori, care s-au purtat cu mine normal, fără să mă trateze ca pe un străin şi mai sunt foarte norocos pentru că mă simt foarte bolnav şi fără putere, că-mi ştiu sfârşitul aproape şi că în curând am să mă întâlnesc nu doar cu iubita mea soţie, ci şi cu cei doi fii ai mei. Mai sunt norocos…”… dar vorbele nu mai curseră, căci capul îi căzu pe-un umăr, iar faţa îi încremeni zâmbitoare, aşa cum i-o ştiau oamenii din clipa în care sosise în locurile acelea…

Povestitorul trecuse bine de jumătatea vieţii şi după o existenţă aventuroasă, plină de peripeţii şi învăţăminte, se retrăsese în oraşul de provincie pe care-l îndrăgise. Aici îşi cumpărase o casă modestă, dar îmbogăţită cu o minunată grădină aproape sălbatecă şi un petec de livadă în capătul căreia fostul proprietar plantase şi două duzini de butuci de vie. Între pomii lui şi sub mirosul excitant al strugurilor copţi îşi petrecea miezul toamnelor, scriind povestioare scurte, moralizatoare, după cum i se comandau de către dascălii copiilor de negustori bogaţi. Înainte de a le trimite celor ce le comandaseră, îl chema pe Meşter să i le citească, să vadă ce părere are acesta despre miezul şi firul poveştilor lui. Acesta îi spunea, întotdeauna, că îi plac, pentru că sunt surprinzătoare, dar întotdeauna se simte stors după ce le ascultă, ba chiar mai scapă şi câte o lacrimă între pleoape. N-ar putea el, Povestitorul, să scrie şi o poveste cu final fericit, de iubire? Ba da, îi răspunse Povestitorul prietenului său şi chiar de a doua zi se apucă de scris…
Într-un oraş bogat, o adevărată stea strălucitoare a unui imperiu care de-o sută de ani trăia în pace, fără să cunoască războaie sau conflicte politice interne, trăia unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi poeţi. Poemele lui se recitau peste tot pe cuprinsul Imperiului, ba chiar şi dincolo de hotarele lui, iar cântecele compuse pe versurile sale înmuiau toate inimile. Toţi îl credeau un om fericit, toţi, în afară de cei care-l cunoşteau… Poetul era cocoşat, iar unul dintre picioare îi era mult mai scurt decât celălalt… Ca o compensare, vocea sa era aidoma glasurilor de heruvim, orice cântec, cât de anost, interpretat de el, mergând la sufletul celor care-l ascultau. Nimeni nu-i plângea de milă Poetului, chiar aşa, diform, cum era, întrucât succesul de care se bucura compensa neajunsurile celălalte. Dar Poetul se îndrăgosti de cea mai frumoasă fată din oraş, Balerina curtată de toţi flăcăii oraşului. Nu se ştia de unde venise, era înaltă şi blondă, iar buclele sale îi cădeau în valuri bogate pe spate, până la călcâie. Cu toţii, bogaţi sau mai puţin avuţi, o curtau, iar ea era darnică cu zâmbetele şi gesturile de încurajare. Se înghesuiau sub balconul ei să-i cânte serenade, sau să depună mormane de flori proaspete, de sezon. Până când, îndrăgostit de Balerină, sub balcon veni şi Poetul să cânte. Glasul lui şi versurile cântecului o cuceriră pe Balerină; ieşi, deci, să-l vadă, dar atunci ochii săi albaştri îşi pierdură pe veci strălucirea, pentru că se cutremură când văzu creatura hidoasă. Ceilalţi curtezani nu mai veniră nbiciodată, speriaţi de faima Poetului şi umiliţi de calitatea serenadelor sale. El rămase consecvent şi ani la rând, mulţi la număr, cântă sub balcon. Nu ştia niciodată dacă cea pe care o iubea îl asculta, dacă îl privea, pentru că diformităţile de care suferea îl împiedicau să privească în sus, spre balcon, dar continuă să cânte până când, din cauza vârstei înaintate, îşi pierdu glasul. Atunci cumpără o flaşnetă şi continuă să vină în fiecare seară sub acelaşi balcon şi să învârtească manivela maşinăriei care scotea, metalic, sunetele unui cântecel compus tot de el, cu mulţi, mulţi ani în urmă. Aproape că îşi pierduse orice nădejde, până când, într-o seară, uşa casei se deschise şi din interior apăru o siluetă: o bătrână la fel de gârbovită ca el, care înaintă şi-l prinse de mână cu afecţiune. Poetul se uită la ea şi doar părul lung, până la călcâie, de-acum alb ca zăpada veche, îl făcu să-şi dea seama că băbuţa gârbovită era Balerina de care se îndrăgostise cu foarte mulţi ani în urmă…

Îşi trăia viaţa aşa cum îi plăcea, aşa cum îi plăcuse întotdeauna: spunând oamenilor tot ce se întâmpla în jurul lor, dar o spunea când cu amărăciune, când cu umor, satirizând personajele despre care vorbea, sau înfierându-le faptele, doar despre unii vorbea cu duioşie. Impresionaţi de harul lui, oamenii îl ascultau şi-în curând-fără ca cineva să organizeze special acest lucru, în fiecare zi, când soarele se apropia de zenit, oamenii se strângeau în Piaţa ce Mare ca să-l asculte. Hohotele de râs nu conteneau până târziu, alternate cu ridicări de pumni, cu ameninţări la adresa edililor şi politicienilor corupţi, iar asta începu să deranjeze… Într-o zi, un politician plecat în piaţa de zarzavaturi şi legume, ca să facă o baie de mulţime, se trezi acoperit de roşii stricate şi resturi de castraveţi, vinete şi dovlecei. Oamenii îi strigau tot felul de lucruri pe care le auziseră cu o seară înainte, de la Povestitor… De atunci începu calvarul… Într-o clădire mare, dar neîngrijită, de pe-o latură a Pieţei Mari, chiar în faţa locului în care Povestitorul le spunea oamenilor istorisirile sale, Matroana ( o femeie care trecuse de prima tinereţe, dar era încă frumoasă, cu părul blond şi pielea căzută bine ascunsă sub faldurile vaporoase ale veşmintelor) deschisese un bordel scump, ai cărui clienţi erau tocmai politicienii şi edilii corupţi, plus mulţimea de beneficiari ai actelor de corupţie ale acestora. Când Povestitorul îşi începea numărul, la sfârşitul fiecărei zile, Matroana se aşeza pe un balansoar, în balcon, ascultând, cu mult interes, povestea. În curând, de teama mulţimii care începu să-i urască, ba chiar le mânjii pereţii caselor cu fecale de câine, clienţii nu mai veniră la bordelul Matroanei, iar şeptelul angajat de ea începu să se ofilească; ştia că în curând nu va mai avea nicio căutare… Aşa că se decise să ia măsuri! Într-o seară, când se întorcea acasă, Povestitorul fu pândit de câţiva haidamaci. Căzu sub ploaia de lovituri şi era cu totul inconştient atunci când i se tăie limba… Oamenii aflară ce i se întâmplase, dar continuară să vină în fiecare seară în Piaţa ce Mare, la aceeaşi oră şi în acelaşi loc. În balconul ei, Matroana stătea zâmbitoare şi privea la mulţimea care-şi pierduse Povestitorul. Se aştepta ca în câteva zile clienţii să reînceapă să-i frecventeze bordelul, iar şeptelul de curve pe care-l strânsese să nu mai şomeze şi să se ofilească degeaba. Numai că, la o săptămână după incident, Povestitorul veni în Piaţa cea Mare, însoţit de un copil zâmbitor, cu privirea vioaie, care-l ducea de mână. Curioasă, Matroana privea la Povestitor, gândidndu-se cum avea acesta să-şi mai spună poveştile… Dar dacă haidamacii tocmiţi de ea, cu banii clienţilor fideli, nu-şi făcuseră treaba aşa cum trebuie? Din punctul ăsta de vedere, temerile i se risipiră atunci când văzu că în faţa mulţimii tăcute, Povestitorul începu să joace un fel de pantomimă, iar mâinile sale făceau gesturi repezi, pe care vocea copilului de lângă el le transforma în cuvinte şi oamenii aşteptară, cu sufletul la gură, sfârşitul poveştii. Era mut, dar nu fusese redus la tăcere! La sfârşitul poveştii, oamenii îl ovaţionară îndelung şi îl purtară pe braţe, pe el şi pe copilul interpret, către locuinţa sa. Mulţimea îi ameninţă, din nou, pe politicienii corupţi, pe edilii şi pe magistraţii necinstiţi… Numai că, într-una din nopţi, ucigaşii plătiţi de Matroană, intrară în locuinţa Povestitorului, îi rupseră braţele în mai multe locuri şi-l uciseră pe copil. Alarmaţi de faptul că la ora potrivită nu mai ajunse în Paţa cea Mare, oamenii merseră la locuinţa Povestitorului şi aici descoperiră întreaga grozăvie. Înmormântară copilul cu fastul cuvenit unei căpetenii glorioase, iar pe Povestitor îl îngrijiră cum putură mai bine, dar braţele lui rămaseră inerte, iar părul şi barba îi albiră complet. Bordelul Matroanei începu să fie din nou frecventat, dar ea îşi păstrase obiceiul de a ieşi în balcon, în fiecare seară, ca să privească locul şi oamenii. Până într-o seară, uscată şi călduroasă, când Povestitorul apăru din nou… Mâinile neputincioase îi atârnau pe lângă corp, din gură nu-i ieşea niciun sunet, numai ochii păreau că ard cu o lumină nepământeană. Mulţimea îl urmărea înfrigurată, la fel şi Matroana, iar privirile lor se întâlniră. Povestitorul nu-şi mai dezlipi flacăra ochilor de trupul învăluit în veşmintele vaporoase, iar paşii săi greoi, târşâiţi, îl purtară chiar sub balcon. Mulţimea înţelese atunci totul şi furia ei nu mai putu fu oprită de nimic. Revolta care urmă fu sălbatecă, se dădu frâu liber tuturor patimilor, iar soarele dimineţii găsi în locul clădirii unde Matroana deschisese cel mai scump şi mai pretenţios bordel, un peisaj sinistru. Zidurile se transformaseră într-un morman de moloz, printre resturi văzându-se trupurile sfâşiate sălbatic, ale bietelor curve ce compuseseră şeptelul. Deasupra mormanului de resturi, cu picioarele răjghinate, ca să încapă între ele un dovleac galben, bubos, din cei mai mari care se văzuseră, un trup înveşmântat în ţesături vaporoase, căruia, în loc de cap, i se pusese un cap de berbec cu coarnele retezate… Din acea zi, Povestitorul n-a mai fost văzut. De nimeni…

În oraşul acela, cu case albe şi flori sângerii spânzurate pe ziduri, în zilele de sărbătoare mergeau cu toţii la Arenă, să celebreze Zilele Sfinte prin lupte cu tauri. Era efortul suprem al bărbaţilor adevăraţi, a celor care voiau să-şi arate puterea, sau neînfricarea, sau dragostea către vreo femeie sau fecioară a oraşului… De cele mai multe ori, tinerii şi bărbaţii care intrau în Arenă, ucideau taurul, culegând aplauzele mulţimii isterizate, culegând dragostea femeilor sau fecioarelor, culegând nemurirea clipei. Asta voia să facă şi el! Pândise ochii albaştri ai fetei cu bucle blonde, le prinsese strălucirea azurie şi nepăsătoare, umbrite de-un zâmbet detaşat, îi căutase cheia inimii şi n-o aflase… De asta se hotărâse să intre în Arenă în ultima confruntare a zilei, împotriva Taurului Neâmblânzit, cea mai sălbatecă fiară, neagră şi furioasă, excitată de urletele mulţimii, care călcase pe nisipul Arenei. Paisprezece tineri ucisese în confruntările anterioare, el era cel de-al cincisprezecelea care se încumeta să înfrunte Bestia.  Fie învingea şi toţi oamenii oraşului vor şti pentru cine a făcut-o, fie va muri cu numele ei pe buze… Poate că măcar îi va zâmbi…  Când veni clipa, trompetele sunară ascuţit şi Taurul Neîmblânzit fu slobozit în ţarcul de piatră sură al Arenei. O tonă de muşchi şi tendoane ascunse sub pielea neagră ca smoala, erau gata să ucidă, să zdrobească. Deasupra ochilor sângerii strălucea, dată cu ulei, perechea de coarne ce păreau făurite din bronz. Copitele cât talgerele frământau nisipul jilăvit de sângele taurilor ce fuseseră ucişi în confruntările din acea zi. Când intră El, mulţimea parcă îşi opri răsuflarea. Era firav pe lângă mosntrul pe care trebuia să-l înfrunte, iar spada din mâna sa stângă părea o biată pană bună să gâdile Bestia. Fornăind, Taurul Neîmblânzit porni la atac şi mulţimea slobozi un icnet de spaimă. Cu coada ochiului, El o zări pe ea, undeva la mijlocul lojelor. Nu părea să fie încercată de vreo emoţie, iar asta îl făcu să devină extrem de încordat. Abia reuşi să se ferească de atacul furios al monstrului. Fandă, totuşi, cu eleganţă şi reuşi să cresteze pielea neagră şi groasă a adversarului său. Lupta fu lungă şi istovitoare, iar el trebui să-şi folosească priceprea şi imaginaţia, inventând, pe loc, trucuri care nu mai fuseseră văzute în Arenă. În cele din urmă, când Taurul Neîmblânzit obosi, reuşi să-l păcălească cu o fandare spre stânga, răsucindu-se, în acelaşi timp, pe piciorul drept şi împlântând spada, până la gardă, sub omoplatul stâng al monstrului. Trebui să se ferească când Bestia se prăbuşi, aproape neauzind ovaţiile mulţimii. Reteză urechea dreaptă a Taurului Neîmblânzit şi se ridică să i-o ofere Ei, aşa cum era obiceiul, pentru ca toată lumea să afle pentru cine îşi riscase viaţa. Numai că, uitându-se spre locul pe care stătuse Ea la începutul luptei, văzu scaunul gol. Celelalte sute de fecioare aşteptau crezând că uneia dintre ele îi va fi adusă ofranda, dar speranţele lor se năruiră repede. Cu urechea Taurului Neîmblânzit într-o mână şi cu spada de pe care şiroia sângele în cealată, continuă să o caute cu privirea, dar n-o găsi. Un val de negură i se aşternu atunci pe ochi, urechea îi scăpă dintre degetele amorţite, iar el se prăbuşi moale în nisipul ud al Arenei. În cădere, cum ţinea strâns spada în mână, ca pe un toiag, lama acesteia se frânse, un ciot intrându-i Învingătorului în picior, deasupra genunchiului, secţionându-i artera femurală. Ultimul lucru pe care-l văzu fu mulţimea feţelor consternate care priveau spre el… 

De când mă ştiu vorbind, de când am început să pricep că toate cele de lângă mine sunt trecătoare şi că gustul de astăzi al vieţii nu seamănă cu cel de mâine, mi-a plăcut mustul… Ştiuuuu, cei mai mulţi, învârtoşaţi în credinţa că bărbaţii trebuie, musai, să sfarme pietre în dinţi, bare de fier între coapse, iar singurul gust acceptabil al băuturii, în filozofia masculină, este cel care depăşeşte cu câteva grade vitriolul, vor strâmba din nas, numai că mie, repet, îmi place mustul!!! Copil fiind, în seara zilei când se culegeau viile şi se storcea vlaga strugurilor în butiile mari, încorsetate în fierul cercurilor ruginite, aşteptam să se… tragă prima găleată cu must. Licoarea roşie ca sângele de viţel, făcea spume şi clocotea, parcă, veselă în emailul vasului ieftin, în timp ce pe masa de alături aburea pâinea proaspătă, frântă de mâna grea a gospodarului, vasul cu sare şi mormanul de nuci ce abia aşteptau să fie sparte… Înghiţeam câteva nuci şi ceva coajă de pâine (ca tuturor copiilor, miezul a început să-mi placă mult mai târziu!), apoi aşteptam să mi se dea şi mie un pahar cu licoarea pe care o râvneam un an întreg. În cele din urmă primeam binecuvântatul rod al viilor, dar era atât de puţin… Îl sorbeam lacom şi rareori s-a întâmplat să nu fie însoţit de câte o scatoalcă proptită după ceafă, însoţităî de manifestarea curiozităţii câte unui adult: “Vrei să te-mbeţi?”… Adevărul este că voiam, nu ştiam cum e să fii beat, dar mie mustul mi se părea nectar şi ambrozie ascunse în paharul subţire, din sticlă ieftină, mult prea mic pentru setea-mi zăgăzuită un an.  I-am urât atunci pe adulţi pentru meschinăria lor şi pentru faptul că ei puteau să soarbă licoarea râvnită cu sorbituri lungi, ce păreau să nu se mai sfârşească. Trecând anii şi dedat fiind eu la licorile cele tari, dar aromate, niciodată nu mi-a plăcut vodca, deşi asta era băutura la modă, eu tot la must râvneam şi mă bucura toamna şi pentru faptul că am să gust din ulcele de pământ rodul dintâi al viilor. Numai că, spre disperarea mea, ca un făcut, de fiecare dată eram zorit ba de-o şedinţă, ba de-o întâlnire, ba de-un meci, ba de pornirea la un drum lung, cu multe necunoscute. Binevoitori, toţi cei din jurul meu îmi povesteau, atunci, istorii grozave, despre dureri de pântece şi metabolism dat peste cap tocmai când îţi e lumea mai dragă, de mă treceau apele morţii, înghiţeam în sec şi lăsam degustarea mustului pentru… alte toamne, desigur, viitoare, sigur fiind că toate acele poveşti îşi vor materializa pildele în existenţa-mi nefericită şi însetată de must. I-am urât atunci pe toţi cei care ştiau astfel de poveşti, dar şi pe doctorii care nu inventaseră leacuri împotriva diareei provocate de must!  Spunea un înţelept că scurgerea timpului vindecă tot, iar eu, de vreo doi ani, îi dau dreptate, pentru că, iată, aştept să curgă prima găleată de must din butia pântecoasă şi voi goli singur prima găleată cu must, apoi voi chema vreo doi prieteni ca să ostenim şi greutatea traistei cu nuci, dar şi preaplinul celei de-a doua găleaţi, fără să mai am spaima palmei izbite după ceafă, cum se-ntâmpla în cei ani duşi ai copilăriei, dar nici pe cea a şedinţelor lungi, a întâlnirilor romantice, sau a drumurilor lungi… Şi după prima şi după a noua oală deşertate cu religiozitate, voi aduce mulţumire Celui ce Le-a rânduit pe toate, pentru dulceaţa pusă în rodul viilor, pentru parfumul oalelor pline şi pentru belşugul butiilor. Acum, dacă ochii vor fi tulburi şi limba împleticită în timpul mulţumirii şi rugilor mele, am să ţin minte şi am să-mi cer iertare mâine, înainte de-a deşerta altă oală cu must…

Ştia că nu-i decât o clipă, una frumoasă, cum nu mai fusese alta şi doar starea asta, de inegalabilă plăcere, o făcea să nu fie supărată pe bărbatul căreia îi aparţinea. El o trăise de mult, pe vremea când era încă la graniţa dintre starea fizică de băiat, căutător de astfel de clipe, şi cea de bărbat pre3ocupat de un milion de gânduri, alt milion de probleme şi aproape un număr egal de soluţii… Fusese, deci, un fulger, luminos dar mult prea scurt, în existenţa acestui personaj, care nu încercase niciodată s-o repete… Îşi aducea aminte cum îi străluciseră ochii, fulgeraţi de o lumină ciudată, când văzuse chipul acela umbrit de gene lungi, învelit în mătasea părului blond şi luminat de irişii albăstrui ai ochilor fetei căreia-i acordase frumuseţea clipei ce încă se găsea în memoria lui. De ce nu încercase, se întreba clipa uitată, s-o retrăiască? De ce nu-i spusese fetei ce simţea pentru ea? Ce se întâmplase? De ce nu încercase să găsească altă fată, pentru chipul căreia ochii săi să strălucească învăpăiaţi de lumina aceea ciudată, iar sufletul să-i nască alte şi alte clipe la fel ca ea, care rămasăse uitată într-un colţ pustiu al sufletului? Nu putea să-şi explice, mai ales că nu fusese lăsată să zburde liberă, să cunoască lumea şi tot ceea ce este legat de ea. Atunci ar fi ştiut că fata aceea, căreia EL îi acordase clipa uitată, de fericire supremă, îşi zbătea genele pentru altul, un ins comun, care, câţiva ani mai târziu, căzut în patima beţiei, îi spărsese un ulcior cu vin în obrazul atât de frumos, scurgându-i unul dintre irişii albăstrui peste rănile feţei, ale sufletului şi peste amintirea clipei uitate…

Îl croise un om foarte bogat şi extrem de ciudat, care locuia într-o margine a satului, aproape de pădure… Nicio altă proprietate nu mai era legată de el, iar oamenilor nu le folosea, întrucât era mărginit de nişte râpe pline de porumbari cu spini ascuţiţi, de măceşi deşi, de mărăcininiş care colcăia de şerpi despre care se inventaseră fel şi fel de legende, una mai spăimoasă decât alta… Bogătaşul, însă, îl construise ca pe-un blazon al său, astfel încât să-i impresioneze pe toţi, cu rigole pietruite şi şleaul acoperit de dale netede, riguros aliniate. Nu prea primea musafiri, nu era căsătorit şi nu avea moştenitori, iar pe restul sătenilor nu voia să-i cunoască. Nimeni nu ştia ce anume îl adusese pe bogătaş în locul acela, de ce fugise de lume tocmai pe coclaurile astea, iar secretul său muri odată cu el într-o dimineaţă otrăvită de brumă a unei toamne timpurii. Nici măcar un cortegiu funerar nu trecu pe drumul boeiresc, întrucât, neştiind de ce religie este, oamenii nu-l înmormântară pe bogătaş în cimitirul satului, ci în curtea conacului, care conac, părăsit şi neîngrijit, după ce fu despuiat de ţigle şi de bucăţile de marmură de sătenii lacomi, căzu în paragină. Când nu mai fu nimic de furat de la conac, iar cei doi ogari englezeşti se sălbăticiră în pădurea din apropiere, pe drum nu mai trecu nimeni, ba chiar fu ocolit, pentru că ducea la un loc pustiu, care le dădea fiori oamenilor simpli. Rigolele pietruite fură înfundate de noroiul adus de puhoaiele de primăvară, iar dalele dispărură una câte una, mutându-se în fundaţia casei celei noi a preotului din sat. Cum nimeni nu mai umbla pe drum, în curând, măcinat de ape şi de vreme rea, se transformă într-un ogaş clisos, cotropit de mărăcinişul care acoperea râpele din jur şi în care, în curând, se auzi şuieratul şerpilor, sau poate o fi fost al vântului!? Din când în când, din proaspătul ogaş se auzeau urlete de lupi, dar bătrânii care-şi mai aduceau aminte spuneau că sunt ale unor lupani născuţi de o pereche de ogari împerecheaţi cu lupii pământului…

Era cea mai frumoasă din viaţa cuiva, nu ştia din a cui anume, dar era o oră frumoasă, avea o stare de bine, de mulţumire, de împlinire… O nemulţumire avea, totuşi! Căuta să se aşeze într-un ceasornic şi nu-şi găsea locul… În rândul orelor de dimineaţă se simţea neconfortabil, erau prea grăbite, parcă prea repede se învârteau acele ceasornicelor în care-şi căutase găzduire, iar orele care aveau deja ocupate locurile lor păreau mult prea preocupate, nu aveau timp de bucuria ei şi de starea ei de bine. În rândul celor de după-amiază era şi mai rău, astea păreau bătrâne, obosite, suferinde, năzuroase, ba chiar arţăgoase… Încercase să se lipească de cele de noapte, crezuse că aici îşi va găsi uşor locul, că orele obosite, somnoroase, n-o vor respinge, poate nici n-o vor băga în seamă… Dar locul rămas pe cadranul ceasornicelor era aşa de strâmt…, iar sforăitul orelor nocturne o deprima atât de tare… Câteva zile se odihni pe cadranul unui ceasornic din care orele plecaseră pentru că limbile îi fuseseră rupte de un copil nestarnic, iar mecanismul îi fusese descompletat de meseriaşi lipsiţi de inspiraţie, hoţi şi gata să ia ceea ce ar fi trebuit să facă ei. Capacul de alamă al ceasornicului râdea şui de ea când îi spuse: Tu nu eşti o ORĂ, eşti altceva, te-ai pierdut în lumea noastră, de asta nu-ţi găseşti locul! Aşa că ora noastră căzu pe gânduri şi în cele din urmă îşi aminti: era ora de vis a unui tânăr care trăise în timpul acela toată frumuseţea vieţii de care nu avusese parte. Pe urmă se aruncase de pe acoperişul clădirii în care stătea în gazdă şi unde nu mai putea plăti chiria… Creierii i se risipiseră pe pavajul de piatră umedă şi murdară, iar ora lui de vis plecase bezmetică să-şi găsească un loc…

Ieşise din mâinile unui ceasornicar preţuit de toţi colegii de breaslă, iar capacele sale proaspăt nichelate străluceau mândre în lumină. Meşterul îl făcuse fără să aibă vreo comandă pentru el, doar aşa… de amorul artei, dar îşi pusese toată priceperea în finisarea mecanismului şi era cel mai precis ceasornic care-i ieşise din mâini. Nu vrusese să-l orneze cu nicio pietrică sau altă podoabă care să-i dea valoare doar prin materialul folosit, de aceea alesese oţelul pentru carcasă, singura concesiune făcută fiind stratul de nichel. Era mândru de reuşita sa, iar meşterii conducători ai breslei, atunci când li se prezentă rezultatul strădaniilor sale, rămaseră impresionaţi de precizia mecanismului, de sunetul minunat care se auzea dintre capacele care se îmbinau perfect pe carcasă. Omul îl dărui fiului său cel mare, student într-un mare oraş aflat la câteva zile distanţă de casa părintească, apoi, într-o dimineaţă rece şi ceţoasă (cum erau toate dimineţile de toamnă în orăşelul lor), muri strivit sub roţile unei trăsuri de piaţă. Cam cherchelit, vizitiul nu-l văzuse, iar caii speriaţi de loviturile de bici, nu mai putuseră să-l evite… Ceasornicul continuă să măsoare cu precizie scurgerea timpului, purtat atârnat de lănţugul şlefuit, la buzunarul de vestă al tânărului student. După câteva săptămâni, însă, în schimbul unei sume modice, destinată achitării unei datorii la jocul de cărţi, îşi schimbă stăpânul, apoi ajunse la o casă de amanet, pe urmă în posesia unui magistrat… Nici aici nu a avut noroc, întrucât magistratul, destul de vârstnic, a murit, iar rudele, nedorind să risipească ceva de valoare, l-au înmormântat pe magistrat cu ceasul de nichel agăţat la vesta de ceremonie, făcând uitat între lucrurile pe care urmau să şi le împartă ceasornicul din argint pe care decedatul îl primise la absolvirea studiilor universitare. Aşa ajunse ceasornicul fabricat cu atâta pricepere şi atâta dragoste într-un cavou rece, pradă umezelii şi uitării. Mecanismul său mai funcţionă o zi şi o noapte, dar, neîntors, se opri… Apoi, lunile trecură, iar capacele corodară atacate de umezeală şi de umorile specifice locului în care se afla… Până la urmă, ce rost mai avea un ceasornic, fie el şi de mare precizie, într-un mormânt, acolo unde nu mai interesează pe nimeni scurgerea timpului? Ajunsese doar un ceasornic inutil…

Se născuse într-o haită care stăpânea pădurea de fagi şi stejari ce se întindea pe cele trei dealuri, separate de văi pline de hăţişuri, ce aveau să constituie, pentru multă vreme, singurul său univers. Copilăria sa fusese dură, lupoaica care-i dăduse viaţă murind după vreo lună de la naşterea sa şi a fraţilor săi, sfârşind în coarnele unui cerb uriaş pe care haita-l încolţise şi-l atacase. Cerbul era bătrân, lupii haitei crezuseră că va fi o pradă uşoară, dar uriaşul găsise resurse să se bată pentru firul de viaţă care-i mai străbătea venele şi făcuse prăpăd în haită. Patru lupi, printre care şi lupoaica care-l născuse, zăceau morţi în zăpada subţire, cu maţele vărsate şi ochii sticloşi, alţi doi îşi lingeau, deoparte, rănile şi se fereau de colţii tovarăşilor cărora, ca şi lor, le plăcea orice fel de carne şi gustul oricărui fel de sânge: inclusiv cel de lup… Aşa rămăsese el la cheremul celorlalţi, dacă iarna ar fi fost grea, ar fi sfârşit în colţii lupilor mai mari, aşa păţiră fraţii lui, el însă, încă de căţelandru, se bătu aprig pentru viaţa sa, câştigând respectul şi frica celorlalţi. Era de o ferocitate ieşită din comun… După trei ani, ajuns la vârsta deplinei maturităţi, începu să-i facă curte celei mai frumoase lupoaice din haită, o femelă tânără, cu ochi calzi şi se părea că va fi stăpânul ei în perioada de împerechere. Numai că, atunci când veni sorocul, lupul cel mare, sur şi bătrân, capul haitei, îşi revendică dreptul de a se împerechea el cu aleasa lui. Lupta fu sălbatică şi lupoaica pentru care se bătea privea speriată la confruntarea dintre cei doi masculi. El se alese cu o rană înspăimântătoare la greabăn şi pierdu lupta, cel bătrân, cu un ochi scurs din orbită, plecă să-şi iubească cucerirea cea proaspătă şi să-i umple pântecele cu viitorii lupani la fel de sălbatici ca şi el. Pe învins vru să-l consoleze o lupoaică mai tânără, mai blândă şi mai supusă, dar otrăvit de nereuşită, el îi rupse grumazul şi slobozi răcnetul de neatârnare, de rupere de haită, spre uimirea tuturor celorlaţi: nu se cunoscuse lup care să plece, să aleagă să trăiască singur, fără tăria haitei, în afara celor bătrâni şi bolnavi, care nu mai aveau mult de trăit, şi care erau alungaţi de ceilalţi, tocmai pentru a nu le fi o povară. Zăcu trei zile şi nopţile dintre ele, la marginea unui izvor, până când rana începu să se vindece, pe urmă urcă mult, depăşi linia dealurilor şi cunoscu răcoarea de la poalele munţilor. Se hrăni cu rozătoare mici, câteva veveriţe şi chiar un iepure mare, căruia-i rupse spinarea cu o singură lovitură de labă. Trecură anotimpurile unul după altul, răcnetul său îngrozea vieţuitoarele pădurii, pentru că se aflase că acolo îşi găsise adăpost o fiară puternică, care ucidea fără milă, de parcă n-ar fi avut inimă. Când venea sorocul împerecherii, cobora în teritoriul haitelor şi se împreuna cu femelele care-i plăceau, masculii haitelor fugind din calea lui, pentru că devenise temut şi pentru cei de-un neam cu el. Niciodată nu se mai lipi de vreo haită, trăind singuratic şi crunt, ca o pedeapsă pentru pădurile pe care le cutreiera. Nici o vieţuitoare nu ştia unde are bârlogul, pentru că nu-şi făcu niciunul statornic. Când ostenea, se culca sub vreo zadă bătrână, adunând frunzele subţiri sub el şi punând capul pe propriile amintiri. Atunci îi curgeau lacrimi din ochii reci…

Nu-l cunoştea nimeni aşa cum era, de fapt… Cei din jurul lui, cei cu care venea în contact, vedeau un bărbat trecut de jumătatea vârstei, care nu impunea nici prin statură, nici prin trăsăturile feţei atinse de patima unor nesfârşiţi ani de plăceri şi de nesăbuinţă şi de nepăsare. În schimb, dacă trebuiau să discute, să pună ceva la cale sau să rezolve un conflict, indiferent de ce natură ar fi fost acesta, rămâneau marcaţi de privirea lui rece, tăioasă, strecurată printre pleoapele pe care se părea că nici nu face efortul să le deschidă îndeajuns, dar şi de duritatea vocii. Totul era firesc, deşi nimeni nu căutase în spatele privirii reci; acolo se ascundea un om sensibil, mult mai sensibil decât i-ar fi fost bine să fie… Îi convenea felul în care îl percepeau cei din jur, asta îl scutea de extrem de multe complicaţii şi nu credea că avantajul ăsta se va transforma vreodată într-un avatar. Cu toate astea, mai întâi o femeie i-a făcut rău!!! A vrut să-l agaţe, ca pe-un trofeu, în panoplia ei. Lipsită de mijloace (era urâtă, mult prea planturoasă pentru gusturile lui şi de o răutate ieşită din comun), a apelat la trucuri murdare, scutura din genele lungi, gângurea, inventa necazuri pe care nu le poate depăşi decât cu ajutorul lui… Filotim, a fost cât pe ce să cadă în capcană, numai că s-a trezit la timp. Apoi s-a îndrăgostit! Era mult mai tânără, mult mai proaspătă, mult prea frumoasă, cu păr galben şi ochi azurii, iar el, entuziast cum nu fusese vreodată, i-a căzut la picioare cu toată inima şi cu tot trecutul lui pe care alţii îl invidiau. Numai că inima ei părea dăltuită dintr-o gheaţă fină, translucidă, prin care puteai vedea, dar de apropiat te apropiai cu teamă, răsuflarea o putea topi…  Ochiul rece al omului nostru n-a reuşit decât să asprească inima EI, aşa că s-a dus să doarmă puţin, să închidă pleoapele şi să potolească lumina rece…

Câştigase tot ce-şi dorise în viaţă, iar asta li se părea tuturor celor care-l cunoşteau, celor care-l preţuiau şi celor care-l invidiau, destul… Lui însă, nu! Voia mai mult de la viaţă, voia iubire şi înţelegere şi lumină şi linişte. Nu le avea, mereu răspundea unor provocări care-l mânau înainte, făcându-l şi mai preţuit, şi mai invidiat… În rare răstimpuri, poate mult prea rare, se împiedica de lumina unor ochi azurii, verzui, sau întunecaţi ca smoala şi atunci ştia ce-i lipseşte. Nu-şi permitea, însă, momente de slăbiciune, afişa un aer detaşat, sau, după caz, dur… Într-o cămară unde intra numai el, lipsită complet de mobilier, pusese un vas de ceramică, acoperit cu capac. După spusele unui înţelept, pe care-l vizitase cu mulţi ani în urmă, la vasul acela mergea de fiecare dată când se simţea neîmplinit, când îl nelinişteau sau îl otrăveau luminile ochilor aceia… azurii, sau verzui, sau întunecaţi ca smoala. Ridica capacul vasului şi îşi scutura acolo lacrimile neîmplinirii. Pe urmă zăvora uşa cămării şi apărea iarăşi cu aerul acela de om împlinit, cu privire dură, infelxibilă. “Când socoteşti că vasul s-a umplut, mergi şi spală-te pe faţă cu licoarea lacrimilor strânse acolo. Atunci suferinţele tale vor fi luat sfârşit!” îi spusese înţeleptul. Ajuns la deplina maturitate, mai căzuse, încă odată, în capcana luminilor unei perechi de ochi, sperând că va fi mângâiat de mătasea unor şuviţe blonde. Ştia că speranţele-i sunt deşarte; alta fusese menirea sa, iar pentru ceea ce-şi dorea nu putea să emane blândeţe şi lumină, se străduia, dar mai mult speria… Sătul de-atâtea neîmpliniri, merse şi descuie cămara; socotea că este ultima sa şansă, ridică capacul vasului de ceramică şi îşi scufundă mâinile în ceea ce credea că este apa limpede a lacrimilor sale. Dar când scoase mâinile, ele îi erau mânjite de o cenuşă neagră,  grunjoasă, care umplea vasul până la rostul capacului. Nedumerit, apoi înfuriat, izbi vasul cu piciorul şi cioburile amestecate cu cenuşa neagră, grunjoasă, loviră pereţii cămării. Ochii îi luceau înflăcăraţi de nebunia speranţelor pierdute, gura i se strâmbase într-un rictus al nemilei şi plecă să cucerească Lumea… În urma sa rămase descuiată uşa de la cămara unde zăceau împrăştiate cioburile unui vas de ceramică jilăvit de-o apă limpede, dar prea mult stătută…

O asculta înfiorat, aşa cum o şi privea-cu mare plăcere-, în primul rând pentru că o iubea, pentru că reînvia în el sentimente şi trăiri de mult uitate şi pe care le credea pierdute pentru totdeauna. Îi spunea că e bun şi că vorbeşte aşa de frumos şi că ea nu merită dragostea lui, iar inima lui asprită de atâtea înfruntări şi sancţionată de atâtea eşecuri pe care nu le luase în seamă, se înmuia ca ceara brută, galben-cenuşie, din care se fac lumânările pentru altare… Călcase mândru peste toate barierele de vârstă, peste cutumele unei societăţi închistate, dure, gata să sancţioneze orice gest, mai arătase odată că nu-i pasă de lumea întreagă, dar ea nu acceptă sacrificiul lui. Ştia că o doare acum, dar singura lui bucurie era că n-are s-o doară mai târziu. Era idolul multor tineri, se bucura de respectul altora, mulţi, trecuţi bine de prima tinereţe, părea intransigent şi rece, dar în momentele când o privea şi o asculta, era vulnerabil. Când el nu mai putu să pună forţă în cuvinte, îşi aşeză toate speranţele în trandafirii albi şi roşii, dar câtă putere pot avea bietele flori retezate în crucea verii, fie ele şi împrospătate cu răcoarea unei carafe cu apă!? Pentru prima dată privea ceasurile ca pe nişte duşmani, doar pentru că măsurau TIMPUL care pentru el nu mai conta, nu-l mai ajuta cu nimic scurgerea lui… Plecă, deci, lăsând în urmă o iluzie firavă şi un milion de speranţe scurse în carafa în care mâinile subţiri odihniseră tulpinile trandafirilor. În răcoarea odăii, lăsă lacrimile să-i curgă în suflet, grele ca picurii de ceară galben-cenuşie, apoi în balta formată din ele îşi clăti tălpile şi se ridică să meargă mai departe…

Ştia tot! Deşi abia era în floarea vârstei, conducea oraşul de mulţi ani şi nimeni nu-i putea contesta farmecul personal, fermitatea, dar mai ales claritatea şi forţa discursului. Răsucea oamenii după cum voia, cei mai înverşunaţi adversari se prefăceau în piele de mănuşi în faţa argumentelor, a ditirambelor şfichiuitoare pe care le rostea de la tribună. Simţea, însă, că obosise şi că în jurul său îşi făcuseră loc oameni de nimic, care nu aveau alt scop de căpătuiala… Ştia că trebuie să facă ceva şi atunci, într-o dimineaţă, fu sigur că găsise soluţia. Se va retrage o vreme, nu va mai apărea în public, va abandona funcţiile publice, va lăsa celorlalţi Puterea. Era sigur că în felul acesta, balastul uman care se formase în jurul său, va dispare, că oamenii, după câteva luni, sau un an, îi vor cerşi să se întoarcă, că vor duce lipsa fermităţii sale, a eclatanţei discursului, a felului său charismatic de a fi… Se retrase, deci, în ciuda tuturor protestelor camarillei. Casa sa era una dintre cele mai confortabile din oraş, servitorii traseră obloanele şi-l dezmierdară, săptămâni la rând, cu vinuri alese, masaje cu uleiuri exotice, mâncăruri fine, băi dese, fierbinţi şi reci, respingând majoritatea solicitărilor de vizită ale foştilor apropiaţi. Îi primea doar pe cei care-i aduceau veşti proaspete din oraş, furnizându-i datele necesare pentru o corectă analiză a cursurilor evenimentelor. Scrise suluri nesfârşite de versuri pe care, până atunci, nu avusese curajul să le scrie. Când sorbea vinurile drese cu mirodenii rare îşi imagina cum va fi momentul când se va întoarce… Zilele, apoi anotimpurile, se scurgeau lent, dar se scurgeau, era prins ca într-o toropeală în confortul casei şi-n moliciunea traiului şi alinturile servitoarelor meştere, cu pielea catifelie şi ochi migdalaţi sau albaştri ca cerul de mai. Vizitatorii se împuţinară şi ei, în curând unul singur rămânând să vină cu regularitate, să-i aducă veşti despre cum mergeau lucrurile. Era fostul garderobier al grupului lor, omul care făcea focurile iarna şi aerisea încăperile… În cele din urmă, crezând că trecuse suficient timp de când se retrăsese, că este momentul să reapară şi să recucerească oraşul, îşi scrise discursul la lumina lumânărilor, pentru că obloanele ferestrelor nu mai fuseseră deschise niciodată! Impresionat de forţa discursului compus, ştia că întoarcerea sa va fi un triumf. Aşadar, într-o superbă dimineaţă de vară, se hotărî să iasă şi însoţit doar de fostul garderobier, ieşi pe porţile casei. Oamenii începură să şi-l arate cu degetul, unii altora şi-din loc în loc-se auziră ovaţii. Nu lăsa să i se vadă zâmbetul de satisfacţie care-şi făcea loc către lume doar prin privirea ochilor cu străluciri metalice. Se îndreptă către Agora şi urcă la tribună chiar în momentul când aglomeraţia era maximă. Murmurele încetară şi se făcu linişte, chiar dacă se simţi un freamăt când oamenii se apropiară, pentru că nu-l uitaseră. Se auziră aplauze, apoi ovaţii… Discursul său îşi urmă cursul în crescendo, ştiind că absolut toţi cei care-l ascultau erau captivaţi. Soarele urca pe cer şi căldura începu să-l copleşească. Îşi dăcu seama că pierduse antrenamentul de a sta în picioare şi de a vorbi în aer liber, că îl doare spatele, pentru că nu mai stătuse de foarte multă vreme, atâta timp în picioare. Sudoarea începu să-i curgă pe spate, prin păr, pe faţă; simţea râuri calde scurgându-i-se pe picioare şi făcându-i sandalele jilave. Gâtul i se uscase şi cuvintele sale începură să şuiere, iar ochii i se tulburară. Oamenii din ultimele rânduri nu mai auzeau mare lucru şi începură să le ceară desluşiri celor mai bine plasaţi. Rumoarea îl intimidă şi-l nedumeri. Pierdu şirul cuvintelor, se încurcă şi încercă să reia ideea, dar ascultătorii, dezamăgiţi, începură să plece, până când rămaseră doar nişte copii care mâncau cireşe şi care priveau, curioşi, la omul care se chinuia să termine un discurs. În cele din urmă, plictisiţi, după ce terminară cireşele, începură să se joace de-a prinselea, alergând să se ascundă chiar după orator. Scârbit, dezgustat, se opri şi vru să plece acasă. Se uită după garderobier şi nu-l văzu nicăieri…

Nu ştia ce-s grijile, părea că el a fost născut să trăiască în afara timpului, să nu-l îngrijoreze nimic, să nu-l atingă niciunul din necazurile fireşti ale unui om obişnuit. Nu ştia ce-i tristeţea, iar invidia nu-i muşcase niciodată sufletul. Nici nu-şi serbase ziua de naştere, 30 de ani i se părea o vârstă ca oricare alta, zâmbetul era mimica lui obişnuită, iar pe frunte nu i se săpase niciun rid. Trăia cu fata care-i plăcea încă din copilărie, dar niciodată nu se gândise că ar fi bine să aibă şi un copil, viaţa i se părea o înşiruire monotonă-şi firească-de întâmplări frumoase. Armonia nu-i era tulburată decât de vremea schimbătoare, dar credea că toate astea aşa sunt peste tot, că toţi oamenii ar trebui să trăiască la fel… Nu avusese niciodată ambiţii şi mergea pe lângă tribunele din Agora, acolo unde înţelepţii, negustorii sau politicienii îşi ţineau discursurile, mânat doar de curiozitatea de a vedea cum se joacă aceştia cu cuvintele, fără să se gândească vreodată că în spatele ditirambelor stăteau orgolii, vanităţi şi interese reale, cele care, în fond, fac să se mişte lumea… Într-o zi iubita lui (nu se obosise să oficializeze legătura!) îi spuse că se simte rău, se întinse pe pat şi în ciuda faptului că el o mângâie şi îi vorbi duios, până seara se stinse. Priveghiul îi ridică primele semne de întrebare, pentru că în afară de câteva prietene din copilărie de-ale ei, de câteva rude pe care el nici nu le cunoscuse până atunci, nu veni nimeni altcineva. După cele trei zile orânduite, iubita lui fu incinerată, iar el aşeză urna cu cenuşa ei în firida din atrium. Stătu acolo câteva zile, apoi ieşi din nou în Agora, avea nevoie de oameni, de agitaţie, de vorbe, de căldura celor din jur. Constată că nimic nu se schimbase, oamenii comentau aprins discursurile. Intră şi el într-un cerc de astfel de comentatori, încercă să intre în vorbă cu un om, apoi cu altul, dar toţi se îndepărtau de el… Nedumerit, se îndreptă spre piaţa plină mai ales de femei care se târguiau cu precupeţii. Ştia că va avea nevoie de compania cuiva, că e firesc să vorbească, să povestească, să asculte, să uite… Se oferi să ajute o matroană între două vârste să-şi care coşul cu legume cumpărate, dar aceasta îl refuză, apoi văzu că nimeni nu vrea să vorbească cu el. Obosit, se aşeză pe ghizdurile fântânii din piaţă şi acolo auzi două fete tinere vorbind: “Ai grijă, să fugi de ciudatul ăla! Cred că e nebun, oamenii nu-l ştiu decât zâmbind, orice ar fi auzit, mi s-a spus că tot aşa era, zâmbitor, şi atunci când i-a murit soţia…”… Lămurit, dintr-odată, omul nostru vârî mâna în apa din jgheabul fântânii, ca să se spele pe faţă, să se cureţe de mirosul sudorii şi să se învioreze. Atunci se văzu în luciul apei: părul îi albise şi pe frunte se aşezaseră două cute late…

Se născuse din nişte oameni simpli, dar asta nu-l încurcase niciodată. Răzbise în viaţă prin propriile puteri şi ştia că nimic şi nimeni nu-l poate opri. Mai ştia că nu are un destin măreţ şi se simţea bine în pielea unui om obişnuit. Sigur că avea ambiţii, sigur că era orgolios, dar nu cu mult mai mult decât neputincioşii de care se lovise în cele peste patru decenii de viaţă pe care le trăise. Mai ştia, însă, că era tributar unei sensibilităţi, ciudate pentru alţii, fiind oprit din drum de frumuseţea unei flori, sau de ochii blânzi şi umezi ai unui căţel orfan… Nu privea oamenii ca pe ceva care s-ar putea împărţi în “perfecţi” sau “neglijabili”; îi lua aşa cum sunt, doar în privinţa propriului suflet avea ceva îndoieli. Cine nu are? Scria poveşti despre dragoste, despre bătălii, despre iubiri imposibile, dar cu dragostea adevărată se întâlnise extrem de rar, ba chiar era conştient de faptul că îl păştea pericolul să confunde un fior erotic cu simţământul suprem al abandonării de sine… În fiecare zi trecea pe lângă partea aceea de oraş în care un sculptor ciudat (murise aruncându-se de pe schelele Catedralei aflate atunci în construcţie), aşezase într-o firidă o statuie ce reprezenta o frumuseţe feminină aproape perfectă. Marmura albă (din materialul ăsta presupunea toată lumea că este confecţionată statuia) împrumuta irizările fiecărei clipe de lumină şi reda privitorilor o paletă uluitoare de culori, care-i atrăgea şi îi cucerea. Nu ştia nimeni cine a fost primul locuitor al oraşului care a adus la statuie un buchet de flori şi o candelă, transformând-o în altar, apoi aici începură să vină tot mai mulţi oameni (dezamăgiţi de faptul că entităţile sfinte consacrate nu le îndeplineau, în ciuda rugăciunilor, postului, canoanelor săvârşite şi ofrandelor, nicio dorinţă), ca să se roage. Şi el, stârnit de curiozitate, se pomeni într-o zi, că stă la coadă, aşteptând să-i vină rândul să îngenuncheze la picioarele statuii. Câteva zile la rând făcu la fel, apoi începu să vină seara, târziu, când locul era gol şi ciudatul altar nu mai era asaltat de mulţimea de oameni care sperau în puterea izbăvitoare a statuii. Alarmaţi de pericolul creerii unei noi religii sectare, sacerdoţii oraşului plătiră un derbedeu care să distrugă statuia şi într-o dimineaţă, nouconvertiţii unei religii care nici nu exista găsiră în firidă statuia sfărâmată, doar gleznele rămăseseră întregi, resturile ciobite zăceau pe jos. Atunci văzură cu toţii că statuia nici nu era din marmură, ci din ipsos patinat… “Ne-a păcălit şi după moarte ciudatul ăla sinucicaş!” ziseră falşii credincioşi şi se întoarseră la alatarele consacrate. Numai EL continuă să vină la ALTARUL GOL şi să-şi rezeme fruntea de degetele gleznelor ciuntite de gestul barbar… Zile şi nopţi la rând, până când obosi să mai pară indiferent faţă de zâmbetele batjocoritoare ale celor cu care făcea coadă până atunci la picioarele statuii. Se mută pe malul Fluviului şi reconstrui statuia albă, care dădea imaginaţiei culori atât de frumoase, în sufletul său. Atunci, începu din nou să se roage…

Serile înnăbuşitoare de vară, lungi, monotone şi unsuroase, sunt la fel de nefericite ca cele de iarnă târzie, când zăpada îngheţată se confundă cu noroiul strâns în movile şi întărit de aerul rece la marginea drumeagurilor… Atunci se nasc poveştile triste, care n-ar putea fi nici gândite, nici scrise, nici măcar povestite primăvara sau toamna, când ploile şi aerul curat nasc bucurii în suflete, oricât de otrăvite ar fi ele. N-o să găsiţi cavaleri viteji în povestea aceasta, nici regi înveşmântaţi în aur, nici vrăjitoare, nici balauri… Dar să intrăm pe firul ei… La marginea unui drumeag ce străbătea o câmpie pe care n-o cultivase nimeni niciodată şi pe care rar mai trecea câte un câine sălbatic, crescuse un mărăcine, aţos, fibros, solid şi periculos, dar din soiul comun, mai dezvoltat poate decât alţii, numai că nu avea cu cine se compara, era singur între firele de iarbă firavă. Şi anii au trecut şi vânturile şi arşiţa şi zăpada i-au uscat snaga, făcându-l să se usuce… Nu-i părea rău, simţea cum moare în fiecare zi, dar nu avea ce regreta, se plictisise; nu-i mai conveneau nici ploile persistente, nici arşiţa de foc, nici vânturile uscate, aproape că se bucura că le va da cu tifla şi că nu vor mai avea în ce să se împiedice. Dar timpul şi soarta îşi bat joc şi mărăcinele care obosise să mai privească monotonia din jurul său, observă într-o primăvară timpurie, cum, la câţiva centimetri de tulpina sa uscată şi noduroasă, se înalţă lujerul zvelt al unui crin… Ce să fie minunea asta? Cum de s-a ivit aici o floare atât de delicată? Miracolul continuă şi crinul crescu tot mai înalt, iar floarea lui, una singură, se deschise într-o dimineaţă, albă, delicată irizată de o lumină azurie, iar mărăcinele uscat simţi că ar vrea să simtă iar valul de sevă pulsându-i în tulpina şi în frunzele uscate… Ore în şir admiră creaţia perfectă, până când ghimpii săi uscaţi simţiră o adiere rece şi atunci văzu norii răi care acopereau cerul, simţii arsura fulgerelor slobozite din plumbul sinistru de deasupra. Ştia că delicatului crin îi va fi greu să reziste în faţa urgiei, aşa că-şi încordă cioturile uscate şi se ridică de pe pământul pe care se târa nepăsător şi se încordă ca un scut nemernic în apărarea lujerului firav. Vântul se porni sălbatec şi prima rafală îngheţată spulberă vlaga uscată a mărăcinelui. Atunci abia îi păru rău că moare…