Emisiune TV realizată cu participarea deputatului PNL de Mehedinţi Viorel Palaşcă, a regizorului şi realizatorului de emisiuni radio TV Valentin Vasilescu, şi a autorului şi jurnalistului Marius Cilibia.
Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.
Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.
Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor…
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.
Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga…
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine… Dar fiindcă azi mi te dai toată, Am să te iert - E vechi păcatul Şi nu eşti prima vinovată!…
În cinstea ta, Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint, Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint, În pat ţi-am presărat garoafe Şi maci - Tot flori însângerate - Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate, Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt Trei ramuri verzi de lămâiţă Şi-un ram uscat de-Eucalipt.
Dar iată, Bate miezul nopţii… E ora când amanţii,-alt’dată, Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată… Deci vino, Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul, Înfinge-ţi în priviri Minciuna Şi-n caldul buzei Adevărul Şi spune-mi: Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa Câţi au murit Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?…
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine… Dar fiindcă azi mi te dai toată. Am să te iert - E vechi păcatul Şi nu eşti prima vinovată!…
Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări, Nu-ţi cer să-mi spui Nimic din tot ce-ai spus la alţii, Ci tot ce n-ai spus nimănui. Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit, Nu-ţi cer Nimic din ce poetul palid Cerşeşte-n veci de veci, stingher, Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă Din şirul clipelor la fel, Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel, În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde Şi în priviri Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri. Şi-aşa tăcuţi - Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori - Să-ncepem slujba-n miez de noapte Şi mâine s-o sfârşim în zori!
Ochii mi se-nchid încet, definitiv, Tot amurgu-acesta greu s-a scurs în ei, Nici de viaţă, nici de moarte nu mai e temei… Pe retină-aleargă anii… fugitiv.
Stau speranţele, pleoştite, într-un ungher, Mor pe rând, cu razele din asfinţit, Pân’ la urmă pentru toate este un sfârşit; Important este să nu te stingi stingher!
Dincolo de toate şi de toţi, Din amurg nădejdea naşte, uneori, Că trăieşti şi lupţi, că mori… Toate sunt doar visul unei nopţi.
A căzut apa tăcerii tale peste sufletul meu
Şi toată veselia a zburat, ca luată de vânt….
Am uitat de bine, nu-mi aminteam de vreun rău,
Am uitat de căldura pornită senin, din cuvânt…
S-a lăsat întuneric adânc peste vorbele-mi goale,
Lumea-mi căzuse-ntr-un hău negru, tăcut….
M-am prăbuşit singular în întunericul tăcerilor tale
Şi ciudat…, nu căderea în hău m-a durut.
Nu ştiam, pân-atunci, că tăcerea, uneori, doare,
Că mă pot lovi de ea ca de-un zid;
Am aflat că-n întuneric orice vis luminos moare
Sufocat de tăcere, ca de-un gâde perfid…
Ştiusem că nu am voie să sorb din apa acelui izvor
Şi ca să fiu sincer, nici nu-mi mai era sete…
Dar o mie de vise, aşezate într-o urmă de dor,
M-au convins că apa aceea ar putea să mă-mbete!
Mă usca dorul de-o beţie dementă, totală,
Aşa cum nu mai trăisem şi cum îmi doream…
Am băut, deci, din apa sălcie, mortală;
Un miracol voiam să trăiesc, deci speram… şi-aşteptam…
Numai că nu s-a-ntâmplat ce voiam,
Nu muream, nu trăiam, nici bine, nici rău nu-mi era…
Nimic din cele ce ştiam ş-aşteptam,
Nimic în sufletu-mi gol nu creştea…
Ştiusem că toate pe dos vor ieşi,
Nici viaţa, nici moartea concesii nu fac…,
Ce simplu-i să spui că nu vei greşi,
Când simplu şi drept e să spui doar… „Eu tac!”…
Încet, încet, trupul meu se preface
Într-o cutie mare cu gânduri…,
Iar gura mea, pecetluită, tace;
Nu mai vorbeşte despre oameni sau drumuri.
Tac, sunt sorbit într-un hău de tăcere…
Conversez, tăcut, doar cu gândurile mele,
Ceea ce, recunosc, nici nu-mi face plăcere;
Mă fereşte, însă, de subiecte prea grele…
Preţios, le mai şterg câteodată, de praf,
Nelăsând uitarea să le stingă;
Le aşez ordonat, într-un vraf…
Pentru ca nimeni, nicicând, să le-atingă…
M-acopereau cu ziduri vorbele tale,
Prefăcându-se în pereţi reci, de celulă,
Se aşterneau în inima-mi rece, zornăind din nevăzutele zale…
Şi-n loc de aripi aveau vise, ciudată libelulă…
Ţi-am luat mâna umedă, tremurândă,
Sărutându-ţi degetele moi, şovăitoare…
Ţi-am privit îndelung gura flămândă
Şi ţi-am sorbit mirosul intens, ca de floare…
Eşti umbra visului meu pătimaş, dureros,
Eşti ultimul meu zâmbet spre viaţă;
Sunt semnul cel alb, chinuit… dar frumos
Ce-ţi cade, ca umbra, tremurând, peste faţă…
Viaţa mea stătea agăţată de buzele tale
Şi tu ştiai că e aşa…
Mi-ai zâmbit ca o floare cu o mie de petale,
Cu roua aşezată încă pe ea…
Nu ştiu ce să fac, cât să cer, cât să iau;
Mii de întrebări bat în mine ca-n toacă de lemn,
Din viaţă-aş putea ani întregi ca să dau…
Aştept de la tine un semn!
Ştiu că ţi-e greu şi ştii că nu mi-e uşor,
Pândesc tremurul pleoapelor tale
Menite s-aline aşteptările care dor…
Zâmbeşte-mi!… ca o floare cu o mie de petale…
Sufletul mi se făcuse cioburi
Pe treptele altarului la care, împreună, ne-am rugat….
Se spulberaseră nesfârşitele doruri
Sub ochii unui zeu pe care-l regăseam distant, poate distrat…
Am hotărât deci, să fiu radical,
Să uit că am plâns şi am râs amândoi,
Să sorb din leacul nefiinţei, letal,
Să împart deznădejdea la doi…
Mi-am retras mâinile ce tânjeau să te atingă
Şi-am izbit cu pumnii în zeul tăcut…
Credeam că oasele-mi tari au să se frângă,
Dar idolul s-a spart în bucăţi… era de lut!
Am muşcat din lutul ciobit
Sperând ca măcar să mă otrăvească;
Ai rămas liniştită, surâzând liniştit,
Iar în gura mea lutul avea gustul de iască…
(fabulă contemporană)
Mai slăbit, că este criză,
