Archive for the ‘Natura’ Category

IEŞIREA DIN IARNĂ

04.12.11

Mă pregătesc să ies şi din iarna asta ca dintr-o moarte prefăcută, dureroasă şi lungă… De la an la an pare tot mai obositor şi ochiu.mi caută tot mai insistent căldura luminii de vară, când zilele sunt lungi şi serile frumoase, îmbelşugate de râsul fetelor tinere şi de zâmbetul parşiv al femeilor coapte… De ce nu-mi place iarna? Din cauza hainelor grele şi a grabei cu care căutăm căldura dintre ziduri? Din cauza cerului căzut peste noi cu veşnice promisiuni, împlinite doar pe jumătate, de zăpezi adevărate, de geruri demente, care să usuce gândurile rele? Nu ştiu şi nu vreau să caut răspunsuri, nu-mi trebuie argumente, n-am nevoie de circumstanţe atenuante pentru justificarea preferinţelor mele. Chiar şi acum, când vântul rău şi nori bătrâneşti parfumează cerul cu amintiri grele ca o despărţire, zâmbesc gândind la căldura ce stă să vină, la tămâioarele pe care le-am mirosit săptămâna trecută într-o viroagă a unei păduri de la munte şi pe care nu m-a lăsat inima să le rup, şi la femeile frumoase ce-au să arunce hainele grele într-un dulap uitat până-n crucea toamnei, ca să se bucure de timpul frumos împreună cu mine…

AŞTEPT

03.06.11

Cum n-am aşteptat vreodată, cu speranţă, cu încordare, aştept să vină primăvara, să fiu cel dintâi care-i simte mirosul sălbatic şi-i primeşte mângâierea parşivă… O aştept ca pe-o femeie incredibil de frumoasă ce urmează să vină în asfinţitul tulburat de amestecul multor culori al unei zile pline… O aştept ca pe-un cântec de biruinţă, ca pe-o strofă a unei poezii ce n-am scris-o niciodată, ca pe-un vin vechi, ca pe surâsul şi lumina din ochii iubitei ce-mi şopteşte să mai rămân când dorul de drum îmi arde, deja, tălpile… O aştept ca pe-o nădejde de mântuire, ca pe-un balsam miraculos ce va stinge arşiţa unei răni purulente, ca pe atingerea aripii unui fluture alb pe pleoapa obosită de-atâta veghe… O aştept ca pe-o promisiune, ca pe bucuria vederii unui boboc de trandafir dintr-o dimineaţă în care roua înneacă firele de iarbă… Şi de acum, ştiu, aşteptarea mea se va împlini… Curând…

VINE TOAMNA!

08.29.10

S-a pornit un vânt rece dinspre munţi, rănind pofta fetelor frumoase de-a mai merge la plajă, acolo unde firele aspre de nisip le-ar tapeta neplăcut mixtura cremelor de protecţie fără de care nici nu mai pot ieşi din casă… S-a pornit un vânt rău, care vine hăulind pe Dunăre, trecând în uitare căldurile ucigătoare ale verii, iubirile de-o clipă, vorbele repezi şi amorţind urile de-o viaţă… Vine toamna, oameni buni! Eram copil când se încerca să ni se inoculeze un adevărat cult pentru acest anotimp, eram forţaţi să ne bucurăm că începe şcoala, că se strâng recoltele şi alte astfel de motive… În ce mă priveşte, n-am avut nevoie de astfel de îndemnuri, pentru că eu mă îndrăgostesc de fiecare anotimp, dar îndeosebi de toamnă, poate şi pentru simplul fapt că sunt născut la sfârşit de lună noiembrie, când pământul se încreţeşte îngheţat ca să primească strai proaspăt de zăpadă… De-acum începeţi să pregătiţi dulapurile în care veţi păstra straiele subţiri, le-a cam trecut vremea! Sigur, n-o să schimbaţi tricourile uşoare direct pe-o şubă, dar e cazul să fiţi pregătiţi şi de asta, mai ales că deunăzi, stând în grădină cu o carte răstignită între degetele mâinii stângii (dreapta ţinea ţigara pe care-o uitasem stinsă…), un vrăbioi jucăuş mi s-a uitat în ochi şi a ciripit aprig către mine, că ziua s-a scurtat mult şi noaptea a început să biruie numărătoarea orelor. Gălăgia înaripatei a trezit-o din somn pe Bella, maidaneza de culoarea cafelei cu lapte şi lătratul ei vesel, parcă puţin îngrijorat, mi-a confirmat ciripitul vrăbioiului: Vine toamna, oameni buni!

POVESTEA MĂRĂCINELUI USCAT

07.25.10

Serile înnăbuşitoare de vară, lungi, monotone şi unsuroase, sunt la fel de nefericite ca cele de iarnă târzie, când zăpada îngheţată se confundă cu noroiul strâns în movile şi întărit de aerul rece la marginea drumeagurilor… Atunci se nasc poveştile triste, care n-ar putea fi nici gândite, nici scrise, nici măcar povestite primăvara sau toamna, când ploile şi aerul curat nasc bucurii în suflete, oricât de otrăvite ar fi ele. N-o să găsiţi cavaleri viteji în povestea aceasta, nici regi înveşmântaţi în aur, nici vrăjitoare, nici balauri… Dar să intrăm pe firul ei… La marginea unui drumeag ce străbătea o câmpie pe care n-o cultivase nimeni niciodată şi pe care rar mai trecea câte un câine sălbatic, crescuse un mărăcine, aţos, fibros, solid şi periculos, dar din soiul comun, mai dezvoltat poate decât alţii, numai că nu avea cu cine se compara, era singur între firele de iarbă firavă. Şi anii au trecut şi vânturile şi arşiţa şi zăpada i-au uscat snaga, făcându-l să se usuce… Nu-i părea rău, simţea cum moare în fiecare zi, dar nu avea ce regreta, se plictisise; nu-i mai conveneau nici ploile persistente, nici arşiţa de foc, nici vânturile uscate, aproape că se bucura că le va da cu tifla şi că nu vor mai avea în ce să se împiedice. Dar timpul şi soarta îşi bat joc şi mărăcinele care obosise să mai privească monotonia din jurul său, observă într-o primăvară timpurie, cum, la câţiva centimetri de tulpina sa uscată şi noduroasă, se înalţă lujerul zvelt al unui crin… Ce să fie minunea asta? Cum de s-a ivit aici o floare atât de delicată? Miracolul continuă şi crinul crescu tot mai înalt, iar floarea lui, una singură, se deschise într-o dimineaţă, albă, delicată irizată de o lumină azurie, iar mărăcinele uscat simţi că ar vrea să simtă iar valul de sevă pulsându-i în tulpina şi în frunzele uscate… Ore în şir admiră creaţia perfectă, până când ghimpii săi uscaţi simţiră o adiere rece şi atunci văzu norii răi care acopereau cerul, simţii arsura fulgerelor slobozite din plumbul sinistru de deasupra. Ştia că delicatului crin îi va fi greu să reziste în faţa urgiei, aşa că-şi încordă cioturile uscate şi se ridică de pe pământul pe care se târa nepăsător şi se încordă ca un scut nemernic în apărarea lujerului firav. Vântul se porni sălbatec şi prima rafală îngheţată spulberă vlaga uscată a mărăcinelui. Atunci abia îi păru rău că moare…

E primăvară, e iarăşi primăvară…

03.02.10

De astăzi dimineaţă sunt convins: a venit primăvara! Sunt pregătit să mă bucur de fiecare secundă, de fiecare pală de vânt şi fiecare gură de aer, pentru că, de la o vreme preţuieşti aproape acut fiecare amănunt de genul acesta şi n-aş vrea să treacă pe lângă mine toată bogăţia asta de stimulente ale simţurilor fără să o exploatez la maximum…  Ştiu că e greu, că oamenii se plâng de toate (şi ceea ce este mai trist, este că au dreptate!), dar în momentele astea parcă eşti dispus să treci mai uşor cu vederea totul… Am avut revelaţia venirii primăverii acum aproape o săptămână, când, dimineaţa, la Atelier, acolo unde-mi schimb hainele de stradă cu cele de scenă (şi eu şi conu’ Basile), am tras adânc aer în piept. Încă bu-mi aprinsesem ţigara, simţurile nu-mi erau alterate, iar sirena fabricii din apropiere încă nu sunase de ora 6 dimineaţa. atunci am realizat cât de tare este aerul, dar m-am gândit că noaptea fusese grea şi… luuuunnnngggăăăă. Ei, bine, acum sunt convins, e aici, o simt, o pot pipăi şi, în curând, mă va stropi cu parfumul tămâioarelor!

TOAMNĂ LUNGĂ, SUFLET TRIST…

02.18.10

S-au scurs ploile peste gulerul ridicat al hainei îngreunate şi tălpile mi-au alunecat peste mâzga croită de primii fulgi căzuţi în pumnul deschis de Dunăre aici, într-o seară când nu căutam decât foşnitul aspru al frunzelor căzute… Nu ştiam de ce, de la o vreme, toamnele, mai ales cele lungi, mi se par aşa de triste. Am căutat înţeles şi l-am găsit în lumina unui pahar în care-am scurs gustul amar al unui ciorchine de vin, iar mirosul de pământ şi tămâie al boabelor negre mi-au desluşit taina…

Cu ani în urmă toate anotimpurile mi se păreau la fel, doar scotocirea prin garderob făcând diferenţa… Odată scoteam haine mai groase, altădată mult mai subţiri. Toamna aveam unele probleme datorate vremii schimbătoare, dar treceam peste toate cu nepăsarea tinereţii, zorind spre zilele şi ceasurile ce veneau, în căutare de mistere pe care le credeam pe veci dezlegate. Abia acum citesc clar poezia fiecărei zile, abia acum ascult glasul tremurat al fiecărei clipe şi înţeleg că anii sunt scurţi, grăbiţi, iar toamna este doar un pretext pentru găsirea tremurului pierdut al iubirilor ce nu se vor împlini niciodată… Am privit în lumina albastră al unor ochi şi am aflat o neînţelegere pe care n-o ştiam, am ascultat şoapta unui cuvânt pe care nu-l mai rostisem nicicând şi mi-a venit să plâng ca în mijlocul unei boli adânci, de care nu mai voiam să mă vindec! Îmi seacă sufletul toamna asta lungă, cu miros putred de frunze îngropate în apa tulbure a bălţilor, îmi vatămă ochii lumina cenuşie a serilor scurte, jilave şi pustii; abia aşteptând albeaţa rece a iernii ce va veni curând, scuturând povara tristeţii absolute pe care caut să o pierd în gândul că totul e trecător, numai sufletul rămâne puternic şi luminos ca sclipetul jucăuş al unei raze de soare strecurată printre ochii înspăimântaţi subţire de dulceaţa somnului furat într-o dimineaţă vioaie a altor timpuri. Nu reuşesc şi ceva îmi spune că nu voi mai pierde nimic din bruma care îmi cade peste cernite ale acestei coli albe ca privirea unei femei frumoase pe care, în sfârşit… am cunoscut-o!