Mircea Geoană a traversat mai puţin de doi ani de la noaptea în care, ţopăind, exclama: „Mihaela, dragostea mea…”… Omul care părea să fie speranţa celor ce sufereau social-democrat a pierdut, în aceşti mai puţin de doi ani cam tot ce putea pierde în plan politic! A rămas cu funcţia de senator, fără să mai fie membru al vreunui partid politic. Deocamdată! Pentru că pare puţin probabil că „senatorul lubeniţelor” va rămâne pe dinafară, rumegându-şi, sfielnic, eşecul. Ce l-a adus în postura asta? Aversiunea clară a lui Ion Iliescu, maşinaţiunile greu de dibuit ale lui Adrian Năstase şi vocaţia de executant al lui Victor Ponta, cel care, ajuns în criză de timp pentru atingerea targetului, l-a pus chiar pe socrul său, Ilie Sârbu, să propună decapitarea lui Geoană. Mişcările astea de gherilă din sânul propriului partid, sunt nu doar ciudate, ci chiar autodistructive. USL propune declanşarea procedurilor de suspendare a Preşedintelui! Cu cine? Pe lângă handicapul de 17 voturi pe care îl aveau, USL-iştii l-au adăugat la „pasiv” şi pe senatorul Mircea Geoană, cel care, în mod sigur nu va mai vota alături de ei. Pe lângă acesta, la fel de sigur, cel puţin o duzină de parlamentari PSD nu vor mai răspunde la comenzi, iar dacă vreţi un exemplu, o să scriem numele Oanei Niculescu Mizil, cea care s-a declarat, deja, alături de recentul mazilit. Nici pe la organizaţiile judeţene, mai ales cele din Oltenia, PSD nu se simte prea bine, Doljul, Giurgiul şi chiar Gorjul (adică exact fieful unde taie şi spânzură Ponta) dând clare semne de răscoală. Ca să alimenteze presimţirile negre, „Piaza rea” Ion Iliescu era internat de urgenţă la Elias la mai puţin de 24 de ore de la decapitarea lui Geoană, operaţiune în spatele căruia se află… Sigur că asta nu este decât o coincidenţă, suficientă, însă, ca să motiveze următoarele viraje de atitudine ale multora dintre cei care acum par soldaţi fideli ai partidului. În consecinţă, ca o simplă previziune personală, luaţi în calcul ca până la primăvară PNL să devină principala forţă politică a USL-ului! Acesta să fie scopul ciudatelor mişcări din rândurile PSD-ului? Nimic nu-i imposibil!

Nu, nu se cutremură pământul, dar se zguduie Lumea! Criza se anunţă sosind cu al doilea val, mult mai puternic, mai devastator, făcând să tremure sfios moneda europeană şi să se clatine democraţiile fragile. Bulgaria şi România nu au fost primite în Spaţiul Shengen, datorită opoziţiei Olandei, ceea ce este pe cale să declanşeze un adevărat război al lalelelor. Îmburicarea Finlandei a trecut aproape neobservată, nimeni neînţelegând ce le-a venit celor ce trăiesc din vânzarea imaginii lui Moş Crăciun să facă opoziţie unor ţări cu care avea bune relaţii diplomatice. Cutremurul cel mare vine însă de la Moscova, acolo unde, prin vocea lui Medvedev, preşedintele încă în funcţie, Vladimir Putin şi-a anunţat clar intenţia de a candida din nou la funcţia de preşedinte al Rusiei! Nu că asta ar schimba prea mult lucrurile, tot el fiind omul numărul 1 la Kremlin şi în perioada în care a fost “doar” premier, numai că de acum va purta şi coroana de cel mai puternic om al Răsăritului Europei. Şi aşa vom asista la reîncoronarea Ţarului Vladimir!!! Călită în lupta cu nevoile, antrenată să învingă în războaie de uzură, Rusia va avea în faţă o Europă slăbită şi dezbinată şi o Americă preocupată de supravegherea propriilor slăbiciuni… De aci încolo, orice este posibil şi nimic nu mai poate surprinde. Sunt curios dacă spiritul expansionist şi alura hegemonică vor pavoaza din nou zidurile roşii ale Kremlinului!? Aproape că aş putea să pun pariu că da…

Vara-i pe sfârşite, la fel ca şi perioada de vacanţă, aşa că apele încep, din nou, să fie foarte agitate, ceea ce, părere personală, este foarte bine! Asistăm, deci, la o perioadă de tatonări, iar la sfârşitul acesteia am impresia că tabăra politică definită-deocamdată-de culoarea portocalie, va ieşi mult mai întărită. Comasarea alegerilor şi mutarea lor către toamna anului 2012 va crea un mare avantaj coaliţiei aflate la guvernare… Astea sunt, în general, discuţiile serioase de prin urbe. Cele mai puţin serioase fac trimiteri la nunţi, botezuri şi alte sindrofii, la care cei mai puţin avuţi nu se mai înghesuie, din motive, desigur, economice. Peste toate, discuţiile obişnuite, despre scumpirea carburanţilor, posibila scumpire a alimentelor şi tăierea subvenţiilor. Cum suntem într-o veşnică campanie electorală, se împart rechizite şcolare de către politicienii ambiţioşi, mai reducându-se povara cheltuielilor oamenilor săraci prilejuită de apropiatul început de an şcolar. Le sugerez respectivilor politicieni să dea de pomană şi lemne de foc şi murături, că tot se apropie sezonul rece. Nu că în felul acesta ar avea mai multe şanse, ci pur şi simplu pentru că oamenii au nevoie şi de obiectele astea, dar şi de gesturi de generozitate, pentru că de solidaritate nu poate fi vorba… Dincolo de toate astea, stai şi te întrebi: cum de s-au făcut atâtea investiţii în judeţ şi în municipiu în perioada celei mai atroce crize economice? Cei de dinainte de ce n-au făcut nimic în sensul acesta, fiind preocupaţi doar de voiaje în străinătate şi de consolidarea propriilor averi?

Cu ceva ani în urmă, parcă tot înainte de un an electoral, mai multe localităţi rurale mehedinţene s-au umplut de pompe stradale pentru apă, din cele de fontă, vopsite într-o frumoasă culoare azurie. Partea proastă este că în cele mai multe localităţi, astfel echipate, nu există reţea de apă curentă, aşa că ele nu folosesc decât ca un extrem de scump şi inutil mobilier stradal. Am încercat să scot apă de la o astfel de pompă în Cujmir… nimic, nici măcar speranţă, am încercat la Gârdoaia, unde linia albastră a pompelor se întinde chiar până la fosta plantaţie de pomi fructiferi ajunsă izlaz; acelaşi rezultat! Un bătrân astenic, cu pălăria şuie deasupra capului slab, acoperit de păr sur, care umplea peisajul fierbinte din spatele cozii unei vaci costelive parcă de-o seamă cu el, când m-a văzut că dau la pompă acolo, în marginea şoselei, m-a întrebat glumeţ: „Vrei să faci muşchi, taică? Apă n-ai să bei d-aici, da dacă dai vreo doi ani, ceva mai tare, poate scoţi gaz de lampă!”… L-am lăsat să-şi savureze gluma, convins fiind că va vedea la lumina lămpii alimentată cu gazul de la pompă când o bea lapte de la vaca aia costelivă, da câteva întrebări tot pot să-mi pun? Cine a avut interesul să dea bani pe reţeaua de pompe de apă absolut inutile şi inutilizabile în acest moment? Mai sunt toate pe poziţii sau deja au dispărut multe dintre ele, speriate de hoţii de fier vechi? Până la urmă, măcar ca să nu se plictisească, de ce nu verifică prefectul judeţului cum stă treaba asta? Ar fi, măcar, un nou prilej de a mai ieşi pe sticlă şi de a ne spune cu inconfundabila lui elocvenţă că… a dat ordin să curgă apa la pompe!

Mărturisesc faptul că nu vedeam cum va… „pedepsi” Traian Băsescu UDMR-ul pentru tupeul de a nu fi de acord, din capul locului, cu regionalizarea propusă de el. Gândeam că vacanţa va amâna răzbunarea pentru zilele răcoroase ale toamnei… Numai că n-a fost aşa! Cu aproape doi ani în urmă, rezultat al unei „îmburicări” a lui Vasile Blaga (vă mai aduceţi aminte de el?), cuscrul său era supus unei percheziţii domiciliare făcute de DNA, sub privirile „mascaţilor” care-i invadaseră proprietatea. Metodă patentată, deci, aplicată acum şi lui Laszlo Borbely… Sigur că nu iese fum fără foc, sigur că ceva este putred în activitatea liderului UDMR, numai că la fel poate fi şi situaţia altor colegi de-ai domniei sale! Aşadar, din toamnă, aproape că pot să pun pariu că liderii UDMR ce păreau atât de inflexibili, se vor muia ca ceara şi vor declara că „în urma unei atente analize a proiectului regionalizării, şi-au reconsiderat poziţia, pentru binele naţiunii!”… Frica păzeşte via, ce Dumnezeu, iar preşedintele le-a arătat pisica opozanţilor! Probabil că vom mai avea şi alte surprize, arsenalul prezidenţial pare a fi inepuizabil şi nu cred că Mehedinţiul va ieşi avantajat în vreun fel din treaba asta. Reacţia, deci, a fost una aşteptată, necunoscut era doar butonul pe care urma să se apese… Sunt convins că Gyorghy Frunda va rămâne pe baricadele Opoziţiei, dar ceilalţi colegi ai săi par mult mai dispuşi să-şi lipească bărbiile de piept… În consecinţă, vacanţa asta nu-i nici liniştită, nici frumoasă pentru cei mai mulţi dintre liderii politici ai României. Ea este doar un răgaz în care se fac calcule, se gândesc strategii şi se consolidează noi alianţe. Pe ce temeiuri? Vom vedea…

Grecii sunt părinţii democraţiei şi nimeni nu contestă treaba asta! Ba mai mult, Atena, fost oraş-stat, actuală capitală a întregii Elade, este leagănul acestui mod de guvernare, care, de-a lungul vremii, a suportat fel şi fel de retuşuri. Acum la Atena se aud strigătele protestatarilor înecate de fumul incendiilor, răcnetele celor care-şi clamează nemulţumirea pentru adoptarea măsurilor de austeritate însuşite de guvernul grec la solicitarea Uniunii Europene, a Băncii Mondiale şi a FMI-ului. În vremea asta preşedintele grec s-a deplasat la Bucureşti, nemaisuportând mirosul de fum din Piaţa Sintagma şi vocile răguşite care au luat locul sunetului suav-curajos al formaţiilor de sirtaki. Ce-o fi căutat omul aici? Ce-o fi putut să ia de la noi? Măcar, în timpul fanarioţilor străbunii lui luau biruri, oi, cherestea, grâne, miere şi alte cele, dar acum? Aaaa, sigur, era să uit! Spiritul bătăios al preşedintelui nostru o fi vrut preşedintele elen să-l ia, pentru că, iată, în mai puţin de câteva minute, preşedintele i-a supărat şi pe monarhişti şi pe ruşi, deopotrivă… Şi uite, aşa, apărători ai unor cauze nu pierdute, ci complet uitate, au fost treziţi la viaţă de două fraze rostite de Traian Băsescu! Păi bine, oameni buni, libertatea de expresie, de opinie chiar, nu fac parte din arsenalul democratic? Sau un preşedinte ales n-are voie să aibă opinii personale? Ştiu că cele spuse de Traian Băsescu au iritat, subiectele atinse fiind extrem de sensibile şi niciodată pe deplin elucidate, dar domni şi doamne, nu vă grăbiţi să ridicaţi pietrele; în fond democraţia nu este decât o luptă perpetuă! Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă pe canalele de ştiri care transmit evenimentele de la Atena…

O situaţie jenantă trenează de mult prea multă vreme. Profitând de absolut orice prilej, etnicii maghiari din zona Ardealului, aţâţaţi de lideri inconştienţi, fac tot felul de revendicări teritoriale, lansând anacronicul slogan al autonomiei pe criterii etnice. Cine sunt aceşti secui, altfel, în majoritatea lor, oameni sărmani şi harnici? În negurile Evului Mediu Mijlociu regii maghiari au colonizat ţinuturile din marginea estică a Ardealului cu această populaţie socotită „de rang secund” pe teritoriul regatului maghiar de atunci, astfel încât să ajute populaţia cumană împotriva agresiunii mongole. Atât şi nimic mai mult! Acum această „populaţie de rang secund”, trăitoare pe pământ românesc, emite tot felul de pretenţii justificate de mofturi şi argumentate cu tot soiul de obrăznicii. Vina nu li se datorează doar celor aproape 700.000 de suflete şi nici liderilor lor iresponsabili, în întregime, ci-mai ales-politicienilor români ajunşi la Putere, care n-au pus niciodată piciorul în prag, pentru că mereu, ca un făcut, menţinerea la Putere a oricărei formaţiuni politice a depins de micul procent de reprezentare parlamentară a acestei etnii minoritare. Tolerată şi nerespinsă ferm, această obrăznicie nu numai că a persistat, nu numai că a devenit o obsesie a oricărui politician din UDMR, dar s-a transformat în subiect de negociere politică, punct de program al subversivei organizaţii (politice?, culturale?), pus pe tapet ori de câte ori se iveşte ocazia. Din cauza fragilităţii partidelor politice, oportunităţi din acestea apar tot mai des, iar problema se acutizează. Sigur că politicienii români tratează chestiunea asta cu superficialitate, dar să nu uite că din astfel de glume s-a pornit fărâmiţarea fostei Yugoslavii, tragedie ce a marcat pe veci istoria actuală a Balcanilor. Pe marginea acestui subiect am putea glosa la nesfârşit, dar n-am s-o fac tocmai pentru a nu da mai multă amploare decât este cazul unei obrăznicii ce trebuia sancţionată imediat, fie ea şi venită din parte populaţiei maghiare trăitoare pe teritoriul românesc!

Liderii PDL, prin vocea secretarului general Ioan Oltean, au anunţat începerea demersurilor legislative pentru reorganizarea teritorial-administrativă a ţării prin asumarea răspunderii Guvernului până la sfârşitul acestei luni! Practic, în mare, s-ar reveni la celebrele regiuni care au funcţionat în perioada comunismului de tip sovietic, până la începutul anilor 60. Argumentele care se aduc sunt de natură să entuziasmeze electoratul simplu: eliminarea birocraţiei şi despovărarea aparatului administrativ şi economic de sute de posturi de directori, de mii de locuri de şefi de servicii şi de zeci de mii de funcţionari despre care se creează impresia că taie frunze la câini. Ar dispărea şi 33 de posturi de preşedinţi de Consiliu Judeţean, 33 de posturi de prefecţi, cu tot aparatul subaltern sau de consultanţă care fac să funcţioneze aceste instituţii… Practic, asta-i „pohta ce-a pohtit” preşedintele Traian Băsescu, iar Ioan Oltean n-a făcut altceva decât să se transforme în ecou fidel al vocii prezidenţiale… În ce priveşte dizolvarea Prefecturilor şi numirea unui guvernator peste mai multe judeţe, sunt perfect de acord, în momentul de faţă prefecţii fiind doar nişte elemente mai mult decorative, bine remunerate şi pe care lumea nici nu-i prea identifică corect, în ceea ce priveşte rolul lor exact. Cum nici nu au puterea de a rezolva vreo problemă socială, neavând nici prerogative în acest sens (ei fiind doar reprezentanţii Guvernului în teritoriu, veghind la legalitatea hotărârilor emise de către autorităţile locale), audienţele programate sunt doar un exerciţiu de imagine scump şi hoţesc, menit să aducă un bagaj electoral acestor funcţionari, în perspectiva unei viitoare candidaturi. Practic, bietul om se duce la prefect şi-l roagă să-i rezolve cutare problemă… Prefectul promite că va interveni, adică, pur şi simplu că va FACE TRAFIC DE INFLUENŢĂ!!! Asta nu-i normal şi de asta susţin desfiinţarea prefecturilor, dar de aici şi până la regionalizare, cu micul artificiu şmecheresc că regiunile se vor numi tot judeţe, este cale lungă. Pe de altă parte, Uniunea Europeană avertizează că în cazul schimbării actualei organizări teritoriale, toate fondurile alocate pentru investiţii unei entităţi administrative existente în acest moment, vor fi retrase! Cu asta nu-i de joacă… Mai mult, nu sunt convins că parlamentarii Puterii sunt de acord cu această măsură, întrucât n-ar mai putea fi „negociate” sutele de posturi de directori de „deconcentrate”, miile de alte posturi din administraţie, ceea ce ar văduvi puşculiţa filialelor judeţene şi a organizaţiilor locale de sume importante necesare ŞI în bătăliile electorale. Mai degrabă cred că preşedintele joacă la cacealma! Cum nu poate să-l schimbe pe premier, cum Opoziţia se demonstrează incapabilă să facă acest lucru, preşedintele pare să arunce Guvernul în faţa votului Parlamentului, situaţie în care deja aliaţii de la UDMR se arată ostili, nici parlamentarii PDL nefiind toţi de acord cu propunerea prezidenţială. Ca vechi comandant de navă şi excelent politician, preşedintele pare să fi găsit soluţia care să-i dea un şi mai mare procent de popularitate, pentru că apoi este foarte uşor de spus: „Eu am vrut, dar n-am putut, ba mi-am pierdut şi premierul favorit!”, deşi, de fapt, acesta este chiar scopul său în acest moment… Nu ştiu de ce, dar am impresia că varianta cacealmalei este adevăratul obiectiv prezidenţial. De va fi aşa sau nu, vom mai vedea…

Dacă citiţi aceste rânduri înseamnă că n-a venit sfârşitul lumii aşa cum îl anunţa pastorul american care s-a umplut de bani din donaţiile credulilor. Ba eu chiar cred că o să le citiţi şi că vom mai avea încă multe ocazii, de acum încolo, să mai dezbatem astfel de aberaţii. În ce mă priveşte, stau pe o terasă cochetă, în centrul oraşului, stingând arşiţa zilei de sâmbătă într-o sorbitură de suc de portocale şi-o gură de cafea fără zahăr. Trece un prieten care-mi spune să mă potolesc, să-l las în pace pe prefect, că ştie el precis, că s-a dus la vrăjitoare…

-Cine, dom’le?

-Prefectul! Nu-i de glumă şi nu mai lua lucrurile astea în râs… mai vine sfatul prietenului care se îndepărtează, căutând umbra zidurilor vechi ale clădirilor din centru.

Nu iau în seamă avertismentul şi sorb iar din cafea. Parcă-i mai amară, mai sălcie… Îmi vine să zâmbesc gândindu-mă la treaba cu vrăjitoarele… Păi eu am gânduri mari, planuri, proiecte şi stau să mă gândesc la un descântec? Ferească Dumnezeu! Trag cu coada ochiului la oamenii care se scurg pe sub arşiţă, doar figuri şi atitudini de vacanţă, nimeni nu pare preocupat de profeţia cu sfârşitul lumii. Nici protestatarul de serviciu care îşi strigă revendicările la portavoce nu se mai află în faţa Prefecturii, şi-o fi luat liber… Mă ridic să plec şi cât pe-aici să mă-mpiedic de piciorul unei umbrele… Uite-a dracului, te pomeneşti c-o fi vreun blestem!?

Emisiune TV realizată cu participarea deputatului PNL de Mehedinţi Viorel Palaşcă, a regizorului şi realizatorului de emisiuni radio TV Valentin Vasilescu, şi a autorului şi jurnalistului Marius Cilibia.

Aglomeraţie la promoţii, îmbulzeală, oameni călcaţi în picioare pentru o pungă de cafea, înjurături, vorbe grele, hohote de râs… Astea nu mai sunt de multă vreme ingredientele unei ştiri de presă (deşi papagalii branşei încă mizează pe ele!), ci reperele cotidianului frust în România. Nu cred că interesează pe cineva ce produse fac obiectul promoţiei, stimulativă fiind doar perspectiva aglomeraţiei, a bătăii pe ceva, pentru că, oameni buni, avem vocaţia cozii! De când stăteam la coadă la butelii, la lapte, la vată, la pâine, la ouă, la unt, la oase garf şi salam, probabil că românaşul tânjeşte după cozi, întregindu-şi, astfel, idealul că are un scop în viaţă, fie el şi pe termen scurt, că are pentru ce să se bată, că are motive să arboreze zâmbetul victorios la sfârşitul cruntei înghesuieli în urma căreia a reuşit să plătească cu doar cinci bani mai puţin pe o cutie cu margarină care expiră în câteva zile şi de care, oricum, nu avea nevoie… Cu alte cuvinte, nu, nu suntem pomanagii, suntem săraci dar nu asta ne trimite-n focul iluzoriu al marilor bătălii pentru pomeni, ci vocaţia obţinerii unei victorii udate de transpiraţie, delirul ieşirii din înghesuială fără nasturi la haine, beatitudinea de a-i arăta vecinului tău că ai reuşit să cumperi o punguţă de condimente, la preţ redus, pentru grătar, când salariul tăiat şi preţul crescut te-au împiedicat şi te împiedică să mai simţi în cerul gurii aromele adevăratelor fripturi… Aşa-şi ostoieşte românul de rând setea de bătălie, aşa-şi uzează apetitul pentru confruntări, iar aleşii naţiei, grijulii cu satisfacerea dorinţelor poporului ne oferă, săptămânal, prilejul de a ne consuma spiritul războinic!

Rămânând în sfera luptei pentru idealuri mici, ba chiar minuscule, să punctăm faptul că deputatul Eugen Nicolicea şi-a văzut visul cu ochii, reuşind să-şi instaleze fratele, pe domnul Liviu Nicolicea în funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Judeţean, deşi cererea sa principală (cerere asupra căreia va reveni, pariem, la primul prilej!) a fost de a-l instala pe frăţior în funcţia de prefect al judeţului. Să nu credeţi că l-a înmuiat pe versatul politician blana zburlită a actualului prefect, nuuu, ci posibilitatea de a controla ambele posturi, atât cel primit, cât şi cel solicitat, dar asta se va vedea în curând. Nedumerirea mea, însă, stă în altă întrebare: Ce aveţi, domnule deputat, cu judeţul acesta de ne pricopsiţi cu astfel de… conducători? Ca unul care vă respectă, n-aş vrea să încredinţez tiparului (deşi eu nu m-am numărat printre oamenii dumneavoastră de casă care, ulterior vi s-au întors împotrivă!) propriile consideraţii în privinţa capacităţilor fratelui pe care acum îl împingeţi în tot soiul de funcţii publice, deşi aş putea s-o fac. Am încredere, însă, că dacă tot doriţi să controlaţi ambele instituţii care definesc administrarea şi conducerea judeţului, dacă tot aveţi puterea să o faceţi, puteţi găsi, slavă Domnului, oameni capabili să o facă. Altfel, continuând în stilul acesta, vă veţi decredibiliza definitiv. Nu uitaţi, vor mai veni alegeri, iar oamenii pe care-i batjocoriţi acum, desemnându-le conducători lipsiţi de calităţi specifice, vă vor răsplăti cum se cuvine…

Interesant este că unele lucruri care mă supără îmi trezesc, totuşi, amintiri plăcute… Vi se pare ciudat? Sincer, şi mie. De exemplu, continua agitaţie din arealul politico-administrativ mehedinţean îmi readuce în memorie vechea peliculă „Nu-i pace sub măslini” cu interpretarea absolut senzaţională a lui Raf Valone… Tot aşa, la vârful administraţiei mehedinţene nu-i deloc pace, numai că nu avem interpreţi de genul lui Raf Valone, aici avem alte nume: Mîţu, Nicolicea…, ba nici măslini nu avem, dar pe ăştia putem să-i înlocuim cu… corcoduşii…. Deci, confirmând cele scrise de mine cu doar câteva săptămâni în urmă, UNPR-ul care are o mână de membrii şi stă pe un procent mai mic decât marja de eroare a sondajelor de opinie, a solicitat şi postul de prefect al judeţului!!! Deocamdată, nu l-a obţinut, pentru că Mîţu nu se dă dus din post cum nu se dă dus Adrian Severin din Parlamentul Europei, aşa că mai stă o tură. Treaba este că postul de prefect s-a cerut chiar pentru Liviu Nicolicea, fratele celui mai longeviv deputat mehedinţean, devenit din duşman atroce, frate de cruce cu pdl-iştii mehedinţeni, ceea ce nu-i în regulă nu pentru noi, amărâţii care observăm şi scriem toate astea, ci chiar pentru actualii aliaţi ai distinsului parlamentar. Spun că nu-i în regulă pentru că deocamdată se pare că Liviu Nicolicea s-a mulţumit cu postul de vicepreşedinte al Consiliului Judeţean (fiind sacrificat Ovidiu Gheorghe, evident!), dar pot să pun pariu că atunci când îi va veni bine va reînnoi pretenţiile pentru fotoliul de prefect! De aia nu-i bine să fi aliat cu familia Nicolicea, pentru că doar la atât se reduce, practic, UNPR-ul mehedinţean, deoarece vei plăti, mereu, mult mai mult decât îţi convine. Deocamdată a mai fost un om care putea fi sacrificat, dar de acum încolo? Ce ziceţi, prieteni, începem să facem scriptul la sitcomul de largă audienţă „Nu-i pace sub corcoduşi”? Lansarea, pot să pun pariu, va avea loc la toamnă!

O aniversare tot mai uitată, tot mai neglijată de clasa politică, angrenată în tot felul de hărţuieli contraproductive, dar trecută în uitare şi de oamenii simpli, copleşiţi de greutăţile şi necazurile fiecărei zile… Până la urmă, cim să mai serbezi evenimentul din 30 Decembrie 1947, în condiţiile în care, contrar prooriului act al Abdicării, prin care renunţa la tot, ultimului monarh al României i s-a retrocedat absolut tot, ba chiar mai mult decât atât? Cum să mai slăveşti Republica, când toate semnele arată că ne îndreptăm către o nouă dictatură? Căci ce altceva este politica de dictat instaurată de preşedintele Traian Băsescu şi de acoliţii lui? Ce rol mai au instituţiile fundamentale ale statului, când în Parlament, o fostă concurentă la concursurile de “Miss” falsifică, fără jenă şi fără emoţii, votul? Asta este viaţa în REPUBLICA ROMÂNIA în acest moment. Cui îi mai arde de aniversarea unei fantome care mai mult incomodează? Că oamenii nu sunt de acord cu toate aceste devieri, este un fapt, dar cine ţine seama de el? Traian Băsescu a umplut ţara de mici satrapi portocalii, fiecare judeţ, fiecare localitate fiind controlate, inclusiv mediatic, de către demnitarii obedienţi lui. Este adevărat că, spre deosebire de Ceauşescu, Băsescu nu exagerează cu promovarea cultului personalităţii, dar exagerează cu promovarea celor care spoliază avutul naţional, a nonvalorilor care-i pun în aplicare ideile, care subordonează fiecare unitate teritorial-administrativă… Nu este aceasta moartea Democraţiei şi abolirea Republicii? Eu zic că da! Ca într-un vechi şi urât slogan, spun şi eu: “Dormi în pace, Republică, românii aproape că te-au uitat!”…

Remember: Articol apărut în data de 04 martie 2009 în Informaţia de Severin

Acum 32 de ani, după orele 21,00, românii priveau la televizoarele alb-negru un film bulgăresc destul de prost, intitulat parcă „Dulce şi amar”… Tocmai când intriga era în toi, imaginea de pe micile tuburi catodice a devenit negru mat şi pereţii caselor au început să se mişte… Îmi amintesc, ca azi, dansul sălbatic al blocurilor turn, dans pe care-l priveam din pragul casei părinteşti, îmi amintesc panica oamenilor şi amplitudinea grozăviei care lovise România, amplitudine reliefată în presa de a doua zi… Lacrimi, groază, durere… Şocul a fost imens, aşa cum este şi în Filiala PSD Mehedinţi la începutul acestei săptămâni.

Aşa cum anticipam, rezultatul confruntării la vârf din cadrul PSD-ului mehedinţean nu putea fi hotărât decât de o acţiune fermă, tranşantă, care să lămurească lucrurile dintr-una, ca într-o acţiune de comando. S-a dovedit, conform pronosticului meu, că Adrian Duicu este şi mai decis, şi mai proaspăt şi mult mai bine susţinut „de la centru”, iar preşedintele interimar al psd-iştilor mehedinţeni s-a arătat hotărât să-şi joace toate atuurile, dovedind că poate să-şi conducă partidul şi că viitorul său mandat de preşedinte ales are semnele unei perioade de succes. De ce? Măcar pentru faptul că PSD Mehedinţi nu poate cădea mai jos, ca scor electoral, decât în anii 2007-2008. Pur şi simplu, excluderea din PSD a lui Constantin (Stelică) Sîrbulescu şi a lui Liviu Nicolicea a avut efectul unei lovituri de baros pentru cei care mai erau fideli celor doi fraţi care au condus filiala judeţeană cu mână de fier. Acum ies la iveală multe din intimităţile vieţii de partid, teroarea în care au trăit membrii eşalonului doi al activiştilor PSD, şantajul ordinar şi permanent la care au fost supuşi, obrocul pe care l-au suportat, fără crâcnire…

Cinicul situaţiei rezultă din faptul că Liviu Nicolicea a fost exclus din partid pe baza unei hotărâri iniţiate de deputatul Eugen Nicolicea şi aprobată, în unanimitate, de către conducerea PSD! Cum s-ar spune, Duicu la curăţat pe fratele cel mic… pe mâna fratelui cel mare! Diplomat versat, Adrian Duicu n-a avut nicio reţinere în a lăsa o portiţă deschisă viitoarei colaborări cu PDL-ul, declarând că: „Voi respecta deciziile venite de la centru!”, gest politic menit să-i consolideze susţinerea de la vârful partidului. Din ce ştiu eu, în afara simpatiei necondiţionate a lui Mircea Geoană, Adrian Duicu se bucură şi de amiciţia lui Viorel Hrebenciuc, ceea ce este infinit mai benefic pentru el. Dar să lichidăm acest subiect, pentru moment, pentru că sunt convins, războiul va continua şi vom fi nevoiţi să mai scriem despre asta…

Mulţi dintre cei ce citiţi acest material poate că nici nu eraţi născuţi în apocaliptica seară a zilei de 4 martie 1977, alţii eraţi prea mici. Nici eu nu apucasem, încă, să am propriul buletin de identitate, dar amintirea clipelor de atunci îmi dă fiori şi simt nevoia să caut un punct de sprijin, să strâng scaunul pe care stau… Mă mai pomenesc că-mi vin în memorie imaginile cu imobile retezate parcă de un ferăstrău monstruos, cu membre mutilate care se ivesc dintre grămezile de moloz, cu chipuri de oameni distruşi, care abia îşi stăpânesc lacrimile… Peste doar patru zile venea sărbătoarea mult aşteptată (între puţinele sărbători reale din vremea aceea) a zilei de 8 Martie şi, pentru prima dată, în acea zi nu s-au oferit, în Bucureşti, flori femeilor. Nu mai erau flori, pentru că fie fuseseră puse în coroane, fie erau duse în locurile unde blocurile prăbuşite îşi îngropaseră locatarii… Lumânările erau interzise!

Nu de alta, da’ pe aici, prin “Grădina Carpaţilor”, frunzele se îngălbenesc, ruginesc şi pică, aşa cum a picat şi economia naţională pe mâinile unor aventurieri care au considerat-o un “morman de fiare vechi” şi au vândut-o la alţii, s-o topească, să se folosească de ea… Deci cum va rămâne cu frunza asta, la toamnă, frunză pe care noi, generoşi, cu mânuţele doamnei ministru Elena Udrea, am plătit aproape un milion de euro, când orice puşti preşcolar navigator pe Internet o putea achiziţiona (fără negocieri) cu doar 250 de euro? Da’ e simplu, fraţilor! Mai bagă doamna ministru mâna odată în buzunarele noastre, mai dă un milion de euro şi ne pricopsim cu mutra moşuleţului simpatic, cu barbă albă, glugă roşie şi clopoţel asortat la reni şi sanie!!! O să-l botezăm, ca din întâmplare, “Moş Crăciun” şi o să anunţăm că s-a mutat de la Cercul Polar în munţii Carpaţi şi gata brandul de ţară, ingenios, original, iar pe urmă o să spunem că restul lumii ne-a plagiat ideea care ne frământa capetele cam de când erau de dimensiunea prunei… Puternică cucoana, ce mai, dacă văzând în ce sărăcie ne zbatem, cum mătură apele şi ultimele agoniseli ale românaşilor, având şi exemplul madamei Ridzi, colega sa de partid, are tupeul să mai cheltuiască atâta bănet pe nimic. Aşa de puternică mi se pare, încât chiar o văd viitoarea ocupantă a fotoliului de la Cotroceni! Păi uitaţi-vă ce război a declanşat în propriul partid, în filiala constănţeană, acolo unde unsurosul senator Baniasz, protejatul său, a destabilizat filiala PDL, aducând docherii la vot şi îndepărtând vreo 20 de primari care nu vor să accepte, nesimţiţii, pe post de preşedinte de filială, pe omul doamnei ministru… Ei, om vedea ce-o mai fi vara asta, da’ la toamnă ce ne facem, doamna ministru, că unora le-a luat viitura casa şi agoniseala, alţii, mulţi de tot, ne-am pierdut încrederea şi speranţele!?

Privesc consternat isteria care tinde să creeze un adevărat mit privind “geniul conducător” al numitului Nicolae Ceauşescu, în fapt un handicapat sadic care a beneficiat de anumite conjuncturi politice şi sociale, dar şi de faptul că a avut flerul de a se asocia unei ideologii cu totul noi, care a pătruns cu forţa în viaţa românilor: comunismul! Rezultatul maşinaţiunilor lui Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceauşescu n-a fost decât un neterminat fizic, cu evidente dificultăţi de exprimare vocală, condus pas cu pas de către o consoartă care în prima tinereţe n-a fost decât curva activiştilor mărunţi ai partidului care se forma la noi, din elemente declasate “şlefuite” de agenţi kominterneşti infiltraţi în România. cert este că, profesional vorbind, el n-a trecut niciodată de stadiul de “ucenic cismar”, nefiind niciodată calfă şi cu atât mai puţin meşter. Discursul lui îngălat, poticnit, grefat pe un evident fler geo-politic, a ţinut aproape 10 ani, pe urmă au urmat accentele de megalomanie, cu promovarea propriilor odrasle, a fraţilor, a nepoţilor, cu investirea ca preşedinte, parodia cu sceptrul (pun pariu că i-a părut rău că nu se poate şi încorona!), întâlnirea cu marile capete încoronate ale Europei sau măcar ale Africii, titlurile de academicieni, de profesori “honoris causa” cumpărate ca la talcioc de sinistrul cuplu de semianalfabeţi… Între altele, au înghesuit în reşedinţele lor o mulţime de opere de artă care aparţin patrimoniului naţional şi pe care acum Valentin, ultima odraslă a cuplului le revendică cu neruşinare, deşi acele obiecte de patrimoniu erau deţinute de cuplu pe bază de inventar… Acum, la exhumarea celor doi, se aud iarăşi vocile pierdute ale nostalgicilor, unii chiar fără cauză, dar mitul acesta nu se va construi niciodată. Cui folosesc toate aceste false legende? Nu cumva acelor5a care, neputând să guverneze ţara, vor să deturneze atenţia celor mulţi către alte ţinte?

Starea economică absolut precară, imposibilitatea de a-şi câştiga pâinea zilnică prin mijloace cinstite, îi duce pe români la alegerea unor surse de venit (?) neconvenţionale şi-de multe ori-nesănătoase. Fără să stea pe gânduri, fetele care termină şcoala generală, după un scurt stagiu pe marginea şoselelor autohtone, aleg să practice prostituţia prin străinătate, iar asta este înjositor, dar parcă nu-i de ajuns… Cei mai lipsiţi de imaginaţie, care nici nu pot să-şi vândă farmecele sau forţa de muncă, nici nu se pricep să fure, iar ca să cerşească le este mult prea jenă, nu le-a rămas decât să meargă să doneze sânge. Este o competiţie dură, neaşteptată; centrele de recoltare a sângelui aproape că nu mai fac faţă atâtor solicitări, au început să dea bonuri de ordine pentru cei care, în schimbul unei sume mai mult decât modeste, vor să-şi dea o parte din propriul sânge… Dacă privim dincolo de ceea ce pare a fi o chestie umanitară, veţi fi de acord că totul se mărgineşte la o competiţie absolut nesănătoasă, izvorâtă din sărăcie şi din lipsa de alternative pentru cei mai mulţi dintre români. Pentru ca totul să pară şi mai haotic, pentru ca această competiţie să capete un aspect şi mai bizar, Preşedintele a început să joace cu Guvernul o partidă de ping-pong halucinant, în care locul bilei de celuloid l-a luat celebrul TVA. Populaţia se uită nedumerită la neobişnuita partidă a cărei miză este chiar liniştea ei şi nu mai înţelege nimic. Între timp, cozile de la centrele de recoltare a sângelui cresc mereu…

Eu nu mai sunt convins că la încetarea mandatului Traian Băsescu vrea să se retragă din politică! De ce? Socoteala este cât se poate de simplă: preşedintele continuă să vrea să fie (şi să procedeze în consecinţă!) vioara întâi în viaţa publică românească. Ceartă Guvernul, ba chiar îi dă un ultimatum cât se poate de dur, restructurarea până la 1 septembrie sau vom asista la o nouă intervenţie prezidenţială! Mulţi ar fi tentaţi să creadă că nu asistăm la altceva decât la cunoscuta impetuozitate a lui Traian Băsescu… Personal nu cred că este aşa, mai ales că doar cu 24 de ore în urmă, preşedintele s-a pronunţat şi în problema TVA-ului. “Trebuie să scadă, din nou, la 19%!” a sunat sentinţa rostită de primul om al statului. Toate acestea duc la o concluzie cât se poate de simplă: urmând modelul rus, cu Putin premier după două mandate prezidenţiale, pentru ca apoi să devină, în mod absolut sigur, din nou preşedinte, Traian Băsescu poate aplica aceeaşi reţetă, mai ales că în Constituţie este prevăzut că nimeni nu poate obţine mai mult de două mandate CONSECUTIVE de preşedinte al ţării!!! Şi din pricina asta, ultimatumul dat de preşedinte Guvernului cred că se va materializa cât se poate de prompt, adică pe data de 2 septembrie…

Poate n-aţi ştiut, dar în pixuri se află introduse cartuşe dum-dum, în lap-top-uri rachete sol-aer, iar în minţile asasinilor ziarişti uraniu îmbogăţit, menit să arunce în aer fragila democraţie românească apărată cu piepturile goale doar de, aţi ghicit!, bieţii politicieni… Care bieţi politicieni, doar din stres şi dragoste de ţară s-au îmbogăţit în douăzeci de ani cât monarhiile cele mai cunoscute ale lumii în câteva sute de ani! Aşadar, tunurile pe ei, pe ziarişti, ei ameninţă independenţa ţării şi integritatea naţiunii reprezentată, evident, de aleşii ei, care nu mai pot dormi de grija bietei ţărişoare. Tot din drag de sănătatea românilor, politicienii doar ce-au tăiat salariile cu un sfert şi pensiile cu 15%… Doar aşa puteau să-i convingă pe oameni să mănânce puţin, eventual să pască pe tăpşanele depopulate de vaci şi oi… Pentru meniul ăsta îţi ajunge, să recunoaştem, şi un sfert de pensie… Până la urmă, conform cu logica aceloraşi politicieni, nu-i nevoie decât la vot, în rest, la ce să-i ţii? Ca să-ţi ceară drepturi, să facă gălăgie şi să citească ce scriu, să asculte ce spun pârliţii ăştia de ziarişti? Ia uitaţi-vă în cel mai sărac dintre judeţe, oricare veţi vrea voi, şi veţi vedea astfel de politicieni, asociaţi, evident, cu interlopi şi foşti miliţieni, care nu mai au decât o singură dorinţă: să scape de ziariştii incomozi, cei care scormonesc, care află şi care dau în vileag matrapazlâcurile lor! Patria este, deci, în pericol; aşadar trebuie să-i exterminăm pe ziarişti, să punem pumnul în gură presei libere… Vai de tine, popor român, pe mâinile cui ai încăput!?

Prezentele rânduri nu sunt nici miştocăreală ieftină, nici vreo glumă sinistră, deşi, recunosc, aşa ar putea părea la prima vedere: menţinerea la putere a Guvernului Boc este ultima şansă a românilor pentru apărarea democraţiei! Nu vă grăbiţi să mă înjuraţi, dar dacă Guvernul Boc ar fi căzut, presupun-şi de obicei nu mă înşel-nici cei care formează actuala Opoziţie nu ar fi avut soluţii cu aplicabilitate imediată pentru ieşirea din criză. În consecinţă, în anul 2012, la următoarele alegeri parlamentare, PDL-ul ar fi putut supravieţui politic, putând cuantifica chiar un procent bunicel de reprezentare parlamentară, undeva spre 15%… Asta ar fi fost extrem de rău, dar perfect posibil, pentru că bietul elector român ar fi judecat în felul următor: au căzut ăia portocalii, dar nici ăştia nu sunt mai breji! Acum, încorsetaţi de obligaţiile faţă de o clientelă politică nemiloasă, conduşi de lideri care practică o politică agresiv-exploatatoare faţă de propriul popor, corupţi şi însetaţi de o foame maladivă de avere, PDL-ul ne poate da şansa să dispară din istoria parlamentară a României în anul 2012. Mai recunosc faptul că aleşii locali PDL şi-au cam făcut datoria, fiind mult mai activi, în beneficiul comunităţilor pe care le reprezintă, decât aleşii PSD, dar şefii lor, cei care stau în imediata apropiere a preşedintelui Traian Băsescu sunt pasibili de a fi acuzaţi de genocid, acuzaţie care nu a mai fost rostită din ultimele zile ale lui Decembrie 1989… Asta este, deci, ultima şansă pe care o avem pentru păstrarea democraţiei, dacă, bineînţeles, ne interesează chestia asta!

Guvernul şi-a asumat răspunderea pentru ciuntirea pensiilor, a salariilor, a indemnizaţiilor de şomaj, pentru impozitarea dobânzilor şi a drepturilor de autor… În loc de a-şi asuma ceva, membrii Cabinetului Boc mai bine s-ar fi gândit la propria ASOMARE!!! Vedeţi ce mult poate însemna o literă, cât de hazos poate fi un joc de cuvinte? Numai că situaţia noastră, a tuturor celor siliţi să suportăm voracitatea şi lipsa de scrupule a acestor politicieni nu  este deloc bună. Până la urmă, noi suntem responsabili de faptul că s-au cocoţat atât de sus şi că şi-au ales să facă victime chiar în rândul naivilor care i-au votat. Este drept, nici nu prea aveam de ales, întreaga clasă politică românească fiind compromisă în anul de graţie 2010… Şi totuşi, ce-i de făcut? Multă vreme am crezut că sloganul “Unica soluţie/încă-o revoluţie” este doar o găselniţă drăguţă a vreunui romantic îndrăgostit de revoluţia perpetuă şi de sunetul cuvintelor potrivite, numai că, trebuie să recunosc, nu-i deloc aşa. Departe de mine gândul de a îndemna la dezordine socială, nici nu cred că ar avea suficient ecou vocea mea, dar la o revoluţie a schimbării de atitudine a clasei politice şi nu numai, trebuie să ne gândim la modul cel mai serios. Altfel, să-mi fie iertat, dar, Guvern după Guvern, vor tot adopta soluţia asumării până când ne vom gândi serios la asomarea colectivă… Să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva…

Cine credea, încă, în minuni, s-a mai convins odată că în spaţiul mioritic ele sunt imposibile! Cel puţin deocamdată… Aşadar, deşi venită târziu, Legea Lustraţiei a fost respinsă de către Curtea Constituţională, după sesizarea, evident, a PSD-ului. Bătrânii judecători care mai au câteva zile până le expiră mandatul nu i-au putut uita pe vechii lor prieteni şi tovarăşi de activitate revoluţionară socialistă, activiştii comunişti care, după ce s-au revopsit în luptători pentru democraţie, au continuat să populeze scena politică românească. Aşadar, vreţi lustraţie? Mai aşteptaţi, oameni buni, vreo două sute de ani, după aia mai vedem… Deocamdată, aveţi, în loc de lustraţi, ceva lustruiţi, aşa, de gust. Cum adică, foştii secretari de partid pe întreprinderi, foştii politruci mărunţi atunci, dar extrem de “grei” astăzi, să plece acasă, să aibă grijă de nepoţi şi de propriile dureri reumatice? Unitatea partidului, mă rog, a ce a mai rămas din el, să se fărâmiţeze, să se facă praf? Şi ţara asta cine să o conducă spre dezastrul final? Păi vedeţi că nu avem alternativă… Sigur, PSD-ul a reacţionat “pronto”, dar sunt convins că şi liderii celorlalte partide au răsuflat uşuraţi, foştii activişti de partid comunist făcându-şi loc în absolut toate formaţiunile politice! Aşa că să nu vă mai m iraţi de ce se manifestă mereu aceleaşi practici şi chiar aceiaşi oameni pe scena noastră politică incapabilă să guverneze coerent, sau, mă rog, să adopte soluţii care să ne scoată din criză. Mai bine luaţi aminte la rânjetul de jur-împrejur al tătucului Ion Iliescu şi încercaţi să vă consolaţi cu formula consacrată că… “ aşa ne-a fost scris”, ceea ce nu-i tocmai o expresie marxistă, dar…, orişicât…