De-a lungul nopţii traversaseră Radbuza aşezând tabără temeinică pe cele trei laturi ale castelului, astfel încât se părea că asediaţii n-au scăpare decât înspre apele mâloase ale râului. Acum, odată cu zorii. focurile taberei se stingeau pe rând, acoperite de ceaţa care cotropea lunca Radbuzei. Comandanţii se strânseseră la sfat, hotărând locul fiecărei formaţiuni de luptă. Lăncierii şi cavalerii teutoni cărora li se adăugă şi corpul de cavalerie adus de starostele de Domazlice urmau să rămână în citadelă, astfel încât caii grei să-şi poată lua avânt când aveau să primească ordin de atac. Pe latura dinspre răsărit a valului de pământ fu trimis Primo împreună cu starostele de Domazlice şi şaptezeci de arcaşi ciprioţi. Alţi arcaşi împreună cu trabanţii de fier acoperiră valul dinspre latura nordică, iar pedestrimea teutonă cu ceea ce mai rămăsese din arcaşi fu trimisă să acopere latura apuseană a valului întărită cu pari ascuţiţi. Împărţiţi în trei contingente, gata să intervină acolo unde li s-ar fi cerut, haiducii sălbatici se aşezaseră pe pământ, cântărindui-şi armele rudimentare în mâinile bătătorite. Ţevile tunurilor de pe ziduri fură înălţate astfel încât să bată dincolo de valul de pământ. Cum dinspre râu nu se arăta, deocamdată, nicio primejdie, acolo fură închesuiţi servitorii înarmaţi, bărbaţii şi femeile tefere, toţi cu pari sau securi în mâini, precum şi copiii. Comanda tuturor o preluă Virula, secondată de Gero şi Lup, dihania care făcea să se cuibărească spaima în inimile tuturor. Aici aveau să fie îndreptaţi răniţii, pentru îngrijiri, iar bătrâna puse femeile la treabă, să aţâţe focul sub cazanele cu apă şi să pregătească feşele pentru bandaje. În mâinile noduroase ţinea geridul greu şi din privirile întunecate scotea flăcări, ca un războinic încercat. Şi Francisco fusese îndemnat să rămână lângă servitori, dar fostul lăncier nu voise să se despartă de oamenii lui Primo, iar oamenii îi fură recunoscători pentru asta, deoarece se simţeau îmbărbătaţi când îl vedeau pe capelan, înalt şi uscăţiv, uriaş în rasa-i întunecată, stând fără frică în vâltoarea luptei şi rostindu-şi cu glas mare rugăciunile. Primo îşi legase o bandă de piele peste frunte, ca să-i ţină pletele strânse în coadă groasă, iar acum, înalt şi drept pe coama valului de pământ, părea un duh pedepsitor cu spada-i uriaşă prinsă de-a curmezişul spinării late şi cele două securi de berseker în mâinile-i mari. Când soarele birui ceţurile, cu muzica imnurilor religioase bubuind din miile de piepturi, valul atacatorilor se puse în mişcare, înaintând către fragilele linii de apărare ale castelului. Erau atât de mulţi încât credeau că vor cuceri întăririle fără efort. Starostele de Domazlice îşi făcu trei cruci mari, apoi îşi acoperi pletele albe cu cuşma împodobită cu pană de egretă şi trase paloşul lat de la şold. oamenii lui îi urmară exemplul, fiind pregătiţi să moară sub comanda căpeteniei. Faţa lui Primo fu luminată de un zâmbet sinistru când tunurile mugiră slobozindu-şi ghiulele chiar pe deasupra capului său, ucigând oameni şi speriind caii atacatorilor. Neurath nu mai era cu ei, dar nici tunarii castelanului nu erau de lepădat. Mulţi dintre apărători se chirciră când auziră grohăitul gros al artileriei, iar fâlfâitul mortal al ghiulelelor părea să se zbată chiar deasupra lor, însă văzându-l pe bătrânul luptător cum nu se clinteşte, fiind atent doar la efectul pe care sferele ucigătoare îl aveau în rândurile inamice, curajul le reveni şi rămaseră dârji pe poziţii. Slovele imnurilor religioase se auzeau tot mai puternice şi atunci Virula se înălţă dreaptă şi poruncitoare în faţa servitorilor şi muierilor speriate, oprind lacrimile în ochii trişti şi suspunele în piepturile nevolnice:
– Hei, voi, nu ştiţi niciun cântec mai deocheat? Nu-i nimic, aveţi să învăţaţi unul chiar acum! Şi zicând acestea, vivandiera dădu drumul slovelor binecunoscutului cântec de petrecere Ulciroul:
Când Katryna cea frumoasă
A coborât la fântână
Hop, veni şi Vanka-ndată
Să-i ia ulciorul din mână…
Vocea ei ascuţită, puternică, răsuna peste tabără şi oamenii lui Primo, obişnuiţi cu petrecerile de tabără, îl preluară îndată. Când firul poveştii ajunse la felul în care Vancka confunda toarta ulciorului ba cu ce avea Katryna sub cămaşă, ba sub fuste, trabanţii începură şi ei să cânte, iar la strofa cu spovedania intrară în corul vesel pedestraşii teutoni şi restul servitorilor. Versurile vesele, săltăreţe, acoperiră slovele sobre ale imnurilor boheme şi Primo îi mulţumi în gând bătrânei pentru curajul şi inspiraţia ei. Hagen şi Rigazzo zâmbiră de pe ziduri, numai haiducii sălbatici râdeau fără să priceapă slovele… Când atacatorii fură la treizeci de stânjeni de val, îndată ce se risipi fumul unei noi salve de artilerie, arcaşii sloboziră norii de săgeţi şi prăpădul se dezlănţui pe toată lungimea valului de apărare. Bohemii aruncară legături de nuiele şi scări peste şanţul îngust, apoi începură să se caţere pe val şi, în curând se angajară în lupta corp la corp. După ce-şi aruncase securile în piepturile a doi bohemi mai vârstnici, ce păreau căpetenii, Primo îşi smulsese spada uriaşă din legături şi acum făcea prăpăd sub privirile comandanţilor de pe ziduri. Starostele de Domazlice trudea şi el-cu spor-dând pildă oamenilor săi, chiar dacă un vârf de coasă îi sfâşiase carnea umărului stâng, făcându-l să simtă arsuri groaznice pe toată lungimea braţului şi sângele clefăind în mănuşa de piele. Încolţit de trei bohemi cu priviri crunte, Dighenis Volomides căzu sub greutatea lor după ce sfâşie vintrele unuia dintre ei, iar cu pumnalul lung din mâna stângă spintecă sălbatic coapsa altuia. Pe cel de-al treile îl despicăPrimo cu spada-i uriaşă, de la umărul drept şi până la brâul lat, din piele ţintată cu bumbi de alamă în vreme ce cu pumnul stâng îi spărgea oasele feţei unui purtător de prapur aurit. Broderia scumpă care-l înfăţişa pe Sfântul Martin fu călcată în picioare de luptători, iar zâmbetul Sfântului se stinse în noroiul clisos, amestecat cu sânge şi excremente. Cele trei grupuri de haiduci sălbatici se aruncau în luptă unde era vâltoarea mai mare şi se părea că linia subţire a apărătorilor avea să cedeze, inetrvenind la smnul lui Rigazzo şi restabilind echilibrul fără să ţină cont de pierderi. Răcnetele lor neomeneşti şi ferocitatea neobişnuită îi făceau pe bohemi să dea speriaţi înapoi şi pe oamenii lor să-şi recapete curajul. La locul dinspre râu, unde stăpânea Virula, răniţii veneau din ce în ce mai mulţi, iar vivandiera îi îndruma pe toţi, arătându-le cum să oblojească sau cum să lege rănile până ce vor fi avut timp să se ocupe mai pe îndelete de ele. Atunci îi arătă Gero ceva înspre râu şi bătrâna văzu cum călare pe burdufuri de piele, întărite cu legături de nuiele, se apropiau către deschiderea din val dinspre Radbuza, vreo două duzini de bohemi. Fără să se piardă cu firea, Virula luă un cauc grosolan cu apă fierbinte dintr-un cazan şi cu geridul în mână, urmată de Gero, lup şi alţi câţiva bărbaţi înarmaţi cu furci şi securi, se postă în mijlocul deschizăturii. Zvârli apa opărită în obrazul primului bohem care atinse malul, pe următorul străungând în şale cu geridul chiar înainte de a se ridica de pe burduful pe care călărise până aci. Gero se aruncă în spatele celui de-al treile, retezându-i viaţa cu pumnalulul care slobozi un şuvoi de sânge vâscos din ceafa atacatorului, în vreme ce Lup sparse beregata altui duşman. Oamenii prinseră curajşi-i respinseră pe cei care îi atacau dinspre apă. Atunci se auziră trompetele şi oamenii lui Primo şi ai starostelui de Domazlice abia avură timp să dea la o parte barierele mobile ca să facă loc călăreţilor. Cu privirile crunte, reci, slobozite de sub vizierele coifurilor, întâi năvăliră lăncierii conduşi de Flaggel, care-şi proptiră lăncile grele în valul bohem ca-ntr-un zid, croind breşe adânci, în care pătrunseră în goană cuirasaţii lui Manfred von Paulen şi călăreţii starostelui, lucrând amarnic cu spadele goale. Măcelul începuse pară o pedeapsă neomenească, ridicând părul în vârfurile capetelor oamenilor şi atunci se auzi cornul lui Rigazzo. Italianul coborâse de pe ziduri şi haiducii sălbatici, teferi sau schilodiţi, cu aburii ieşindu-le din nări ca la armăsarii arabi, şi feţele acoperite de sânge, se strânseră în jurul comandantului. Cu ambele iatagane în mâini, iatlianul se repezi, urmat de ceata dezlănţuită a ucigaşilor lui, pe unul dintre coridoarele deschise de cavalerie, aducând iadul pe pământ. De pe ziduri mugiră iar tunurile, bătând în liniile din spate ale atacatorilor şi făcând ca prăpădul să fie total. Soarele trecuse de amiază când goarnele boheme sunară vestind retragerea şi apărătorii putură să-şi odihnească braţele amorţite. Francisco o ajuta pe Virula în vreme ce Swigge îl adusese pe braţele-i puternice pe Dighenis Volomides. Romeul era strâpuns în mai multe locuri, pierzând sânge din belşug, dar Virula îl linişti pe saxon, spunându-i că în două sptămâni îl va face pe tovarăşul său să stea din nou pe valul de pământ, gata de luptă. Primo îşi recuperase securile de sub un morman de leşuri, trecuse în grabă să-şi îmbrăţişeze viteaza tovarăşă, se spălase şi plecase la sfatul căpeteniilor… În jurul valului de pământ seauzeau gemetele celor ce-şi dădeau duhul, a nefericiţilor care sângerau şi cereau îndurare Cerului sau Iadului în felurite limbi ale pământului…

Primii îmbrăţişarea lui Flaggel cu veselie chiar dacă avu probleme cu coastele după strânsoarea uriaşului viking. Buchwald râse zgomotos când îl văzu pe bătrân slobozind cu un şuierat aerul din plămânii presaţi de coastele prinse în cleştele de fier al îmbrăţişării uriaşului.
– Mai încet, Flaggel, că tu nu ştii să îmbrăţişezi, când strângi o femeie în braţe, parcă te-ai pregăti să sugrumi un urs…
– Lasă-l, Buchwald, e mai bine aşa burgundule, pe câmpul de luptă întâlneşte destul de rar femei…
Hohotele de râs ale celor trei treziră interesul celorlalţi lăncieri care veniră să-l firitisească pe Primo. Lor li se alăturară şi câţiva cavaleri teutoni şi aproape o duzină dintre vânătorii sălbatici. Aceştia din urmă îl priveau, mai ales, pe bătrân, cu mare interes. Unul dintre ei scose nişte sunete pe care lăncierii nu le pricepură. Văzându-le uimirea, un alt vânător, cu păr negru şi ochi verzui, le traduse:
– Spune că nu înţelege cum de un bărbat aşa de bătrân şi aşa de masiv poate să fie un atât de bun luptător…
– În ce limbă vorbeşte? întrebă Flaggel.
– În berberă! S-a născut în Libia, comandantul Rigazzo l-a cumpărat la Tripoli. galera pe care fusese înlănţuit se scufundase şi el fusese unul dintre puţinii care a scăpat din naufragiu. L-a salvat vâsla de care era legat… Îl cheamă Gherby şi spune că în limba neamului său, pe care n-o înţelege nimeni, asta înseamnă Cel care ascunde lumina…
– Cum nu-i înţelege nimeni limba?
– Berbera nu e limba lui, e dintr-un trib sălbatic…
Lăncierii îl mai priviră odată pe ciudatul haiduc şi apoi se împtăştiară fiecare pe la treburile lui. Numai Primo, Flaggel şi Buchwald se îndreptară cătrre locul unde îşi făcuseră cvartir oamenii bătrânului. Vocea Virulei îi lovi de departe:
– Ha, doar la masă sau când trebuieşti oblojit de vreo tăietură îţi aduci aminte de Virula, ţap bătrân, altfel te duci întâi să-i saluţi pe alţii, nu!? Am să-ţi scot ochii ăia de smoală, ca să te las în noapte veşnică…
– Amarnică limbă ai, Virula! Mai întâi datoria, pe urmă plăcerile… Bătrânul râdea, în vreme ce oamenii lui zâmbeau pe furiş, ca să nu-şi supere căpetenia. Ce-ai să faci cu mine orb?
– Nu de ochii tăi am eu nevoie, ghiujule, iar de găsit ai să mă găseşti cu mâinile! Ochii ăia sde odihnesc prea des pe sânii şi pe chipurile femeilor tinere şi cred că ai ajuns aşa de târziu doar pentru că ai căutat fete tinere pe drum. Bieţii bohemi cred că vor boteza la primăvară o grămadă de copiii zdraveni cu ochi părcurii…
– Ei n-am fost noi aşa de vrednici, dar am zăbovit ca să-ţi păzim târtiţa de lăcomia călăreţilor bohemi! Zicând acestea, Primo o învârti în loc pe Virula şi-o plezni cu palma lui mare peste fund pe vivandieră, zgomotul loviturii aţâţând şi mai tare veselia oamenilor.
Bătrâna plecă mestecând blesteme între buzele subţiri şi frecându-se cu palmele peste partea lovită de mâna grea a lui Primo. Se aşeză lângă ceaunul din care se ridicau aburi îmbietori, în vreme ce bărbaţii se aşezară pe câte-o şa sau direct pe pământ, iar Flaggel îl trimise pe Gero la oamenii lui, cu poruncă să trimită două burdufuri anume. În seara aceea hagen le dăduse liber la petrecere, cu poruncă ca străjile să nu bea, iar ceilalţi oameni să primească câte o măsură de bere. Pe urmă începură poveştile şi planurile. Francisco o întrebă, după un timp, pe Virula:
– Ce face Rinaldo?
– Bine acum, după ce l-am oblojit. Bine că nu i s-a obrintit rana, are să se refacă până are să capete alta… Altceva mă sperie pe mine…
– Ce?
– Prea atrage băiatul ăsta toate rănile, prea îl caută toate loviturile, prea îl găsesc şi nu-mi aduc aminte de vreo bătaie din care Rinaldo să nu fi ieşit rănit…
Fruntea capelanului se opri la auzul vorbelor, mai ales că şi el ajunsese de mult la aceeaşi concluzie. Gero veni cu cele două burdufuri şi stacanele grele apărură într-o clipită în mâinile bărbaţilor şi ale Virulei.
– Ăsta e mied din cel mai bun, l-am primit de la starostele de Domazlice şi m-am gândit să-l bem împreună. Lui Buchwald îi place, ca şi mie, dar ceilalţi lăncieri preferă vinul greu sau berea, ba unii beau chiar horilca aia puturoasă pe care o fac localnicii… Virula sorbi îndelung, plescăind din buzele subţiri, iar bărbaţii desluşiră aroma plăcută cu sorbituri lungi şi oftaturi de plăcere, urmate de râgâituri prelungi.
– Bună marfă a mai adus starostele! mârâi bătrâna ai cărei ochi începură să lucească. hai să mâncăm, că altfel mă îmbăt şi cine ştie ce mai spun…
– Da asta nu-i singura marfă bună pe care a adus-o, zise aşa, ca în treacăt, Primo.
– A adus şi ceva oşteni, destul de buni, după cum se arată, remarcă Buchwald…
– Eşti prost, burgundule, mai prost decât oala aia de noapte pe care o porţi pe cap când pleci la atac! Nu la oşteni se referea dulăul ăsta în călduri, ci la fata cu părul gălbui, la fiica starostelui. Vocea bărtrânei şuiera… Să ai grijă, ţap bătrân, căci dacă te legi de ea, ai să-i frângi inima lui Hagen…
– Am văzut cum o priveşte, dar am văzut şi veninul din privirea lui Rigazzo…
– Păi dară… Asta din pricină că voi, bărbaţii, n-aveţi răbdare să mirosiţi florile pe rând, vă-nghesuiţi să fiţi primii… Asta nu-i bine şi trebuie să grijeşti, căci italianul e periculos ca o viperă aţâţată, iar Hagen n-a fost niciodată prea meşter la lucrul cu spada. Numai tu poţi să-l aperi, să-l sfătuieşti, că doar pe tine te ascultă comandantul nostru…
– Mai ţine-ţi limba aia ascuţită în gură, Virula, sau am să-mi încerc tăişul pumnalului pe ea. Ce spui tu poate naşte zâzanie şi nu de asta avem nevoie. Avem destule necazuri care vin de dincolo de râu, nu mai avem nevoie şi de altele aici. Mâncară tăcuţi, apoi glumele îşi făcură loc printre stropii miedului bun, stors din burdufurile pântecoase până la ultima picătură. Răpusă de dulceaţa şi tăria băuturii, Virula adormise lângă ceaunul golit acum, cu un firişor de salivă curgându-i printre buzele subţiri care mai mestecau ocări scârbave chiar şi în somn. Zorile veniră grăbite, ridicând fuioare de ceaţă peste apa râului şi peste iarba câmpiei, dar bărbaţii nu stătură să se minuneze de frumuseţea dimineţii, ci se-nfiorară la auzul sunetului goarnelor de dincolo de apă. Se-nghesuiră pe valul de apărare proaspăt ridicat şi văzură rândurile dese, cenuşii, ale duşmanului. Fără grabă, bohemii îşi ridicau tabăra şi dimineaţa fu mâzgălită de sunetul imnurilor religioase slobozite din mii de gâtlejuri înverşunate…

Castelul era vechi, făcut din piatră grea, de granit, sur-vineţie la culoare, în timp ce încăperile şi structurile uşoare se aflau alcătuite din piatră poroasă, cenuşie. Crenelurile şi podinele de acces erau alcătuite din lemn tare, de stejar. Grupul oamenilor de arme, avându-l în frunte pe castelanul Gunther Trocha, străbătu rapid curtea interioară şi pătrunse în Edificiu. Lui Primo, obişnuit cu lărgimea câmpurilor de luptă, clădirea care din afară părea impunătoare, i se păru meschină şi apăsătoare. Chiar şi sala mare, de la intrare, sală în care aveau să ţină consiliile de război comandanţii, părea scundă şi urâtă… Pereţii se terminau în arcade în arcade curb-ascuţite, împlinind tavanul nu prea înalt, aşa cum se vedea în lumina săracă a celor patru ferestre înguste şi înalte. Patru uşi grele, din stejar ţintuit în bare de fier, făceau legătura cu alte încăperi ale Edificiului. Bătrânul luptător abia se strecură prin una din ele, atunci când grupul condus de castelan pătrunse pe ea. Văzu că Hagen şi starostele de Domazlice se aplecară şi ei, prelatul cel gras pătrunse într-o dungă, în vreme ce Rigazzo, subţire şi sprinten, trecu fără niciun efort, ca şi când ar fi mers pe câmp. Coridorul strâmt care li se deschidea în faţă se termina cu o scară din lemn, ce-i duse la etaj şi paşii luptătorilor răsunau ciudat pe dalele de piatră lustruită care pavau coridoarele. În cele din urmă pătrunseră într-o încăpere mai mare, cu ferestrele acoperite şi luminată doar de două sfeşnice simple, din fier, în care ardeau lumânări de ceară. În mijlocul încăperii, într-un pat uriaş cu baldachin, zăcea trupul împuţinat al Episcopului de Lubeck, vegheat de doi prelaţi mai tineri, unul dintre ei ţinând în mâini un blid cu zeamă în care zdrăngănea o lingură de cositor. De partea cealaltă a patului uriaş, un doftor evereu, în robă din mătase neagră, se consulta cu ajutorul său care ţinea în mâini lanţeta şi un vas din alamă în care se închega puţin sânge negru, vâscos. Deci i-au lăsat sânge Monseniorului, se gândi bătrânul. Ştia că asta nu ajută la nimic, dar era metoda cea mai cunoscută şi mai folosită de cei care se declarau meşteri în tainele medicale. Se apropie de pat, îngenunche şi sărută inelul cu pecete de pe degetul mâinii drepte a Episcopului. acesta făcu un efort şi ridică mâna proaspăt sărutată, binecuvântând uriaşul luptător. Apoi degetele slăbite se odihniră pe pletele sure…
– Cum a fost, domnia ta?
– Ca la război, Monseniore! Unii am scăpat, alţii au rămas să însemne pământul câmpiilor şi văilor, dar duşmanii au pierdut mult mai mulţi oameni…
– Cum ai reuşit cu oamenii aceia pe care numai de puţină vreme i-ai făcut soldaţi?
– Făcându-i să se teamă de duşman şi să asculte orbeşte ordinele. Asta, pentru cine-i învăţat şi nu se teme de moarte, e uşor…, dacă alege oamenii potriviţi. Pe urmă, chiar aşa de neînvăţaţi cu războiul nu erau ei…
– Sunt mulţi duşmanii?
– Mulţi, Eminenţă, mulţi şi deprinşi cu războiul, dar socot că-i vom ţine în loc şi dacă în cel mult şase săptămâni primi ajutor, îi batem.
– De unde ajutor?
– Călăreţii bohemi, conduşi de Jiri, au plecat spre Schwandorf…
– Nu erau mai de folos aici? Poate că ar fi fost bine să trimitem nişte slujitori…
– Nu, Monseniore. Aici ne-ar fi fost de puţin ajutor, iar caii consumă mult nutreţ. În plus, o ceată de călăreţi care e văzută prin împrejurimi, dă de gândit duşmanului, iar cum îl cunosc acum pe Jiri, are să le dea mult de gândit…
– Cum de-au ajuns oamenii ăştia aşa de tari şi aşa de înverşunaţi împotriva adevăratei Biserici?
– Despre Credinţă şi dogmă nu prea ştiu ce să spun, Eminenţă, dar de întărit i-au întărit războaile şi greutăţile. Cine i-a înverşunat, nu ştiu, astea sunt taine care îmi scapă, eu nu sunt decât un oştean şi pot să recunosc un adversar valoros, aşa cum este şi cel pe care avem să-l înfruntăm… La solicitarea Episcopului, Primo povesti cu de-amănuntul felul în care se luptase şi pierise Neurath, greutăţile marşului de retragere, confruntarea cu cavaleria răsculaţilor şi bravura călăreţilor bohemi, aducând culoare în obrajii Eminenţei Sale. Când vorbi despre cum dăduse foc unor barăci din apropierea castelui, auzi două suspine şi ochii îi fugiră către un colţ al încăperii pe care nu-l luase în seamă până atunci. Fu uimit să vadă două tinere de neam, una înaltă, cu păr deschis la culoare, aproape alburiu, cealaltă mai scundă, cu straie mai bogate, păr întunecat şi un con împodobit cu văluri peste părul bogat. În spatele lor se ascundea sfioasă o slujnică. Cu lumini în priviri, Hagen îi desluşi bătrânului:
– Te uiţi la cele mai plăcute persoane de aici, Primo. Domnişoarele sunt Marysza, fiica starostelui de Domazlice şi Briggita, fiica castelanului de Harsovsky Tyn. Bătrânul observă lumina din ochii comandantului său şi căldura din voce atunci când rosti numele fiicei starostelui, dar prinse şi otrava din privirea italianului… Tinerele făcură câte o plecăciune sfioasă şi Primo le răspunse cu o înclinare a capului. Nu-i scăpase faptul că obrazul drept al Briggitei era însemnat de o pată urâtă, peste care cădeau, meşter aranjate, vălurile conului bogat. Se mai uită odată la fiica starostelui şi ştiu că de aici plecau căldura din vocea lui Hagen şi zâmbetul de pe faţa sa. Lăsă pe mai târziu să priceapă ce era cu italianul, fiind sigur că Virula putea să-i desluşească mai multe. Abia atunci îşi dădu seama că îi era dor de bătrână şi abia aşteptă ca audienţa la Episcop să se încheie, ca să meargă la ea, să vadă cum se descurcase pe timpul marşului de retragere, să-i audă ocările cu care era obişnuit şi care-i lipsiseră în ultimele săptămâni, aşa că răsuflă uşurat când Eminenţa Sa îi binecuvântă şi-i expedie cu o fluturare uşoară a mâinii. Se retraseră şi Primo părăsi Edificiul respirând cu nesaţ aerul de afară în care se desluşea mirosul cailor, al curelelor, al focurilor de forjă, al păcurii şi al… fricii. Era mirosul atât de familiar al taberelor, miros care îi era mai cunoscut şi mai drag decât cel al casei părinteşti pe care nu şi-l mai amintea…

Ca să traverseze Radbuza li se trimiseră patru luntri uşoare şi două plute pe care urcară oamenii lui Primo cu bagaje şi arme. Erau într-a treia dimineaţă de la confruntarea cu cavaleria bohemă, oamenii lui erau sfârşiţi, iar soarele sta să răsară. Călăreţii lui Jiri trecură înot prin apa nu foarte adâncă, dar destul de repede în acel anotimp. Castelul era destul de mare, dar nu i-ar fi cuprins pe toţi. Pe zidurile din piatră cenuşie, acoperită cu muşchi vechi, se vedeau ţevile câtorva culevrine şi Primo îşi puse nădejdea în faptul că tunarii nu erau din cei obişnuiţi să tragă salve doar la petreceri. La poalele zidurilor se vedeau locuinţe sărace, din nuiele şi lut, ale târgoveţilor, precum şi barăcile din scânduri în care nelipsiţii evrei îşi făceau negoţul. Dintre ziduri se auzi bătaia clopotelor de bronz ale bisericii, care chemau la slujba de dimineaţă, dar Primo nu le luă în seamă. Îl trimise pe Dighenis Volomides cu zece dintre oameni să strângă toţi oamenii din locuinţele sărace şi din barăci. Erau ca la patru sute de suflete, bărbaţi, negustori, femei şi copii. Primo îi privi cu ochi de cunoscător şi pe urmă le vorbi liniştit, obosit, iar vorbele sale căzură ca plumbul topit peste bieţii sărmani:
– Strângeţi uneltele pe care le aveţi şi am să vă arăt ce trebuie să faceţi. Bărbaţii vor săpa şanţul şi vor ridica valul de apărare în jurul castelului, femeile şi copii vor căra lemnele din care vom face ţepuşe pe care le vom aşeza în valul de pământ…
– Este Sabatul, Înălţimea Ta, iar noi, ovreii n-avem voie să muncim în ziua asta, rosti un bărbat acoperit de-un caftan negru, cu tichie pe creştet şi perciuni cârlionţaţi lungi, care-i depăşeau bărbia din care ieşeau fire sure, împreunate într-o bărbuţă comică. Ochii-i negri scăpărau de şiretenie.
– Cine nu munceşte, ori moare, ori pleacă! Sărbătorile sunt pentru oameni liberi, nu pentru cei aflaţi în război…
– Dar de ce nu vă adăpostiţi între ziduri? Acolo răsculaţii nu vă pot face niciun rău…, aveţi şi tunuri!?
– Pentru că nu-i loc destul pentru toţi, pentru că ne-am sufoca şi până când vin ajutoarele am termina şi hrana şi apa şi vlaga, fără ca duşmanii să facă vreun efort, sau să piardă vreun om… Acum la treabă, iar vorba să vă fie puţină, că oamenii mei sunt trudiţi şi iuţi la mânie!
Dighenis şi Swigge îi împărţiră pe oameni în cete, iar Starek din Vlada plecă cu alţi zece pedestraşi înarmaţi cu securi să taie lemnele potrivite din crângul din apropiere. Îi însoţeau şi două duzini de bărbaţi mai voinici din ceata localnicilor. Primo le arătă oamenilor lui ce barăci şi colibe trebuiau dărâmate ca să facă loc destul, să nu încurce locul, în celelalte îşi cartirui oamenii şi rămase cu ochii aţintiţi pe cortegiul care ieşea pe poarta castelului. Îi recunoscu uşor pe Hagen şi Rigazzo, dar pe prelatul gras şi scund, precum şi ceilalţi din cortegiu nu-i ştia. Cei doi comandanţi descălecară şi Hagen îl îmbrăţişă pe bătrân, în vreme ce Rigazzo, cu zâmbet subţire şi lumini jucăuşe în ochii de opal, veni cu mâna întinsă către Primo:
– Bravo, meştere, te-ai bătut ca un campion şi ne-ai făcut drumul uşor! Se cunoaşte că eşti oştean adevărat şi ţi-ai cinstit cum se cuvine flamura şi meseria. Ne-a povestit Manfred cum le-ai stat împotrivă călăreţilor…
– Fără Jiri şi fără apariţia teutonilor, am fi căzut…
– Nu fi modest! Ştiu ce mi-a spus von Paulen şi am încredere în priceperea lui şi a ta! De unde ai învăţat tactica triunghiului, că nu eşti pedestraş? Nu ştiam ca lăncierii să priceapă cum stă treaba când te afli cu picioarele înfipte în pământ şi aştepţi şarjele călăreţilor. Doar trabanţii mei de fier şi pedestrimea teutonă se pricep la asta…
– Am spart atâtea tringhiuri în viaţa mea, că le ştiu şi calităţile şi defectele, dar cele mai multe din tainele meşteşugului le-am învăţat pe zidurile Bizanţului. Am avut meşter bun în persoana lui messer Giustiniani Longo…
– Aaaaa, ai luptat lângă marele condottier? Atunci se explică tot… Am găsit aici loc bun de apărare şi văd că te-ai apucat, deja, de făcut întărituri. Cum te gândeşti să ne apărăm?
– În castel socot să nu stea decât cavaleria şi garnizoana, iar artileriştii sper să fie de soi, căci vom avea mare trebuinţă de ei. Aici, în întărituri, la deschiderea spre râu, voi sta eu, cu oamenii mei şi o parte din arcaşii ciprioţi, ca să oprim orice încercare de forţare a pătrunderii pe aici. pe restul valului vor sta trabanţii, restul de arcaşi şi pedestrimea teutonă.
– Şi haiducii mei?
– Şi ei vor fi aici, cu noi, pentru că în lupta corp la corp şi atacul rapid, dincolo de val, sunt neîntrecuţi… Măgulit, Rigazzo îl privi cu căldură pe bătrân.
– Nu mai suntem aşa de puţini, căci starostele de Domazlice, Vladimir Zlokasna, a adus cu domnia sa 120 de pedestraşi şi o duzină de călăreţi, rosti Hagen şi ochii i se îndreptară către un bărbat în puterea vârstei, înalt, cu semn de sabie în obraz şi ochiul stâng stins pe veci, acoperit de albeaţă. Bărbatul se înclină uşor, scoţându-şi calpacul de vulpe de pe creştetul acoperit de plete albe, iar Primo cunoscu că omul nu era novice în arta războiului, însă nu pricepea ce-i cu căldura din glasul comandantului său şi de ce ochii de opal ai lui Rigazzo se îngustară, otrăviţi-parcă-de-un venin mortal.
– Cred că Jiri trebuie să plece pe drumuri ascunse, către Schwandorf, să ceară ajutoare acolo, aici, în afară de sprijinul starostelui de Domazlice nu prea văd cine ne-ar sări în ajutor. Aşa, trei-patru săptămâni, putem rezista, dar n-o să-i putem pune pe goană.
– Pentru ce ai dat ordin, dom nia ta, ca valul să se întrerupă în trei locuri? Întrebarea era pusă de-un bărbat masiv, cu plete negre şi obraz rozaliu acoperit de-o barbă deasă. Singura pată de lumină de pe chipul său ieşea din privirea ochilor verzi…
– Înălţimea sa este Gunther Trocha von Kreszkow, castelanul de Harsovsky Tyn… Lămurit, Primo dădu explicaţiile cerute:
– Prin trecerile acelea, pe care le vom baricada astfel încât să le putem elibera fără efort, vom da cale liberă călăreţilor şi haiducilor, când vom face ieşiri asupra răsculaţilor. Doar nu-i vom lăsa să ne asedieze liniştiţi…
– Monseniorul Jeronimus vrea să vă vadă, domnia voastră, să-i povestiţi despre încercările prin care aţi trecut în timpul retragerii şi despre moartea oamenilor noştri, acolo, în fosta noastră tabără. Din păcate, drumul greu şi supărarea, l-au ţintuit la pat şi n-a putut veni să vă întâmpine, glăsui prelatul pe care Primo nu-l cunoştea…
– Aşa e Primo, hai în castel să te vadă şi lăncierii şi cred că şi Virulei îi e dor de tine! Hagen râdea cu toată faţa, iar Primo se gândi că nu-l văzuse niciodată aşa de vesel, iar gluma asta nu era una nouă…

Mărşăluiau în pas normal, fără grabă, menţinânând cam două mile între ei şi călăreţii de sprijin ai lui Manfred von Paulen, astfel încât să poată primi ajutor la timp, atunci când va fi fost nevoie. Primo simţea că ritmul marşului întregii coloane slăbise, oamenii şi caii erau storşi după crunta bătălie şi fuga istovitoare, plus că în inimi, cu toată disciplina, îşi făcuse loc descurajarea. O confruntare decisivă, în câmp deschis, în faţa unui adversar îndârjit şi care-i copleşea numericeşte, fără întărituri şi fără sprijinul artileriei pe care o pierduseră, le-ar fi fost fatală. Ştia că trebuie să facă înaintarea adversarului la fel de grea ca şi retragerea lor. Când trecu prin Horazdovice dădu ordin lui Swigge să dea foc târguşorului, iar când flăcările cuprinseră zidurile bisericii, doi târgoveţi se repeziră la el cu bâte groase, noduroase şi ochii sălbăticiţi de furie. Îi ucise pe loc, fără greutate, sub privirile oamenilor săi. Un uriaş pe care-l culesese din rândurile fostei infanterii nobiliare, privea cu ochii în lacrimi la cocioabele cărora le dăduse foc. Se apropie de el…
– Eşti bohem?
– Da, Înălţimea Ta, sunt Starek din Vlada…
– Ai trăit într-o cocioabă ca asta?
– Da, eu şi cei patru fraţi şi trei surori. Ce vină au oamenii ăştia de le stricăm rostul?
– Niciuna, decât că s-au găsit în calea războiului. Pentru noi va fi mai uşor dacă duşmanii nu găsesc niciun sprijin în calea lor, niciun om cu minţile întregi care să le ofere ştiri despre noi…
– Oricum ştiu că pe aici am trecut.
– Da, dar nu ştiu câţi suntem, cum ne mişcăm şi de câte trupe mai dispunem, nici felul în care este alcătuită coloana. Asta-i face să înainteze încet…
– Înţeleg Înălţimea Ta!
– Nu-mi mai spune aşa, sunt oştean…, ca şi tine. Domnia Ta este de ajuns…
Trecură Uhlava dincolo de Klatovy, cu bagajele şi armele deasupra capetelor şi prinşi strâns unii de cingătorile celorlalţi. După ce se zburli o clipă, Lup îl urmă pe Gero în apa tulbure, apoi începu să înaote alături de băiatul care se ţinea încleştat de părul de pe ceafă al fiarei. Pe celălalt mal se opriră să se usuce, să se odihnească şi să dea timp coloanei să se mai îndepărteze. Abia spre seară, în ultimele luciri ale zilei, văzură primele roate de călăreţi care se apropiau, parcă sfioşi, de malul opus. Porniră la drum, lăsându-l în urmă pe Swigge cu doi oameni, să aprindă focuri care să pară că trupa poposeşte acolo. Dacă şiretlicul lor ţinea, mai câştigau câteva ore de marş, până în zori. Chiar şi aşa, nu-şi putea forţa oamenii prea mult, nu i-ar fi folosit nimic ca la o eventuală confruntare să fie complet vlăguiţi. Cam la două ceasuri după prânzul zilei următoare, călăreţii îi ajunseră din urmă. Calm, Primo îşi alinie oamenii în triunghi, cu el şi Francisco în vârf. În spatele lui îi ţinu pe Gero şi Lup. Capelanul frământa rozariul între degetele-i osoase când Primo duse vechiul lui corn la gură şi slobozi semnalul de alarmă, suflând prelung în muştiucul auriu al vechiului corn de zimbru. Sunetul străbătu colinele şi văile dintre ele. Pe urmă, se pregăti de luptă. Descumpăniţi de faptul că mâna aia de oameni se aşezaseră aşa de repede în ordine de bătaie, cei peste 300 de călăreţi ezitară să atace, gândind că este o capcană. În cele din urmă, căpetenia lor aflată în flancul stâng, dădu semnalul şi călăreţii porniră în trombă. Când se apropiară la mai puţin de 20 de stânjeni, geridul lui Primo porni vâjâind într-un zbor al morţii care se opri în pieptul unui călăreţ pe care-l aruncă din şa, prăvălindu-l între copitele cailor pe care-i încurcă. Apoi trase spada uriaşă din legăturile care-i treceau peste spate şi umărul stâng… Goana călăreţilor se frânse în suliţele lungi, înclinate la comandă. Pe urmă intrară în lucru spadele şi securile. În jurul lui Primo se căscase un cerc al morţii şi lucrarea bătrânului oştean era însoţită de psalmii tremuraţi de vocea puternică a lui Francisco. Lup se repezi în nările armăsarului unui călăreţ care ridicase spada deasupra capelanului şi animalul speriat de mirosul fiarei şi rănit groaznic îşi azvârli din şa călăreţul care-şi frânse spinarea. La un semn, călăreţii se retraseră să se regrupeze, apoi şarjară din nou, cu mai multă furie, în vreme ce oamenii lui Primo îşi refăcură rândurile. Când se ciocniră din nou, la o jumătate de milă în spatele oamenilor lui Primo se văzură fanioanele de la lăncile teutonilor. manfred von Paulen venea în trap întins, astfel încât să păstreze ultimele puteri ale cailor pentru izbitura finală. Poate că-i prea târziu, gândi Primo înfigând spada uriaşă, ca pe o suliţă, în foalele unui călăreţ grăsun, bărbos şi cu pletele sure. Numai că, pe neaşteptate, din dreapta sa, de după o colină lungită ca sânul vlăguit al unei femei bătrâne, dând chiote sălbatice, apăru o ceată de călăreţi care-i izbi pe bohemi dintr-o latură. Crezând că este victima unei ambuscade, căpetenia călăreţilor duşmani dădu semnal de retragere şi oamenii putură să-şi tragă sufeltul. Ridicând securea plină de sânge către cer, Swigge scoase răcnetul de izbândă:
– Primooooo!, iar cfeilalţi îl preluară cu furie şi fală nemăsurată, ca nişte luptători încercaţi, care nu făceau decât să puncteze o victorie firească. Abia atunci se lămuriră cu toţii cine erau călăreţii care le săriseră în ajutor, când comandantul lor se apropie în goană şi descălecă lângă bătrânul oştean în clinchetul zalelor. Îşi şterse faţa plină de sânge şi-l cunoscură cu toţii pe Jiri Mladcek. Teutonii ajunseră şi ei, iar Manfred von Paulen rămase călare, privind obosit către grămezile de leşuri…
– Te-ai bătut bine, Domnia Ta!
– Da, dar fără oamenii lui Jiri şi vederea voastră sosind în ajutor, ne-ar fi copleşit! De ce n-ai fugit, cum ţi-am zis? îl întrebă Primo pe cavalerul bohem.
– Doar trei oameni au plecat, ceilalţi douăzecişiopt au rămas cu mine. Ne-am gândit că alături de tine avem mai multe şanse şi vederea noastră prin preajmă are să-i deruteze şi mai mult… Neurath şi Steno?
Privirea limpede a lui Primo lămuri un sfârşit pe care Jiri îl bănuia. Manfred von Paulen rupse tăcerea…
– Peste vreo trei zile ne vom opri la Harsovsky Tyn pe Radbuza. Castelul este întărit şi are şi o mică garnizoană. Hagen a plecat înainte, să asigure aprovizionarea. Acolo ne vom odihni şi-i vom primi cum se cuvine pe rebeli…
– Eu rămân alături de voi? întrebă Jiri.
– Până la castel, da! Apoi, fiindcă cunoşti locurile, mergi mai departe şi ceri ajutor la toţi castelanii. Le spui că Episcopul de Lubeck se află încercuit în castelul de la Harsovsky Tyn. În cele din urmă se vor mişca…
Vorbele bătrânului luptător se stinseră în rugăciunile pentru morţi pe care rostea Francisco. Mai încolo, cu mirosul de sânge în nări, Lup îşi slobozea urletul neamului către soarele ce sta să apună…

Neurath, avându-i alături pe Jiri Mladcek şi Steno, privea pregătirile vrăjmaşilor. Ştiau că nu mai poate dura mai mult de două-trei sferturi de ceas până când masa de luptători va porni către fragilele lor întărituri ca să-i copleşească, să-i mistuie:
– Trebuie să aveţi în capete doar faptul că trebuie să-i întârziem cât mai mult, astfel încât coloana alor noştri să se afle în siguranţă, altfel pierim degeaba… Frica, groaza, planurile de scăpare uitaţi-le. Vom face întocmai cum ne-a sfătuit comandantul Primo…
– El de ce n-a rămas cu noi? îndrăzni Steno…
– Pentru că este mult mai de folos acolo, ca ultima barieră mobilă după ce noi ne vom fi dus… Bărbatul acela ştie mai bine decât toţi ceilalţi cum se duce un război şi-l va duce aşa cum ştie el… De va fi nevoie, când va intra în luptă va dezlănţui iadul pe pământ, iar noi îl vom ajuta, vom bate cu vieţile noastre în porţile de aramă ale caznelor şi durerii şi fricii. Dumnezeu să ne ajute, acum treceţi la oamenii voştri! Toţi trei făcură cruci largi, iar oamenii lor le preluară gestul deşi nu auziseră ce-şi spuseseră. Jiri Mladcek încăşecă pe armăsarul pe care-l ţinea de frâu unul dintre oamenii lui. Le spuse celor apropiaţi care era planul lor, iar aceştia spuseră mai departe, până la ultimul dintre călăreţi. Frica se făcea simţită mai ales între oamenii lui Steno. Cu o zi înainte se bătuseră ca leii, strânşi în cleştele format de trabanţii de fier şi pedestrimea teutonă şi simţind în cefe răsuflarea haiducilor sălbatici ai lui Rigazzo, dar tot fuseseră daţi peste cap, iar acum ştiau că n-au nicio şansă. Cei mai mulţi ar fi fugit, sau s-ar fi predat, dar ştiau că asta nu i-ar duce decât la un sfârşit groaznic…
În cele din urmă coloanele vrăşmaşe porniră şi iar se auziră imnurile religioase. Călăreţii rămăseseră în tabără, să-şi odihneaască caii, mulţi dintre ei fuseseră trimişi în satele şi parohiile învecinate, ca să-i ridice la luptă pe bohemii ce încă mai stăteau pe la vetre, speriaţi de zvonurile că Episcopul de Lubeck vine să-i măture de pe faţa pământului având alături o oaste uriaşă, de neînfrânt… Coloanele de atac erau formate numai din pedestraşi, iar Paul Neurath zâmbi în sinea lui, ştiind că oamenii lui Jiri Mladcek au şanse mari să scape cu fuga, aşa cum prevăzuse Primo. Acum începuseră să se distingă bine feţele atacatorilor şi Neurath merse către unul dintre falconete, orientându-i ţeava către grupul de preoţi de ţară şi bătrâni luptători aflaţi sub prapurii ţesuţi cu fir, care păreau să se constituie într-un veritabil stat major al răsculaţilor. Se vede că nu-s obişnuiţi să se bată cu armele astea moderne, altfel n-ar sta grupaţi în felul ăsta, gândi bătrânul luptător şi pe faţa-i brăzdată de vreme şi de răni i se lăţi un rânjet rău… Când răsculaţii se apropiară la mai puţin de o sută de stânjeni, Neurath ridică braţul înszăuat şi răcni:
– Feuer!
Pe rând, ţevile falconetelor şi apoi ale bombardelor sloboziră moarte şi spaimă. Grupul de căpetenii bătrâne şi preoţi de ţară fu spulberat şi atacatorii se opriră o clipă, descumpăniţi. Câţiva adunară prapurii risipiţi, strigară la coloanele lungi de luptători, îi făcură să strângă rândurile şi imnurile, însoţite de duruitul sinistru al tobelor, se făcură din nou auzite… Neurath înclină din cap către Jiri Mladcek şi acesta îşi porni călărewţii în trap întins. Părea curată sinucidere gestul celor câteva duzini de călăreţi care atacau frontul de mii de luptători, dar atacul lor avu urmări importante. Centrul coloanei se opri, urmat de flancuri şi pedestraşii duşmani începură să se aşeze în careuri, crezând că atacul lui Jiri este doar primul val de călăreţi ce s-ar revărsa peste ei… Scoţând urlete neomeneşti, călăreţii se izbiră de prima linie de infanterişti, apoi la un sunet de corn venit dinspre întărituri, degajară inamicul şi o zbughiră în galop de-a lungul liniilor, dublând flancul stâng al inamicului şi culegând în piepturile cailor linia orizontului. Răsculaţii nu pricepură nimic, crezând că-i vorba de un atac asupra flancului, dar imediat focul artileriei lui Neurath lăsă fâşii lungi de sânge şi moarte în liniile lor centrale. Unii dădură înapoi, alţii, mai puţini zguduiţi de bariera de foc a bătrânului artilerist, o luară la fugă către întărituri, dornici să-i calce în picioare, să-i spulbere, pe cei care le aduseseră atâtea pagube… Uitând de toate sfaturile sau vrând să-şi îmbărbăteze oamenii, Steno dădu semnalul atacului pentru oamenii săi, dar îl urmară mult prea puţini, abia vreo treizeci-patruzeci de infanterişti al căror atac fu slab, uşor de respins. Cel dintâi muri Steno, cu gâtul retezat dintr-o parte într-alta de o coasă, iar Neurath se pomeni înjurând şi blestemând aşa cum n-o mai făcuse de multă vreme… Le făcu semn infanteriştilor să stea pe loc, în vreme ce continua să dea semnalul pentru continuarea salvelor care plecau, una după alta, către valul de atacatori. Şevile frigeau, se înroşiseră, aşa că, în cele din urmă opri tragerea, ordonând tunarilor să bată piroane lungi în ţevile care aveau să devină, astfel, inutilizabile. Luă în mâini un fitil fumegând şi se cocoţă pe o stivă de vutoaie cu pulbere. De acolo începu să-şi îmbărbăteze oamenii care se prinseră într-o încleştare sălbatecă, de sfârşit de lume, cu atacatorii. Ştia că în câteva minute aveau să fie copleşiţi şi când mica întăritură fu plină cu duşmani iar oamenii săi zăceau, aproape cu toţii, sfârtecaţi, Paul Neurath aplecă fitilul aprins către unul dintre butoiaşele cu pulbere care aveau capacul la o parte. Atunci văzură răsculaţii din rândurile din urmă cum arată intrarea în Iad, când o coloană de foc, urmată de un bubuit asurzitor, aruncă peste ei trupurile sfârtecate ale camarazilor şi duşmanilor deopotrivă, făcându-le urechile să ţiuiască şi sufletele să tremure la gândul caznelor de pe cealaltă lume. Pământul părea să nu se mai oprească din tremurat, iar peste capete continua să le plouă cu resturi de membre, sânge, zdrenţe umane, fiare contorsionate şi aşchii de lemn. Teribilul zgomot se auzi cale de multe mile, orpind goana călăreţilor lui Jiri Mladcek. Acesta se închină larg, îşi şterse sudoarea care-i intra în ochi şi-şi bătu armăsarul, cu palma, peste gâtul nervos, acoperit cu spumă. Lângă marginea pădurii, la o jumătate de zi distanţă, Primo simţi pământul cum se zguduie, auzi zgomotul exploziei şi-şi îndemnă oamenii să iuţească pasul. Câştigaseră mai mult timp decât speraseră, iar Neurath le trimisese semnul de care aveau nevoie…

Înţepat şi cu nasul pe sus, convins doar în parte că alegerea făcută de vechii luptători este cea mai bună, Episcopul Jeronimus plecă cel dintâi din tabără. Pe urmă ieşiră cavalerii teutoni conduşi de Manfred von Paulen, care trecură imediat în avangardă. Urmară trabanţii de fier, pedestrimea teutonă, arcaşii ciprioţi şi haiducii sălbatici, apoi grupul căpeteniilor militare. În cele din urmă, ca să fie de ajutor ariergărzii întârziate, de va fi fost nevoie, lăncierii lui Hagen. După ei căruţele cu bagaje, provizii şi răniţii uşor. Cei mai grav vătămaţi sau lipsiţi de şanse rămăseseră în tabără, cu focurile aprinse, în vreme ce pe valul de apărare fuseseră puse momâi cu cioturi de arme sprijinite de ele, astfel că în lumina focurilor sau a zorilor ce urmau să vină să pară că tabăra este păzită de santinele ca de obicei… Primo şi oamenii lui urmau să mai întârzie vreo două ceasuri, apoi tăcuţi ca umbrele, să plece pe urmele trupei în retragere. Virula plecase cu căruţa în care zăcea Rinaldo c-o rană urâtă la şold, acolo unde-i înfipsese coasa un răsculat bohem, dar Francisco, crestat la şold şi-n obraz, nu vrusese să plece cu convoiul, rămânând lângă vechiul lui camarad, aşa cum făcuseră şi Gero cu Lup, împotriva insistenţelor Virulei. În ciuda violenţei atacului şi a lipsei de instrucţie a oamenilor săi, Primo nu pierduse decât şase luptători şi mai avea vreo două duzini de răniţi uşor, dar asta nu conta, ba din contră, ştia că are să-i călească. În schimb, putea să ia pe cine dorea din rândurile pedestrimii nobiliare. Cea care trebuia să rămână, alături de resturile cavaleriei din suita episcopală, lângă tunarii lui Neurath. Alese nouă zdrahoni mai puţin speriaţi decât ceilalţi şi-i dădu pe mâna lui Swigge care-i împărţi în celelalte grupe. Călcând apăsat, cu pletele sure lăsate libere pe umeri, Primo se îndreptă către mica întăritură a artileriştilor, acolo unde-l găsi pe Paul Neurath alături de doi bărbaţi tineri, pe care nu-i cunoştea. Se aşeză lângă ei şi-l lăsă pe artilerist să vorbească:
– Ei sunt cei doi comandanţi ai trupelor care vor rămâne cu mine. Prea multe sfaturi nu pot să le dau, n-am comandat niciodată altceva decât tunurile mele, asta ştiu s-o fac, mai multe nu… Poate că ai să faci domnia ta un plan de bătaie cât de cât mai acătării, ca să nu pierim jalnic, ca nişte proşti…
– Cum vă cheamă şi pe unde aţi mai luptat? întrebă fostul lăncier…
– Eu sunt Steno, spuse cel cu ţinută mai milităroasă, sergent în garda Palatului Episcopal de la Lubeck.
– Ai mai luptat?
– Niciodată, domnia ta! învăţam recruţii să meargă în formaţie, să ţină armele cum se cuvine şi păzeam procesiunile la sărbători să nu se-nghesuie credincioşii prea tare şi să-i supere pe preoţi. Zicând astea, Steno scuipă în ţărâna de la picioare… Până aici n-am mai auzit mugetul tunurilor şi nici n-am văzut atâta sânge vărsat, doar aşa la câte-o execuţie am mai văzut răniţi şi oameni murind…
– Şi tu? îşi pironi Primo privirile în ochii celui de-al doilea bărbat…
– Eu sunt Jiri Mladcek, de lângă Bleznice.
– Bohem?
– Da, familia mea este neam vechi de boiernaşi la drumuri. Eram şapte fraţi şi eu am plecat să-mi caut norocul… La o serbare am crestat cu sabia doi flăci din vecini, de la Straha şi tata m-a gonit la o rudă a noastră, pisar la Episcopul de Lubeck, până avea să se înţeleagă el cu păgubaşii. Cum aveam cal şi sabie şi nu eram ţăran, am fost primit în slujba Episcopului pentru şoale, casă, masă şi o jumătate de ducat pe an…
– Tu îi conduci pe călăreţi?
– Eu, domnia ta!
– Câţi oameni mai ai?
– 83, din care 11 uşor răniţi, dar se pot ţine în şa….
– Acum ascultaţi-mă, am să fiu scurt pentru că oamenii mei mă aşteaptă, trebuie să-i duc… Dacă nu sunt conduşi de nişte molâi, până-n prânz au să vă atace… Când vor ajunge la 300 de paşi, tu Jiri, du-ţi oamenii într-un atac frontal, la trap, grupaţi, ca şi când aţi fi oşteni de meserie. Răcniţi şi coateţi flăcări pe nări, dacă puteţi! După ciocnire, eliberaţi spre flancul vostru drept şi alergaţi grupaţi ca să faceţi front de salvă pentru tunurile lui Neurath. N-au să vă urmărească, crezând că-i o capcană şi nici ei nu sunt obişnuiţi cu focul tunurilor… Galopaţi cinci-şase mile, dar n-o porniţi către noi şi duceţi-vă unde vă va călăuzi Dumnezeu! Feriţi-vă să cădeţi prinşi, căci sunteţi de-un neam şi de-o lege cu ei şi se vor răzbuna cumplit…
– Şi eu cu oamenii mei ce să facem, domnia ta? întrebă Steno.
– Până acum v-aţi crezut soldaţi, acum o să fiţi! Nu te gândi la aşezări sofisticate în formaţii de luptă. staţi lângă tunuri şi când vor intra băteţi-vă ca şi când ar fi sfârşitul lumii. De restul are să aibă grijă Neurath. Dacă nu vă atacă până la sfârşitul serii, scoate-i pe cei care pot umbla şi la lumina nopţii fugiţi. Lăsaţi-i pe cei răniţi aici, oricum n-au nicio şansă… Zicând acestea se ridică odată cu cei trei. Pe cei doi mai tineri îi salută scurt din cap, pe Neurath îl îmbrăţişă şi pletele celor doi se amestecară pentru câteva clipe…
– Acum du-te, domnia ta, rosti tunarul, îmi pare rău că nu ne-am întâlnit în vremuri mai bune…
– Şi mie, Tunarule, dar atunci nu-mi păsa cum se termină un război, intram în el ca-ntr-o beţie, acum lăcrimez pentru fiecare camarad care se stinge… Îşi netezi părul şi-l prinse cu cureaua de piele, pe urmă se răsuci pe călcâie şi plecă la oamenii săi care-l aşteptau. Dădu semnalul şi mica lui trupă se porni la drum fără grabă. N-avea rost să-şi forţeze oamenii, mai ales că drumul se arăta a fi lung şi anevoios. De carâmbul cizmei sale se freca, cu coama zburlită, Lup, lăsat liber de Gero. Într-o latură mergea Francisco cu rasa neagră suflecată deasupra genunchilor noduroşi. Faţa-i era crestată proaspăt de la tâmpla stângă până la bărbie şi umărul rănit îi era prins în feşele legate de Virula. Rozariul atârna dintre degetele mâinii sănătoase. Peste mai puţin de-un ceas aveau să se ivească zorile… După ce merseră o milă, Primo se opri în loc şi se mai uită odată către tabăra în care se vedeau flăcările focurilor pe cale să se stingă. Ştia că dacă nu li se luase urma până acum, vor avea o zi uşoară… Ei, fugarii, nu şi cei care rămăseseră să-i acopere…

- Niciodată! Răcnetul episcopului suna aproape neomenesc în liniştea care-l înconjura. Jeronimus părea posedat, dar ochii bărbaţilor aşezaţi în cerc în jurul său îl priveau liniştiţi, ca unii care văzuseră multe…
– Cum să mă retrag din faţa unor ţărani când am la dispoziţie asemenea trupe de elită cum nu poate avea niciun monarh din Europa în momentul acesta? Cum să nesocotesc ordinul primit direct din partea Cancelariei Sfântului Scaun?
– Eminenţă, am să vorbesc eu, pentru că sunt cel mai bătrân, pentru că în cadrul Ordinului am rang de frate superior şi sunt doar cu o treaptă mai jos decât Eminenţa Ta, iar ceea ce-i viu pe lumea asta nu mă mai sperie de multă vreme… Am văzut atâta moarte şi atâta suferinţă pe Pământ, încât ar trebui să fi murit de mult… În plus, sunt comandant militar şi fidelitatea faţă de comandant înseamnă şi recunoaşterea, cu fidelitate, a situaţiei din teren, iar eu nu pot să mint, nici credinţa, nici părul meu alb, nici sutele de camarazi cărora le-am închis pleoapele pe toate câmpurile de bătaie ale Europei nu mi-ar da voie… Vocea lui Paul Neurath suna atât de limpede şi atât de liniştită încât dădea fiori. Singurele zgomote care se auzeau în jurul cercului făcut de căpeteniile aflate la sfat erau gemetele răniţilor şi murmurele prelaţilor care rosteau rugăciunile de eternă iertare…
– Vorbeşte comandante Neurath! Sper că nu mă vei sfătui şi domnia ta să ne retragem, nu după cea mai clară şi mai spectaculoasă victorie pe care am văzut-o…
– Monseniore, problema care se pune nu este dacă să ne retragem, ci cât de repede o putem face, astfel încât să salvăm cât mai mulţi dintre răniţii noştri, cât mai multe arme de foc şi cât mai multe bagaje. Este drept, astăzi am câştigat într-o confruntare inegală, pentru că oamenii noştri şi eu însumi, am făcut minuni, dar asta nu se poate repeta la nesfârşit… Suntem în teritoriu inamic, Eminenţă, ei vor fi tot mai mulţi, ne vor tăia posibilitatea să ne aprovizionăm, iar noi vom fi tot mai puţini, mai izolaţi şi mai flămânzi. Asta nu e bine… Dacă după atacul cuirasaţilor noştri ar fi fugit, era uşor să-i spârcuim, i-am fi găsit în zilele următoare speriaţi şi adunaţi în grupuri mici, dezorientaţi şi i-am fi ucis pe rând, dar ei s-au retras în tabără în ordine, s-au adăpostit în spatele carelor întărite cu fier şi legate cu lanţuri şi aşteaptă… Le dă mâna s-o facă, Eminenţă, pentru că sunt mulţi, sunt tari şi au fost în multe războaie, de aia nu s-au speriat… Au comandanţi buni, ştiu ce are să urmeze, de asta nu le este frică… Acum au trimis emisari prin satele şi târgurile din jur, aşteaptă întărir, în vreme ce nouă nu ne poate veni nimeni în ajutor.
– Suntem oastea Domnului, aveam cea mai puternică protecţie!
– Parcă aş vrea, Eminenţă, ca acum, la sfârşitul vieţii, să văd oştile de heruvimi, mânuind spadele de foc, călăuziţi de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Cabriel venindu-ne în ajutor, dar n-am să văd minunea asta, aşa cum n-am să-l văd pe Belzebuth ridicându-se împotriva noastră şi scoţând flăcări pe cur…
– Nu huli!
– Nu hulesc, dar în treburile astea eu şi cavalerii aceştia am văzut mai multe decât liturghii a slujit Eminenţa Voastră! Vă mai spun un lucru: am mai participat la războaie civile şi am văzut de ce este gloata în stare; să vă ferească Dumnezeu să cădeţi vi în mâinile lor! Patimile lui Christos ar părea dulci poveşti pentru copii!
– Neurath are dreptate, Eminenţă, glăsui Manfred von Paulen şi vocea sa puternică părea un ciocan uriaş care pică sacadat pe-o nicovală uriaşă. Astăzi dacă n-ar fi fost tunurile lui şi atacul furibund al camaradului Primo, niciunul dintre noi n-am mai fi vorbit la sfatul acesta! Am luptat în atâtea războaie că le-am uitat numărul. În unele am ieşit biruitori, în altele am pierdut, dar niciodată n-am simţit Moartea atât de aproape… Dacă rămânem pe loc, vom rezista o zi, două, trei, poate chiar o săptămână, dar mai mult de atât este peste puterea miracolelor!!! Poate că o să-i mai dăm peste cap, dar curând vor învăţa să ne respingă, iar noi vom fi tot mai puţini şi mai vlăguiţi…
– Putem rezista în spatele întăriturilor, încercă unul din nobilii din suita Episcopului să aducă un argument în plus…
– Putem, domnia ta, dar asta se poate face câteva zile, nu mai mult! Acesta nu-i decât un val de pământ întărit cu ţăruşi ascuţiţi, nu o fortificaţie în toată puterea cuvântului. Este destul ca duşlmanii noştri să ne taie orice cale de comunicaţie, să nu ne mai putem aproviziona şi în două săptămâni ne vor da gata! În vremea asta ei doar vor patrula, fără să piardă niciun om! Dacă am fi fost ceva mai mulţi şi dacă cei din suita dumneavoastră, aşa zişii cavaleri, n-ar fi fost atât de slabi, am fi putut ataca încă din noaptea asta, dar asta nu se poate face cu cuirasaţi; tunetul copitelor grele se aude de la două mile distanţă…
– Adică… vru să suţină discuţia acelaşi nobil din suita episcopală. Urechile i se roşiseră de mânie auzind cum bătrânul comandant teuton arunca toată vina pe spatele celor ce veniseră alături de Episcop…
– Abţine-te, domnia ta! şuieră glasul lui Rigazzo. Dacă ai orgolii, du-te şi manifestă-ţi-le în tabăra duşmană, sunt gata să te însoţesc până acolo… Altfel, sărutaţi tălpile bătrânilor Primo şi Neurath pentru că v-au salvat vieţile!
– Ni le-au salvat, comandante, altfel am fi murit cu toţii! îndrăzni nobilul…
– Nu, nu! Eu vorbesc despre ce s-a întâmplat după confruntarea cu răsculaţii!
– Cum aşa?
– Aşa, bine! Am vrut să vă dau pe mâna haiducilor mei după bătălie. Nu le trecuse beţia sângelui şi meritau şi ei o distracţie, nu!? Dar cei doi bătrâni au zis că puteţi fi de folos… Sunt curios, cum, dar sunt sigur că o să aflu în curând… V-am spus din capul locului că defecţiunea în faţa inamicului şi insubordonarea se pedepseşte cu moartea pe loc!
Episcopul privea cu ochii măriţi de groază către italianul măsliniu care vorbea mângâindu-şi barba subţire cu palmele încărcate de inele. În lumina focului i se părea că priveşte la profilul unui şarpe… Ca să detensioneze atmosfera, i se adresă lui Manfred von Paulen:
– Cum sugerezi s-o facem, domnia ta?
– Ce să facem?
– Să ne retragem?
– Voi vorbi tot eu în locul fratelui von Paulen, pentru că la treburile defensive tot eu sunt cel mai vechi şi mai încercat, spuse Neurath. Peste două ceasuri, când oboseala îi va doborî pe toţi, vor pleca pedestraşii, pe urmă cavaleria grea. În ariergardă vor rămâne oamenii lui Primo, el simte ca şi mine primejdia şi va şti să vă acopere…
Domnia ta şi oamenii mei când veţi pleca? mai întrebă Episcopul.
– Noi, tunarii mei şi cu mine, împreună cu ce a mai rămas din oamenii Emineţei voastre, vom rămâne în fortificaţiile artileriei. Aici veţi lăsa răniţii gravi şi focurile aprinse, ca să-i potolim. Tunurile nu se pot retrage în grabă, v-am încetini, dar vreo câteva ceasuri putem rezista şi-i mai putem împuţina. Va fi destul ca să vă îndepărtaţi cât mai mult… Bătrânul ăştean vorbise atât de liniştit încât dădea impresia că vorbea despre altcineva, dar toţi cei care urmau să plece ştiură că-l auzeau pentru ultima oară…

Stăteau pe o ridicătură uşoară, chiar într-o latură a taberei lor, cealaltă fiind sprijinită pe malul râpos al Otavei. Se auzeau uneltele servitorilor şi ale geniştilor care ridicau întărituri serioase din valuri de pământ, cu şanţuri. Ridicăturile erau întărite cu împletituri din răchită şi pari ascuţiţi, înfipţi bine în coasta valurilor. Episcopul şi cei din suita sa ceruseră ca tabăra să fie întărită chiar în jurul ridicăturii pe care stăteau acum, dar Hagen, aprobat de Rigazzo şi von Paulen se opusese cu vehemenţă:
- Monseniore, în ce priveşte treburile războiului vă rog să ne lăsaţi pe noi să decidem. Apa este mai importantă decât priveliştea, iar noi s-ar putea să ne aflăm în faţa unei confruntări mai lungi şi mai dure decât ne-am fi dorit. Aici, în timpul bătăliilor, vom instala artileria lui Neurath şi vom stabili un punct de observaţie. Pentru asta vom întări colina asta…
- N-ar fi mai bine să instalăm aici punctul de comandă? încercă Episcopul Lubeckului, Jeronimus.
- Nu, Eminenţă! Comanda o vom exercita de pe valul nostru de pământ. Artileria este mai bine să stea într-o parte pentru ca ghiulele să nu zboare pe deasupra oamenilor noştri. Caii se sperie uşor…
- Dar acolo nu vor fi apăraţi tunarii şi armele grele…
- Îi vor apăra oamenii lui Primo! încheie Hagen disputa privindu-şi drept în ochii miraţi bătrânul luptător. Aşadar prima sa misiune era deja stabilită. În noaptea caldă, cu cerul spuzit de stele, priveau de pe colina pitică la multele focuri ale inamicilor şi vedeau, cu strângere de inimă, că pojarul era mult mai întins decât bănuiau. Sigur că acolo, în tabăra duşmană, erau şi mulţi servitori, multe femei, dar cu toate astea simţeau că numai printr-o minune puteau rezolva rapid situaţia grea în care se găseau. Chiar înainte de miezul nopţii tunurile fură aduse şi aşezate în lăcaşuri. Neurath îşi puse oamenii la treabă ca să aşeze parapeţi şi duse căruţele cu pulbere în spatele colinei, în timp ce ghiulele ordonă să fie aşezate în piramide lângă piesele de artlerie. Se cunoştea priceperea din tonul măsurat al vorbelor, din calmul evident şi din mulţimea amănuntelor pe care nu le neglija. Comandanţii plecară, rămânând doar Primo alături de tunari. Îl repezi doar pe Gero, însoţit de Lup, să-i cheme oamenii şi pe Virula. Sosiră cam într-un ceas, în zgomot de paşi şi scârţâit de roţi de căruţă…
- Ştiam eu, diavol bătrân, că ai să mă duci drept în iad, se auzi glasul ascuţit al Virulei şi vorbele bătrânei stârniră hohotele de râs ale soldaţilor. Primo şi Neurath îi fură recunoscători vivandierei pentru că veselia era în măsură să-i destindă pe oşteni şi să facă uitată şi spaima şi oboseala.
- De ce în iad, Virula? întrebă capelanul Francisco care venise şi el alături de oamenii lui Primo.
- Păi tu cum ai numi locul unde pute a pucioasă, trăzneşte ca la Judecata de apoi şi focul şi moartea sunt stăpâne? îi răspunse bătrâna stârnind şi mai mult veselia oamenilor.
- Tu de ce n-ai rămas cu trupa? îl întrebă Primo pe Francisco.
- Acolo sunt atâtea sutane aduse de Episcop, încât oamenii noştri au să se sufoce de atâta miros de tămâie. Am crezut că e mai multă nevoie de mine aici, cineva trebuie să vă închidă şi vouă ochii şi să vă dea ultima binecuvântare…
La ordinul lui Primo, Dighenis Volomides şi treizeci din oamenii lui luară burdufurile uriaqşe din piele şi plecară la Otava să le umple cu apă. Lângă tunuri fură instalate hârdaie cu apă veche, de ploaie, stătută, care să fie folosită la stingerea eventualelor incendii şi să răcească ţevile tunurilor. Ceilalţi oameni din trupa lui Primo porniră să-i ajute pe artilerişti şi pe servitori la întărituri. Virula se apropie de cei patru servitori care trebăluiau pe lângă cazanele mari, cu fiertură, preluând comanda bucătăriei de campanie. Îşi suflecă poalele ca să se mişte mai uşor şi în hohotele de râs ale oamenilor începu să-şi exercite comanda pe care şi-o asumase cu de la sine putere:
- Puneţi bucăţile de slănină în fiertură, trepăduşilor, ca să aibă oamenii snagă mâine dimineaţă şi nu vă zgâiţi la ciolanele mele bătrâne, că aţi văzut şi lucruri mai frumoase! Dacă ăsta-i ultimul lucru pe care-l vedeţi în viaţa voastră ticăloasă să vă bucuraţi, căci vedeţi cele mai râvnite picioare care au călcat vreodată într-o tabără militară. Nu căsca gura, muceo, îi strigă unui servitor tânăr, cu tuleiele abia mijite, că astea au răpus mai mulţi luptători adevăraţi de câte rugăciuni ai rostit tu…
- Nu huli, Virula, că mâine poate fi ultima zi şi pentru tine, nu doar pentru el… încercă Francisco să domolească verva vivandierei…
- Şi tu te uiţi cu jind, păcătosule, aşa cum te uitai şi când aveai ouă între pcioare şi nu înlocuisei sabia cu psalmii latineşti din care nici nu pricep nimic!
Sfada veselă continuă în vreme ce aburii îmbietori se ridicau diun cazane şi oamenii continuau să muncească supravegheaţi de Swigge. Neurath şi Primo se aşezaseră pe doi butuci chiar pe vârful colinei, cu Gero, Lup şi Francisco alături. Tunarul bătrân întinse mâna către lupan, acesta mârâi, zburli coama şi-şi dezveli colţii, dar bătrânul, cu o mişcare fulgerătoare, răsuci mâna noduroasă şi apucă fiara de după ceafă. Cu cealaltă mână începu să mângâie lupul sub bărbie, domolindu-l. Gero îl privea uimit…
- Toate au un înţeles, flăcăule. Eu sunt cel care îngrijeşte şi dresează câinii Ordinului pentru vânătoare şi pentru luptă. Ăsta-i un lup pe cinste, dar îndemnul şi hrana trebuie să vină de la tine. Tu eşti singurul lui stăpân, pentru tine se va bate şi va muri dacă-i ceri. Zicând acestea, dădu drumul fiarei şi scoase din cingătoarea lată, înflorită cu ţinte de argint, un stilet lung şi subţire, în teacă de lemn ornată cu flori din alamă. Întinse arma către Gero şi la nedumerirea şi surpriza plăcută din ochii lui răspunse:
- Stăpânul unui astfel de luptător nu poate sta neînarmat, iar tu ai şi datoria să-l aperi, aşa cum va face şi el pentru tine când va fi nevoie. Bucuria copilului însenină şi privirile oştenilor bătrâni, în vreme ce Francisco mestecă în barbă cuvintele unei rugăciuni pe care numai el o pricepea. Când treburile fură isprăvite, Neurath
şi Primo rânduiră străjile şi oşteni şi servitori cu burţile pline se culcară. Până la revărsatul zorilor mai puteau prinde două-trei ore de somn bun…
Soarele se ivi deasupra orizontului cu luciri sângerii, vântul uşor aducând dinspre tabăra duşmană muzica imnurilor religioase. Se vedeau prapurii şi se simţea mirosul de tămâie, în vreme ce trupele ieşeau în ordine dintre şirurile de care şi se aliniau în ordine de bătaie. Ascultau în genunchi slujba oficiată de Episcop şi prelaţii care-l însoţeau, în vreme ce Francisco, cu rozariul între degetele uscăţive şi ochii închişi, murmura litania sfântă. Când se ridică, îi binecuvântă pe toţi şi oamenii se ridicară privind către tabăra lor. Pe valul de pământ se vedeau Hagen şi şi Rigazzo, Episcopul şi câţiva nobili, cu toţii aşezaţi sub flamuri, privind infanteria care ieşea din întărituri. În centru, la două sute de stânjeni în faţa taberei, se rânduiră arcaşii ciprioţi, iar în spatele lor infanteria nobiliară. Pe flancul stâng, apăraţi din stânga de apa Otavei, pedestrimea teutonă, iar în cel drept, cel mai aproape de colina lor şi de tunuri, trabanţii de fier. Sălbatecii haiduci ai lui Rigazzo îşi formară liniile la cincizeci de stânjeni în spatele frontului. Primo îşi alinie şi el oamenii în formaţie de bătaie, cu rândurile strânse, îmbărbătându-i, zâmbindu-le, cu spada uriaşă pusă de-a curmezişul pe spatele lat şi securile de berseker în mâini. Îşi simţea oamenii neliniştiţi, încordaţi, dar ştia că toate astea vor dispărea atunci când îi va pune în mişcare. Spera să aibă parte de o confruntare, oricât de neînsemnată, altfel văzând grozăviile bătăliei puteau să-şi piardă curajul. În flancul stâng îl aşezase pe Dighenis Volomides, în cel drept pe Swigge. Lângă cel din urmă stăteau şi Francisco şi Virula şi Gero cu Lup.

Cu doar trei zile înainte de a ajunge la Stakowice pe Otava, semnele ostile se arătară. Nu mai întâlneau nici ţipenie de sătean şi patrulele trimise în cercetare sau pentru strângere de furaje şi de hrană trebuiră întărite, pentru că dispăreau înghiţite parcă de ceaţa ce se ridica din câmpiile umede. Marşurile îşi scurtară etapele, Rigazzo şi Hagen opunându-se nerăbdării Eminenţei sale, Episcopul de Lubeck, de a se confrunta cu răsculaţii. Motivau că o confruntare cu efective complet necunoscute, cu proprii soldaţi obosiţi, le-ar fi fost fatală şi hotărâră ca în fiecare seară să întărească tabăra cu şanţuri şi să dubleze străjile. Chiar în seara de dinaintea ultimei etape de marş, după ce focurile începuseră să se stingă şi somnul îi cuprinsese pe toţi cei din tabără, străjile dădură alarma. Soldaţii se echipară în grabă şi luară armele aflate la îndemână. Comandanţii îi rânduiră rapid, în linişte şi cu fermitate. numai dinspre locul în care erau campaţi oamenii care veniseră cu Episcopul se auzea zarvă mare, novicii în cele ale războiului nedescurcându-se pe întuneric şi strigându-se unii pe alţii ca să-şi găsească locurile în formaţie. Norocul îi ajută, însă, pentru că se dovedi că cei care le tulburaseră liniştea erau prieteni, nu duşmani. Deşi erau puţini, Hagen şi Rigazzo îşi simţiră inimile pline de bucurie când îi văzură. Mai întâi de toate că nou-sosiţii aduceau cu ei piese de artilerie, iar în căruţele grele, ale căror roţi lăsau urme adânci în lunca jilavă a Otavei, se ghicea belşugul butoiaşelor cu pulbere şi mulţimea ghiulelelor. Erau cinci falconete uşoare şi patru bombarde grele la care boii cu coarne lungi opinteau din greu în hamurile de piele. Comandantul artileriei era Paul Neurath, cunoscut luptător de pe toate câmpurile de bătaie şi de la toate asediile din centrul şi estul Europei creştine. Trecuse de şaptezeci de ani, dar îşi ducea cu mândrie pletele albe de pe capul asprit ce se afla deasupra trupului de uriaş. Tunurile îi erau însoţite de 250 de infanterişti tari ca fierul şi uniţi ca un zid de fortificaţie. Lăncile lungi şi grele ieşeau ca nişte ţepuşe monstruoase deasupra trupurilor acoperite complet de fier, scuturile triunghiulare lungi şi grele le stăteau prinse pe spinările late, iar la şolduri le atârnau paloşe late, nu foarte lungi, pentru lupta de aproape. Paşii lor răsunau ca un tunet înfundat, ameninţător, pe pământul moale. Cei din urmă din coloană erau 64 de cavaleri, toţi unul şi unul, ce călăreau scară la scară, având trupurile acoperite de zalşe grele, capetele acoperite de coifuri cilindrice, doar cu o fantă subşire pentru ochi, cu panaşe negre. unul singur avea panaş alb, cu toţii purtând peste zale rase albe cu crucea roşie sau neagră brodată pe piept şi pe spate, la fel cum era zugrăvită pe scuturile masive. Călăreţul cu panaş alb descălecă şi se apropie de grupul comandanţilor. Ajuns în faţa Episcopului de Lubeck îngenunche şi-şi scoase coiful greu, dându-şi pe spate capişonul zornăitor de zale. atunci văzură că avea, ca şi Paul Neurath, pletele complet albe…
- Monseniore, ne-am grăbit să dăm urmare scrisorii trimisă de Cancelaria Papală. Suntem Fraţii Teutoni din Konigsbergh, iar eu sunt comandantul trupelor, Manfred von Paulen.
- Cel care a luptat la Tanneburg? întrebă Episcopul Jeronimus.
- Chiar dacă număr 72 de ani bătuţi pe muchie, acela a fost, totuşi, nobilul meu tată! Mai vreau să spun că tata n-a luptat contra armatelor polone şi a celorlalte hoarde slave, acolo unde fraţii Juningen, Marele Maestru şi fratele său Ullrich, precum şi Conrad von Lichtenstein şi alte sute de fraţi ai noştrii au fost măcelăriţi, pentru că fusese trimis să apere Marienburgul a cărui citadelă n-a predat-o, ţinând stindardul teuton pe ziduri până la sfârşit. Da, noi suntem soldaţii Ordinului Teuton şi am venit să vă ajutăm în războiul contra schismaticilor.
- Sunteţi cam puţini şi… cam bătrâni, frate întru credinţă…
- Soldaţii sunt dintre cei mai tari din lume, dar noi, fraţii teutoni, suntem bătrâni pentru că spiritul cruciadelor a murit, iar tinerii nu se mai înghesuie să ni se alăture. Cine să prefere o viaţă plină de privaţiuni şi de duritate, a cărei singură bucurie este jertifirea pe câmpurile de luptă, în numele Mântuitorului unei vieţi liniştite prin burgurile întărite sau în satele îndestulate? La noi avansările vin numai foarte târziu, iar recunoaşterea se află numai pe câmpul de luptă… Mă uit la cavalerii bogat îmbrăcaţi din suita Eminenţei tale şi nu văd niciunul să fi atins jumătatea vârstei mele, cu toate astea sunt bogaţi şi nepăsători…
Rigazzo îi aruncă o ocheadă veselă lui Hagen care-i răspunse la fel. Într-o latură, Primo îi studia pe nou-sosiţi şi lângă genunchiul său, stătea chircit, ţinându-l pe Lup de coama zburlită, Gero care privea cu ochi hulpavi la zalele şi armele bătrânului cavaler îngenuncheat.
- Fiţi bineveniţi, domniile voastre, acum găsiţi-vă loc de odihnă pentru că dimineaţă vom porni să întâlnim răsculaţii… Întindeţi-vă corturile unde găsiţi loc.
- Eminenţă, nu e timp pentru întins corturi. vom înopta lângă caii noştri şi vom aprinde focuri să ne pregătim cina. Am făcut etape lungi ca să vă prindem din urmă şi să nu vă lăsăm singuri în faţa duşmanului. Văd că aveţi şi soldaţi de meserie şi asta-mi umple sufletul de bucurie, căci confruntarea va fi mult mai grea decât socot capetele înfierbântate de la Cancelaria Papală. Sfântul Părinte nu ştie ce ne aşteaptă aici, altfel aţi fi fost de două-trei ori mai mulţi. Ştiu că oamenii mei sunt puţini şi nu numărul lor va înclina balanţa victoriei către tabăra noastră, dar suntem mai învăţaţi cu războiul şi moartea decât cu lingura care ne însoţeşte adăpostită în carâmbul cizmelor şi nu ştim să dăm înapoi, aşa că de-un folos sunt sigur că vom fi.
Rigazzo veni şi-l ridică de subsiori pe bătrân, privi în ochi de-un albastru limpede şi glăsui:
- Dacă oamenii tăi sunt la fel de tari ca tine, nici nu contează numărul lor. Câţi duşmani ne aşteaptă şi ce fel de luptători sunt?
- Din ce ştiu de la ţăranii pe care i-am interogat, de la fugari şi de la iscoade, vom avea de înfruntat între 8 şi 10 mii de luptători buni, căliţi în multe confruntări de pe întinsul Sfântului Imperiu. au comandanţi buni, din mica nobilime bohemă, dar au şi un dezavantaj: n-au o căpetenie, ci sunt conduşi de mai mulţi căpitani. La arme stau mai prost, sunt de strânsură, dar le mânuiesc cu pricepere şi nu sunt simpli glotaşi. Avantajul lor este că sunt bine aprovizionaţi, spre deosebire de noi, care va trebui să ne descurcăm cum vom putea, pentru că aici suntem în teritoriu inamic chiar dacă suntem pe pământul Sfântului Imperiu German.
Cuvintele bătrânului nu conveniră celor din suita episcopală şi acelaşi cavaler care-l înfuriase pe Rigazzo la Grofenau rosti zeflemitor:
- Se vede că anii au adus nu doar albeaţa pletelor, ci şi frica, domnia ta, altfel nu pricep cum poţi zugrăvi situaţia atât de sumbru…
Saltul lui Rigazzo fu fulgerător, născând un zâmbet rău pe faţa lui Primo, care văzu cum subţiraticul mercenar retează cu o singură mişcare a jungherului ce-i apăruse în palma stângă urechea guralivului cavaler.
- Când vorbesc bărbaţii despre război, măgarii trebuie să tacă, altfel rămân fără urechi! şuieră vocea italianului care acoperi exclamaţiile de uimire ale oamenilor din suita Episcopului. Măcar acum ştim ce ne aşteaptă…

Într-a treia seară de popas, când instrucţia era aproape pe sfârşite şi dinspre tabără se simţea mirosul fierturilor ce clocoteau în cazanele vegheate de servitori şi de femeile convoiului, se auziră trompetele şi orizontul fu luminat de culorile convoiului ce se apropia. Se aliniară la intrarea în tabără, cu armele ţinute strâns în mâinile bătătorite şi cu sudoarea curgându-le pe sub pieptarele de piele întărită cu fier sau pe sub platoşele grele. Hagen şi Rigazzo, însoţiţi de ofiţeri, îşi duseră armăsarii nervoşi în centrul formaţiilor de luptă şi se aşezară sub flamuri. Când convoiul se apropie la câţiva zeci de stânjeni, Gero care-l ţinea strâns pe Lup de coama zburlită, glăsui către Primo:
– Ce de-a boieri şi ce haine frumoase!
Bătrânul luptător zâmbi în barbă, clipi des ca să îndepărteze un fir de sudoare ce i se scurgea de-a curmezişul frunţii drept în ochiul stâng şi răspunse:
– Bogaţi, da’ slabi. La prima încleştare serioasă ai să le vezi doar dosurile învelite în mătase…
În fruntea coloanei, sub flamuri împodobite cu cruci roşii şi negre, stătea comod în careta scumpă Episcopul de Lubeck. De-o parte şi de alta a portierelor atelajului călăreau cavaleri cu priviri viforoase, acoperiţi de mătăsuri, blănuri, aur, argint şi oţeluri scumpe. În urmă veneau 600 de infanterişti de curte nobiliară şi aproape 200 de călăreţi ce nu puteau păstra formaţia, fiind alcătuiţi din cete de strânsură ale nobililor. Oaste de paradă, fără instrucţie şi fără disciplină. Mulţi dintre ei, în ciuda ţinutelor marţiale, nu participaseră la nicio bătălie, iar ostaşii se ocupaseră cu paza curţilor nobiliare. Episcopul Jeronimus al Lubeck-ului coborî din caretă, făcu semnul crucii asupra trupelor şi steagurilor, apoi se îndreptă către căpeteniile care descălecaseră. Aceştia primiră binecuvântarea şi împreună inspectară trupele de mercenari, prelatul arătându-se mulţumit de ceea ce vedea. Se îndrepatră apoi către tabără, iar Hagen convocă sfatul căpeteniilor peste un ceas, sfat la care fu poftit şi Primo. Bătrânul merse la căruţa unde-l aştepta Virula, alături de Gero şi de Lup, se spălă până-n brâu cu apă rece, adusă din Itz, îşi scimbă cămaşa şi pieptarul, ăşi strânse părul în coadă groasă la spate şi-şi luă în mâna dreaptă spada lui uriaşă.
– De-acum gata liniştea şi huzurul… îngăimă Virula, iar Gero o privea deja neliniştit. Copilandrul nu mai arăta sălbatic, aşa cum îl găsiseră în marginea drumului. Nici privirile nu le mai avea speriate, iar obrajii i se coloraseră datorită apei cu care-i spălase, a clăii de păr ţesălată de Virula şi strânsă cu o panglică, într-o coadă lăsată pe spate, asemeni lui Primo, dar şi a hainelor curate ajustate de mâna meşteră a Virulei pe măsura lui.
– Nu mai boci Virula! Pentru necazuri suntem aici, să nu crezi că ne-am pornit la vreo preumblare. Nu mai boci, ai să sperii copilul… Pe urmă plecă cu paşi mari, apăsaţi, către centrul taberei, acolo unde şi Episcopul de Lubeck îşi ridicase cortul din mătase stacojie şi unde avea să se ţină sfatul. Găsi căpeteniile strânse acolo, iar el se aşeză într-o lature, avându-l vecin pe unul dintre ofiţerii lui Rigazzo. Curând, Monseniorul Jeronimus li se alătură şi vorbi cel dintâi:
– Domniile voastre, mă bucur să mă aflu în mijlocul vostru! Mâine, după ce vom oficia Sfânta Liturghie, vom porni către Strakowice, pe Otava, şi-i vom încolţi pe schismaticii bohemi. Avem datoria să retezăm capetele hidrei eretice spre slava Sfintei Noastre Biserici şi din ordinul Papei… Pentru treaba asta cred că suntem destui, în fond ne vom confrunta cu nişte ţărani…
– Care sunt, oricum, mai buni decât amărâţii pe care i-aţi adus să ni se alăture, mârâi Rigazzo.
Unul dintre cavalerii din suita Episcopului îl privi sfidător pe mercenar şi duse mâna la spadă.
– Stai liniştit, domnia ta, n-am mâncat atâţia berbeci câţi amărâţi ca tine am trimis pe lumea cealaltă. N-am spus-o ca să te jignesc, ci ca să ştim exact cu ce ne confruntăm. N-am mai luptat în războaie religioase, dar am auzit că sunt cele mai rele şi nu ştim cu cine ne vom bate. Spuneţi că sunt ţărani? Or fi, dar dacă au pus mâna pe arme, sunt disperaţi, vor să-şi apere familiile, pământul şi credinţa, iar dacă au şi comandanţi învăţaţi cu luptele, ne va fi mult mai greu decât putem bănui acum. Aţi auzit vreodată sunetul coaselor pe gâtlejurile înzăuate. Mi-a povestit un om de-al meu cum este, luptase în Flandra, şi chiar după mulţi ani se încrâncena carnea pe el când îşi aducea aminte. Poate bărbatul acela să fi participat la astfel de lupte, el ne poate desluşi la ce să ne aşteptăm. Zicând acestea, arătă cu mâna dreaptă încărcată de inele către Primo… Încurajat de privirea lui Hagen, Primo se ridică, privi roată adunarea de bărbaţi şi începu să vorbească:
– Am luptat pe Pământul Sfânt, am luptat pe zidurile Constantinopolelui, am luptat în Flandra răsculată şi-n Navarra şi-n castilia şi Catalunia, împotriva sarazinilor. Nu mai mi-e frică de nimic, dar aşa cum spune comandantul Rigazzo, nu simt nicio plăcere când mă gândesc la coasele şi ferocitatea ţăranilor. Din ce ştiu eu, bohemii sunt luptători pricepuţi, s-au călit în războaie şi au obiceiul să meargă la luptă cântând imnuri religioase, iar comandanţii şi-i aleg din mica nobilime, oameni pricepuţi şi-n lupta de aproape şi în strategie. Au luptat în toate armatele pământului, fiind cunoscuţi şi respectaţi pentru îndemânare şi disciplină. Dacă-s câteva sute, dacă-i luăm prin surprindere, îi spulberăm, dacă-s mai mulţi ca noi…
– Domnia ta sugerezi să ne furişăm, chiar dacă luptăm sub Flamura Sfântului Scaun?
– Singura tactică bună şi lipsită de batjocură este aceea care te duce la victorie! încheie bătrânul luptător după care se aşeză cu spada uriaşă aşezată pe genunchi. Cu coada ochiului prinse privirile recunoscătoare pentru cele spuse ale lui Rigazzo şi Hagen şi pe cele admirative ale celorlalţi ofiţeri.
– Câţi răsculaţi vom întâlni, Monseniore? întrebă Hagen cu glas liniştit.
– Oamenii noştri ne-au trimis rapoarte cum că sunt 3-4 mii de răsculaţi, rosti prelatul, reducând la jumătate numărul care-i fusese adus la cunoştinţă.
– Va fi greu, dar nu imposibil, continuă mercenarul. Totul este ca, la vremea potrivită, să lăsaţi lucrările de război doar în seama noastră, altfel nu avem nicio şansă. O să ne bizuim pe priceperea noastră, pe tăria oamenilor noştri, pe surpriză şi pe Voia Domnului îndulcită de rugăminţile voastre. Oamenii pe care i-aţi adus trebuie să ştie că orice act de nesupunere duce la pedeapsa cu moartea, pe loc, la fel şi defecţiunea în faţa duşmanului. Acum să ne pregătim, de mâine avem treabă. Ofiţerii se ridicară şi Episcopul îi binecuvântă pe fiecare parte. Primo plecă încruntat către căruţele unde-l aşteptau oamenii lui…

Vara îşi intră pe deplin în drepturi chiar în timpul călătoriei pe Dunăre, de la Ulm la Deggendorf, care dură două săptămâni. Bărcile şi şeicile lungi, plus vreo două duzini de plute duseră trupele spre este într-un exod militar nemaivăzut de ţăranii care-i priveau de sub desişul pădurilor uimiţi de revărsarea aceasta de moarte pe apele pe care le ştiau atât de liniştite. Debarcarea se făcu în ordine, deşi nu lipsiră accidentele inerente unei astfel de operaţiuni. Un cal speriat se ridică în două picioare, speriindu-i pe ceilalţi, dar grăjdarii îi potoliră la timp. Numai un paj al lui Rigazzo se alese cu rotula zdrobită de copitele uriaşului armăsar. Nu aşezară tabără cu şanţuri şi întărituri, doar căruţele pedeştrilor şi servitorilor fură ordonate într-un inel strâns în jurul locului de popas pe care nici corturile nu fură ridicate. Îi aşteptau alte etape de marş istovitor, dar animalele erau odihnite şi oamenii dornici să-şi dezmorţească oasele şi muşchii după ce zăcuseră două săptămâni în ambarcaţiunile incomode. Primo îl trimise pe Swigge împreună cu zece oameni să caute în crângurile din jur tulpini drepte de 5-6 stânjeni şi nimeni nu pricepu la ce-i folosesc cele două duzini pe care oamenii le aduseră la focul său târziu în noapte. Bătrânul luptător îşi puse oamenii să înlăture cu grijă crengile de pe tulpinele alea şi împărţi câte una la fiecare grupă de nouă oameni. pe celelalte le împărţi la căruţele de bagaje, astfel încât să fie la îndemână. În zori tabăra fu ridicată şi trupele se încolonară pentru marş. Atunci se văzu folosul prăjinilor. Aliniaţi în rânduri de câte nouă oameni, cu calabalâcul rostuit pe spinările late, foştii servitori care formau proaspăta ceată de pedeştri a lui Primo ţineau în palma dreaptă armele şi cu cea stângă, la nivelul pieptului, sprijineau prăjina care trecea de la un capăt la altul al rândului. În felul acesta erau siliţi să-şi potrivească paşii cu ceilalţi, să menţină ritmul şi să se obişnuiască cu faptul că depindeau unul de celălalt. Cu pletele sure strânse în coadă la spate şi barba rotunjită din foarfece de Virula, îmbrăcat cu un pieptar lung din piele de bivol, acoperit cu bumbi deşi de metal, fostul lăncier mărşăluia în flancul trupei sale ca un comandant încercat ce era. Spada enormă era prinsă în curele de-a curmezişul spinării sale uriaşe. Oamenii săi se simţeau puţin ruşinaţi, crezând că oştenii încercaţi au să-i ia peste picior pentru neştiinţa lor în treburile ostăşeşti, dar într-o dupăamiază răcoroasă, când traversau un pas din munţii Sumava, înainte de a intra în Pădurea Bavariei, îl văzură pe Rigazzo stând, cu cei din statul său major, călări, pe marginea drumului, cu privirea aţintită asupra fiecărui şir de luptători. Când trecură prin dreptul lui, îl văzură cum le cercetează atent rândurile şi sprânceana dreaptă i se ridică la vederea prăjinilor, apoi îl fixă pe Primo cu privirea sa întunecată şi capul i se plecă într-un salut respectuos adresat bătrânului luptător. Acesta duse pumnul drept în dreptul inimii într-un salut ca de la egal la egal şi tălpile servitorilor bubuiră în acelaşi ritm, ca ale unor soldaţi încercaţi. De atunci, în fiecare seară, sub privirile curioase ale multor luptători încercaţi, cei 81 îşi dădură tot mai mult silinţa să dobândească mişcările şi şiretlicurile pe care Primo nu ostenea să le împărtăşească. Ba chiar auziră multe voci ale soldaţilor cu experienţă care spuneau că nu văzuseră niciodată o instrucţie atât de dură… La jumătatea lunii iunie, când ieşeau de sub poala pădurilor pe care le credeau nesfârşite, văzură în marginea drumului un copilandru care ţinea în braţe un căţelandru de lup. Sălbăticiunea se zbătea în braţele copilandrului, dornic să scape şi să se apropie de convoi. Câinii care însoţeau coloana se repeziră către cele două suflete, stârniţi de mirosul de fiară şi cei doi ar fi sfârşit hărtăniţi de colţii zăvozilor pe jumătate sălbăticiţi dacă Primo nu i-ar fi gonit cu lovituri puternice de picior, care schilodiră vreo doi dulăi mai căpoşi. cu mâna dreaptă îl ridică pe puiul de om ce nu voia să dea drumul lupanului şi-l duse în căruţa Virulei în timp ce fiara cu coama zburlită şi colţii dezveliţi mârâia pe oricine se apropia de puiul de om. La popasul de seară le aflară povestea.
- Gero mă strigau ai mei şi cred că am treisprezece ani. Ciuma de anul trecut a lăsat satul aproape pustiu şi eu am fugit în pădure, unde m-am împrietenit cu Lup. Atunci era un biet puiandru, speriat ca şi mine. Probabil că mama lui fusese ucisă, sau îl părăsise, iar el nu mai avea haită. Vânăm împreună iepuri şi şoareci de pădure, eu mai ştiu şi ciupercile de mâncat şi fructele care nu-mi fac rău, dar Lup nu se-atinge de ele. Mâncare dintr-asta bună n-am mâncat niciodată spuse el privind către Virula care, măgulită, îi mai umplu odată blidul şi-i întinse un codru de pâine de orz, tare şi neagră. Gero muie o bucată de pâine în zeama cenuşie, în care se vdeau câteva bucăţi de napi şi o-ntinse către lupanul care-o mirosi atent înainte de-a o înghiţi hulpav.
- De-acum o să rămâneţi cu noi, spuse blând Virula şi de foame n-o să mai răbdaţi. În vocea ei se simţea o dragoste pe care n-o avusese niciodată. Primo îşi înmuie faţa cu un zâmbet.
- Şi-o să înveţi să te baţi, ca să nu-ţi mai fie frică de nimeni şi de nimic pe lumea asta…
- E crud, încercă Virula să strâmbe hotărârea tovarăşuului său, până mai creşte mai bine ar învăţa Psalmii de la Francisco…
- E destul un capelan la trupele astea rupse Primo încercarea femeii, iar ea ştiu că hotărârea era luată. Fu mirată să vadă lucirea de bucurie din ochii copilului care era cuprins de-un soi de extaz la atingerea armelor de luptă.
- Încă un ucenic al morţii mai mormăi ea şi nu-i plăcu deloc rânjetul lui Rinaldo, cel care la toate popasurile venea la focul lor.
La vremea prânzului zilei următoare văzură acoperişurile roşii sau brune ale orăşelului Grofenau sprijinit cu coasta pe apele plumburii ale Itz-ului şi îşi făcură tabără întărită la marginea târgului. Rigazzo trimise o trupă de douăzeci de haiduci să ceară provizii judelui, iar mercenarii aflară că aici urmau să aştepte alte trupe şi alte ordine. De aici încolo intrau sub zodia Războiului…

Lama lungă, albăstrie, se plimba condusă de braţele lui Primo pe piatra ce se învârtea ameţitor mânată de talpa sa mare care apăsa pedala tocilei. Cu palma stângă pipăia tăişul şi lama, astfel încât să nu rămână asperităţi. Cu coada ochiului trăgea la cei 81 de slujitori pe care-i alesese şi care stăteau roată în jurul său, aşezaţi pe tăpşanul din faţa căruţei sale. Cu buricul degetului mare de la mâna stângă mai cercetă odată tăişul şi-mulţumit-îşi luă talpa de pe pedala lungă din lemn. Era o armă neobişnuită, incomodă în luptele de aproape, incomodă pentru luptătorii de statură medie, dar devastatoare în braţele uriaşe ale bătrânului luptător, atunci când şarja era de neoprit şi tunetul copitelor grele se amesteca cu strigătele de deznădejde sau cu urletele neomeneşti ale oamenilor din dreapta sa. Pe asta o păstrase şi două securi de berseker, oamenii-lupi din nordul îndepărtat, care aparţinuseră lui Skalge, sălbaticul tată al lui Flagel. Şi-l aminti pe vikingul cu păr gălbui roşcat şi ochi albaştri, cu pletele şi barba împletite în cozi, cu voce tunătoare şi mişcări iuţi. Lui i-l încredinţase pe fiul său, ca să-l facă luptător şi să-i cinstească numele. Uriaşul Flagel purta şi acum, peste armură, mantia din piei de lup a tatălui său… Skalge murise aşa cum trăise, sălbatec, răspândind groază în jur, cu ambele securi în mâini şi urletul oprit în gâtlej de cele două săgeţi de arbaletă trimise de apărătorii Paviei. Coborâseră în Italia, în dobândă, după un an păgubos, când abia îşi refăcuseră trupa după dezastrul de la Constantinopole… Şi Flagel şi securile erau întregi, moştenirea neatinsă… Se ridică şi îi studie expert pe cei 81.
- Nu sunteţi luptători, dar veţi deveni. Dacă nu…, veţi muri, aşa că acum mai puteţi da înapoi. După aceea, nu! Cât veţi sta sub porunca şi puterea mea, niciunul nu are voie să sloboadă primul strigătul de luptă! Nu sunteţi luptători, nu ne vom baza pe măiestria voastră, pentru că încă nu o aveţi şi atunci ne vom bizui doar pe ferocitatea dată de spaimă, aşa că vom intra în luptă fără să scoatem un sunet. Doar după ce voi slobozi eu strigătul de luptă puteţi să răcniţi… Cum te cheamă? îl întrebă pe unul înalt şi uscăţiv dar noduros…
- Dighenis Volomides.
- Grec?
- Romeu…
- Care-i diferenţa?
- Romeii sunt poporul născut din unirea grecilor cu romanii, stăpânitorii Bizanţului…
Primo lăsă un zâmbet larg să-i lumineze faţa.
- Aţi stăpânit Bizanţul, acum mai sunteţi stăpâni pe-un sac de vise. Un popor care-a murit! Cu ce ştii să te baţi şi câţi oameni ai omorât?
- Am omorât un turc cu parul, alţi doi i-am stins cu cuţitul. Am ieşit prin Kerkoporta… De-atunci rătăcesc…
- Vei fi cel care-mi va sta în dreapta. Pe tine cum te cheamă? Vocea şi privirile se îndreptaseră către un uriaş cu păr blond.
- Sunt Swigge, din Saxonia. Am muncit în codru până când poterele episcopale au făcut rânduială şi au curăţat pădurile. Am ucis mai mulţi, cu lancea şi cu securea…
- Vei sta lângă Dighenis şi dacă voi cădea eu, voi veţi prelua comanda…
Vocea îi suna liniştită, puternică, sfătoasă. Îi rândui pe grupe, nouă rânduri de câte nouă oameni, pe urmă le împărţi arme felurite şi începu să-i înveţe. Ştia că va avea mult de furcă cu ei, nu ştiau să calce în formaţie, nu ştiau să ţină rândurile strânse, nu ştiau să se apere, nu ştiau să lovească. Din cauza asta, în primele zile se şi răniră, dar dovedeau silinţă ca să-şi însuşească cât mai mult din lecţiile predate de bătrânul luptător. Era conştient că nu va avea destul timp cât să-i instruiască astfel încât să devină o forţă de nădejde, dar, pe sufletul lui, mai ştia că va face din ei o armă ucigaşă, mortală, măcar pentru un singur atac! După o săptămână de instrucţie li se spuse că a doua zi, în zori, urmau să ridice tabăra. Timpul de refacere după marşul istovitor, se scursese. Şi mai impotant era că rezervele de hrană ale regiunii se epuizaseră. Doar iarbă aveau din belşug. satele începuseră să se pustiască, secătuite de haiducii lui Rigazzo. Femeile violate şi bărbaţii schilodiţi se retrăgeau către munţii împăduriţi… La focul din faţa căruţei lui Primo, lângă Virula, Francisco şi Primo, veniseră Rinaldo şi Buchwald, un burgund uriaş cu privire blândă, de copil, izvorâtă din ochii de-un albastru atât de limpede cum Primo nu nu mai văzuse la niciun alt om.
- Am înţeles, vorbi primul Rinaldo, că vom merge pe apă…
- Până la Ulm o să mergem pe pământ tare, completă Primo, pe urmă… cum or fi ordinele.
- Am auzit că suntem angajaţi pentru un fel de cruciadă, continuă Rinaldo.
- E mai bine să nu te-ncarci cu toate amănuntele astea. Singurele lucruri pe care trebuie să le ştii este că comandantul îţi asigură hrana, alege locuri bune de campare, îţi dă la timp solda tocmită şi nu te bagă în gura morţii degeaba. Restul sunt prostii bune să-şi bată capetele cu ele căpeteniile. De aia am intrat în solda lor. Glăsuise uriaşul Buchwald care ştersese cu o coajă de pâine din orz blidul de lemn în care Virula îi pusese, de două ori, terci de mei amestecat cu brânză tare, de oaie.
- Acum ar fi fost bună o stacană de bere… mârâi uriaşul.
- Atât îţi trebuie, să te prindă Hagen! În timpul marşurilor şi al luptelor băutura este cu desăvârşire oprită… se auzi şi glasul bubuitor al lui Francisco.
- Da de ce? întrebă Buchwald. Eu am luptat şi în alte cete de mercenari şi obiceiul ăsta nu-l întâlnisem nicăieri…
- Multe lucruri neobişnuite ai întâlnit sub comanda lui Hagen, dar cetele de care vorbeai sunt acum spârcuite, iar căpeteniile lor uitate. Hagen este comandantul cu cele mai clare victorii şi cu cele mai puţine pierderi în confruntări grele. Primo vorbea încet, gânditor, cu privirile pironite în iarba dintre tălpile sale. Se gândea la cetaşii lui, la timpul scurt pe care-l avusese ca să-i pregătească. Probabil că va mai putea rupe, la popasuri, câteva ceasuri, dar asta nu-i, nici pe departe, destul. Oricum, de râs nu se vor face…

Zilele erau mai calde şi nopţile mai puţin umede. Se apropia vara când ieşiseră din Wurttemberg şi de sub umbra răcoroasă a munţilor Jura Suabă, călcând în pământul tare şi gras al podişului Bavariei. Aici aveau iarbă destulă pentru cai. Se opriră şi făcură tabără serioasă, ca şi când ar fi aşteptat atacul unor trupe duşmane. Mărşăluiseră 18 zile fără înrerupere şi animalele erau obosite. în a doua zi sunară trompetele şi ei se aşezară în formaţie de luptă. 360 de lănci împungeau soarele. În jurul lui Hagen stăteau cei cinci ofiţeri, trezorierul Zulbein, capelanul Francisco şi Primo pe care un trompet venise în goană să-l anunţe că Hagen îl vrea alături de el. Se mirase, dar obişnuit să execute ordinele, se prezentase să completeze statul major al căpeteniei. Nu-i venise să se prezinte cu mâinile goale şi venise cu un paloş mare, greu, în patru muchii, armă pentru două mâini, de pe vremea cruciaţilor, pe care-o ţinea în faţa sa, sprijinindu-şi braţele mari şi groase pe garda largă, în formă de cruce. Pe calea de acces în întăritura ridicată, totuşi, în grabă, cu flamurile desfăşurate, în sunet de goarne şi pocnet de tobe, intrară trei companii de pedestraşi de primă mână. Cea dintâi era formată din trabanţi unguri (luptători masivi, acoperiţi în fier, cu coifurile ca nişte lighenaşe de bărbierit, înarmaţi cu lănci lungi şi grose şi având petrecute peste umeri, de-a curmezişul, securi cu coada curbă şi un singur tăiş. Deasupra securilor, prinse în curele late, stăteau scuturile trinunghiulare, pe care le purtau pe spate în timpul marşurilor). 400 de perchei de tălpi bătură pas scurt în loc şi această primă companie se împărţi în două braţe, făcând loc celei de-a doua să intre prin mijlocul lor. Primo şi ceilalţi ofiţeri de lângă Hagen plescăiră admirativ. De multă vreme nu văzuseră pedestraşi atât de tari. Ce-a de-a doua companie era formată din arcaşi ciprioţi, luptători vechi, cu feţele crestate şi priviri smolite, pătrunzătoare. Arcurile scurte, pentru lupta de aproape, cu tragere extrem de rapidă, stăteau câte două în teci de piele, pe umărul drept. Pe celălalt umăr stătea perechea de tolbe din care ieşeau cozile penate ale săgeţilor. La şolduri atârnau junghere lungi, uşor curbate. Părul bărbaţilor nu se vedea, fiind acoperit de capişoane din piele. Pieptul, umerii şi torsul le era acoperit de pieptare lungi din piele groasă, de bivol. peste umărul şi braţul drept scânteiau zale în solz. Cea de-a treia companie părea a fi una mai de strânsură, dar Primo ştiu că nu era nicidecum aşa. Erau cei mai sălbatici! Haiduci înarmaţi cu geriduri (lănci scurte şi grele, cu lama foarte lungă şi lată, cu lemnul acoperit de plăci din fier, care aruncate cu forţă şi măiestrie puteau sparge armurile cele mai bune, străpungând trupurile dintr-o parte în alta), cu lame ascuţite ca briciul, prinse în mânere simple de lemn sau de os, făcute la repezeală. Erau cei mai buni atunci când balanţa luptei încă nu era înclinată, iar ei erau aruncaţi în vârtejul măcelului. Naţii amestecate, se omorau chiar şi între ei pentru pradă, iar urletele lor neomeneşti erau în stare să-i bage în răcori pe cei mai bravi dintre oştenii de elită. Peste 1200 de săbii veniseră în tabără! Călare pe o iapă albă ca spuma laptelui, însoţit de 12 ofiţeri, se apropie şi comandantul acestei oştiri în toată regula. Era un bărbat uscăţiv, mai oacheş decât un ţigan, cu părul negru, mai puţin meşa perfect albă care-i cădea peste sprânceana dreaptă, căzându-i în bucle peste umerii largi, cu ochii de un verde tulburător (aşa-şi imagina Primo că arată veninul şerpilor din deşert) şi nasul fin, mediteranean, delicat, dar cu nările largi deasupra mustăţii care se unea cu bărbuţa scurtă. Era îmbrăcat în brocarturi fine şi degtele îi erau acoperite de inele scumpe. în urechea dreaptă îi lucea un diamant prins în montură de aur alb. la ambele şolduri clincăneau iataganele de Damasc în teci de argint, încrustat cu ivoriu. Bărbatul ridică braţul în semn de salut către Hagen.
- Salut, Hagen, bine te-am găsit! De-acum vom lupta împreună şi cred că vom face treabă bună. Am primit instrucţiuni să mergem împreună de aci înainte, aşa ne va fi mai uşor, chiar dacă vom găsi mai greu provizii!
- Salut Rigasso, sunt bucuros să lupt alături de tine! Văd că ai oşteni de primă mână!
- Cea mai prima pedestrime din Europa, dar nici cu lăncierii tăi nu mi-e ruşine. La câmp deschis nici trabanţii mei nu le-ar face faţă… Descălecă dintr-un singur salt şi aruncă frâile unuia dintre ofiţerii din suită. veni către Hagen care descălecase şi el şi-l cuprinse pe după umerii largi. Era ceva mai scund decât acesta, dar Primo îi remarcă agilitatea de felină şi degajarea gesturilor. Ofiţerii ambelor trupe dădură semnal pentru ca gorniştii să sune ieşirea din formaţie şi oamenii primiră liber. Căruţele convoiului lui Rigasso înconjurară tabăra într-un inel larg şi fură legate cu lanţuri între ele. Se stabiliră gărzile şi patrulele de cavalerie. Abia după aceea tabăra îşi văzu de viaţa ei de fiecare ceas. Primo vru să îndrepte către căruţa unde-l aştepta Virula, dar Hagen îi ceru să-l urmeze în cortul său. Când ajunseră aici, cei doi paji personali ai căpeteniei se grăbiră să-i scoată armura grea, îi luară coiful şi zalele subţiri, îi desfăcură jambierele de metal şi-i aninară paloşul frumos cizelat la un armurier din Milano într-un cui bătut în stâlpul central al cortului. Primo aşteptă ca Hagen să se spele în ligheanul ţinut de unul dintre paji şi să se şteargă cu ştergarul aspru adus de celălalt. Pe urmă, la semnul comandantului, se aşeză pe scăunelul în formă de x.
- Cât de bătrân eşti, Primo?
- Nu ştiu cu exactitate, Înălţimea Ta! Am venit în trupă, sub comanda lui Carol, acum 29 de ani; 26 am luptat sub comanda lui, doi ani sub a ta, de un an am lăsat locul din flancul stâng. Dar înainte de a veni în trupă, am luptat în Cipru şi Rhodos, am fost cavaler călugăr.
- De ce-ai plecat de la Fraţii luptători în Numele lui Iisus?
- Nu mi-am respectat jurământul de castitate şi am ieşit din Frăţie. Sunt multe de povestit, dar nu de poveştile mele are Înălţimea Ta timp acuma…
- De unde eşti, de fel?
- M-am născut în Alep, mama m-a făcut de fată, pe tata nu l-am cunoscut niciodată, dar atunci cetatea aceea din Siria era stăpânită de cruciaţi. Sunt creştin şi abia îmi mai aduc aminte de oraşul meu natal şi de mama. Când Fraţii călugări luptători s-au retras, am plecat cu ei, am intrat novice, apoi am pus mâna pe spadă…
- Te întreb pentru că am nevoie de priceperea şi de braţul tău.
- Priceprea ţi-o dau, Înălţimea Ta, dar braţul nu mai valorează cine ştie ce… Poate doar să repare ceva zale rupte, să potrivească un os sfărâmat sau să dreagă câte o şa…
- Nu, Primo, Carol mi-a spus că eşti cel mai bun luptător pe care l-a cunsocut, iar eu m-am convins că aşa este. În plus eşti respectat şi temut de toţi ceilalţi oameni ai mei. Ne aşteaptă vremuri grele şi ştiu că nu vom avea destui oameni ca să răzbim. În momentul ăsta avem peste 150 de servitori bărbaţi care sapă şanţuri, cară bagaje, mă rog, cam tot ce trebuie într-o tabără. Majoritatea sunt ţărani sau târgoveţi sărăciţi, datr şi destui tâlhari care au găsit adăpost alături de noi. Vreau să alegi vreo patru duzini dintre ei şi să-i instruieşti să se bată. Ştiu că nu vei scoate triari romani din ei, dar este posibil să ne fie de folos cândva. Oricum, în timpul bătăliilor stau degeaba…
- Mă voi sili să-i instruiesc Înălţimea Ta, dar lăncieri călări nu pot să scot din ei…
- Ştiu asta, dar mai ştiu că va veni o zi în care fiecare bărbat înarmat ne va fi de folos!

Înhămaseră de dimineaţă şi se urniseră pe şleaul clisos încă dinainte de răsăritul soarelui. Caii de război, învăţaţi cu marşurile lungi şi grele se mişcau tăcuţi, la fel de disciplinaţi ca şi oştenii. Fornăituri, zgomote metalice, pocnete de bici, comenzi scurte, ici-colo câte o înjurătură, astea erau sunetele scoase de coloana în marş. În căruţa lui Primo, cea dintâi din şirul căruţelor ce urmau şirurile perfecte ale oştenilor, fostul luptător privea la forfota atât de obişnuită ochiului său. Hăţurile le lăsase în seama Virulei care-şi mâna caii cu smucituri scurte ale hăţurilor şi cu blesteme şi sudalme strecurate printre buzele subţiri, ce ar fi făcut să se-ncrânceneze carnea pe un om obişnuit, dar care-l făcea pe Primo să zâmbească subţire…
- De ce râzi, ghiuj bătrân? îşi îndreptă ea şirul vorbelor către tovarăşul său.
- Cine te-ar auzi ar crede că eşti vreo cotoroanţă pusă să străjuiască gura Iadului, aşa de spurcată ţi-e gura aia…
- Da, iar cine te vede pe tine ar crede că eşti dulăul care păzeşte intrarea aia, ca să sfârtece sufletele păcătoşilor… Mă uit la unii dintre tinerii ăştia care abia pot să ducă greutatea armurii şi mă gândesc la ce soartă au… Pe vremea când trupa asta era condusă de Carol ăştia n-ar fi fost primiţi nici în rândul vivandierelor…
- Nu fi răutăcioasă Virula! După primele ciocniri mai serioase cei slabi au să piară, iar cei doar speriaţi au să devină bărbaţi adevăraţi. Nici Carol nu făcea minuni, dar după cum îl ridici tu în slăvi, ai crede că era vreun balaur care topea munţii cu flăcările pe care le scotea pe cur. Să ştii că şi Hagen este un conducător priceput, l-am urmărit cu atenţie. Cât despre vivandiere, cine s-ar fi putut măsura cu tine atunci? Nici Sonja nu se putea măsura cu tine…
- Ei, Sonja! Păcătoasa aia a murit de oftică acu vreo cinci ani, când tu zăceai de friguri, oblojit de mine şi vegheat de rugăciunile lui Francisco, la întoarcerea din serviciul familiei Sforza. Te pricopsiseşi cu boala aia încă de la apărarea Bizanţului, da’ atunci am crezut c-o să te pierdem… Sonja a scuipat sânge trei zile la rând şi şi-a dat sufletul păcătos în horcăituri cumplite. Din frumuseţea ei nu mai rămăsese nimic, da mie nu de ea mi-a fost frică că-mi dărâmă locul de cea mai frumoasă vivandieră…
- Da de cine, Virula?
- De Rebecca, ardă-i sufletul în veci în flăcările iadului! Evreica aia m-a scos din minţi! Carol s-a dovedit slab când a acceptat o necreştină să însoţească trupa noastră, cred că i-a făcut farmece, de aia ne-a şi mers aşa de prost cât a fost ea cu noi. Nu-ţi aminteşti că nu trecea seară să n-o cheme în bivuacul lui? Sigur îl vrăjise!
- Nu vorbi cu păcat, Virula! O fi fost ea evreică, da vrăjitoare nu era. Este drept că era frumoasă şi avea aerul ăla misterios, da’ nu era nimic necurat la ea. Şi ce dacă nu era creştină? Mi-amintesc că eu am luat-o din focul Bizanţului, taică-su fusese negustor bogat, avea prăvălie de covoare chiar lângă Agia Sofia. Când au spart turcii apărarea oraşului şi Dragases a pierit în încleştare, când oamenii lui Giustiniani Longo se retrăgeau către Cornul de Aur, cu condottierul lor rănit mortal purtat pe braţe, iar oamenii lui Julia Perez mureau pe ziduri, noi rămăsesem singura trupă care se mai bătea organizat. Carol nu şi-a pierdut capul, chiar dacă valurile de turci se revărsau în oraş, iar nouă ne amorţiseră braţele de atâtea lovituri şi ne tremurau genunchii de oboseală. Ne-a aliniat în triunghi, pe formaţii mici, cu cei mai obosiţi şi cei răniţi uşor la mijloc…, pe cei grav loviţi i-am abandonat… Ne-a scos dintre ziduri şi în dezmăţul morţii şi jafului ne-a scos întregi. Atunci, în poarta unei mânăstiri pe care-o cuprinseseră deja flăcările, am văzut un grup de cinci turci, mânjiţi de sânge şi cu braţele pline de scule bisericeşti din aur, de icoane scumpe şi de odăjdii acoperite cu pietre preţioase. cu mâinile cetluite la spate, duceau cu ei trei fete cu hainele sfâşiate. Le violaseră şi urmau, probabil, să le vândă negustorilor de sclavi care însoţeau tabăra lor. Am ieşit cu Flagel din formaţie şi i-am măcelărit cât ai clipi din ochi. Sculele le-am luat şi cele două fete ar fi rămas acolo, nici măcar nu le-am tăiat curelele cu care le legaseră mâinile. Atunci le-a dezlegat Francisco, iar ele au intrat în mijlocul triunghiului nostru, ca la un adăpost pe care nu mai speraseră să-l găsească. Carol ne-ar fi ucis pentru că ieşiserăm din formaţie, asta era pedeapsa dreaptă, chiar dacă în nebunia aia nu mai judeca nimeni normal, dar ochii întunecaţi ai Rebecăi ne-au salvat, pentru că ea a fost singura femeie pe care a iubit-o Carol…
- Şi ţie ţi se-nmoaie glasul când vorbeşti de ea…
- Nu Virula, nu din cauza ei, ci din cauza amintirilor acelor timpuri…, altfel, tu eşti singura femeie care m-a înmuiat vreodată! Uite, şi acu’ mă trec fiori când mă gândesc că deseară am să mă-ntind lângă tine şi am să mă bucur iar de priceperea trupului tău, chiar şi aşa… îmbătrânit…
- Porc bătrân, numai la desfrâu ţi-e gândul!
- Ho, ho, că ţie doar la cele sfinte…
- Mai bine mi-ai spune unde ne-am pornit şi către ce slujbă ne-a pornit mototolul de Hagen!
- Nu-i mototol, e chiar mai priceput decât unchi-su, Carol, da-i drept că nu-i la fel de tare în luptă, că nu-i la fel de bine croit şi nici atât de sângeros. În schimb este un bun conducător, oamenii noştri n-au suferit lipsuri nici atunci când n-am avut niciun angajament, au fost mereu îndestulaţi şi nici n-am mai fost băgaţi în încleştări în care nu aveam nicio şansă… Cât despre direcţie, cine ştie? după cum am pornit e clar că nu spre Italia mergem, ci din contră, mai către nord. Asta înseamnă că vom avea mult de lucru.
- De ce spui asta?
- Pentru că mergem în nemţime şi acolo luptele sunt dure, nu aşa, de paradă, ca la italieni, unde mai important este să-ţi strălucească armurile şi harnaşamentele, să ia ochii cucoanelor şi pe ai nobililor care atunci când văd o găină tăiată îşi dau ochii peste cap şi duc batistele de dantelă date cu săruri şi parfumuri la nările străvezii. Nemţii se bat sălbatic, ăştia nu confundă turnirurile cu bătăliile adevărate. În plus, vremea e rea şi nici terenurile nu-s de preumblare. Multe păduri, malştini, stâncărie…
- Ţi-e frică de păduri, ghiujule?
- Nu mai mi-e frică de nimic, Virula! Doar când mă gândesc că aş putea lupta pe mare, pe vreo corabie încolţită, se încreţeşte carnea pe mine, da nici atunci nu mi-e frică. Dacă dracul o să vrea să-şi facă tobă din pielea mea, n-are decât s-o ia…
Vorbele celor doi se pierdură în zgomotele surde ale convoiului şi soarele se ridică timid dincolo de crestele muntoase ce se vedeau în stânga coloanei.

Ploaia căzuse, măruntă şi rece, lăsând pământul clisos şi cerul întunecat, ca fundul unui ceaun de la o vatră săracă. În tabără fumul focurilor se amesteca cu mirosul de bălegar şi cel de urină. Zgomotele erau cele obişnuite ale unei zile obişnuite. În faţa cortului lor, lângă căruţa largă, legată în fier, Virula mesteca în ceaunul pus deasupra focului stând aşezată pe vine. Printre buzele ofilite şi cei doi dinţi care-i mai rămăseseră ieşea un fel de cântec pe care-l îngâna doar pentru ea. Mai la o parte, împungând cu acul în care avea pusă aţă tare, ceruită, Primo dregea o şa destul de ferfeniţită, în timp ce în faţa lui, aşezat pe o tobă spartă, stătea capelanul Francisco numărând mărgelele rozariului la capătul căruia se afla crucea meşterită din lemn de măslin. amândoi bărbaţii aveau peste capete şi umeri câte o glugă miţoasă, care să-i apere de ploaie.
- Era să mă păcăleşti, Virula, am crezut că mormăi un descântec, când colo tu cânţi… rosti vesel capelanul.
-Şi dacă descântam amărâta asta de fiertură de mei, ce era?
- Mă sileai să te afurisesc, vrăjitoareo, de ce mă întrebi!? Suntem o tabără de soldaţi creştini, descântecele nu-s îngăduite…
- Ai putea să mă pupi într-un loc în care m-ai mai pupat, Sfinţia Ta, dar asta s-a întâmplat tare demult, când erai şi tu ca toţi ceilalţi hîndrălăi ucigaşi din gaşaca asta şi bărbăţia nu ţi se muiase ca să înlocuişeti lancea şi paloşul cu mătăniile. Pe atunci erai Francisco, băietanul cu ochi castanii care-mi spunea că mă iubeşte, nu hodorogul de acum, care-a-nvăţat câţiva psalmi, două rugăciuni, başaca cea pentru îngropăciune şi i se pare că este egalul Papei pe pământ…
Cei doi bărbaţi râseră subţire, amuzaţi de virulenţa fostei vivandiere.
- Hai Virula, nu mai fi răutăcioasă cu bietul capelan, cineva trebuia să facă şi treaba asta, ori ai prefera să fim îngropaţi ca nişte câini, atunci când ne-o veni sfârşitul, fără să ni se rostească creştineştile rugăciuni la groapă? El măcar este de-al nostru, tabăra-i singura casă pe care şi-o mai aduce aminte, nu se sperie de fornătul cailor şi nici nu-l apucă să borască când vede câte-un mădular retezat sau cuprins de puroiul cangrenei…
- Asta nu-nseamnă că poate să mă facă pe mine vrăjitoare, ghiuj bătrân ce eşti! Vă ţineţi partea între voi, ca doi neputincioşi care-aţi descălecat, unul ca să facă pe Popa, celălalt pe meşteşugarul pe aci, părin tabără.
- Poate-ţi dau un dos de palmă peste botul ăla spurcat, de-ţi scot şi ăia doi dinţi care ţi-au mai rămas, să vezi tu atunci neputinţă. Ochiul rece al lui Primo îi ţintui Virulei vorbele pe buze.
- Haideţi, nu vă mai sfădiţi! interveni capelanul împăciuitor. Uite, de asta nu-i bună vremea rea, că trezeşte arţagul în oameni şi fiecare vorbă nu-i decât un început de ceartă…. Mai bine spune-ne, Virula, ce-ai pus în terciul de mei de miroase atât de bine?
- Două bucăţi de cârnat uscat, de porc, şi-o fărâmă de slănină…
- Glumeşti? De unde-ai luat bunătăţile alea?
- Rinaldo a fost cu patrula după nutreţ, au găsit o fermă la câteva mile de aci şi zice că fermierul le-a dat şi nutreţ şi merinde. Eu cred că mai degrabă l-au jefuit, aşa cum fac de fiecare dată…
- Ce i-ai dat în schimb, că doar nu farmecele tale l-au făcut darnic pe prostul ăla de Rinaldo?
Virula privi cu teamă către Primo şi văzându-l că zâmbeşte, mărturisi:
- Mi-a cerut puţin din alifia fermecată a lui Primo…
- Ce alifie fermecată? fu curios capelanul.
- Toţi mânjii ăştia cred că atunci când a luptat pe zidurile Bizanţului Primo a găsit la un vrăjitor de acolo o alifie fermecată care-l fereşte de răni. De aia, zic ei, în atâtea bătălii sălbatice Primo nu s-a ales cu nicio rană serioasă…
- Şi ce i-ai dat? întrebă Primo râzând de-a binelea…
- I-am dat cât iei între degete din unsoarea aceea pe care-o foloseşti când scopeşti armăsarii. Ştiu că şi dacă-şi dă cu ea pe piele, nu păţeşte nimic.
- Dacă ţi-a crezut povestea, atunci a plătit prea puţin, continuă s-o cerceteze Primo, cunoscând lăcomia fostei vivandiere.
- Mi-a mai dat şi asta, spuse Virula, scoţând din buzunarele largi ale şorţului vineţiu un şirag de mărgele colorate între care se vedea un medalion din argint.
- Dă-mi să văd, ceru fostul mercenar şi palma sa mare primi podoaba săracă pe care începu s-o cerceteze atent. Pe două dintre boabele de sticlă se vedeau pete de sânge. Văd că a fost foarte convingător Rinaldo, da’ nu cu fermierul, cu vreo femeie din familia lui. Asta-i podoabă femeiască.
- De unde ştii?
- Unde-ai mai văzut tu, Virula, curvă bătrână, vreun amărât de fermier lucrând cu bazaconii din astea agăţate la gât? Dacă n-au fost mai mulţi pofticioşi în patrulă şi dacă n-a fost singura femeie de la fermă, păgubaşa are să-şi revină în curând, până la urmă un viol n-a omorât pe nicio femeie pe care am cunoscut-o!
- Pe mine, când aveam doar 13 ani şi intrasem novice în mânăstirea Santa Magdalena din Antares, m-au violat mai bine de o duzină de sarazini. Pe celelate măicuţe, după ce au ars mânăstirea şi au jefuit biserica, le-au ucis; pe maica stareţă ţintuind-o pe poarta mare de lemn după ce i-au pus în gură ştremeleagul unui măgar şi au mânjit-o toată cu balegă. Am scăpat numai eu şi cu maica Barbara, care-a înnebunit după ce-am rătăcit două săptămâni prin păduri. Eu am fost mai norocoasă, am nimerit la voi…
- Şi acum, dacă la prima bătălie Rinaldo va constata că unsoarea aia pe care i-ai dat-o nu-i aşa de fermecată pe cât l-ai lăsat să creadă? fu curios capelanul Francisco.
- Cred că n-o să fie în stare sî vină să-mi ceară cârnaţii, slănina şi mărgelele înapoi! rosti Virula printre hohotele de râs care-i clătinau cei doi dinţi. Hai lăsaţi asta, veniţi să mâncaţi!
Zicând acestea, le puse în blidele de lemn câte-o grămadă de terci de mei în care sclipeau auriu grăsimile cârnaţilor şi slăninei. Din cerul plumburiu începu să cearnă aceeaşi ploaie măruntă şi rece, dar cei trei n-o luau în seamă, apăraţi de glugile miţoase şi obişnuiţi cu orice fel de vreme ar fi dat Dumnezeu pe pământ…

Interviuri cu participanţii la cvadrupla lansare de carte a lui Marius Cilibia la Furca Văii, Obârşia Cloşani, Mehedinţi, 28 aprilie 2011

Emisiune TV realizată cu participarea deputatului PNL de Mehedinţi Viorel Palaşcă, a regizorului şi realizatorului de emisiuni radio TV Valentin Vasilescu, şi a autorului şi jurnalistului Marius Cilibia.

Lansare cvadruplă de carte la Furca Văii, Mehedinţi, 2011.

Lansare cvadruplă de carte la Furca Văii, Mehedinţi, 2011, autor Marius Cilibia: “Voievodul lotrilor” (Editura Scrisul Românesc), “Profeţiile magului nebun”, “Balade pentru seri triste” şi “Cronici de cafenea” (Editura Măiastra, Tg. Jiu)

Drobeta Turnu Severin, noiembrie 2010