Archive for the ‘Poezii’ Category

SE NĂŞTEA ÎNTREBAREA…

01.01.14

sunset-166637

După doar câteva săptămâni
Devenisem un cuplu… convenţional,
Doar câteodată ne mai prindeam de mâini,
Iar sărutul devenise un fel de salut banal…

Se năştea întrebarea: Pentru ce mai stăm împreună,
Consumând zilele ca pe-un nimic perisabil;
În eforturi concentrate-ntr-o trudă comună
De-a părea o pereche c-un statut convenabil?

Şi-am plecat, lăsând amintire un simplu sărut pe obraz,
Iar strângerea degetelor tale era rece şi umedă…
N-am simţit nici regrete, nici uşurare şi nici necaz,
Doar o senzaţie de gol…, uriaşă, profundă…

Te mai privesc acum, neutru, distant,
Simt zâmbetul tău, călduţ, detaşat….
Şi mă întreb c-un surâs uşor persiflant:
Oare, pe noi doi, cândva, ce fior sau păcat ne-a legat?

1 ianuarie 2014

AM OBOSIT

04.07.13

inima

Mă cerţi că nu-ţi mai scriu cum îţi scriam,
C-am obosit să te iubesc… epistolar,
Că nu-ţi mai umplu timpul, cum făceam,
Şi că vorbim din ce în ce mai rar.

Eu nu spun că-n ce zici nu ai dreptate,
Doar că distanţa asta dintre noi
Ne schimbă ca pe-o zi senină-n noapte,
Ne-ndepărtează… ştii…, pe amândoi…

Am obosit să îţi repet într-una
Că nu sunt toate cum ai vrea să fie,
Tu nu m-asculţi, la fel ca-ntotdeauna,
Şi îmi vorbeşti de timp, de flori, de poezie…

Încerc în minte-mi toată să te… reconstruiesc
Şi nu-mi aduc aminte detalii, ştiu, mărunte;
Am obosit să cred că încă te iubesc,
Am obosit, e noapte, se stinge lampa…, du-te!

7 aprilie 2013

VOM MAI IUBI

12.04.12

Ţi-am spus că toate se adună
Şi într-o zi vom deconta;
Ţi-am spus că lumea se răzbună
Pe fericirea ta şi-a mea…

Acum privim în urma noastră
Ca doi străini un drum pustiu,
Îngheaţă floarea din fereastră
Şi nici n-aş vrea aici să fiu…

Mă doare golul greu din piept,
Dar faţa-mi este zâmbitoare;
Nu ştiu de-s rău sau doar nedrept,
Dar nici nu vreau să ştii cât doare…

N-am vrut să vin, dar… m-ai rugat
Şi cui mai foloseşte acum
Să sfâşiem cu un oftat
Sfârşitul brusc al unui drum?

Să ne vedem, ca fiecare,
De viaţa noastră, cum va fi…
Nu spune vorbe mişcătoare,
Voi mai iubi, vei mai iubi…

4 decembrie 2012

SFÂRŞIT DE SEPTEMBRIE

10.07.12

Stau în poala unei amintiri
Şi gândesc la vremuri de-altădată;
Cum s-a scurs Septembrie-n simţiri,
Amintirea verii e uitată…

Vântul şturlubatec s-a asprit,
Răsuflarea lui îmi dă fiori;
Soarele şi-a dat puterea amanet
Pe parfumul ofilit al multor flori…

Nici lumină nu mai e cât aş fi vrut…
Fetele se-nfofolesc în trenţe,
Nu ştii de visezi sau ai văzut
Ochi ştrengari râzând sub plete creţe…

Caut să mă mint că e frumos
Vântul lăcrimând în ochii goi…
Şi aştept, cu suflet neguros,
Iarna ce-o să cadă peste noi…

7 octombrie 2012

VISÂND LUMINA

09.18.12

Tânjeam după lumină… caldă şi blândă,
Dar odaia mea nu avea vreo fereastră…
Îmi ascuţeam privirea flămândă
Şi mintea-mi schimba întunericu-n lumină albastră…

Când adormeam visam că… mă scald în lumină,
Dar visul meu avea, evident, un sfârşit.
Eram osândit, nu-mi ştiam nicio vină
Şi visul revenea…, ca un chin nesfârşit…

Când mi-au adus-o pe EA, am sperat
Că-i blondă şi pielea ei albă… ca o lumină;
Am pipăit-o şi-aşa am aflat…
Era oarbă, era mută şi… era brună!

18 septembrie 2012

POEM SINGULAR

09.16.12

E moale scaunul scund
Pe care stau la terasă;
Zâmbesc singular, cafeaua sorbind,
Privesc insistent spre fata frumoasă…

Gânditoare şi singură, aşezată şi ea
La două mese mai încolo de mine,
Priveşte absentă în neagra cafea…
Mă simte, mă vede…, mi-e bine!

Răcoros şi obraznic, tomnatecul vânt
Îi plimbă pe faţă şuviţe de plete,
Cu mâna le-aşează, pierdută-ntr-un gând
Şi gesturile-s moi, neatente…

Gândim singular, zâmbind singular,
Doar vântul s-agită-ntre noi rebel şi comun;
Ne mângâie feţele rece, egal,
Ca un cuvânt prietenos, calm şi bun…

15 septembrie 2012

TE-AM UITAT

08.25.12

Nu credeam c-am să te pot uita
Ca pe-o întâmplare comună…
Nu îmi mai amintesc nici vocea, nici faţa ta,
Nici atingerea uşoară, probabil, de mână…

Nu mai ştiu de-ţi erau ochii umezi sau trişti,
Nu mai ştiu de zâmbeai sfielnic, ori ba…
De-afişai vreo mască străină, ca vechii artişti,
Când te mângâiam cu privirea, cu gândul, cu vorba…

Toate-s trecute, ca un vis trecător,
Strecurat dimineaţa devreme-ntre ludicele şoapte,
Te-am uitat ca pe-o sticlă golită, de vin…
Lunecată sub un pat, într-o noapte…

25 august 2012

BOUL, VACA ŞI VIŢELUL

10.15.11

(fabulă contemporană)

 

Stând legat la ieslea goală

Ronţăind un cap de sfoară

Pe viţel l-a-ntrebat vaca:

Vrei să fii sluga lui tata?

 

Că ţi-o da de rumegat

Nu doar paie şi …rahat

Ci otavă şi cu fân

Ca la un nepoţel bun!

 

Cum să nu, mai şi vorbim!?

Nu vezi c-amândoi slăbim?

Dar să-mi spui şi ce să fac

Boului să-i fiu pe plac…

 

Vreau să te implici, pe bune

Să obţinem o păşune,

Iar după ce-o paştem noi,

S-o vindem … poate la oi!

 

Numai că voroava lor

Fu oprită repejor

De văcarul mânios

Care-i înjură vârtos:

 

Înapoi la ieslea voastră,

Vită mică, vacă proastă,

Lăsaţi mugetul de zor

Că vă duc la … abator!

 

Iar morala, cin’ se-ntreabă…

Nu vorbi să te-afli-n treabă!

TVT 89: Cronici Culturale la Furca Văii, Obârşia Cloşani, Mehedinţi, aprilie 2011

05.01.11

Emisiune TV realizată cu participarea deputatului PNL de Mehedinţi Viorel Palaşcă, a regizorului şi realizatorului de emisiuni radio TV Valentin Vasilescu, şi a autorului şi jurnalistului Marius Cilibia.

TVT 89: Lansare de carte

05.01.11

Lansare cvadruplă de carte la Furca Văii, Mehedinţi, 2011.

PLUGUŞORUL

12.31.10

Mai slăbit, că este criză,

Cu desaga în valiză…

Moşul, mai ţâfnos acum,

Frământa zăpada-n drum…

Şi-ncepu să dea din gură

În faţă la Prefectură:

„M-aţi făcut, ca pe-un golan,

Mai sărac, din an în an…

De-aia sunt cam într-o dungă

Şi-am să fac urare lungă,

Dar n-am să vă las uşor

Nici acum, la Pluguşor…

Aho, aho, cum v-am mai spus,

Mulţi v-aţi cocoţat cam sus

Şi prevăd, bătăi de clopot,

C-o să picaţi cu mult zgomot!

Şi din gomoşi demnitari

O s-ajungeţi… ospătari!?

Nu ţi-e frică, dom’ prefect,

Că te-ntorci iar la… obiect?

Da să trecem…, nu-i păcat,

Că prea mult v-am aşteptat

Eu, în Noaptea de Crăciun

Animat de un gând bun?

Credeam că veniţi spăşiţi

Ca să-mi cereţi umiliţi

Să n-aveţi parte şi voi

De oameni sărmani şi goi,

Ce se-aruncă din balcoane,

De durere şi de foame!

N-aţi făcut-o, e păcat,

Poate… nu v-aţi aşteptat

La atâta disperare,

Da’ vă spun: în ţară-i jale!

Cum afară este ger,

Doar atâta vă mai cer:

Aveţi milă de popor,

Nu-l lăsaţi cu… dosul gol!

Nu îl jupuiţi de tot,

C-o să-l chemaţi, iar, la vot…

Pân-atuncea, La mulţi ani!

Şi la buni şi la duşmani;

Poate data viitoare

Vă fac altfel de urare…”

Zise Moşul… şi se-ntoarse

Să colinde alte case…

Poezii la gura sobei 2 – Tele 2 Drobeta

12.18.10

Poezii la gura sobei – Tele 2 Drobeta – Marius Cilibia

Repetabila povară, de Adrian Păunescu

12.09.10

Recită: Marius Cilibia

Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.

Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor…
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Celei care minte, de Ion Minulescu

12.08.10

Recită: Marius Cilibia

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!…

În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci –
Tot flori însângerate –
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată,
Bate miezul nopţii…
E ora când amanţii,-alt’dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată…
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?…

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!…

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi –
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori –
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!

Iisus în celulă, de Radu Gyr

12.07.10

Recită: Marius Cilibia

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulã.
O, ce trist si ce’nalt pãrea Crist !
Luna venea dupã El, în celulã
si-L facea mai înalt si mai trist.

Mâinile Lui pãreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niste pãduri.
Luna-L bãtea cu argint pe vestminte
argintându-I pe mâini vechi spãrturi.

Uimit am sãrit de sub pãtura surã :
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gurã
si mi-a fãcut semn ca sã tac.

S’a asezat lângã mine pe rogojinã :
– Pune-mi pe rãni mâna ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si ruginã
parcã purtase lanturi cândva.

Oftând si-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libãrci.
Luna lumina, dar zãbrelele groase
lungeau pe zãpada Lui, vãrgi.

Pãrea celula munte, pãrea cãpãtânã
si misunau pãduchi si guzgani.
Am simtit cum îmi cade capul pe mânã
si-am adormit o mie de ani…

Când m-am desteptat din afunda genunã,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulã si era lunã,
numai Iisus nu era nicãiri…

Am întins bratele, nimeni, tãcere.
Am intrebat zidul : nici un rãspuns !
Doar razele reci, ascutite’n unghere,
cu sulita lor m’au strãpuns…

– Unde esti, Doamne ? Am urlat la zãbrele .
Din lunã venea fum de cãtui…
M-am pipãit… si pe mâinile mele,
am gãsit urmele cuielor Lui.

„Păgânele” şi „aMorale”, de Marius Cilibia

11.23.10

Două noi cărţi: volumul de poezii „Păgânele”, şi poveştile pentru oameni mari „aMorale”, de Marius Cilibia

AMURG

10.13.10

Ochii mi se-nchid încet, definitiv,
Tot amurgu-acesta greu s-a scurs în ei,
Nici de viaţă, nici de moarte nu mai e temei…
Pe retină-aleargă anii… fugitiv.

Stau speranţele, pleoştite, într-un ungher,
Mor pe rând, cu razele din asfinţit,
Pân’ la urmă pentru toate este un sfârşit;
Important este să nu te stingi stingher!

Dincolo de toate şi de toţi,
Din amurg nădejdea naşte, uneori,
Că trăieşti şi lupţi, că mori…
Toate sunt doar visul unei nopţi.

13 octombrie 2010

ÎNTUNERIC

10.07.10

A căzut apa tăcerii tale peste sufletul meu
Şi toată veselia a zburat, ca luată de vânt….
Am uitat de bine, nu-mi aminteam de vreun rău,
Am uitat de căldura pornită senin, din cuvânt…

S-a lăsat întuneric adânc peste vorbele-mi goale,
Lumea-mi căzuse-ntr-un hău negru, tăcut….
M-am prăbuşit singular în întunericul tăcerilor tale
Şi ciudat…, nu căderea în hău m-a durut.

Nu ştiam, pân-atunci, că tăcerea, uneori, doare,
Că mă pot lovi de ea ca de-un zid;
Am aflat că-n întuneric orice vis luminos moare
Sufocat de tăcere, ca de-un gâde perfid…

2010, Octombrie, 07

VIS DE TOAMNĂ

09.27.10

Mi-aş dori ca stropii grei
Să ne mângâie pe feţe
Şi în somn, pe-obrajii tăi
Palma mea să se răsfeţe…

Stăm sub toamnă amândoi,
Dezmierdându-ne-n cuvinte;
Ploaia cade peste noi,
Dar niciunul n-o mai simte…

Tot visez c-ai să răspunzi
Şi dorinţei şi chemării,
Dar mai mult te-ndepărtezi…
Ca lumina-n faptul serii.

Septembrie 27, 2010

ŞTIUSEM

09.21.10

Ştiusem că nu am voie să sorb din apa acelui izvor
Şi ca să fiu sincer, nici nu-mi mai era sete…
Dar o mie de vise, aşezate într-o urmă de dor,
M-au convins că apa aceea ar putea să mă-mbete!

Mă usca dorul de-o beţie dementă, totală,
Aşa cum nu mai trăisem şi cum îmi doream…
Am băut, deci, din apa sălcie, mortală;
Un miracol voiam să trăiesc, deci speram… şi-aşteptam…

Numai că nu s-a-ntâmplat ce voiam,
Nu muream, nu trăiam, nici bine, nici rău nu-mi era…
Nimic din cele ce ştiam ş-aşteptam,
Nimic în sufletu-mi gol nu creştea…

Ştiusem că toate pe dos vor ieşi,
Nici viaţa, nici moartea concesii nu fac…,
Ce simplu-i să spui că nu vei greşi,
Când simplu şi drept e să spui doar… „Eu tac!”…

2010, septembrie 21