Curăţă cu muchia palmei drepte pojghiţa de gheaţă de pe ghizdurile reci, de piatră şi privi în adâncul fântânii. Nu mai era găleată, nici funie sau lanţ la fântâna aceea lângă care mai fumega focul făcut de cei doi tâlhari pe care-i săgetase de departe, din goana calului. Mânecile zdrenţuite ale veşmântului din sârmă împletită hârşcâiră sinistru când se atinseră de piatra rece a fântânii. Era o iarnă cum nu mai întâlnise de mult şi anii pe care şi-i aminti fugitiv i se părură secole. Luă burduful mărişor de la oblâncul calului din care ieşeau aburi, pe urmă fluieră scurt, de două ori, şi de sub streaşina pădurii de pin de sub care ţâşnise ca un înger al morţii pentru cei doi tâlhari, se apropie scheunând, cu osul piciorului drept din spate prins în atele strânse, Lupul care-l însoţea pretutindeni… Fiara adulmeca mirosul subţire al fuioarelor de ceaţă şi colţii i se dezveliră, iar părul de pe ceafă i se ridică când nările fine prinseră mirosul celor două leşuri. Călăreţul agăţă de fundul burdufului un buzdugan străvechi, ca să-i dea greutate, legă gâtul delicat, de piele, cu o funie subţire şi lungă, apoi scufundă burduful în adâncul fântânii, către oglinda de apă în care se zărise pentru o clipă. de aproape o săptămână nu mai băuse apă, ci doar topise bulgării de zăpadă în gura-i fierbinte, iar de mâncat nu gustase decât fâşii subţiri din carnea tare şi sărată pe care o avea în sacul de merinde de la oblânc. Destruni arcul lung şi greu, pe care-l primise de la un războinic tătar şi se uită spre tolba în care nu mai rămăîseseră decât patru săgeţi. În mod normal mai avea de mers doar trei zile, dar fiara rănită îi încetinea mersul şi nici nu-i putea fi de vreun ajutor în luptă. Scoase burduful cu apă, sorbi îndelung, apoi dădu calului să bea din propria palmă şi pe urmă Fiarei… Oricât ar fi fost de învăţat cu el, calul n-ar fi băut după Lup… Mai coborî odată burduful şi-l umplu, apoi îl prinse în spatele şeii. pe urmă se îndreptă către cele două leşuri şi le privi cu atenţie frecându-şi palmele deasupra focului ce abia mai pâlpâia. scoase din cenuşa caldă câţiva napi ce ar fi trebuit să fie cina tâlharilor, apoi ochii îi căzură pe sacul mare, din piele, rezemat de piatra fântânii şi înţelese că acolo se afla toată agoniseala foştilor tâlhari. Muşcă cu poftă dintr-un nap fierbinte, altul i-l dădu calului; Lup refuza să mânânce din bulzii calzi. Deşertă sacul din care căzură un potir ieftin, din tablă şi două cărţi bisericeşti legate în tinichele subţiri de argint, în mijlocul cărora se vedeau cruci întocmite din sticlă colorată, verde şi albastră. Pe pământul rece, dezgolit de zăpadă, mai căzură două blide, o manta şi o pereche de pantaloni de piele soioasă. păstră cele două cărţi pe care le aşeză pe ghizdurile fântânii, alături de potirul din tablă ieftină, gândind că i-o fi de folos vreunui călător însetat, iar celelalte bulendre le aruncă peste focul ce sta să se stingă. Luă sacul gol şi se chinui să-l aşeze în el pe Lup, cu capul afară, numai că Fiara se zbătea, neînţelegând ce vrea omul să-i facă. Strânse sacul la gură, lăsând capul Lupului afară, apoi îşi petrecu povara de-a curmezişul, peste umeri, astfel încât capul Fiarei ieşea înalt şi fioros, deasupra umărului său stâng… Sări în şa şi porni în trap întins, pădurea înghiţindu-l înaintea întunericului care se lăsa deasupra fuioarelor de ceaţă. Din bulendrele aruncate peste focul aproape stins, începu să iasă un fum puturos, ce putea fi simţit de foarte departe. După câteva clipe, de locul acela se apropie o vulpe care dădu târcoale neîncrezătoare, pe urmă se apropie, nestingherită de fumul şi mirosul puturos. Mârâi la cele două leşuri, pe urmă, neprimind niciun răspuns, se apropie şi muşcă hulpav din degetele mâinii unuia dintre tâlhari. Pe blana-i cenuşiu-arămie străluciră stropii de sânge…

O fi ea vara pe sfârşite, da’ asta nu înseamnă că nu te mai apucă amocul şi nu-ţi îmbarci familia în maşină (după ce ai alimentat la pompă, numărând, meschin, paralele cletuite), ca să admiraţi, împreună, frumuseţile peisajului… Până la urmă, asta-i cea mai ieftină distracţie de familie, la care adaugi cheltuiala unei mese, la vreo bodegă de pe traseu, masă redusă la dimensiunile prozaice ale miresmei ciorbei de burtă şi a mititeilor spoiţi cu muştar… Mă rog, e criză, asta e, merge şi-o bere lângă, dacă nu ai fost gospodar să poţi să păstrezi o sticlă de vin din via de la ţară, “Vin adevărat, dom’le, nu poşircă din comerţ!”… Pleci, deci la drum, cu pălăriuţă pe creştet, zgomot de copiii nestarnici pe locurile din spate şi ochelari de soare lipiţi de frunte şi sprijiniţi pe nas. Asfaltul, de ce să nu recunoaştem, bun, pe cea mai mare parte din drum, dar traficul… Mai întâi priveşti în ochii unei văcuţe care te priveşte atent din remorca trasă de-un ARO străvechi, ce se târăşte cu 30-40 de kilometri/oră… Constaţi că nici tu, nici blândul patruped nu deveniţi mai inteligenţi după îndelungul studiu, tragi nişte claxoane prelungi, degeaba… Depăşeşti într-un târziu, forţând la maximum motorul “personalei” alintată cu fel şi fel de porecle de zoţi membrii familiei, gândindu-te că dacă mai faci două “sforţări” din astea, trebuie să scurtezi traseul, ca să nu fi nevoit să mai faci o haltă la vreo pompă de carburanţi. Nu trece mult şi apare alt hop: un tractor neînmatriculat care merge pe mijlocul şoselei, tractând o… căruţă, evident, neînmatriculată. Tractoristul se salută amical cu şeful de post, care a ieşit în marginea şoselei (Europene!) să se scarpine pe burdihanul abia cuprins de bluza de uniformă. Mai tragi două claxoane şi când, în sfârşit, depăşeşti vehiculul destinat exclusiv lucrărilor agricole, auzi cum tractoristul de interoghează suav: ce bă, n-ai loc? Îi răspunzi în gând şi opreşti într-o parcare, la o bodegă, pentru amintitele delicii: ciorba de burtă şi mititeii… Plus berea şi muştarul. În zare, peisaj de vis, lângă tine se opreşteun ins masiv, mirosind a bălegar, cu o scobitoare între dinţi şi ca să te edifici asupra identităţii lui, se aude din remorca agăţată de-un ARO străvechi mugetul văcuţei… “N-ai răbdare, nenică?” se interesează noua ta cunoştinţă care-ţi scuipă ce găsise cu scobitoarea între dinţii laţi pe marginea paharului cu bere… Fără alcool, evident. Îi explici că nu prea, iar el îţi dă sfatul pe care eşti hotărât să-l urmezi: “Păi atunci, stai bă, acasă!”… Te gândeşti că mititeii aveau un gust dubios, berea-i scumpă şi ciorba de burtă ascundea sun un strop de grăsime o muscă decedată în ziua precedentă…, aşa că decât să vezi România cu 30 la oră, te pregăteşti să-ţi petreci week-endul următor acasă… Probabil că va fi mai liniştit şi… categoric, mai ieftin.

S-a golit Comorofca de suspine şi-au secat bălţile cele vechi, căzute-n amintire, de atâtea lacrimi vărsate pentru că s-a dus cel mai frumos copil care i-a bătut nisipurile şi noroaiele cu piciorul gol şi cuvântul măiastru. Spun asta pentru că l-am cunoscut pe „Nea Fane” şi-am sorbit, alături de el, dulceaţa unui vin alb în care plutea untdelemnul turnat în vii de binecuvântarea zeilor celor vechi, ascultând podoaba vorbelor care te ridică, prin harul lor, deasupra muritorilor şi deasupra timpului, iar Fănuş a rămas până la capăt un copil… S-a bucurat de toate lucrurile mărunte, de fiecare zâmbet şi de fiecare privire, l-au întristat nedreptăţile şi s-a făcut vocea celor umili sau uitaţi. Prima femeie de care m-am îndrăgostit în copilăria cu nopţile albite de lecturi furişate, cu cearceaful deasupra capului şi lanterna pătrată desluşind în perimetru rotund slova paginilor, a fost învăţătoarea mea; a doua profesoara de Franceză; a treia Asta Dragomirescu… Atunci am visat întâia dată să fiu şi eu un „frumos nebun al marilor oraşe”… Offfff, Nea Fane, cât de uşor ai zidit vise în sufletul meu şi ce uşor m-ai mângâiat în multele dăţi când m-am pomenit că şed pustiit în „Scaunul singurătăţii”! Am colindat prin Balcania alături de cuvântul dumitale şi m-am lăsat călăuzit în dragostea pentru fotbal, aici, pe malurile Jiului spumos, lângă şutul lui Oblemenco, pentru că alergarea lui Neagu mi se părea haotică. Aici nu ne-am înţeles, dar nu ne-am contrazis şi nici n-am fi putut s-o facem. Iubeam amândoi echipe sărace şi pe sărăcie nu te poţi certa decât dacă bei vin acru, prost, sau îndoit cu apă, iar noi doi păcatul acesta nu l-am făcut! Ştiu că te-a înfiorat Strigătul Îngerului şi de aia ai obosit să te mai baţi cu boala, dar mai ştiu şi că lacrima Lui s-a prefăcut în leagăn mătăsos în care odihneşti privindu-ne şi binecuvântu-ne cu aceeaşi vorbă domoală şi curată, săpată în cuvintele aşezate pe hârtie… Şi mai ştiu, Nea Fane, că anul acesta, oricât dar ar da viile, pentru mine vinul va fi acru, ca zeama aguridei şi ca privirea hoaţă a patronilor din fotbal. Aruncând o privire către Înaltul spre care ai plecat, am să-mi plec capul şi am să sorb, într-un parastas singuratic, din rodul plăcut al altor ani…

A intrat Iisus în Ierusalim ca să-şi trăiască calvarul şi să aducă oamenilor iertare şi mântuire. Ramuri de palmieri au ridicat oamenii în calea Lui, vestind sosirea în cetate a Împăratului Lumii, Fiul Domnului, Mielul hărăzit să lumineze cu sângele şi patimile Lui prefacerea Omenirii. Bucuraţi-vă, oameni buni, căci Iertarea şi Mântuirea au pornit din suferinţa Celui Mai Bun, aşa cum a fost scris, aşa cum au vestit profeţii cei vechi şi cum au recunoscut cei noi! Adevăr s-a născut şi Lumină din gemetele Celui ce avea să-şi încheie pământeasca viaţă pe Cruce, cu coasta împunsă de lancea păgână şi răsuflarea mângâiată de lacrimile Sfintei Lui Mame; Adevăr şi Lumină vom lua şi noi, ca în fiecare an, din Marea Taină a Învierii… Bucuraţi-vă!

Mă pregătesc să ies şi din iarna asta ca dintr-o moarte prefăcută, dureroasă şi lungă… De la an la an pare tot mai obositor şi ochiu.mi caută tot mai insistent căldura luminii de vară, când zilele sunt lungi şi serile frumoase, îmbelşugate de râsul fetelor tinere şi de zâmbetul parşiv al femeilor coapte… De ce nu-mi place iarna? Din cauza hainelor grele şi a grabei cu care căutăm căldura dintre ziduri? Din cauza cerului căzut peste noi cu veşnice promisiuni, împlinite doar pe jumătate, de zăpezi adevărate, de geruri demente, care să usuce gândurile rele? Nu ştiu şi nu vreau să caut răspunsuri, nu-mi trebuie argumente, n-am nevoie de circumstanţe atenuante pentru justificarea preferinţelor mele. Chiar şi acum, când vântul rău şi nori bătrâneşti parfumează cerul cu amintiri grele ca o despărţire, zâmbesc gândind la căldura ce stă să vină, la tămâioarele pe care le-am mirosit săptămâna trecută într-o viroagă a unei păduri de la munte şi pe care nu m-a lăsat inima să le rup, şi la femeile frumoase ce-au să arunce hainele grele într-un dulap uitat până-n crucea toamnei, ca să se bucure de timpul frumos împreună cu mine…

Puteţi să fiţi liniştiţi, n-o să intru în alt domeniu de analiză, n-am nicio treabă nici cu industria metalurgică, nici cu amenajarea empirică a terenurilor de sport şi nici chiar cu ecologismul dincolo de limita firescului bun-simţ. Am să vorbesc despre ceea ce simţiţi şi voi, frecvent: zgura fiecărei zile, aşa cum se aşează ea pe suflete… Sastisit de aceleaşi chipuri şi aceleaşi conjuncturi pe care le întâmpini în peisajul cotidianului tău mărunt, din pierdutul oraş de provincie în care nu ştii ce blestem te-a readus, te convingi că meriţi o zi pe trimestru în care să stai acasă, tu cu tine! Zis şi făcut, până la urmă hotărârea asta nu-i chiar aşa de greu de materializat, aşa că închizi telefonul de seara, iar dimineaţa, când te trezeşti, ai zâmbetul pe buze gândindu-te ce leapşă au să-şi ia cei care vor suna astăzi. Vrând să ieşi din rutina impusă, după ce-ţi faci cafeaua (ce bucurie, să bei prima cafea a zilei singur, fără să răspunzi la telefon), dai drumul la radio, cu ochii pierduţi în albeaţa tavanului, răsturnat pe spate în fotoliul comod. Albul pe care-l vezi printre pleoapele mijite este franjurat doar de fuioarele de fum plecate din vârful ţigării. Zici c-o să te deconectezi, dar absolut toate emisiunile posturilor de radio sunt populate de emisiuni cretinoide, făcute după acelaşi şablon, care asigură premii în bani celor care sună ca să dea răspunsuri halucinante la întrebări venite din lumea unui show-bizz autohton populat cu personaje groteşti. Închizi, deci, cutia de ebonită şi metal, pe care n-o mai foloseşti, de multă vreme, decât pe post de ceas electric şi apuci o carte din raft. Proastă…, alte şabloane ale literaturii moderniste, alt autor care n-a făcut altceva decât să copieze din alte lucrări… Până la urmă dai drumul la televizor şi zgura mondenului populat de chiloţari, de fete care confundă inteligenţa cu libidoul, de politicieni corupţi şi afacerişti veroşi te loveşte direct în limita de rezistenţă. Mai aprinzi o ţigară, dar din asta tragi cu sete, furios, cafeaua are, parcă, gust de cenuşă, aşa că te bagi sub duş, laşi barba nerasă după ce o pipăi fugar, zicându-ţi: merge!, te îmbraci şi dai drumul la telefon… Ohooo, o grămadă de apeluri pierdute, de mesaje nepreluate… Zâmbeşti, stingi televizorul şi pleci să te-afunzi în zgura cotidiană! Măcar pe asta, a ta, o poţi împărţi cu cine vrei, nu este servită la comun… cu toată naţia…

Spargi întunericul sfârşitului nopţii cu lumina veiozei. Ai fi vrut ca noaptea să ţină mai mult… Şti câte ai de făcut astăzi, iar asta nu-i de loc de natură să te încurajeze; câteva întâlniri importante, un prânz oficial (asta înseamnă vestimentaţie adecvată, bărbierit, zâmbet onctuos…), ceva drumuri pe la bancă să plăteşti furnizorii… Nu-i aşa că sună rău? Aprinzi prima ţigară a zilei şi gustul fumului ţi se pare acru. Îţi spui că treaba asta o să dureze doar până iei prima gură din cafeaua care bolboroseşte în aparatul cromat. Alegi s-o bei amară, dură, ca pe un drog. Fumul ţigării are acelaşi gust şi constaţi că nici senzaţia dureroasă din gât nu dispare, deşi ai sperat că e vorba doar de o jenă trecătoare, provocată de o pernă poate prea ridicată. “Asta-mi trebuie, să mai şi răcesc!” gândeşti încruntat şi mai tragi o înjurătură. Tot în gând. Mai pui în servietă două pachete de ţigări, să fie, apoi te gândeşti şi la posibilul guturai şi strecori lângă ele şi două pachete de şerveţele. Faci o recapitulare mentală şi cobori scările, clincănind, din reflex, legătura de chei din mâna stângă. În dreapta ţi servieta. La a treia întâlnire (primele două au decurs aşa cum te aşteptai), începi să te enervezi, clientul întârzie… Nesimţit şi transpirat vine după vreo douăzeci de minute. Constaţi, cu neplăcere, că spre deosebire de tine, tratează întâlnirea ca şi cum ar avea un dialog cu şoferii din garajul lui. Faţa grasă şi nebărbierită îi e brăzdată de dârele de sudoare, răspunde des la telefon, făcându-ţi semn cu degetul murdar să aştepţi… E unul dintre cei care îţi cer mereu prea mult, încercând să plătească mult prea puţin, aşa că reflectezi o clipă, apoi te ridici şi pleci, lăsând pe masă costul paharului cu apă pe care l-ai comandat şi protestele grăsunului rămas la masă. Prânzul e plicticos, ba chiar supărător, mai ales că cel cu care te-ai întâlnit e preocupat exclusiv de felurile de mâncare şi de genunchii fetei care-l însoţeşte. Aşa că-ţi muţi şi tu centrul atenţiei către bustul aceluiaşi personaj, dar o faci cu ostentaţie, deja enervat, astfel încât să obţii o reacţie şi să dovedeşti că poţi să fi şi tu mârlan. Nu ţi se dă ocazia… Când stă să însereze, opreşti la o benzinărie, mai cumperi câteva pachete de ţigări şi câteva de şerveţele, rezervele din servietă s-au epuizat şi abia atunci îţi dai seama că ai strănutat toată ziua, că te doare îngrozitor gâtul şi că ai făcut febră… Aşezi pe bancheta din dreapta cravata şi desfaci nasturul de la gulerul cămăşii, conducând relaxat către casă… Altă cafea, fără cofeină de data asta, alte ţigări, rezolvi corespondenţa şi îţi pui în ordine planul de acţiune pentru a doua zi. Orele zilei au trecut, orele acestei zile; urmează cele ale zilei de mâine…

Este călduţă, aromată, tare şi doar uşor atinsă de praful îndulcitor… Sigur, tânjeşti după vremea când în locul acestuia foloseai zahăr brun, dar s-au dus vremurile alea, acum plăteşti tribut prostiei de a fi pus la suflet toate nebuniile, tot zbuciumul şi toate neîmplinirile… Să lăsăm astea, e prima cafea a zilei, dincolo de geam bate un vânt rău care alungă negurile nopţii şi sunt atât de multe de făcut astăzi… Mai sorbi odată, aşa e bună, doar puţin călduţă, cafeaua fierbinte îşi pierde din savoare, de obicei o beau aşa cei care nu fac nicio diferenţă între ceaiul de muşeţel şi praful dumnezeiesc scos din boabele bine prăjite. Tragi cu sete din ţigară şi gândul îţi zboară la evenimentele ultimelor luni de zile. Fugitiv, prin memorie îţi trece şi chipul ei, dar constaţi, cu plăcere, că a devenit doar o imagine neutră, una din lungul cortegiu al femeilor cărora ai început să le uiţi şi numele, deşi, fiecare a însemnat câte ceva pentru tine… Alungi, cu un gest al mâinii, ca pe un fuior supărător de fum, imaginea ei şi te gândeşti la ce se întâmplă în jurul tău… O rafală neaşteptat de puternică a vântului de dimineaţă mişcă câteva ţigle din acoperişul vecin şi sunetul neaşteptat îţi dă gânduri războinice: pe I.M ai să-l termini! tastezi febril tastele şi pe ecranul alb îţi apar datele pe care le-ai strâns desore el. Dacă publici un material însăilat din toate datele astea, poate să spună adio carierei de politician!!! Nu ştiai că o vei face vreodată, acum eşti sigur! Mai dă-l dracului de neterminat, încerci să te calmezi tocmai în momentul în care ţigara ajunsă cu jarul chiar lângă cartonul filtrului îţi arde degetele. Furios începi să scrii titlul cu majuscule. Acum tăvălugul e pornit şi ştii că n-ai să-l mai opreşti… Mai sorbi odată din cana cu cafea, dar constaţi că s-a răcit complet şi are un gust sălciu… Treci şi chestia asta pe răbojul mental al vinilor nefericitului şi degetele continuă să alerge cu furie pe tastatură… Ai aprins altă ţigară care se fumează singură în scrumiera plină ochi, aşa cum se consumă şi biografia scrisă veninos a personajului. S-a dus dracului aroma cafelei de dimineaţă…

Ăsta-i numele care se dă, de obicei, prostului satului de prin Oltenia. El nu-i prost, doar că, lipsit de educaţie şi de talent, încearcă să pară mult mai deştept decât este, iar treaba asta nu-i prea reuşeşte. Grăbit să recupereze timpul pierdut, îşi însuşeşte părerile altora şi le dezvoltă ca şi când ar fi ale lui, dar lumea se prinde repede. Cum Dumnezeu nu doarme, pedepsele vin când nu se aşteaptă, în cele mai diverse forme, unele de-a dreptul hilare…, evident, doar pentru cei din jur. Aşa se face că, în urmă cu ceva vreme, Moflea a plecat cu soţia în vizită la rude, la ţară. Mic, crăcănat, gângav şi suferind de-un tremurat continuu al ochilor, omuleţul vrea să compenseze prin solicitudine. Pentru el nimic nu-i prea greu (aparent, desigur), niciodată timpul nu-i prea scurt, dar rezultatele… Mereu flămând, cum a ajuns la ţară, a băgat în el vreo două blide cu fasole, pregătită de mătuşa soţiei, acolo unde poposise mai întâi; femeie bătrână, care nu fiersese suficient mâncarea săracă. Afară pământul era acoperit de un strat subţire de zăpadă care scârţâia sub tălpile ghetelor, iar noaptea senină prevestea un îngheţ serios. Prinsă în focul discuţiilor cu mătuşa sa, nevasta lui Moflea l-a rugat să meargă la o altă mătuşă, să-i ducă un pachet. Evident, Moflea nu s-a dat îndărăt, dar mintea lui sucită l-a dus la următoarea concluzie: de ce să merg pe drum, să pierd câteva minute bune, când pot să sar vreo două garduri, să trec prin grădini şi să ajung mai repede? Zis şi făcut, numai că abia încălecat peste primul pârleaz, Moflea a simţit cum i se scurge în izmene, până în încălţări, fasolea prea multă, insuficient fiartă şi prea repede îngurgitată!!! Poate că şi-ar fi continuat drumul, dar când făcea un pas, clisa moale şi puturoasă îi clefăia în încălţări… Cum într-una din grădini, era şi o fântână cu jgheab, cu tot frigul înţepător, Moflea s-a dezbrăcat, a înfundat ţeava jgheabului cu ciorapii mustoşi de produsul propriei lăcomii, iar în apa strânsă, s-a spălat cum a putut. La izmene şi ciorapi a renunţat, nu mai puteau fi folosite, cel puţin nu atunci, îmbrăcând panatalonii direct pe piele, iar ghetele încălţându-le pe piciorul gol. Nu ştim cum a suportat nevastă-sa drumul de întoarcere (destul de lung, de altfel), dar ştim că un vecin care ieşise să fumeze o ţigară afară, în noaptea rece, le-a jurat sătenilor că Moflea face vrăjitorii, că l-a văzut el noaptea, la fântână, gol-puşcă în miezul iernii, făcând vrăji… De atunci, când îl mai văd, sătenii îşi fac cruce şi scuipă gros, peste umăr…

Zi de pomină la Turnu-Severin: un hypermarket şi-a deschis porţile şi-cu câteva ore înainte-olteni ţăndăroşi, cu priviri aprige şi buzunarele garnisite cu ultimele economii, s-au prezentat la coadă, la uşile stabilimentului. Pe urmă, dă-i îmbulzeală şi nervi şi alergătură. Oamenii s-au înghesuit să cumpere ulei comestiibil şi scaune pliante… De ce? Aşa, pentru că românul, chiar sărac fiind, este un mare cheltuitor şi nu mai contează dacă uleiul stocat în propria cămară va fi deja expirat, când va dori să-l consume, sau dacă se va dovedi că scaunele pliante sunt de proastă calitate şi nici nu prea are ce să facă cu ele, important este că sunt ieftine şi că proaspătul proprietar a reuşit o performanţă sportivă: a fost mai rapid şi mai abil decât ceilalţi doritori de astfel de chilipiruri! Ba chiar un cunoscut mi-a povestit cum i-a altoit acolo, între standuri, o scatoalcă după ceafă consoartei… “Păi eu ţineam de cărucior, să nu mi-l fure alţii, că-l umplusem cu caiete, iar tuta dracului n-a apucat decât şase scăunele! I-am spus, când ne vin musafirii în curte, tu şi cu mă-ta staţi în picioare, că n-ai fost în stare să mai iei două scaune! Pe urmă, zice pricinaşul, am stat şi m-am gândit: bă, neică, vine toamna, încep ploile, cine dracu’ mai stă în curte, pe “pliante”!? Până vara viitoare, mai fac ăştia promoţii, iar atunci, ăştia care au luat acum câte 20 de scaune, or să moară de invidie că ale lor sunt gata uzate…”… Cam asta e cu frenezia cumpărăturilor…

În primul rând că nu-mi place denumirea artificială “rromi”; n-are nicio legătură cu etnia ţigănească şi mai ştiu că nici lor, ţiganilor, nu le place. Ce treabă are cultura ţigănească cu denumirea asta “Rrom”? Când pronunţi aşa, te gândeşti la “Jamaica”, la “Havana Club” sau, dacă eşti faţă subţire, la “Baccardi”…, ori nu e cazul… Cum să spui Rromul Salam, sau Rromul Vijelie, ca să rămânem doar la două repere muzicale extrem de cunoscute ale ţiganilor de astăzi, din România? Au păcatele lor, cu siguranţă mult mai multe decât românii sau bulgarii, dar şi felul în care sunt trataţi diferă mult, toată lumea se simte obligată să-i considere vinovaţi chiar înainte de a comite vreo faptă antisocială. Nu, nu sunt avocatul lor şi n-am fost, niciodată, vreun apropiat al lor. I-am văzut în Occident, m-am intersectat des cu ei, cei mai mulţi cerşesc; chiar se îmbracă cât mai urât, să arate amărâţi, să trezească mila celor cărora le vânează mărunţişul din buzunare, ba chiar inventează metode noi de fraierit amatorii de chilipiruri (trucul cu verigheta “de aur” aruncată pe jos a făcut furori în Paris!), dar nu poţi să treci şi peste calităţile lor. Bunăoară, când interpretează melodii lăutăreşti autentice (vezi Nelu Ploeşteanu, Katanga, Lăutarii din Clejani, etc…), smulg ropote de aplauze, impresionează, încântă; dacă-i priveşti făcând bijuterii din argint, rămâi cucerit… Nici ghicitul, în cărţi, bobi, în palmă sau ghioc nu trece neobservat, atâta timp cât îl iei ca pe o distracţie şi nu te înrobeşti “prezicerilor”. Ce au, atunci, francezii, cu ţiganii? Ba mai mult, se aude că şi Italia va urma exemplul francezilor şi va expulza ţiganii! Unde? Evident, în România şi Bulgaria!!! Chiar nu pot fi disciplinaţi aceşti cetăţeni ai Europei, totuşi? Asociaţiile şi organizaţiile etniei ţigăneşti au înghiţit milioane de euro pentru a-şi civiliza consângenii şi ce au făcut cu banii aceştia? Rezultate? Ioc în domeniu, vizibile în averile personale… Ei, bine, eu cred că şemcherii ăştia, unii ajunşi parlamentari, alţii regi, împăraţi, preşedinţi, trebuie să plătească! Pentru tot…

O asculta înfiorat, aşa cum o şi privea-cu mare plăcere-, în primul rând pentru că o iubea, pentru că reînvia în el sentimente şi trăiri de mult uitate şi pe care le credea pierdute pentru totdeauna. Îi spunea că e bun şi că vorbeşte aşa de frumos şi că ea nu merită dragostea lui, iar inima lui asprită de atâtea înfruntări şi sancţionată de atâtea eşecuri pe care nu le luase în seamă, se înmuia ca ceara brută, galben-cenuşie, din care se fac lumânările pentru altare… Călcase mândru peste toate barierele de vârstă, peste cutumele unei societăţi închistate, dure, gata să sancţioneze orice gest, mai arătase odată că nu-i pasă de lumea întreagă, dar ea nu acceptă sacrificiul lui. Ştia că o doare acum, dar singura lui bucurie era că n-are s-o doară mai târziu. Era idolul multor tineri, se bucura de respectul altora, mulţi, trecuţi bine de prima tinereţe, părea intransigent şi rece, dar în momentele când o privea şi o asculta, era vulnerabil. Când el nu mai putu să pună forţă în cuvinte, îşi aşeză toate speranţele în trandafirii albi şi roşii, dar câtă putere pot avea bietele flori retezate în crucea verii, fie ele şi împrospătate cu răcoarea unei carafe cu apă!? Pentru prima dată privea ceasurile ca pe nişte duşmani, doar pentru că măsurau TIMPUL care pentru el nu mai conta, nu-l mai ajuta cu nimic scurgerea lui… Plecă, deci, lăsând în urmă o iluzie firavă şi un milion de speranţe scurse în carafa în care mâinile subţiri odihniseră tulpinile trandafirilor. În răcoarea odăii, lăsă lacrimile să-i curgă în suflet, grele ca picurii de ceară galben-cenuşie, apoi în balta formată din ele îşi clăti tălpile şi se ridică să meargă mai departe…

Ştia tot! Deşi abia era în floarea vârstei, conducea oraşul de mulţi ani şi nimeni nu-i putea contesta farmecul personal, fermitatea, dar mai ales claritatea şi forţa discursului. Răsucea oamenii după cum voia, cei mai înverşunaţi adversari se prefăceau în piele de mănuşi în faţa argumentelor, a ditirambelor şfichiuitoare pe care le rostea de la tribună. Simţea, însă, că obosise şi că în jurul său îşi făcuseră loc oameni de nimic, care nu aveau alt scop de căpătuiala… Ştia că trebuie să facă ceva şi atunci, într-o dimineaţă, fu sigur că găsise soluţia. Se va retrage o vreme, nu va mai apărea în public, va abandona funcţiile publice, va lăsa celorlalţi Puterea. Era sigur că în felul acesta, balastul uman care se formase în jurul său, va dispare, că oamenii, după câteva luni, sau un an, îi vor cerşi să se întoarcă, că vor duce lipsa fermităţii sale, a eclatanţei discursului, a felului său charismatic de a fi… Se retrase, deci, în ciuda tuturor protestelor camarillei. Casa sa era una dintre cele mai confortabile din oraş, servitorii traseră obloanele şi-l dezmierdară, săptămâni la rând, cu vinuri alese, masaje cu uleiuri exotice, mâncăruri fine, băi dese, fierbinţi şi reci, respingând majoritatea solicitărilor de vizită ale foştilor apropiaţi. Îi primea doar pe cei care-i aduceau veşti proaspete din oraş, furnizându-i datele necesare pentru o corectă analiză a cursurilor evenimentelor. Scrise suluri nesfârşite de versuri pe care, până atunci, nu avusese curajul să le scrie. Când sorbea vinurile drese cu mirodenii rare îşi imagina cum va fi momentul când se va întoarce… Zilele, apoi anotimpurile, se scurgeau lent, dar se scurgeau, era prins ca într-o toropeală în confortul casei şi-n moliciunea traiului şi alinturile servitoarelor meştere, cu pielea catifelie şi ochi migdalaţi sau albaştri ca cerul de mai. Vizitatorii se împuţinară şi ei, în curând unul singur rămânând să vină cu regularitate, să-i aducă veşti despre cum mergeau lucrurile. Era fostul garderobier al grupului lor, omul care făcea focurile iarna şi aerisea încăperile… În cele din urmă, crezând că trecuse suficient timp de când se retrăsese, că este momentul să reapară şi să recucerească oraşul, îşi scrise discursul la lumina lumânărilor, pentru că obloanele ferestrelor nu mai fuseseră deschise niciodată! Impresionat de forţa discursului compus, ştia că întoarcerea sa va fi un triumf. Aşadar, într-o superbă dimineaţă de vară, se hotărî să iasă şi însoţit doar de fostul garderobier, ieşi pe porţile casei. Oamenii începură să şi-l arate cu degetul, unii altora şi-din loc în loc-se auziră ovaţii. Nu lăsa să i se vadă zâmbetul de satisfacţie care-şi făcea loc către lume doar prin privirea ochilor cu străluciri metalice. Se îndreptă către Agora şi urcă la tribună chiar în momentul când aglomeraţia era maximă. Murmurele încetară şi se făcu linişte, chiar dacă se simţi un freamăt când oamenii se apropiară, pentru că nu-l uitaseră. Se auziră aplauze, apoi ovaţii… Discursul său îşi urmă cursul în crescendo, ştiind că absolut toţi cei care-l ascultau erau captivaţi. Soarele urca pe cer şi căldura începu să-l copleşească. Îşi dăcu seama că pierduse antrenamentul de a sta în picioare şi de a vorbi în aer liber, că îl doare spatele, pentru că nu mai stătuse de foarte multă vreme, atâta timp în picioare. Sudoarea începu să-i curgă pe spate, prin păr, pe faţă; simţea râuri calde scurgându-i-se pe picioare şi făcându-i sandalele jilave. Gâtul i se uscase şi cuvintele sale începură să şuiere, iar ochii i se tulburară. Oamenii din ultimele rânduri nu mai auzeau mare lucru şi începură să le ceară desluşiri celor mai bine plasaţi. Rumoarea îl intimidă şi-l nedumeri. Pierdu şirul cuvintelor, se încurcă şi încercă să reia ideea, dar ascultătorii, dezamăgiţi, începură să plece, până când rămaseră doar nişte copii care mâncau cireşe şi care priveau, curioşi, la omul care se chinuia să termine un discurs. În cele din urmă, plictisiţi, după ce terminară cireşele, începură să se joace de-a prinselea, alergând să se ascundă chiar după orator. Scârbit, dezgustat, se opri şi vru să plece acasă. Se uită după garderobier şi nu-l văzu nicăieri…

Nu ştia ce-s grijile, părea că el a fost născut să trăiască în afara timpului, să nu-l îngrijoreze nimic, să nu-l atingă niciunul din necazurile fireşti ale unui om obişnuit. Nu ştia ce-i tristeţea, iar invidia nu-i muşcase niciodată sufletul. Nici nu-şi serbase ziua de naştere, 30 de ani i se părea o vârstă ca oricare alta, zâmbetul era mimica lui obişnuită, iar pe frunte nu i se săpase niciun rid. Trăia cu fata care-i plăcea încă din copilărie, dar niciodată nu se gândise că ar fi bine să aibă şi un copil, viaţa i se părea o înşiruire monotonă-şi firească-de întâmplări frumoase. Armonia nu-i era tulburată decât de vremea schimbătoare, dar credea că toate astea aşa sunt peste tot, că toţi oamenii ar trebui să trăiască la fel… Nu avusese niciodată ambiţii şi mergea pe lângă tribunele din Agora, acolo unde înţelepţii, negustorii sau politicienii îşi ţineau discursurile, mânat doar de curiozitatea de a vedea cum se joacă aceştia cu cuvintele, fără să se gândească vreodată că în spatele ditirambelor stăteau orgolii, vanităţi şi interese reale, cele care, în fond, fac să se mişte lumea… Într-o zi iubita lui (nu se obosise să oficializeze legătura!) îi spuse că se simte rău, se întinse pe pat şi în ciuda faptului că el o mângâie şi îi vorbi duios, până seara se stinse. Priveghiul îi ridică primele semne de întrebare, pentru că în afară de câteva prietene din copilărie de-ale ei, de câteva rude pe care el nici nu le cunoscuse până atunci, nu veni nimeni altcineva. După cele trei zile orânduite, iubita lui fu incinerată, iar el aşeză urna cu cenuşa ei în firida din atrium. Stătu acolo câteva zile, apoi ieşi din nou în Agora, avea nevoie de oameni, de agitaţie, de vorbe, de căldura celor din jur. Constată că nimic nu se schimbase, oamenii comentau aprins discursurile. Intră şi el într-un cerc de astfel de comentatori, încercă să intre în vorbă cu un om, apoi cu altul, dar toţi se îndepărtau de el… Nedumerit, se îndreptă spre piaţa plină mai ales de femei care se târguiau cu precupeţii. Ştia că va avea nevoie de compania cuiva, că e firesc să vorbească, să povestească, să asculte, să uite… Se oferi să ajute o matroană între două vârste să-şi care coşul cu legume cumpărate, dar aceasta îl refuză, apoi văzu că nimeni nu vrea să vorbească cu el. Obosit, se aşeză pe ghizdurile fântânii din piaţă şi acolo auzi două fete tinere vorbind: “Ai grijă, să fugi de ciudatul ăla! Cred că e nebun, oamenii nu-l ştiu decât zâmbind, orice ar fi auzit, mi s-a spus că tot aşa era, zâmbitor, şi atunci când i-a murit soţia…”… Lămurit, dintr-odată, omul nostru vârî mâna în apa din jgheabul fântânii, ca să se spele pe faţă, să se cureţe de mirosul sudorii şi să se învioreze. Atunci se văzu în luciul apei: părul îi albise şi pe frunte se aşezaseră două cute late…

Şi sufletul la fel… Nu ştiu dacă cineva, vreodată, va reuşi să desluşească de ce a ales Mădălina să plece brusc de lângă toţi cei care-o iubeau, chiar în zorii zilei în care împlinea 43 de ani. Mai mult, cred că nici n-ar fi bine să înţelegem… O lume-ntreagă explodează în creierul unui om care hotărăşte că totul s-a terminat, iar Mădălina a trăit intens, a iubit, s-a consumat, s-a dăruit, încât lumea în care trăia ea putea fi alta decât în cea care trăim noi, muritorii obişnuiţi, fermecaţi de claritatea şi căldura cântecului ei… Fată dragă nu fi tristă, / Fiindcă e păcat…./ Fără lacrimi nu există/ Dor adevărat…; astea-s versurile care-mi revin în memorie ori de câte ori mă gândesc la ea, femeia fragilă pe care am cunoscut-o atât de bine… Se spune că a rămas credincioasă primei iubiri; nu ştiu dacă-i chiar aşa, dar ştiu că l-a iubit enorm pe Şerban…. Mi se pare curios, ba chiar jenant faptul că persoane care au cunoscut-o atât de puţin vorbesc, acum, atât de mult despre ea… Adio fată cu părul de foc, eu am să te ţin minte aşa cum ai fost când ardeai ca o flacără pe scenă şi sunt convins că undeva, cândva, ne vom reîntâlni…

Că oamenii sunt furioşi când tot avutul, toată agoniseala, uneori, de două trei generaţii, le sunt puse în pericol, este de înţeles. Că nu folosesc chiar cele mai elegante formule de adresare, cele mai deferente posturi, iar este de înţeles. Dar ca şeful statului să se înfurie pe oamenii nemulţumiţi, nu mai este de înţeles! Adică de ce aţi mai venit în mijlocul oamenilor, domnule preşedinte? Ca să-i faceţi mincinoşi, să-i înfruntaţi, să-i certaţi? Sincer, cred că se puteau lipsi… De ce nu vă folosiţi energia vindicativă să-i certaţi pe membrii Guvernului, pe parlamentarii propriului partid care, în marea lor majoritate, s-au dovedit insensibili, ba chiar nepăsători la necazurile oamenilor? Nu dumneavoastră spuneaţi în ultima campanie electorală, că aţi pus la punct un sistem de apărare împotriva inundaţiilor? Unde-i sistemul ăsta, domnule preşedinte? Cât este el de eficient? Singurul sistem care funcţionează în România anului 2010 este cel al clientelismului politic, al spolierii bietei economii care abia mai gâfâie, al dijmuirii investitorilor care încă mai reuşesc să-şi ţină afacerile în viaţă… Ăsta-i sistemul pe care îl apăraţi, domnule preşedinte? Păcat că ne oferiţi acest jalnic spectacol care a avut ca uvertură o reprezentaţie şi mai tristă-cea a premierului Boc! Şi vă spune asta unul care chiar a crezut în dumneavoastră…

România se scufundă sub apele ce ar fi trebuit să fie stăvilite de diguri pentru construirea cărora au fost cheltuite sume mai mult decât semnificative, dar care nu s-au ridicat niciodată… Este o situaţie tragică, reală, când oamenii simt că se sufocă de disperare. În vremea asta, dând măsura întregii sale neputinţe, Premierul Emil Boc crede că punctează la capitolul popularitate şi pune mâna pe o lopată, începând să umple un sac cu pământ, ca să ajute la consolidarea unui dig!!! Dacă situaţia n-ar fi disperată, am izbucni în râs, convinşi că asistăm la un curs de artă dramatică predat chiar de şeful Executivului. Sigur, indiscretă, camera de luat vederi a surprins imagini cşi cu pantofii de firmă ai premierului scufundaţi în glodul rezultat din incompetenţa şi dezinteresul celor pe care-i are în subordine. Cu ce seamănă treaba asta? Nu cumva cu batjocorirea unui întreg popor? Oamenii din fruntea statului se îmbuibă, decontează drumuri care nu vor fi niciodată construite, diguri care nu există, iar oamenii sunt lăsaţi de izbelişte în calea puhoaielor… În schimb, la câţiva ani odată, au şansa să stea cot la cot cu premierul mânuitor de lopată… O fi de ajuns?

Nu sunt unul dintre cei care divaghează la nesfârşit pe tema asta, deşi este extrem de generoasă, dar la câte milioane de pagini frumoase s-au scris despre subiect… Cu toate astea, odată în viaţă merită s-o faci, măcar pentru simplul fapt că sunt un om obişnuit şi-ca orice om obişnuit-simt şi trăiesc obişnuit, fiind robit iubirii ca oricărei alte patimi… Hai că am zis-o! N-am să încerc să spun ceva special, pentru că simţământul este special; rămâne doar nedumerirea că după ce a căzut de atâtea ori bruma peste bietul meu suflet, a mai rămas suficientă disponibilitate şi pentru căldura unui surâs ce nu credeam că va mai veni vreodată. Lumina albastră a unor ochi iviţi din mătasea părului blond stins, de zeitate slavă a făcut minunea şi mi-a trebuit mult să-mi dau seama că de data asta nu mai am voie să fug. Sunt un milion de lucruri care-mi spun să nu iau în seamă fiorul şi altele câteva care-mi spun să merg înainte, să mai iau odată vâltorile vieţii în piept, să nu caut adăpost după zidul solid al indiferenţei. Poate că se vor nărui digurile comodităţii şi stabilităţii mele, poate că voi pleca la vale, cu valul, fie ce-o fi! De-acum am hotărât: am să sorb şi stropul acesta şi-am să mă dedic, atât cât mă vor lăsa puterile, artei iubirii…

Staţi liniştiţi, n-am să mă declar urmaşul lui Sun Tzu (n-am văzut Bălăceanca nici în poze!) şi nici n-am să mă declar discipolul lui (măcar pentru că nu mă dau în vânt după ochii oblici şi tenul şofraniu, care-mi aduce aminte de icter…)! Pentru că în ultimul timp am avut câteva dispute despre ceea ce înseamnă mercenarii am să dezvolt aici părerea mea despre aceşti practicanţi ai celei mai vechi şi mai nobile preocupări-la începuturi-masculină. Bărbaţi (de regulă) perfect antrenaţi pentru confruntările armate, dispuşi să moară pe orice meleag, având drept singure credinţe steagul sub care se angajaseră, comandantul şi ziua de soldă şi singura religie onoarea pe câmpul de luptă, mercenarii au constituit, la început, o castă exclusivistă, în care se putea pătrunde extrem de greu. N-o să găsiţi, oricât aţi căuta, niciun monument dedicat mercenarilor care au biruit în zeci de mii de bătălii şi au câştigat numeroase războaie, popularitatea lor a fost propagată doar în cercurile interesate de serviciile lor sau speriate de puterea lor. S-a tot spus că oştile de pământeni au rezistat, că, prin rezistenţă, au câştigat confruntările pe termen lung… Nimic mai fals! De fapt, mercenarii n-au fost niciodată interesaţi să cucerească teritorii noi! La ce le-ar fi folosit? Să se apuce să cultive ogoare, să crească vite, să administreze terenuri? Ei s-au simţit bine doar umăr la umăr cu ceilalţi camarazi, doar ţinând fierul armelor în braţele tari, ei au biruit, au jefuit şi au plecat, dând timp pământenilor să se întoarcă, să muncească, să prospere, pentru ca să-i bată iar, să jefuiască şi să plece… Ăsta-i adevărul pe care-l uită mereu oamenii legaţi de un singur loc, cei care au inventat lacrimile şi furia pentru convingeri mărunte, cei care şi-au ridicat monumente pentru că au rezistat, preamărind stâncile şlefuite mereu de furia valurilor atotbiruitoare!!! Până la urmă, cui îi place statornicia? Simplu, celor ce n-au puterea să se dezbare de ea…

Puţin peste 2000 de yoghini din MISA lui Gregorian Bivolaru au venit, din nou, la Băile Herculane să se înfrăţească cu soarele, sau cu cine or vrea ei, să se reîncarce cu energie şi să mai bea câţiva litri de pipălău, că de asta se pare că sunt ei convinşi: energizantul ăsta e panaceul universal! Să le fie de bine, eu prefer să rămân mototol, aşa cum sunt, mai aghezmuindu-mă, din când în când, cu câte un pahar de vin alb… Dacă n-o fi unul, s-o găsi pentru două, trei… Te apucă greaţa când vezi oamenii care s-au dus pe platoul Coronini să se prindă de mâini şi să murmure ciudaţii psalmi ai ciudatei secte. Aveam promise şi ceva poze pentru treaba asta, dar deocamdată… le aştept… Abia după aia o să vă pot dezvălui numele unora dintre participanţi. Până atunci, să remarcăm faptul că descurcăreţii comercianţi din zonă s-au adaptat stilului de viaţă al noilor vizitatori ai bătrânei staţiuni şi vând tot felul de alimente care elimină, din start, din reţetele de preparare, carnea. Totul natural, ecologic, fără ingrediente false… Asta nu-i rău, ba chiar e bine, dar bieţii grataragii se uită cum nu mai vine nimeni ademenit de fumul şi aburul apetisant al mititeilor şi fleicilor, iar de băuturi nu se prea atinge nimeni, nici măcar puţinii vilegiaturişti neatinşi de “binefacerile” sectei, care privesc-şi ei-curioşi la “oamenii lui Bivolaru”. M-am uitat şi eu după vreo farfuză care apărea în filmele erotice produse pe bandă rulantă de oamenii “guru”-lui, dar n-am văzut decât nişte rapandule lălâi, care au făcut să-mi treacă pofta… Oricum, nici staţiunea, nici yoghinii nu mai sunt ce erau acum câţiva ani…

Îi mai vedem, încă, pe la cozi, la farmacii, la câte-o prăvălie unde se vinde marfă ieftină, pe la sediile partidelor unde se împart pomeni electorale, în tot felul de locuri unde foamea se lasă amăgită pentru câteva zile, unde demnitatea cade-n umilinţă şi respectul de sine pare a fi pus în cătuşe făurite de îmbogăţiţii din sfera Puterii, oricare ar fi ea… Toate Guvernele de după Revoluţie i-au folosit ca pe o masă ieftină de manevră, ei sunt capabili să asigure milioane de voturi, ei sunt dispuşi să uite şi să ierte în schimbul câte unei sacoşe meschin de uşoară, care conţine caloriile pentru două-trei zile şi milioane de iluzii risipite… Despre cine vorbim? Despre eternii condamnaţi ai tuturor şmecherilor care, bazându-se pe naivitatea şi pe nevoile lor, au năzuit la accederea pe treptele scării parvenirii, despre bătrâni, despre cei care caută înţelegere în ochii celorlalţi şi nu mai găsesc decât fie nepăsare, fie zâmbete zeflemitoare, batjocoritoare… Grăbiţi-vă, iubiţi guvernanţi, fiţi hotărâţi, dragi politicieni, nu mai sunt mulţi bătrâni şi nu veţi mai avea de cine să vă bateţi joc după ce vor pleca şi aceştia dintre noi! Cât despre noi, despre cei aflaţi în vâltoarea deceniilor patru şi cinci ale vieţii, nu vă faceţi griji, noi nu vă vom face probleme, noi nu îmbătrânim, nu pentru că anii nu s-ar aşeza la fel în calendare, ci pentru că nu ne lăsaţi voi! Noi vom pleca, probabil, mult mai devreme, pentru că cealaltă alternativă, destul de puţin probabilă, ar fi să plecaţi voi… Definitiv!

… din morţi, cu moartea pre moarte călcând… Am simţit de mic emoţia acestei cântări, bucurându-mă ca de un eveniment deosebit atunci când o auzeam. Nu era un prohod, era bucuria unui eveniment anual al vieţii mele, la fel ca ziua de naştere. Şi simţeam emoţia, aveam fiorul unui nou început de fiecare dată. Sigur, nu toţi anii au fost foarte buni, dar toţi, absolut toţi, dincolo de necazurile trecătoare, eu fost foarte frumoşi. Au rămas în spate vremurile acelea, anii au trecut în plutirea uşoară a unui vis şi simt, acum, când puţini din cei pe care i-am ştiut, copil fiind, că multe din vorbele auzite sunt doar dorinţe neîmplinite sau amăgirea fumurie a unor speranţe ce nu vor prinde viaţă niciodată. Doar Puterea Domnului este eternă şi de netăgăduit, doar jertfa Fiului Său este singurul act de iubire care a folosit Omenirii… Hristos a înviat, oameni buni, iar Pacea, Slava şi Iubirea Sa au cucerit Pământul!