Archive for the ‘Poveste de demult’ Category

Poveste de demult, de Marius Cilibia – Carte electronică

06.22.12

[singlepic id=383 w=320 h=240 float=right]Poveste de demult

Marile războaie ale Evului Mediu au ridicat hecatombe de nevinovaţi şi au născut sute de caractere tari, care au făcut Lumea să meargă înainte. Despre astfel de oameni vorbeşte Cartea aceasta, despre ei şi despre vremurile lor. Iubire, moarte, speranţă, ură, intoleranţă, nădejdi; semn că nu-i nimic nou sub soare… Doar numele oamenilor şi felul în care murim se mai schimbă…

Stătea pe malul apei ce se strecura printre pietrele încă acoperite de-o zăpadă subţire, îngheţată. Mâna stângă îi era înţepenită şi simţea zvâcniri repezi când se mişca, semn că rana obrintise şi puroiul avea să-i macine trupul. Se aplecă şi cu palma dreaptă, făcută căuş, luă apă rece şi-o duse la buzele arse. Privirea-i rămase către fi rul limpede de apă, în care vedea, tremurat, chipul unui om foarte bătrân… Atunci îşi aminti că-n toamna aceea împlinise treizeci de ani…

Formate disponibile EPUB. La cerere: HTML, MOBI, PDB, PDF, RTF, TXT.

În alte magazine online: Apple iBooks Barnes & Noble Nook Google Books Lulu Smashwords Sony ReaderStore.

POVESTE DE DEMULT 25

09.01.11

Trei ani îşi purtase războiul umbrele triste, însângerate, peste pământurile acelea, apoi se mutase prin alte părţi, lăsând oamenii locului să-şi revină, să uite şi să se înmulţească, ca să facă faţă altor încercări încercări. În cerdacul stărostie de Domazlice, cu faţa umbrită de-o rană curmezişă, de la tâmpla dreaptă până spre bărbie, nu tocmai proaspătă, şi ochii umbriţi de multele întâmplări grozave văzute în ultimii ani, sorbea mied stând aşezat pe o bancă de lemn, acoperit cu o blană de oaie, Jiri Mladcek, proaspăt staroste după ce socrul său, Vladimir Zlokasna, răposase de curând. Ochii săi se odihneau pe poticnelile celor doi gemeni bălai, uşor săriţi de jumătatea celui de-al doilea an de viaţă, agăţaţi de fustele Maryszei înveşmântată în hainele de doliu mare după moartea fostului staroste. Auzi mai întâi tropotul calului, apoi văzu călăreţul care se opri în faţa porţilor grele, din blăni groase de stajar prinse în braţe de fie negru, bătut pe nicovală.

–         Epistolă pentru staroste, dădu glas străjerul înarmat de la porţi şi Jiri făcu semn să lase mesagerul să intre. Ceva din figura şi culoarea părului mesagerului, căci acesta îşi scosese calapacul ciudat pe care-l purta, în semn de respect, i se părea cunoscut şi abia într-un târziu, privindu-l mai atent, se dumiri…

–         Unde ţi-e lupul, băiete şi ce veşti aduci?

–         Lup a rămas în tabără, altfel ne-ar fi urmărit haite de zăvozi de prin satele pe unde am, trecut, iar hangii nu ne-ar fi primit să ne dea hrană şi adăpost. Cât despre veşti, citeşte domnia ta, epistola aceasta!

Jiri luă pergamentul din mâinile roşite de frig ale lui Gero şi privi îndelung pecetea meşteră, care înfăţişa un turn creneluit, având la bază undele unei curgeri de apă. Peste cele două simboluri se încrucişau un iatagan şi-un paloş greu, de cuirasier, iar dedesubt se vedeau două litere: I.A. desprinse cu grijă, cu vârful jungherului, pecetea din ceară verde prinsă pe şnur răsucit de mătase şi citi:

„Fie ca veştile de la noi să te găsească sănătos, Înălţimea ta, staroste de Domazlice! Iată că profeţiile astrologului s-au împlinit şi Buchwald a murit în stufărişul smârcurilor de la Roudnice, asta dacă mai voiai un semn că toate-s rânduite pe răbojul cel mare, de dincolo de stele şi de puterea noastră de pricepere. Dar nu despre asta vrem noi să-ţi dăm de ştire, nici despre faptul că pe Virula o cam ţin şalele după ce s-a rupt osia căruţei şi ea a căzut, cu calabalâc cu tot, în apa aceluiaşi smârc, pe când cătam loc tare să ne batem cu duşmanul după ştiinţa noastră şi nu după a lui. Acestea sunt lucruri neînsemnate, iar noi suntem, cu toţii, puţin peste 1500 de săbii şi cererea ar fi mai mare, căci războiul pare fără sfârşit şi are nevoie, mereu, de oameni tineri, pe care noi să-i prefacem în luptători pricepuţi. Aşadar, Înălţimea Ta, dacă ai prin stărostie flăci buni de harţ şi care nu se împacă să mânuiască doar îmblăciul, sapa şi coasa, îndrumă-i către trupa noastră, iar solda va fi de 1 taler şi patru piaştri pentru fiecare an de serviciu, la care se adaugă hrana şi învăţătura. Cum nu suntem prea mulţi cei care ştim carte, am spus vorbele acestea grămăticului şi bijutierului nostru, Valentin Vaskaly din Oraşul de Aur, Praga, care ne-a şi semnat, iar noi, la urmă, am pus pecetea! Ioan de Alep”.

Jiri Mladcek, staroste de Domazlice, frământa visător pergamentul din mâini, uitând de ulcica de mied şi de solul din faţa sa, care aştepat îndemn la ospăţ şi odihnă.

–         Primusz, Jagginek! se auzi glasul subţire al Mariszei chemându-i pe cei doi gemeni care alergau după coada unei găini speriate. Sol şi staroste zâmbiră altor vremuri şi se ridicară, cătând intrarea în casa mare şi primitoare, unde buştenii duduiau în vatra largă pe marginea căreia clocoteau două oale pântecoase din care se ridicau aburi îmbietori…

 

Turnu-Severin 19 aprilie 2011

Furca Văii 13 august 2011.

POVESTE DE DEMULT 24

08.29.11

Ceaţa coborâse deasă, acoperind Citadela, cele două valuri de pământ, oamenii, câmpia, Radbuza şi frigul pătrunzător. Carl Gustav von Stenau cu toate trupele sale, peste 5000 de săbii bune, plecaseră în ajun, după ce dăduse trei zile de odihnă pedestrimii şi artileriei ce ajunsese, în cele din urmă, la Harsovsky Tyn. Doar Valentyn Vaskaly rămăsese alături de oamenii lui Hagen care acum se pregăteau de plecare, la fel ca trupele teutone şi infanteriştii împuţinaţi ai lui Rigasso. Lângă lăncieri şi pedestraşii lui Primo, se rânduiseră şi oamenii starostelui de Domazlice. Gunter Trocha von Kreskow, alături de Episcopul de Lubeck coborâseră şi ei să-i firitisească pe mercenarii care plecau. Numai Briggita rămăsese în terasa umbrită de tufele de măceş sălbatic, de la atejaul doi al Castelului, plângând uşor în pumnii strânşi, cu spatele zguduit de suspinele dese. Manfred von Paulen, cu doar opt cavaleri şi puţin peste o sută de pedestraşi, avea de străbătut drum lung până la Konigsbergh, aşa că îngenunche, împreună cu oamenii lui, cerând binecuvântarea Înaltului Prelat al Bisericii. După ce gestul sacramental fu făcut, von Paulen se ridică şi se apropie de foştii tovarăşi de luptă.

–         Să vă fie viaţa plină, să vă înmulţiţi şi să aduceţi spor şi lumină pe unde treceţi! li se adresă el lui Hagen şi Maryszei Zlokasna, îmbujorată de vorbele frumoase ale bătrânului cavaler-călugăr. Când strigătele de „Vivat!” ale oştenilor conteniră, se auzi vocea şuierătoare a lui Rigasso:

–         Şi să mulţumiţi Cerului că n-am vrut-o eu pe fătuca asta şi te-am lăsat să te bucuri de ea…

Toţi cei din jur încremeniră sub violenţa ocării evidente. Hagen, însă, îşi păstră cumpătul, deşi Flaggel, făcu semn lăncierilor să se desfăşoare …

–         Poate că ai vrut să spui altceva, comandate Rigasso…

–         Nicidecum! Am vrut-o şi eu, dar mi s-a făcut milă de cât de nefericit ai fi fost.

Sesizând cheful de harţă al căpeteniei lor, haiducii sălbatici, arcaşii şi trabanţii de fier se desfăşurară în semilună, în vreme ce Flaggel aştepta doar un semn pentru a declanşa măcelul. Chiar dacă distanţa era scurtă şi caii n-ar fi putut să-şi ia avânt, izbitura ar fi fost mortală pentru infanterie. Teutonii erau prinşi, fără voia lor, la mijloc, în timp ce oamenii starostelui de Domazlice era clar că vor trece de partea lăncierilor. Vikingul cu mantia din blană de lup căuta privirea lui Primo, dar acesta nu-şi putea lua ochii de pe cei doi proaspăt duşmani. Ştia că ziua va fi scăldată în sânge…

–         Dacă ofensa ţi se pare de nesuportat, scoate spada şi hai să lămurim totul! În ochii verzi ca otrava ai italianului se citea o siguranţă deopotrivă doar cu batjocura din vorbele sale… Fără să înţeleagă, încă, ce i se întâmpla, Hagen scoase sabia lungă, de cuirasier, din teaca agăţată la şold.

–         Lasă-mă pe mine, comandante, strigă Primo, dar italianul deja şerpuia împrejurul înaltului comandant al lăncierilor, descriind neverosimile cercuri de oţel care şuierau ca viperele stârnite la vremea împerecherii. Spada lui Hagen reuşea să rupă cercurile mortale, însă din ce în ce mai greu şi sfârşitul era previzibil, pentru că ferocităţii şi măiestriei italianului puţini îi puteau sta împotrivă. În cele din urmă, spintecat oribil la gât şi în coapsa piciorului drept, Hagen se prăvăli, mişcând spasmodic piciorul teafăr şi ţinând strâns spada în pumnul drept. Haiducii sloboziră un strigăt de triumf care îngheţă sângele în venele celor din jur, în vreme ce Rigasso stătea sprijinit în cele două iatagane ca-n două cârje, iar aerul şuierător îi ieşea pe nări ca două fuioare de fum. Flaggel ridicase mâna să dea semnalul pornirii atacului, arcaşii încordaseră arcurile, iar trabanţii de fier aplecaseră suliţele ale căror cozi le sprijineau între talpa piciorului drept şi pământul întărit de frig. Atunci ridică Primo mâna, oprind pornirea sângeroasă către omor, şi făcându-şi auzită vocea bubuitoare:

–         Te-ai luptat cu unul care era mai bun decât tine, comandante Rigasso, dar mai bun pe câmpul de luptă, ca şi căpetenie de oşti, mizând pe măiestria ta. A greşit când a acceptat provocarea, pentru că nu pentru astfel de îndeletniciri se pregătise el. ai ştiut asta, l-ai gelozit din prima clipă, iar acum ai lovit, chiar dacă nu ştii cum ai să pleci de aici. Pentru că nu vreau ca mulţi dintre oamenii de aici să moară degeaba, te provoc eu, iată, la o confruntare directă! Italianul rânjea veninos, îi plăcuse mereu de bătrânul acesta, dar era conştient că o confruntare cu lăncierii, chiar dacă oamenii lui erau mai numeroşi, nu i-ar fi garantat succesul, aşa că-şi reglă respiraţia, linse sângele proaspăt de pe lama unuia dintre iatagane şi zise:

–         Fie!

Bătrânul îşi smulse paloşul uriaş de pe spate, depărtă picioarele şi le înfipse bine în pământ, ridicând lama la înălţimea ochilor. Cercul privitorilor se lărgi, haiducii lăsându-şi braţele înarmate  să cadă relaxate. Aproape nimeni nu-i dădea vreo şansă bătrânului, doar Virula şi Francisco privind liniştiţi scena luptei. Italianul atacă cu aceeaşi ferocitate, dar roţile sale de oţel se opreau mereu în lama lată a paloşului pe care bătrânul aproape că nu-l mişca, doar încheieturile pumnilor rotindu-se rapid, dar cu economie. Cu timpul, corpul arcuit al bătrânului se îndreptă, ochii săi izvorau o lumină neagră care părea să aducă întunericul pe pământ şi pe măsură ce răsuflarea italianului devenea tot mai şuierătoare, rotirea braţelor se mări, iar paloşul uriaş, rotit în mişcări tot mai largi, începu să mişte aerul în rafale răsunătoare. O lovitură care ar fi despicat un butuc de grosimea unui stareţ benedictin se izbi de cele două iatagane încrucişate şi italianul căzu la pământ de unde se ridică cu o săritură de lăcustă. Privirea sa, însă, nu mai era la fel de sigură, apele ochilor schimbându-şi culoarea în cea a opalului. Duritatea şi rapiditatea atacurilor fostului lăncier crescură şi atunci Rigasso ştiu că e pierdut. Încercă, disperat, o ultimă manevră, pornind o morişcă ameţitoare, în acelaşi timp făcând un salt înainte, astfel încât Primo să nu-şi poată folosi paloşul a cărui mărime şi greutate nu i-ar mai fi fost de niciun folos. Bătrânul, însă, mai agil decât şi-l închipuiau toţi cei prezenţi, se aruncă într-o parte, ferinduse de morişca ucigaşă şi rămânând drept pe picioare, în vreme ce Rigasso, lovind în gol, se dezechilibră şi era cât pe ce să cadă. Nu se roti suficient de rapid şi paloşul uriaş aproape îl reteză în două, după ce mai întâi îi desprinse de corp braţul drept. Obosit, cu sudoarea şiroindu-i de deasupra sprâncenelor sure, Primo se propti în garda paloşului, privind la degetele acoperite de inele care căutau spasmodic garda iataganului. Câţiva haiduci se repeziră înainte şi bătrânul obosit ar fi căzut uşor dacă un fulger alb n-ar fi despicat spaţiul mic dintre el şi cei care nu acceptau moartea  căpeteniei lor. Cu două junghere în mâini, în faţa tovarăşilor săi, lătrând vorbe repezi într-o limbă necunoscută, stătea Gherby, ciudatul haiduc venit din nordul Africii. Un ofiţer de-al lui Rigasso ieşi în faţă, tălmăcind:

–         Vorbeşte în berberă, pentru că altă limbă în care să se înţeleagă cu câţiva dintre noi nu ştie, iar limba tribului din care vine, n-o pricepem noi. Spune că tu eşti singurul care ne poate conduce, că de la început s-a văzut asta şi că măcelul e inutil. Dacă vrei să ştii, şi noi credem la fel.

–         Aşa să fie! răcni Flaggel şi lăncierii preluară strigătul în urale lungi… Obosit, sfârşit şi cu inima îndurerată, Primo nu avu puterea să se opună, aproape că nici nu mai putea gândi. Prietenii îl duseră într-o latură a fostei tabere, iar oamenii începură să desfacă iarăşi corturile şi să deshame caii de la carele şi căruţele de povară. Din loc în loc se aprinseră focuri, haiducii luară trupul lui Rigasso şi după ce-l despuiară de podoabe şi de arme, îl îngropară la buza primului val de apărare, fără niciun fel de ceremonie. Pe Hagen îl ridicară patru lăncieri pe două scuturi sprijinite pe umerii lor largi. Aveau să-l înmormânteze cu fast, iar slujba avea s-o ţină chiar Jeronimus, Episcop de Lubeck. Multă vreme fostul lăncier nu auzi şi nu văzu nimic, stând aşezat pe-o şa de călărie, cu paloşul plin de sânge alături şi capul în mâinile-i mari şi nimeni nu veni să-l tulbure. Abia în zori, cu o făclie în mâini şi Francisco alături, se apropie trezorierul Zulbein, care începu să citească, grav şi concentrat, înscrisurile de pe-un pergament:

–         189 de lăncieri, 34 din foştii pedestraşi ai Înălţimii Tale, 214 arcaşi, 221 haiduci şi 144 de trabanţi de fier, plus 8 ofiţeri şi un capelan. La aceştia se adaugă 68 de servitori şi toate dobitoacele şi calabalâcul taberei, iar în caseta vistieriei, după ce am luat şi agoniseala oamenilor lui Rigasso, se găsesc 140 de scuzi, 788 de taleri şi 3000 de piaştri. Suntem gata de drum, Înălţimea Ta. Departe, pe câmpia îngheţată se auzeau paşii apăsaţi ai teutonilor care plecaseă la drum…

POVESTE DE DEMULT 23

08.28.11

Bobotăi cu smoală, găsite în tabăra abandonată a răsculaţilor, fuseseră aprinse pe coama celui dintâi val de apărare, rupând noaptea în fâşii roşiatice şi luminând câmpia până departe, acolo unde călăreţii starostelui de Domazlice, în grupe de câte patru, patrulau pentru liniştea celor aflaţi în interiorul întăriturilor. Nu slăbiseră paza, chiar dacă ştiau că niciun duşman nu se putea apropia atât de rapid, iar posibilitatea ca oastea bohemă să se refacă atât de rapid era de domeniul fanteziei. Frica şi haosul pusese stăpânire pe bohemi şi nicio forţă din lumea aceasta sau din cealaltă nu-i mai putea aduna şi uni sub aceeaşi poruncă multe luni de acum încolo. Carl Gustav von Lenau, castelan de Schwandorf şi baron al Sfântului Imperiu, împreună cu ceilalţi nobili pe care reuşise să-i strângă sub flamura sa pentru încercarea disperată de a salva oastea ridicată din ordin papal, cinau în sala de consiliu a castelului, la aceeaşi masă cu Episcopul de Lubeck şi prelaţii din suita sa, Gunther Trocha, starostele de Domazlice şi comandanţii militari Manfred von Paulen, Hagen şi Rigasso. În afara zidurilor şi la adăpostul celui de-al doilea val de apărare petreceau şi restul soldaţilor pentru care se sacrificase o duzină de boi dintre cei capturaţi de la răsculaţi. La focul din faţa cvartirului lui Primo se strânseseră vechii prieteni, Flaggel, Buchwald, Rinaldo, Francisco şi Jiri Mladcek. Mai într-o parte a focului stătea încă un bărbat ce călcase, deja, spre hotarul pletelor albe pe care le purta retezate scurt la baza gâtului gros. Ochii albaştri surâdeau liniştiţi pe faţa împodobită cu barbă tot albă, tăiată rotund sub bărbie. Virula şi Primo însufleţeau adunarea, iar stacanele cu bere bohemă, rostuite tot din pradă, dădeau cep veseliei, dezlegând limbile, descreţind frunţile şi luminând privirile cu o veselie cu care nu mai erau obişnuiţi…

–         Da ştiu că nu v-aţi grăbit prea tare, fiule, mi se albiseră ochii privind în calea voastră… Ce să spun, frumos v-ar fi stat fără noi; dacă mai întârziaţi o zi n-aţi mai fi avut decât să goniţi ciorile de pe stârvurile noastre…

–         Iertare, domnia ta, dar nu-i vina mea că nobilii se adună greu, eu am făcut tot ce am putut să-i conving să pornim înainte cu cavaleria. Pedestrimea şi tunurile sunt la două zile de drum… Am ştiut că 800 de spade călări sunt mai mult decât suficiente ca să vă vină în ajutor, dar nu ştiam că sunteţi la capătul puterilor. Este drept că aţi făcut treabă bună aici, mult mai bună după cum s-ar fi aşteptat cei ce ştiu cu ce năpastă v-aţi confruntat. Eu am zăbovit doar cât mi-a trebuit să ocolesc destul de departe ca să nu fiu descoperit, tabăra şi să atac exact de acolo de unde nu s-ar fi aşteptat. Mai mult, am vrut să cad în spatele lor având soarele în spate, aşa s-au dezmeticit mult mai greu…

–         E drept, deşteaptă manevră, asta arată că ai să fi oştean de soi!

–         Ei, lasă domnia ta, încerc şi eu să mă ridic la înălţimea celor ce mă laudă… Mâncau din bucăţile mari de carne de bou, pârpolite la focul vesel, bucăţi pe care le storceau de grăsime pe bucăţile mari de pâine din făină de secară amestecată cu cartofi, altă pradă de război mult apreciată, pentru că bohemii erau neîntrecuţi la coacerea pâinii. Oasele le aruncau înspre Lup, fiara ospătând hulpavă lângă picioarele lui Gero, flăcăiandrul care lua parte la primul ospăţ din viaţa sa. Deosebit de oasele pe care le primea cu generozitate, lupanul primise de la stăpânul său şi o jumătate de halcă bună, cu grăsime şi zgârciuri…

–         Ia spune Jiri, rosti veselă Virula, cine-i oaspetele pe care l-ai adus cu tine? Toate privirile se îndreptară către bătrânul cu părul şi barba albe şi ochii albaştrii râzători. Acesta tocmai muşca hulpav dintr-o ciozvârtă a cărei grăsime i se scurgea în firele albe ale bărbii. Auzind întrebarea vivandierei, sorbi din stacana de cositor în care se frământa berea tare, se şterse cu dosul mâinii, se ridică şi se înclină teatral către cei din jurul focului.

–         Cu voia dumneavoastră, mă prezint: sunt Valentin Vaskaly, bijutier pe uliţa Stracha din Oraşul de Aur Praga şi, de aproape un an, astrolog şi cronicar al Înălţimii sale, baronul Carl Gustav von Lenau, castelan de Schwandorf.

–         Ohohoho, se minună Primo, n-am întâlnit de multă vreme un astrolog adevărat.

–         Calitatea aceasta a mea, dacă mi-e îngăduit, v-aş ruga să o treceţi momentan sub tăcere, mai ales cu atâtea feţe bisericeşti prin preajmă. S-au văzut oameni trimişi pe rug şi pentru mult mai puţin decât atât şi nu cred că flăcările, fie ele şi purificatoare,  sunt cel mai bun element de ajustare a bărbii mele…

–         Nicio grijă, domnia ta, nu facem zarvă multă cu treaba asta, iar cât îl priveşte pe cinstitul nostru capelan, el a fost soldat ca şi noi, dar a trecut mult de atunci… Francisco încuviinţă dând din cap, iar Virula continuă cu întrebările:

–         Şi cu Jiri cum de te-ai împrietenit?

–         Mi-a prezis că am să mă însor curând, încă din toamna asta şi am să intru în cinul boieresc! rosti cu veselie tânărul.

–         Hei, să fie cu noroc şi să se împlinească! Să sporeşti numărul călăreţilor viteji, că e mare nevoie… izbucni uriaşul Flagel ciocnind stacana sa cu ale celorlalţi, cositorul sunând ciudat, stins, ca un dangăt îndepărtat de clopot.

–         Dacă ştii să ghiceşti, spune-ne şi când va fi Virula mireasă!? hohoti Buchwald.

–         Cu lucrurile acestea nu se glumeşte, mai ales lângă un foc de seară, când puterile întunericului pun stăpânire pe toată firea. Nu văd învelitoare de mireasă, nici jocuri şi petreceri, ci ani sângeroşi, mulţi şi cumpliţi, peste care veţi răzbate cu toţii sub braţul ăputernic al unui bărbat mai vârstnic… În ce te priveşte pe domnia ta, să te fereşti de stufărişurile smârcurilor…

Ce tot spui, astrologule, ce smârcuri, ce căpetenie vârstnică? Hagen e mai tânăr decât noi… Vocea guturală a burgundului era învăluită în teamă şi toţi ceilalţi simţiră că vorbele lui Valentin Vaskaly aveau să se adeverească. Căutară să se veselească mai departe pe muzica scoasă de clinchetul stacanelor pline şi îndemnaţi de gustul pâinii şi al cărnii, gust pe care credeau că-l uitaseră. Mai târziu, când bobotăile cu smoală începură să se stingă şi mai rămăseseră puţine ceasuri până în zori, petrecăreţii adormiră, doar străjile rămânând să vegheze câmpia şi apele Radbuzei sătule de sângele pe care-l supseseră…

POVESTE DE DEMULT 22

08.25.11

Până când căzu prima oară bruma în acel an, mai trecură trei săptămâni, timp în care răsculaţii mai porniseră de şapte ori la asalt, de fiecare dată mai vlăguiţi, mai puţini şi mai nehotărâţi. Mulţi dintre războinicii lor pricepuţi plecaseră pe la gospodăriile care le rămăseseră în paragine, speriaţi şi de zvonul că cete de călăreţi ale nobililor treziţi din amorţeală pustiau satele, răpindu-le avutul agonisit din greu, spânzurând bătrânii şi flăcăiandrii şi siluind femeile şi fetele ce rămăseseră să să aibă grijă de gospodării. Locul lor îl luaseră glotaşi neînvăţaţi cu luptele şi doar încăpăţânarea câtorva căpetenii făceau ca această confruntare să se prelungească către miezul toamnei. Sorţii se întorseseră şi asediaţii vedeau cum la fiecare asalt tot mai multe hoituri acopereau câmpia din faţa valurilor de apărare, ba la una dintre ieşirile cavaleriei grele, Manfred von Paulen ajunse cu mâna de cavaleri care mai rămăseseră în viaţă până în mijlocul taberei răsculaţilor, spârcuind pe cei care se adăposteau acolo, ucigând preoţii schismatici şi călcând în picioarele cailor prapurii sfinţi ai bohemilor. Pentru că nu puteau căra nimic cu ei, puseră foc şi pojarul făcu prăpăd în rezervele de hrană şi de nutreţ, mistuind şi multe din corturile în care se odihneau, nopţile, răsculaţii. Cu toată bravura şi cu tot norocul care se întorsese de partea lor, asediaţii vedeau cum se împuţinează şi ei, cum scad rezervele de muniţie pentru tunuri, nutreţul pentru cai şi mai ales rezervele lor de hrană. Apa din fântâna Citadelei scăzuse mult, găleţile scufundate pentru a culege preţiosul lichid fiind ridicate pe jumătate pline cu nămol, în vreme ce din apa împuţită a Radbuzei nici oamenii, nici animalele nu voiau să bea… Episcopul de Lubeck îşi revenise şi în fiecare dimineaţă ţinea slujbe impresionante pe materezele Citadelei, astfel încât să fie auzite şi privite nu doar de către apărători, ci şi de răsculaţii dispuşi să se întoarcă sub aripa Sfintei Biserici Romane. Cu mult fast, îmbrăcaţi în cele mai scumpe odăjdii, prelaţii din suita Episcopului scoteau icoanele şi Sfintele Daruri din capela castelului, purtându-le în procesiune pe ziduri. Efectul era unul mult peste aşteptări, inimile ţăranilor bohemi îndoindu-se că vor putea să cucerească vreodată acest cuib apărat cu sălbăticie de catolicii aceştia mult prea zeloşi. Starostele de Domazlice îşi revenise şi el, în câteva rânduri arătându-şi făţiş încântarea pentru faptul că Marysza, fiica lui mult iubită este curtată de un cavaler luptător atât de cunoscut cum era Hagen, comandant peste 300 dintre cele mai bune săbii ale Europei. Nu-i era indiferent nici faptul că Hagen deţinea două domenii importante în ţări mai liniştite şi mai ferite de război ale Europei, mult diferite de locurile acestea îînvăţate să suporte mult prea des pârjolul uciderii, al focului şi al suspinelor. Nici nu observa că bucuria lui e acoperită, din ce în ce maio des, de otrava ochilor lui Rigasso, italianul dorind-o şi el, cu patimă, pe fiica starostelui. La vremea amiezii, în fiecare zi, Primo îl repezea pe Gero în foişorul de pe zidul de vest al Citadelei, să privească în zare, dar de fiecare dată copilul se întorcea cu dezamăgirea agăţată de genele lungi ce-i umbreau privirea… În dimineaţa aceea auziră din nou sunetul goarnelor şi duruitul tobelor care vesteau atacul, precum şi slovele imnurilor religioase. Ştiau că atacatorii erau mai puţini şi mai slabi ca la începutul luptelor, dar ei erau şi mai puţini şi mai slăbiţi şi mai puţin convinşi că vor scăpa cu bine din încleştarea acelei zile. Nu era de neglijat nici ferocitatea gloatelor, mai ales că ziua aceea se arăta una frumoasă şi uscată, venită după o noapte rece, în care pământul se uscase bocnă. Comandanţii îşi rânduiră oamenii, pe valul de pământ fiind aduşi şi puţinii soldaţi ai garnizoanei Citadelei, ca să umple golurile. Virula, cu geridul în mâini, venise lângă Primo, simţind că aceasta va fi ultima dintre confruntări şi bănuind cât de mare nevoie era de fiecare braţ sănătos, acolo, pe întărituri. Bătrânul luptător o privi şi nu zise nimic, apoi îşi privii oamenii împuţinaţi şi fu surprins să-l vadă printre ei pe Dighenis Volomides sprijinit cu umărul, pe partea pe care piciorul rănit nu-l prea ajuta, de Starek din Vlada. Aşteptând ca rândurile răsculaţilor să se apropie, îl privi pe Francisco în luminile ochilor negri, căutând şi acolo îmbărbătare, apoi se pregăti să audă salvele artileriei, să dea piept cu răsculaţii şi să moară, pentru că ştia că acela va fi sfârşitul dacă rebelii erau hotărâţi să moară până la unul… Duruitul tobelor dădea măsura paşilor apăsaţi şi atunci Primo îşi duse mâna streaşină la ochi; dinspre răsărit, de acolo de unde nu putea veni nimic bun, din ţinuturile controlate de răsculaţi, se vedea galopând o ceată mare de călăreţi. Văzu fanioanele care fluturau în vârful suliţelor, iar ochiul său meşter desluşi cum liniile de călăreţi se aşează, din goană, în linie de bătaie. Când ajunseră la doar câteva sute de paşi în spatele răsculaţilor, cavaleria uşoară îşi continuă goana, dar într-un ritm mai lent, astfel încât caii îşi potriviră paşii, în vreme ce cavaleria grea rămase pe loc şi atunci Primo ştiu că acei călăreţi erau prietenii lor, chiar dacă veneau dinspre răsărit, pentru că bohemii nu aveau cavalerie grea. Trompetele cavaleriei răsunară, făcând căpeteniile răsculate să oprească atacul şi să încerce să întoarcă liniile propriilor luptători către neaşteptatul atac, dar nu mai avură vreme. Cavaleria uşoară zbura către ei, cu suliţele plecate, chiuind sălbatic şi frâiele cailor slobozite. În fruntea călăreţilor, pe un cal murg, aplecat într-o parte în şaua înaltă şi sabia goală în mâna dreaptă gonea, un călăreţ suleag.

–         E Jiri, îl recunoscu Primo! Bravo, băiatule, în tine îmi pusesem nădejdea şi nu m-am înşelat.

Liniile se ciocniră şi scrâşnetul fierului lovit de fier, precum şi urletele celor loviţi de moarte ajunseră până la apărătorii Citadelei. Luptătorii priviră către comandanţi, într-o cerere mută de a porni şi ei la luptă. Rigasso dădu semnalul şi pedestrimea porni către liniile răsculate, cu arcaşii slobozind nori de săgeţi ucigaşe pe urmele lor. Numai apărătorii de pe valul de apus şi de pe cel nordic rămaseră pe loc, precum şi o parte din haiducii care trebuiau să-i sprijine în caz de nevoie. Când cavaleria grea venită în sprijin atacă pe coridoarele lărgite de călăreţii lui Jiri, Hagen îşi trimise şi el lăncierii pe care îi urmă şi Manfred von Paulen. Prinşi între cele două ciocane de fier, răsculaţii rupseră rândurile şi fugiră care încotro, urmăriţi fără milă de haiducii uşori ai lui Rigasso şi de cavaleria uşoară. Lăncierii şi cavalerii teutoni se regrupară şi alături de cavaleria grea venită în sprijin atacară dintr-o lature rândurile celor ce atacaseră Citadela dinspre nord, zdrobind tot ce întâlneau în cale. Scăpaţi la lărgime, caii masivi îşi luară avânt şi se repeziră bubuind din copitele grele asupra răsculaţilor speriaţi. Măcelul continuă până spre seară, iar lunca joasă a Radbuzei primi încleştarea ultimului sărut a aproape două mii de bohemi răsculaţi.

POVESTE DE DEMULT 21

08.23.11

Atacul fu înspăimântător şi Moartea îşi luă un obol monstruos din rândurile răsculaţilor. Nămolul clisos, după cele patru zile de ploaie mocănească, făcu marşul ritmic al bohemilor să se desfăşoare cu greutate, iar cei care apărau formal primul val de apărare, după cea de-a treia salvă de artilerie se retraseră în ordine, cu rapiditate, în spatele celei de-a doua întărituri. Îmbătaţi de succesul neaşteptat, bohemii se îmbulziră pe coama valului, unde se opriră descumpăniţi când văzură întăriturile proaspete. Fără să ştie despre ce este vorba, rândurile din spate le împinseră pe cele din faţă, iar acestea pătrunseră pe „terenul de vânătoare” dintre cele două linii de fortificaţii. Încă două salve de artilerie şi valurile de săgeţi slobozite de meşterii arcaşi ciprioţi dădură aripi Morţii deasupra rândurilor rebelilor. Cei răniţi erau călcaţi în picioare de cei ce veneau din urmă, iar nămolul se transformă într-o pastă clisoasă, o capcană ucigaşă pentru cei care voiau să se mişte într-o parte sau alta. Abia când corzile arcurilor plesniră sau se întinseră prea mult, din cauza umezelii, când spaima cuprinsese pe deplin cugetele bohemilor, lipsindu-i de înflăcărare, Primo îşi duse oamenii săi şi pe cei ai starostelui de Domazlice în goană, coborând panta valului de pământ proaspăt, între rândurile vrăşmaşe. Doar după ce seceră primul dintre rândurile bohemilor ce-i stăteau în cale slobozi urletul de bătaie, preluat de toţi luptătorii săi. Acesta fu semnalul pentru linia apărătorilor care declanşă atacul masiv şi măcelul nu mai cunoscu limite. Nici haiducii sălbatici nu mai fură păstraţi în rezervă, ci intrară în încleştare încă de la început. După ce schimbară corzile arcurilor, arcaşii începură să trimită alte roiuri de săgeţi peste capetele propriilor oameni, iar tunurile cu ţevile răcite mai sloboziră două salve asupra rândurilor din urmă ale atacatorilor, deschizând cărări largi de sânge şi durere. În cele din urmă, spre prânz, când braţele luptătorilor obosiseră şi abia îşi mai puteau mişca picioarele prin masa de trupuri căzute în capcana clisoasă a nămolului, fură trimişi călăreţii să pună vârf dezastrului. Nici caii nu avură prea mult noroc, iar goana lor încetini în curând. Atunci Flagel dădu semnalul şi lăncile fură lăsate deoparte, intrând în morişca Morţii paloşele grele. Spârcuiţi, dărâmaţi de puterea şi ferocitatea uriaşilor acoperiţi în fier, obştii întregi aruncară armele şi fie fugiră, stricând rândurile celor din urma lor, fie îngenuncheară cerşind îndurare… Mila, însă, fugise de pe pământ… Goarnele sunară retragerea şi nici apărătorii nu mai avură putere să-şi sloboadă strigătele de triumf. Aproape două sute de bohemi fuseseră luaţi prizonieri şi Rigasso opri măcelărirea acestora, spre uimirea haiducilor săi, care nu înţelegeau la ce foloseau prinşii pentru care nimeni n-avea să plătească vreo răscumpărare. „Terenul de vânătoare” arăta ca o hecatombă uriaşă, ca o vale a celor căzuţi între lumi, din care se auzeau gemetele muribunzilor şi strigătele disperate ale răniţilor prinşi sub munţii de cadavre. Cei două sute de prinşi fură duşi la poalele zidurilor Citadelei şi aşezaţi în genunchi, cu mâinile zdravăn legate la spate. Hagen şi Rigasso începură interogatoriile, pe post de tălmaci fiind folosiţi câţiva din oamenii starostelui de Domazlice. Aflară că mulţi dintre bohemi se arătau nemulţumiţi de prelungirea asediului, care urma chinuitoarei şi păguboasei urmăriri. Câmpurile obştiilor rămăseseră pe mâna copiilor, a femeilor şi a moşnegilor, anul fusese secetos şi se aşteptau la recolte proaste şi la o iarnă plină de lipsuri, pierderea multor cai şi a vitelor care le asiguraseră hrana sau căraseră poverile, era-şi ea-pusă la socoteală la răbojul pierderilor. La toate acestea se adăugau miile de morţi, multe familii pierzându-şi toţi bărbaţii pe câmpul de luptă… Nu, întăriri serioase nu prea aveau de unde să le vină, poate doar ceva glotaşi fără ştiinţa războiului, care sperau să fie lăsaţi să jefuiască atunci când victoria va fi fost a lor, pe deplin. Alţii veneau pentru că în tabără o duceau mai bine decât în cocioabele lor, aci având asigurat un blid de mâncare, fără să ostenească deasupra brazdelor. Cei doi comandanţi jubilau la auzul tuturor acestor veşti, dar şi inimile soldaţilor care ascultau creşteau de bucurie şi nădejdea prinse aripi, alergând pe la focurile apărătorilor osteniţi şi împuţinaţi. Rigasso era pe punctul de a da prinşii pe mâna haiducilor sălbatici, când pricepând ce vrea să facă, Hagen îl opri:

–         Mai întâi, comandante Rigasso, putem să-i punem să arunce morţii în apă, urmând lecţia pe care ne-a predat-o Primo. Altfel vor trebui să muncească oamenii noştri…

–         Fie şi aşa, dar după aceea vor muri! Nu ne putem permite să păstrăm prizonieri. În ciuda ştirilor optimiste, nu se ştie cât va dura asediul… Italianul abia îşi putea ascunde mânia că nu se gândise el la degajarea de cadavre a „terenului de vânătoare”…

–         Aşa este, va fi precum spui! încheie împăciuitor Hagen. Plecă după ce văzu cum prinşii erau dezlegaţi şi duşi să care cadavrele dintre cele două valuri de pământ. În urma sa italianul mârâi, neţinând seama de firul roşiatic de spumă şi sânge ce i se scurgea din buzele pe care şi le sfârteca cu dinţii:

–         Te grăbeşti la ea, câine! Nici moartea ta nu-i departe…

În ciuda sălbăticiei asaltului, în ciuda numărului mare de morţi, la locul unde stăpânea Virula nu fuseseră aduşi prea mulţi răniţi. Starek din Vlada adusese pe braţe un bohem răsculat tânăr, cu tuleiele abia mijite, căruia Primo îi fărâmase oasele pieptului cu o lovitură de pumn. Viaţa se scurgea grăbită din trupul tânăr, în vreme ce buzele îi murmurau vorbe pe care numai Starek le putea desluşi. Cu lacrimi în ochi îi lămuri pe Primo şi Virula care-l priveau întrebători:

–         Este un văr de-al meu din Dobaz, un cătun de lângă Vlada. Toată familia sa, tatăl şi cei patru fraţi au murit în războiul ăsta… Vrea să fie ascultat de un preot… Primo şuieră scurt şi la chemarea sa veni în fugă Gero pe care-l trimise după capelanul Francisco. Când acesta sosi, se aşeză în genunchi la căpătâiul muribundului pe care Starek îl aşezase pe o cergă murdară de sângele altor răniţi. Cu ochii închişi şi crucea grosolană a rozariului ridicată la nivelul frunţii, se pregăti să asculte vorbele celui ce avea să plece din lumea aceasta.

–         Spune, Sfinţia ta, începu Starek, că vrea să primească iertarea păcatelor şi că doar rătăcirile schismatice şi hula împotriva Sfintei Biserici a lui Christos i-a dus la moarte cumplită şi la stingerea neamului pe el şi pe toţi ai lui… Cuprins de beatitudine, căci nu spera să aibă fericirea să readucă pe calea Adevărului vreun suflet rătăcit, Francisco îşi începu litania şi lacrimile i se scurgeau şiroaie pe obrajii aspri:

–         In Nomine Patriis, et Filis…

Rostea cuvintele într-o stare de exaltare pe care n-o mai cunoscuse şi în ciuda şiroaielor de lacrimi, pe chipul său se vedea o fericire nemărginită, ca şi când deasupra sa s-ar fi deschis cerurile, iar el putea să vadă, singurul dintre ei, Grădinile Raiului şi cohortele îngerilor şi ale heruvimilor… Crezând că-i rost de glumă, Virula era gata să sloboadă o întrebare muşcătoare spre capelan, dar Primo, pricepând gândul parşiv al muierii, o strânse apăsat de umăr şi vorbele i se opriră bătrânei în gât…

POVESTE DE DEMULT 20

08.21.11

Sub pânza de cort întinsă între cele două căruţe, aşezaţi pe tărgi făcute din ramuri tari de salcâm, acoperite cu cergi aspre, din cânepă, stăteau Dighenis Volomides şi Rinaldo, tânărul lăncier din Siena care se pricopsea cu câte o rană după fiecare confruntare. Primo le cususe rănile cu mâna lui meşteră, atent, fără milă, curăţind bine tăieturile adânci. Pe urmă fuseseră pansaţi de Virula care venea şi le cerceta legăturile în fiecare zi, hrănindu-i ca pe nişte prunci la care ţineau. Pânza de cort îi ferise de stropii ploii care căzuse patru zile, fără întrerupere, oprindu-se abia seara trecută.

–         Poate că Dumnezeu şi-a întors faţa către noi, spuse romeul încet, fiind încă lipsit de putere după ce căzuse rănit pe valul de apărare. Ploaia asta i-a ţinut departe pe duşmani. Poate că Jiri a ajuns la Scwandorf, să ceară ajutoare, dacă n-o fi fost spârcuit de cetele de cercetaşi călări ale răsculaţilor…

–         Stai liniştit, camarade! Să fi sigur că ceea ce rosteşte Primo sunt doar gândurile Domnului! Eu unul nu l-am auzit niciodată greşind în hotărârile luate… Pe lângă astea mai pune şi norocul proverbial al comandantului Hagen… Tânărul lăncier rostea cuvintele cu o convingere nestrămutată, ceea ce-l făcea şi pe romeu să capete o mare încredere în sfârşitul fericit al campaniei.

–         De când lupţi în trupa lăncierilor, Rinaldo?

–         Astă primăvară s-au împlinit doi ani de când am fost primit în trupă şi acela a fost norocul vieţii mele. Şi asta tot lui Primo i se datorează, dar nici Francisco n-a fost străin de norocul meu.

–         Cum aşa?

–         Sunt un copil al străzilor din Siena, Dighenis, pe tatăl meu nu l-am cunoscut, dar mama era spălătoreasă. Avea şapte copii agăţaţi de fustele-i zdrenţăroase, aşa că n-a făcut mare caz când a văzut că n-am mai trecut pe la cocioaba în care locuiam, la marginea zidurilor Sienei, lângă gaura prin care se scurgeau dejecţiile cetăţii. M-am înhăitat cu zurbagii oraşului şi am trăit mult mai bine, mai liber şi mai îndestulat decât aş fi făcut-o alături de fraţii, de surorile mele şi de bunica Andreea, care fusese cea mai cunoscută prostituată din oraş. Am început să şterpelim rufele puse la uscat, pe urmă am trecut la furtişaguri mai importante, mai ales din piaţă, de pe tarabele negustorilor. Sigur că în hoinărelile noastre ne încrucişam cu cetele altor derbedei şi nu au lispit confruntările în care a curs sânge. Am deprins, în scurt timp, obiceiul de a scoate cuţitul şi am devenit meşter la aruncarea lui la ţintă, aşa cum mă învăţase un tovarăş mai vârstnic, care servise câţiva ani pe o galeră genoveză. La câteva zile după ce am împlinit 20 de ani, la o petrecere din piaţa Signoriei, am crestat cu cuţitul doi tineri care mă văzuseră când şterpeleam punga unui vânzător de mărunţişuri. Lumea se îmbulzise să vadă spectacolul unui păpuşar, eu am profitat de aglomeraţie, iar cei doi au venit să-mi ceară câştigul, ameninţându-mă că altfel mă dau pe mâna guarzilor.

–         Ai ales să-i tai?

–         Siena nu-şi tratează prea bine răufăcătorii, cu excepţia celor bogaţi, desigur, ale căror familii pot plăti răscumpărarea stabilită de juzi. Pe ceilalţi, ori îi execută, ori îi vând galerelor genoveze, pisane sau veneţiene.

–         Cum ai scăpat?

–         Atunci veniseră la Siena Primo, Francisco şi trezorierul Zulbein, ca să recruteze oameni pentru trupă. Căutau bărbaţi puternici, care mai serviseră şi sub alte flamuri, trupa era decimată, Hagen proaspăt comandant, iar Primo mâna de fier care conducea şarjele.

–         Şi te-au ales şi pe tine?

–         Cu mare greutate, întrucât nu ştiam să călăresc, eram destul de firav şi nu mai servisem ca soldat. Eram doar un hoţ scandalagiu. În plus, auzind că Signoria cerea doi scuzi pentru eliberarea mea, trezorierul Zulbein s-a opus din răsputeri. Cel care a hotărât a fost Primo, iar cel care l-a îmbunat pe Zulbein a fost Francisco. Ca să acopăr preţul răscumpărării, am servit un an fără soldă, dar nu-mi pare rău, aici sunt ca un membru al familiei pe care n-am avut-o, parcă, niciodată. Sunt lăncier în trupa lui Hagen, am văzut lumea şi mă pot întoarce, când voi fi mai vârstnic, bogat şi respectat în Siena…

–         În companiile lui Rigasso ai fi putut lupta?

–         De ce mă-ntrebi asta?

–         Când războiul acesta se va termina, eu n-am să pot rămâne cu voi, nu sunt lăncier, iar servitor nu vreau să mai fiu. Aşa că, prietene, sunt nevoit să mă gândesc la ce voi face şi ca mine gândesc mulţi dintre pedestraşii lui Primo…

–         Eu, în locul tău, nu m-aş gândi la asta. Războiul nu s-a sfârşit, iar aşa cum se arată, va fi lung şi sângeros. În ce priveşte angajarea în companiile lui Rigasso, nu, eu n-aş face-o!

–         De ce?

–         O fi italian ca şi mine, dar e ceva care nu-mi place la el şi când spun asta nu mă refer la faptul că e sângeros, pentru că am văzut că oamenii lui îl iubesc, asta înseamnă că-i tratează bine, dar n-am încredere în oamenii de două ori însemnaţi de Dumnezeu…

–         Cum de două ori?

–         Ai văzut smocul de păr alb care-i cade pe-o sprânceană, dar n-ai fost suficient de aproape ca să vezi că şi culoarea ochilor i se schimbă, sunt când verzi ca otrava, când au strălucirea liniştită a opalului… Am auzit că sunt unele pisici, la sarazini, care au ochii la fel, da mie nu-mi plac pisicile. Când eram mic, una hoaţă şi grasă mi-a şterpelit felia de şuncă pe care mi-o adusese bunica Andreea de la măcelarul Brento, cel cu burta mare şi moale şi ochii urduroşi. În seara aia am dormit nemâncat şi am visat munţi de şunci dolofane şi de cârnaţi aromaţi de m-am înecat în somn cu propriul scuipat…

–         Aţi putea să vorbiţi mai liniştiţi, să vă păstraţi puterile şi să nu vă mai agitaţi atâta, altfel au să vi se desfacă legăturile, iar noi n-avem atâtea feşe câte puteţi voi murdări. Vorbise Virula care venise cu două blide de fiertură să-i hrănească pe cei doi. Rinaldo îi făcu complice cu ochiul lui Dighenis Volomides şi vocea lui mieroasă, de fost hoţ mărunt pe stradelele Sienei, picură dulceaţă în urechile Virulei:

–         De foame şi de dor de bucatele tale grozave, am început să sporovăim şi noi, mamă Virula…

Bătrâna, îmbunată nu doar de lauda adusă bucatelor, ci şi de faptul că Rinaldo o numise „mamă” aşa cum nu o numise nimeni vreodată, le potrivi legăturile şi îi hrăni mormăind, ca o cloşcă care-şi protejează puii. Se gândea că în luptele care vor urma se putea întâmpla orice şi îşi putea pierde protejaţii…

POVESTE DE DEMULT 19

08.18.11

Ploaia care se pornise, câinească, rece şi molcomă, vestind că nu peste multe săptămâni are să vină toamna, îngreuna munca încrâncenată a oamenilor care trudeau la ridicarea noului val de apărare, dar şi acoperea zgomotele, astfel că bohemii habar nu aveau ce li se pregăteşte dincolo de coama valului de pământ pe care-l cunoşteau şi de pe coama căruia îşi culeseseră morţii.  Din tabăra lor răzbăteau până la Citadelă rugăciunile spuse pentru odihna răposaţilor şi irosul aromat al tămâii. Acoperit cu gluga miţoasă care-l proteja de stropii reci, Primo era singura căpetenie care supraveghea lucrările. Lângă el, cu gluga rasei monahale lăsată pe ochi, capelanul Francisco măcina cu spor în picioarele încălţate cu sandale, noroiul clisos.

–         Are să ne fie greu să ne batem în noroiul ăsta, remarcă el, mai mult ca să-l stârnească la vorbă pe vechiul lui camarad.

–         Bohemilor are să le fie şi mai greu, numai că ploaia n-are să dureze!  Asta nu-i decât o răbufnire venită din munţi, vremea bună are să mai ţină cel puţin opt săptămâni, după aceea va fi din ce în ce mai rece şi abia atunci putem spera că rebelii vor ridica asediul… dacă vom rezista până atunci…

–         Unde or fi comandanţii noştri? Bag de seamă că nu le prea place umezeala…

–         Nici n-ar avea ce să facă aici, nu se pricep la fortificaţii. Eu m-am născut şi am crescut într-o cetate mereu supusă asediilor, aşa că pentru mine nu-i ceva străin. În plus cred că veghează lângă patul de boală al Episcopului. Aud că l-au cuprins fierbinţelile şi pe domnia sa Vladimir Zlokasna, starostele de Domazlice. Tăieturile de coasă sunt rele şi lasă răni urâte…

–         Pe tine nu te-am prea văzut să te înghesui în preajma Eiscopului…

–         Ca mai toţi creştinii sirieni, eu am fost botezat ortodox, aşa că rugăciunile papistaşe nu prea-mi fac mare plăcere…

–         Nici ale mele?

–         Tu eşti camaradul meu, împreună am călcat iarba câmpiilor în picioarele cailor, aşa că e vorba de altceva… Vorbele li se pierdură în murmurul ploii care cădea fără încetare, spălând urmele de sânge de pe vechiul val de apărare şi ducând departe miasmele morţii, ca într-o primenire generoasă, făcută de-o putere mai mare şi mai vrednică decât puteau ei să înţeleagă.

Pe una din terasele de piatră de la al doilea etaj al citadelei, înveşmântată într-o tufă sălbatică de măceş se auzeau şoaptele unui dialog purtat între un bărbat şi o femeie…

–         Ce viitor aş avea eu lângă Înălţimea Ta? Nu m-aş vedea mergând din loc în loc alături de lăncieri, ca să te însoţesc… Glasul Maryszei îi părea că e şoapta heruvimilor înaltului Hagen.

–         Nici n-ar fi nevoie, îngerul meu alb. Am un domeniu în Savoia şi altul în liniştita Alsacie. N-ar trebui să mă însoţeşti în campanii…

–         Şi ce-aş face în lunile lungi când ai lipsi?

–         Ai îngriji domeniile, iar peste câţiva ani te-ai ocupa de creşterea micilor Hageni, astfel încât să nu deprindă năravurile Virulei sau pe ale lăncierilor mei…

Marysza roşise când Hagen pomenise de copii şi bărbatul puse semnul pe seama sfielii pe care trebuia s-o arate o fată educată când se vorbea despre micuţii pe care avea să-i zămislească. Temerile fetei erau, însă, altele. În neamul ei femeile nu erau puiernice, iar Svetlana Zlokasna, mama ei, murise când o zămislise, fără să apuce s-o strângă la piept, ucisă de fierbinţeala pe care moaşa dimpreună cu doftorul stărostiei nu reuşise să o aline…

În latura opusă a Castelului, în iatacul tinerei Briggita, lumina rece a zilei ploioase abia pătrundea prin fereastra îngustă, cu ramă de plumb şi ochiuri de geam zgârcite, din sticlă tulbure. Fata stătea într-un cot, goală sub cearceaful mototolit, rezemată într-un cot, astfel că pata neagră, din care izvorau fire lungi de păr negru, se vedea fără să mai fie acoperită de pieptănătura savantă. Din ochii frumoşi îi curgeau lacrimi grele, iar ea se ferea ca picurii suferinţei să nu cadă pe obrazul sau pe pieptul lui Rigasso. Italianul dormea profund, răpus de împerecherea sălbatică pe care o avusese cu fata castelanului. Briggita se simţise umilită când în două rânduri italianul păruse să uite unde şi lângă cine se află şi-i şoptise la ureche, cu voce scrâşnită.

–         Marysza!

Meşa albă căzuse pe fruntea ridată a comandantului la fel de sălbatec ca oamenii lui, împărţindu-i faţa în două, ca la un carnaval interzis. Pieptul bogat al fetei se zgudui într-un suspin şi lacrimile căzură fierbinţi pe pieptul lat, acoperit de păr negru, cârlionţat, al mercenarului. Bărbatul se ridică fulgerător, cu ochii încă lipiţi de somnul profund, cu pumnalul scos de sub pernă în palma mâinii drepte.

–         Ce s-a-ntâmplat? A bătut cineva la uşă? S-a dat alarma?

–         Nu, nimic…

–         Atunci de ce plângi?

–         Mă-ntrebam ce s-ar putea întâmpla dacă ne-ar surprinde tata!?

–         Cei care află mai multe sunt mai bogaţi… ricană italianul. Nu-ţi bate capul cu tâmpeniile astea şi acoperă pata aia, că-mi aduce aminte de mustăţile sarazinilor…

–         M-ai lua dacă tata te-ar obliga s-o faci?

–         N-am cerut nimănui voie, vreodată, să iau ce-mi place, iar de obligat este extrem de greu să-l obligi pe Rigasso să facă ceva. Dar de ce trebuie să-ţi baţi capul cu tot felul de prostii? Important este că ne distrăm bine acum, ce va fi mâine sau în zilele următoare, vom vedea…

Dincolo de fereastra cu ochiuri zgârcite, din sticlă tulbure, prinsă în rame de plumb se auzeau bufniturile înfundate ale lucrătorilor care ridicau valul şi căderea monotonă a ploii, ca un plâns prelung, liniştit şi sfâşietor al unei femei tinere…

POVESTE DE DEMULT 18

08.16.11

În sala mai mult lungă decât largă, luminată de cele patru ferestre înalte, cu vitralii care aduceau luciri colorate pe obrajii comandanţilor, consiliul de război era în toi. Episcopul Jeronimus, adus pe un fel de targă improvizată de slujitorii castelanului Ghunter Trocha, acoperit cu plocăzi grele şi călduroase, asista şi el la acest consiliu. Între Hagen şi Rigasso stătea starostele de Domazlice cu braţul stâng prins într-o faşă lată, petrecută pe după gât, după ce fusese oblojit de unul dintre felcerii Episcopului. În celălalt capăt al mesei lungi, masive, ca de trapezărie, stăteau castelanul, Primo şi Manfred von Paulen. După ce închinară o cupă de vin în cinstea victoriei şi în memoria celor duşi, primul care vorbi fu Hagen:

–         În ce mă priveşte, n-am mare experienţă în bătălia purtată în întărituri, nu ştiu să conduc apărarea unei fortificaţii. Oamenii mei sunt călăreţi, ştim să ne batem la câmp deschis, dar sunt convins că Primo, care a luptat pe zidurile Bizanţului, precum şi Manfred von Paulen sunt mai mult decât pricepuţi şi ne pot da sfaturi înţelepte… Rigasso aprobă printr-o clătinare a capului şi toţi ochii se îndreptară către cei doi bărbaţi. Venerabilul teuton se ridică cu greutate; ziua şi echipamentul greu lăsau urme în mişcările vajnicului cavaler-călugăr:

–         Dacă prietenul Neurath ar mai fi fost aici, cu bucurie l-aş fi recomandat pentru misia de a conduce apărarea poziţiilor noastre. Eu, domnilor şi Monseniore, am privit întotdeauna duşmanul în ochi din înaltul şeii şi în 72 de ani de viaţă nu i-am arătat niciodată dosul mantiei duşmanului. Mi-au mai rămas 42 de fraţi-cavaleri sub comandă, în afara pedestraşilor, şi vă jur pe rănile Mântuitorului că vom şarja până la ultima suflare şi până la ultimul ciot de lance, dar mai mult nu-mi cereţi. Nu ştiu ce-i frica, dar la strategie nu mi-am bătut niciodată capul! Aşa că să vorbească cel mai priceput dintre noi. Zicând acestea se uită către Primo şi, în semn de respect, îşi lovi mănuşile grele, de cuirasier, de apărătorile înzăuate ale coapselor, gest urmat de Hagen şi Rigasso, în vreme ce starostele de Domazlice izbea pocalul gol de masa grea de stejar. Copleşit de asemenea dovezi de recunoaştere a priceperii sale, Primo se înălţă drept din jilţul în care stătea:

–         N-am vorbit niciodată în faţa atâtor cavaleri comandanţi, în faţa unor căpetenii atât de cunoscute, dar am s-o fac acum. Vă mulţumesc, Înălţimile voastre, pentru cinstea pe care mi-o faceţi! Să iertaţi, mai întâi de vorbă proastă, dar cred că astăzi am mai câştigat o zi doar cu mare noroc…

–         Cum aşa? I-am gonit pe ţopârlani şi i-am scăldat în sânge… îl întrerupse castelanul…

–         Tăcere, domnia ta! ripostă Rigasso. Să-l lăsăm pe unul mai vrednic să vorbească…

–         Dacă nu erau bravura şi atenţia slujitorilor, am fi fost copleşiţi dinspre râu, iar acum am fi fost hrană peştilor din Radbuza! Continuă Primo. Linia valului este mult prea lungă şi nu o putem apăra în faţa încă unui atac. Va trebui să ridicăm altul, mult mai aproape de ziduri, cu câteva palme mai înalt şi cu deschideri pentru ieşiri puse între deschiderile actualuliui val.

–         Credeţi, domnule, că ne vor da răgaz rebelii să facem lucrările astea? Întrebă starostele de Domazlice.

–         Sunt sigur că da! Bohemii, aşa cum i-am văzut eu, sunt habotnici, iar gândurile şi acţiunile unor fanatici sunt uşor de anticipat. Aşa că eu cred că mâine dimineaţă solii lor vor veni să ne ceară un răgaz ca să-şi adune morţii ale căror leşuri zac în faţa şi pe valul de apărare, fără ca tunurile de pe ziduri şi arcaşii noştri să le sporească pierderile. Noi o să-i  punem pe servitorii şi oamenii care au rămas lângă noi să adune leşurile alor noştri încă din seara şi noaptea aceasta, ca să avem ziua de mâine la dispoziţie pentru lucrările la noile fortificaţii…

–         Oamenii vor cădea de oboseală, ricană Rigasso, pricepând, în parte planul bătrânului lăncier. Dacă vor săpa toată noaptea la morminte, mâine nu vor mai fi în stare să ţină uneltele în mâini, ca să mai ridice un val de apărare, cu atât mai puţin vor putea să facă faţă unui nou atac…

–         Nu vom săpa niciun mormânt! replică Primo.

–         Cum aşa? Vorbiseră castelanul şi Episcopul în acelaşi timp.

–         Pentru un luptător orice mormânt e bun şi mulţi dintre cei care au luptat umăr la umăr cu mine, alături de care am gonit scară la scară, au fost acoperiţi de răcoarea zăpezilor iernii şi uscaţi de soarele verilor, lăsând oasele să le albească pe câmpurile în care ne-am vămuit, sub arme, tinereţile şi visele. Nu s-a întors niciunul să ne spună că sunt nemulţumiţi.

–         Şi ce propui domnia ta? Să le dăm foc, aşa cum făceau păgânii de demult? Starostele de Domazlice dăduse glas unui gând care-i muncea pe toţi.

–          Nu, că nici lemn de ars nu avem din belşug… Ar fi un consum inutil. Eu vă propun, Înălţimile voastre, să lăsăm şi această sarcină în seama duşmanului, astfel încât să-i dăm o treabă scârboasă în plus de făcut, iar noi să avem răgaz întru rânduirea treburilor noastre.

–         Vorbeşte mai desluşit, domnia ta, îl îndemnă castelanul.

–         Eu zic să aruncăm cadavrele morţilor noştri în Radbuza. Firul apei le va căra către liniile duşmane dinspre apus, iar aceştia, ca să nu se strice apa pe care nu o vor mai putea folosi pentru adăpatul cailor şi ca să nu se răspândească vreo molimă între ei, vor trebui să le pescuiască şi să le îngroape, scutindu-ne pe noi de treaba asta…

–         Scârbavnică propunere! rosti Episcopul…

–         Aşa e, Eminenţă, dar pe deplin justificată. Manfred von Paulen vorbise cu glas aşezat şi nimeni nu avu puterea să-l contrazică.

–         Spune mai departe, bătrâne! îl îndemnă Rigasso, fericit că nu fusese el cel care trebuia să întărească, cel dintâi, părerea lui Primo.

–         Între cele două valuri va rămâne un câmp de 15 stânjeni în care duşmanii vor fi la dispoziţia arcaşilor noştri…

–         Ca un teren de vânătoare! exclamă italianul cucerit de planul bătrânului. Acolo veţi vedea de ce sunt în stare arcaşii şi haiducii mei. Dacă tunurile vor bate dincolo de actualul val, acolo vom face un adevărat tărâm al morţii… Asta le va scădea curajul atacatorilor, iar nouă ne va crea avantajul de a lupta în spaţii înguste, mai punându-le o piedică în cale. Cât timp crezi că vom avea la dispoziţie până la viitorul atac, bătrâne?

Primo îl privi în luminile ochilor verzi pe italian şi glăsui:

–         Cel puţin două zile! Pe lângă strânsul şi îngropatul cadavrelor, au şi ei răniţii lor, au suferit pierderi uriaşe, deci aşteaptă să le mai vină întăriri…

–         Asta nu-i rău pentru noi? Poate că ar trebui să facem ceva… Cuvintele aparţineau castelanului care dovedea destul de puţină pricepere în treburile războiului…

–         Nu, lămuri Primo, luptătorii de elită au venit de multă vreme să le îngroaşe rândurile; de acum doar glotaşii care speră să prade castelul şi bagajele noastre li se mai pot alătura, iar aceştia, veţi vedea, le vor face mai mult rău decât bine, când va veni vremea…

–         Atunci aşa vom face, interveni pentru prima oară Hagen. Am să te rog, Primo, să aduci mulţumirile mele Virulei, pentru cântec şi pentru felul în care s-a bătut!

–         Da, da, deşteaptă scorpia, hohoti Rigasso, o femeie pe cinste! Am să vin, dacă-mi îngădui, s-o felicit.

Faţa lui Primo strălucea de mândrie în timp ce părăsea sala de consiliu, unde ceilalţi rămăseseră să sărute inelul Episcopului. Într-un colţ al coridorului strâmt o văzu pe Mariszya, fiica starostelui de Domazlice, iar bătrânul se prefăcu că-şi face de lucru cu una din copciile tunicii. Când ceilalţi ieşiră, Hagen se îndreptă drept către tânăra cu părul de culoarea paielor de orz, învăluit în privirea verde a italianului.  

POVESTE DE DEMULT 9

05.30.11

Rândurile răsculaţilor erau mai mult decât impresionante de la distanţă. În faţă mergeau oamenii cu prapurii ce străluceau de mulţimea firelor de aur şi argint, liniile erau perfecte, formaţiile fiind împărţite pe sate, cătune sau obştii. Cu toţii erau îmbrăcaţi cu pieptare groase, din pănură săină sau brună, masivi, voinici, hotărâţi, cu mâinile încleştate pe arme. În flancuri se vedeau căpeteniile, care cu paloşele în mâini, care cu securi grele, care cu buzdugane de căpetenii, cum se purtau în veacurile trecute. Cu pas măsurat, ţineau rânduiala liniilor care înaintau către şirurile firave ale luptătorilor din faţa lor, pe care se părea că-i vor înghiţi de la prima încleştare. Deasupra capetelor oamenilor ce înaintau cântând imnurile într-o limbă pe care n-o pricepeau decât ei, se vedeau vârfurile suliţelor, lamele coaselor şi coarnele perechi ale furcilor călite la foc. Nu lipseau îmblăciile şi parii ascuţiţi… În spatele liniilor de pedestraşi călăreau peste 500 de bărbaţi înarmaţi cu suliţe mai scurte decât cele ale pedestraşilor şi spade uşoare, pentru mânuirea cu o singură mână. Trupurile nu le erau apărate decât de pieptare de piele sau de umărare din împletituri de răchită. Se cunoştea, după cum îşi duceau caii în rânduri perfecte, că mai luptaseră şi în alte bătălii…
– Sunt mulţi, murmură Francisco…
– Şi tari, completă Virula, care văzuse multe la viaţa ei, da noi suntem mai tari! Când o să intre lăncierii noştri în ei, au să uite slovele cântărilor. Femeia ţinea în mâinile uscate geridul greu, pentru aruncat, pe care-l luase din căruţă. Când răsculaţii se apropiară la mai puţin de 200 de stânjeni, lângă grupul comandanţilor se văzu cum cineva ridică un fanion galben şi Paul Neurath comandă scurt:
– Feuer!
Se auzi mai întâi fâşâitul sinistru al falconetelor care-şi sloboziră, unul câte unul, ghiulele, apoi mugetul greu al bombardelor. Câte cinci focuri putea să tragă fiecare gură de tun, apoi trebuiau să aştepte ca ţevile de bronz să se răcească, altfel plesneau omorând tunarii. Ghiulele căzură chiar în centrul liniilor răsculate şi făcură prăpăd. Imnurile, însă, nu conteniră, iar căpeteniile completară liniile şi menţinură pasul formaţiilor. La un semn al lui Rigazzo se porniră şi pedestraşii lor, cu arcaşii ciprioţi în centru, cu pas măsurat, bubuitor, cadenţat. După a doua salvă de artilerie plecă şi primul val de săgeţi, iar fâlfâitul lor mortal acoperi, pentru o vreme, sunetul puternic al imnurilor. În spaţiul lăsat liber de infanterie, ieşiră călăreţii… În centru, cavaleria de strânsură din escorta episcopală, flancul stâng Manfred von Paulen cu cei 64 de cavaleri teutoni, în cel drept lăncierii lui Hagen. Primul din stânga purta mantia din piei de lup şi Primo îl recunoscu. Ridică securea din braţul drept şi glasul lui bubui în semn de salut:
– Flageeeeeelllll!
Călăreţul ridică braţul cu scutul şi răspunse la salut în acelaşi timp cu ceilalţi lăncieri:
– Primooooo!
Mândria îi cuprinse pe oamenii bătrânului luptător care-şi roteau ameninţător ochii în cap, aruncând priviri fioroase, de ziceai că sunt cei mai încercaţi luptători de pe tot frontul. Tunurile îşi încetară tragerea, căci distanţa dintre liniile luptătorilor se scurtase. Arcaşii, continuând să lanseze valuri de săgeţi, micşorară pasul, lăsând locul infanteriei nobiliare pe care trabanţii de fier şi pedestrimea teutonă o prinseră între liniile lor, ca într-o menghine. Aripile celor două formaţii de profesionişti rămaseră puţin în urmă, formând, din mers, un unghi de atac având drept vârf infanteria nobiliară. Atunci văzură armăsarul alb al lui Rigazzo pornind în galop de pe valul de apărare. Italianul goni până la haiducii săi, descălecă şi-şi bătu armăsarul pe crupă, blând, cu palma. Bidiviul porni liniştit, înapoi, către întărituri. Pe valul de apărare rămăsese numai Hagen, cu episcopul şi vreo doi ofiţeri alături de o mână de prelaţi. Haiducii sălbatici îşi primiră comandantul cu chiuituri şi urlete sălbatice, acesta trecând în fruntea lor, cu ambele iatagane în mâini. Îşi duse oamenii la doar câţiva paşi în spatele arcaşilor care slobozeau săgeţile din mers. Călăreţii răsculaţi ocoliră rândurile pedestraşilor şi porniră în galop să învăluie flancul trabanţilor de fier, atrăgând asupra lor tirul arcaşilor. La un semn al lui Hagen, cavaleria din escorta episcopală porni să le stăvilească avântul, dar aşa cum se aşteptau, efectul cavalcadei lor fu destul de slab. Caii neînvăţaţi cu războiul nu păstrară liniile compacte, ciocnirile fiind mai mult individuale decât între rânduri. Emoţionaţi, unii călăreţi îşi domoliră avântul, doar glasurile lor ridicând urlete de care nu se credeau în stare. Cu toată nepricepea lor, reuşiră să stăvilească atacul călăreţilor răsculaţi, ajutaţi şi de tirul arcaşilor, dar fuseseră aproape spârcuiţi. Cavaleria inamică, slobozind chiote de bucurie, îi călcă în picioarele cailor şi lovi flancul trabanţilor care-i respinse cu uşurinţă, mai ales că avântul le fusese domolit de ciocnirea cu frumoşii călăreţi aduşi de Episcopul Jeronimus al Lubeckului. Liniile pedestraşilor se ciocniră, în cele din urmă şi încleştarea se dovedi sălbatică. Strânsă ca într-un cerc de fier de fioroşii trabanţi şi de pedestrimea teutonă, infanteria nobiliară părea să facă faţă situaţiei, dar ochiul expert al lui Hagen cunoscu că treaba asta nu putea dura multă vreme. Atunci făcu un semn cu braţul şi Flagel înclină lancea, urmat de ceilalţi călăreţi ai săi, iar rândurile porniră. Caii călcau apăsat pe câmpia moale, încet măsurat, ca un zid de fier, mortal, ce venea implacabil către rândurile duşmane. Cu un fluierat ascuţit Flagel dădu semnalul şi călăreţii dădură drumul cailor la trap, peste zgomotele bătăliei părând că s-a abătut un potop de tunete. Mantia din piei de lup se ridicase şi fâlfâia ca nişte aripi ale morţii. Ocolind rândurile trabanţilor, călăreţii de fier se îndreptară către flancul stâng al duşmanilor.
– Hagggeeeeeennnn! se auzi strigătul de luptă slobozit de Flagel şi preluat de toţi călăreţii care lăsară frâiele libere şi caii porniră la galop. Ciocnirea fu atât de violentă încât primii răsculaţi muriră fără să apuce să refacă rândurile şi să întoarcă frontul către zidul de fier care căzuse peste ei, dar căpeteniile nu-şi pierdură cumpătul şi rândurile din spate începură să se alinieze în careuri, în vreme ce resturile cavalerie răsculate îi atacară pe oamenii lui Flagel din flanc. Ştiau că n-au nicio şansă, dar voiau să-i întârzie, să le dea timp oamenilor lor să formeze careurile şi să le domolească avântul. În centrul liniei de bătaie, sub presiunea uriaşă a luptătorilor răsculaţi, infanteria nobiliară cedă, în cele din urmă, şi valurile de bohemi, îmbătaţi de victorie, îi dădură peste cap. Atunci liniile de arcaşi se desfăcură în două şi printre rândurile lor, cu urlete neomeneşti, înaintară în goană haiducii sălbateci conduşi de Rigazzo, iar şocul fu nimicitor. Italianul părea un înger al morţii, ambele iatagane şiroiau de sânge, rotite înspăimântător în jurul său, ca nişte aripi ucigătoare. Oamenii lui se întreceau în ferocitate, îmbătaţi de exemplul comandantului. Paul Neurath îşi izbi pieptul cu pumnul gol şi atunci văzu Primo că porniseră şi cavalerii teutoni conduşi de Manfred von Paulen. Rasele albe săltau în ritmul trapului repezit al cailor grei, lăncile se plecară şi peste toate urletele şi strigătele de agonie se auzi chemarea cunoscută:
– Jesus, Jesus, Marie!!!
Când lăncile nu mai putură fi mânuite, din cauza îngustimii locului, fură lăsate de-o parte şi locul lor îş luară spadele. rare săgeţi se mai vedeau zburând pe deasupra capetelor luptătorilor, coardele arcurilor plesnind una câte una şi nemaifiind vreme pentru înlocuirea lor. Era doar o chestie de timp până când răsculaţii aveau să-şi copleşească adversarii. Tunarii frecau cu şomoioage de cârpe şi paie înmuiate în apa din hârdaiele pregătite anume, ţevile tunurilor, ca să le răcească. îşi ridicară capetele când auziră galopul calului şi-l văzură pe hagen sosit lângă ei. Primo privi în ochii comandantului când acesta îi zâmbi şi spuse cu glas moale:
– Du-i!
Bătrânul porni cu pas apăsat, fără grabă, în linişte, şi oamenii îl urmară. Odată cu ei, porniră şi Francisco, Virula cu poalele prinse în cincgătoare şi geridul greu ţinut cu ambele mâini, Gero şi Lup. Swigge aruncă o privire uimită către bătrână, capelan şi copil, dar flăcările din ochii vivandierei îi opriră vorbele pe buze. Mergeau potrivindu-şi paşii după ai bătrânului luptător, în tăcere, aşa cum îi învăţase. Pe măsură ce se apropiau, Primo începu să alerge uşor şi la o distanţă de cincisprezece paşi aruncă una din securi care zbură prin aer şi se înfipse în spinarea unui răsculat uriaş ce se chinuia să-l tragă jos din şa pe Manfred von Paulen.
– Hagggeeeeeennnn! urlă bătrânul şi strigătul său îi descumpănii pe luptătorii bohemi, care nu se aşteaptau să fie atacaţi din spate. Cu securea grea în mâini Primo dezlănţui iadul în jurul său, iar oamenii săi împungeau, izbeau, muşcau, sfâşiau, umăr la umăr, hipnotizaţi de prăpădul pe care-l făcea căpetenia lor. Francisco murmura psalmii cu voce tare, frământând rozariul între degetele noduroase, Virula scosese ochiul unui răsculat cu vârful ucigaş al geridului, iar Lup sfâşia gâtul unui luptător bătrâm cu pletele sure, luat pe nepregătite de atacul fiarei. Atacul oamenilor lui Primo le dădu timp lăncierilor şi Cavalerilor teutoni să se regrupeze şi scară la scară îşi împinseră duşmanii cu scuturile, îi loviră cu spadele grele, îi fărmară în copitele cailor… Se mai făcu loc şi bătrânul oştean smulse spada monstruoasă de pe spinarea-i lată. Dintr-o singură rotire făcu un cerc de sânge în jurul său şi duşmanii începură să se retragă îngroziţi. Îmbătaţi de sânge, oamenii săi intrară în spaţiul gol şi lărgiră urgia. În aripa stângă pedestrimea teutonă făcea faţă tot mai greu valului de răsculaţi, dar atunci se auziră mugind tunurile lui Neurath, iar ghiulele izbiră chiar în centrul liniilor boheme şi oamenii obosiţi, descurajaţi şi daţi peste cap de atacul mercenarilor şi teutonilor, începură să se retragă. Se văzu atunci că o făceau în ordine, fără panică, culegându-şi răniţii pe care-i duceau cu ei. Ce mai rămăsese din roatele de călăreţi bohemi se grăbiră să acopere retragerea infanteriei. Cu caii prea obosiţi, cavaleria grea nu-i putu urmări, iar ce mai rămăsese din cavaleria nobiliară se retrăsese de mult în întărituri. Mercenarii şi teuronii rămaseră pe câmpul de luptă şi numai după ce mugetul artileriei se opri formaţiile de luptători se retraseră încet, în ordine, mulţumiţi de treaba făcută…