Celebra peliculă de la sfârşitul anilor 60 care a inspirat acest titlu, era o comedie spumoasă, tonică, aproape princiară…. Ceea ce se întâmplă în România acum, la încheierea primului trimestru al unui an electoral extrem de important, duce cu gândul direct la… balamuc! Cum altfel să categoriseşti faptul că forţând predarea în limba maghiară la UMF Tg.-Mureş, UDMR-ul ameninţă să-şi boicoteze propriul guvern? Pentru că Guvernul Ungureanu are destui membrii proveniţi din formaţiunea maghiară… Să fi fost asta doar o acţiune de imagine dedicată Zilei Maghiarimii, de la 15 martie? M-ar mira! Pe de altă parte, după ce cu circa o lună în urmă „Jiji” Becali anunţa că s-a aliat cu PDL, acum a schimbat macazul şi anunţă, triumfător, că s-a aliat cu Vadim şi România Mare, ceea ce reaşează lucrurile în matca lor firească, făcând personalul de la Bălăceanca să se gândească serios la renovări… Un deputat traseist, avocat de profesie, este descoperit ca fiind „creierul” unei afaceri de tip mafiot din domeniul imobiliar, un judecător de la Curtea de Apel Timişoara, soţia sa, notar, şi şeful unei poliţii orăşeneşti sunt arestaţi pentru trafic de influenţă, dare şi luare de mită…. Păi şi cum e lumea în care ne nevoim să trăim? Vi se pare, cumva, că respirăm vreo moleculă de normalitate? Infractorii îi pocnesc, televizat, pe poliţişti, vampele de trotuar devin vedete tv şi idoli pentru puştii de vârstă şcolară, iar exemplele ar putea continua… Peste toate astea, vin alegerile şi nici un partid politic nu pare convins că va câştiga, deşi declaraţiile sună, evident, altfel…. Aşa că haideţi să dăm drumul la televizoare, poate se redifuzează pelicula aia în alb-negru care a făcut epocă, punând etichete globale şi după 50 de ani!

Mai degrabă tind să cred că nu! Mă refer, cum, desigur, aţi bănuit, la condamnarea tuturor profitorilor care au beneficiat de pe urma transferurilor măsluite, îmbuibându-se cu bani nemeritaţi, păgubind cluburile şi Statul, cu o nonşalanţă caracteristică doar caizilor mafioţi. Procurorii au solicitat şi câte 20 de ani de pedeapsă, dar la câţi bani au inculpaţii, la câte relaţii şi-au construit, mi-e greu să cred că Justiţia, femeia aia legată la ochi, va fi necruţătoare. Ioan Becali s-a şi coborât la a profera ameninţări în sala de judecată, sfidând magistraţii şi Legea, de parcă s-ar fi aflat în faţa argaţilor de pe propria moşie. Să nu credeţi că Borcea, Neţoiu sau Copos sunt mai blânzi, numai că pentru spectacol l-au împins pe impulsivul machedon în faţă… Aşa li s-a părut, probabil, mai simplu, mai eficient… Între timp, fotbalul românesc nu spune nimic, nimănui… Scoşi din competiţiile europene, în cele mai multe cazuri-ruşinos, mai supravieţuim cu ştirile despre scandalurile lui Mutu. Numai că şi „Briliantul” are deja 33 de ani, aşa că nu se ştie cât va mai rezista, iar recentul verdict din cazul Chelsea pare să-i grăbească finalul carierei… Asta, ca să nu piardă ceea ce a agonisit…

Unii dintre noi au trăit, măcar în parte, vremurile acelea, alţii au citit despre ele. Lenin, Stalin, Hruşciov, Brejnev, ni s-au părut monştrii care au dus Imperiul Sovietic pe monstruoase culmi ale demenţei totalitariste. Când Mihail Ghorbaciov a lansat „Perestroika”, demolând lagărul comunist şi ducând la fărâmiţarea Imperiului Roşu, mulţi s-au bucurat. Foametea permanentă, lipsa de resurse tehnologice şi alimentare putea arunca imensa ţară într-un colaps care să se finalizeze cu o implozie. Se şi alunecase pe panta asta, mai ales sub conducerea lui Boris Elţân, când relaţiile de tip mafiot luaseră locul relaţiilor economice, când multe dintre regiunile populate cu alte etnii îşi cereau dreptul la autodeterminare şi consolidau câmpuri de bătălie chiar în inima Imperiului… Şi atunci a apărut un fost ofiţer KGB, tânăr încă, extrem de ambiţios, dur, inflexibil ca o lamă de sabie, hotărât să redea vigoarea stinsă în lâncezeală şi-n aburi de votcă a Maicii Rusia, flămând să fie tătucul unei naţiuni uriaşe dar amorţită. Şi a reuşit! Nu o spun doar cu admiraţie, ci şi cu un sâmbure de teamă, pentru că ÎNTOTDEAUNA o Rusie puternică a însemnat nesiguranţă şi conflict în lume. N-am să fac o analiză a felului în care Vladimir Vladimirovici Putin şi-a asigurat al treilea mandat prezidenţial, nici asupra felului în care s-a desfăşurat scrutinul de acum opt zile; au făcut-o, deja, prea mulţi. Nu asta este important, ci ce urmăreşte Putin prin câştigarea acestui al treilea mandat!? S-o fi făcut doar pentru că este avid de putere? M-aş mira, mai ales că şi din funcţia de premier, funcţie pe care şi-ar fi putut-o asigura până la moarte!, tot el a dictat politica Kremlinului… Şi atunci, ce urmează? În discursul său victorios anunţa: „Vom reda demnitatea de altădată a ţării!”… Adică? Vom auzi iar cântându-se „Kazaciocul” prin inima Europei? Ferească Dumnezeu, mai ales că testamentul lui Petru Cel Mare n-a fost, niciodată, doar un petic de hârtie!

Ştiam că primăvara-i venită, pentru că aerul mirosea altfel, pentru că hainele se împuţinau pe trupul pe atunci firav, pentru că primeam turtele calde unse cu miere… Asta se întâmpla de Ziua Mucenicilor, când începeam, copil fiind, să zgâiesc ochii pe cer după stolurile de păsări călătoare, pentru că, aşa ştiam, era musai ca ele să înceapă să vină… Astăzi s-au dus dorurile pentru păsările călătoare, s-au dus multe dintre speranţe, născându-se altele în loc, şi-ce-i mai trist, s-au dus mulţi dintre cei care stăteau alături de mine, cu obrajii mânjiţi de mierea groasă de pe turtele calde, veghind albăstreala ireală a cerului, să dea semn despre primul stol de păsări călătoare. Atunci denumirea de „mucenici” avea simbolul unor rânduri scrise cursiv cu literă roşie în calendarul bisericesc ce sta la loc de cinste pe peretele din răsărit al odăii, mult mai târziu i-am înţeles sensul…. Şi am mai înţeles ceva: că toţi, dar absolut toţi, mucenicim zilnic în numele unor idealuri, al unor vise ce s-ar putea să nu se împlinească niciodată. De aia cred că sărbătoarea asta, de 9 Martie, este a tuturor şi a fiecăruia în parte, trecând dincolo de simbolistica glumeaţă cu cele 44 de pahare. Şi stând drept, sub caisul despovărat de răceala zăpezii, privesc în urmă şi nu pot să număr nici clipele, nici zilele, nici măcar anii în care nădejdile s-ai prăbuşit, lăsând locul dezamăgirilor… Dar mai e o speranţă, căci dinspre sud, de deasupra aburilor Dunării, se aud ţipete cunoscute… Să fie păsările călătoare?

Rezultatul amicalului cu Uruguay a fost unul mai mult decât onorant, numai că el a fost umbrit de evenimente care sunt specifice lumii a treia, unde, pe stadioanele africane, sau polineziene, sau sud-asiatice, dacă oamenii îşi manifestă nemulţumirea faţă de un lider sau de o situaţie, sunt căsăpiţi de forţele de ordine! Obraznic şi cu fălcile lăsate puhav, Dumitru Dragomir-Corleone, i-a felicitat pe jandarmi pentru că i-au molestat pe… „derbedei”… Care „derbedei”, în marea lor majoritate, erau români simpli, veniţi la meci cu soţii sau prietene şi nimeriţi în peluza respectivă doar pentru că au cumpărat bilete ieftine. Ce puteau să facă oamenii ăia? Să-i admonesteze pe nemulţumiţi? Evident că nu! Aşadar, în virtutea asigurării liniştii pentru Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir, bieţii plătitori de bilete au fost evacuaţi cu şuturi în fund şi lovituri de pulan din stadion!!! Păi nu v-ajunge, băi, tovarăşi? Să fi procedat Platini sau Blatter la fel în situaţii similare? Mi-e greu să cred… Preşedintele Franţei, deşi atacat cu ouă, nu s-a pretat la soluţii extreme, în timp ce satrapii fotbalului românesc n-au avut nicio ezitare. Chiar nu vă este clar, mamelucilor, că nu vă mai vrea lumea, că aţi nenorocit acest sport? Cea mai clară dovadă că nu puteţi gestiona fotbalul românesc este jaful prin care CFR Cluj a câştigat meciul cu Tg.-Mureş, pentru că rar mi-a fost dat să văd un arbitraj mai prost, mai clar direcţionat în favoarea unei echipe. Ajunge, plecaţi, sau vreţi să trăiţi şi voi o revoluţie violentă în fotbal!?

România a acceptat să voteze favorabil pentru ca Serbia să devină candidat oficial la statutul de ţară membră a Uniunii Europene doar după ce guvernul de la Belgrad semnează Tratatul bilateral pentru drepturile minorităţilor, recunoscând minorităţii române de pe Valea Timocului şi din regiunile Vojvodina şi Banatul Sârbesc toate drepturile. Asta înseamnă inclusiv controale ale Înaltului Reprezentant al OSCE. Şi… s-a făcut! În ciuda tuturor declaraţiilor sforăitoare, în ciuda avertismentelor lansate de o sumedenie de ONG-uri, guvernul Ungureanu este primul care face ceva concret, stipulat printr-un tratat diplomatic, pentru aceşti români a căror identitate etnică nici măcar nu era recunoscută. Oricâtă simpatie am avea pentru vecinii sârbi, lucrul acesta trebuia să se întâmple, în cele din urmă. Aşadar, cererile formulate de către Preşedinţie şi Guvern sunt normale, legitime şi binevenite. Sigur că vor mai fi şicane, sigur că nu toate asperităţile „plantate” de-a lungul atâtor decenii se vor netezi dintr-odată, dar acum s-a deschis o cale, s-au ridicat nişte bariere, s-a spus lucrurilor pe nume. Aaa, treaba asta le va scoate ciolanul din blid unora care şi-au făcut un scop în viaţă din a ciuguli fonduri guvernamentale pentru a „trage semnale de alarmă”, dar preţul plătit este incredibil de mic în comparaţie cu ceea ce s-a obţinut. Şi, mai presus de toate, s-a demonstrat un lucru: România a început să conteze din nou în peisajul diplomatic al lumii civilizate!

Marius Cilibia

P.S. România a semnat Tratatul de guvernanţă europeană, alături de alte 24 de state membre ale Uniunii Europene. Notă discordantă au făcut, din nou, Marea Britanie şi Cehia, dar despre asta vom vorbi săptămâna viitoare.

Fiecare anotimp aduce bucuriile şi frumuseţile sale, dar Primăvara mi-e cel mai aproape de suflet! Nicicând căldura speranţei n-a adiat mai blând lângă inima mea… Dar voi lăsa nădejdile mele de-o parte, ca să mă îmbăt de frumuseţea neglijată a fiecărei zi care a început să crească în lumină şi căldură. Ştiu că nu mai avem timp să ne bucurăm de mersul liniştit în vântul blând-călduţ al orelor de dinaintea prânzului, ştiu că prea multele griji ne împiedică să vedem artistica întregire spre înalt a firelor de iarbă, dar răpiţi-vă un minut din preţiosul timp al zbaterilor cotidiene şi priviţi bucuria copiilor care simt, mai bine decât oricare dintre noi, primenirea naturii. Veţi fi uimiţi câtă bucurie veţi vedea în obrajii rumeni şi-n privirile jucăuşe, veţi fi uimiţi la câtă poftă de viaţă ne îndeamnă candoarea zglobie a micuţilor pui de om. Ca simbol universal, pe cei mai mulţi i-am văzut, de câteva zile încoace, purtând şnur de mătase roş-alb în piepturile umflate de alergătură. Aşa este, oameni buni, Primăvara vine la români cu şnur de mărţişor, cu speranţe reîntregite şi cu murmur vesel de voci de copii! nu ştiu dacă la alţii e la fel, dar eu n-am găsit atâta poftă de viaţă în niciunul din locurile prin care m-am călătorit şi-vă mărturisesc-n-am stat pe loc în copaia călduţă a locurilor naşterii mele, cu rare escapade pe la Borsec sau Olăneşti, cum mai fac câte unii. Poate de asta îmi şi place ca Primăvara să mă găsească acasă!

M.C.

P.S. Cu 35 de ani în urmă, pe 4 martie 1977, Marele Cutremur a îndoliat şnurul de mărţişor prins în piepturile româncelor şi a ofilit pe sicrie proaspete florile pregătite pentru 8 Martie… A fost atâta tristeţe, încât anul acesta mi-e greu să scriu despre asta…

Ne-am obişnuit, deja, cu hachiţele finanţatorului Stelei, muritorul de rând care se crede urmaşul direct al Hristos pe pământ şi favoritul Dumnezeirii la toate harurile sfinte. Dar să-şi desfiinţeze angajaţii la fiecare insucces (previzibil, aş zice!), nu-i un lucru de toată mâna nici în lumea păstorilor boierizaţi, dacă-mi daţi voie să inventez un termen lingvistic. Plecarea lui Brandan o motivează prin faptul că „instiga vestiarul”, uitând să spună că a primit un purcoi de dolari pe fotbalistul argentinian, plecat să se piardă în uitare în campionatul chinez. Mai tristă mi se pare punerea la zid a talentatului Tătăruşanu, omul care plăteşte pentru tot, deşi n-a comis decât două greşeli în dubla manşă cu olandezii de la Twente Enschede. Cel puţin în deplasare, steliştii aveau nevoie de victorie, dar echipa n-a avut decât… aproape două ocazii de poartă, ceea ce este mult prea puţin pentru o formaţie condamnată să câştige. Ce să fi făcut Tătăruşanu? Să fi înscris el două goluri? Păcat de el, ba chiar aş putea să spun că aşa se face de pierdem certe valori din campionat, „graţie” sentinţelor emanate de „pricepuţii” fotbalului românesc. Până la urmă, chiar şi în fotbal, despărţirile ar putea fi civilizate, nu!?

A trecut şi ziua Lăsatei Secului de brânză, ceea ce înseamnă că am intrat în Postul Paştelui şi e loc de smerenie, ba chiar pricină aş putea spune, de căinţă şi de uitare a celor lumeşti, oricât de nurlii ar fi ele… Putem? Greu de zis, mai ales că treaba asta se întâmplă imediat după Dragobete, când m-am bucurat privind în ochii limpezi de sub şuviţele blonde, aşa cum or fi făcut majoritatea bărbaţilor (evident, e vorba de alţi ochi şi de alte şuviţe!)… Mai sper într-un surâs şi de Mărţişor, pe care l-aş vrea repetat, măcar, în fiecare dimineaţă… Ei, cu gândurile astea deloc cucernice mai nădăjduiesc eu la mântuire ca unii parlamentari la un nou mandat, deşi ei s-au scos din cărţile aleşilor prin lipsa de activitate, de popularitate şi de calităţi care să le dea speranţe! S-au fost mistuite, deci, plăcintele care în nicio altă perioadă a anului nu au acelaşi gust şi aceeaşi aromă, băgând în păcatele poftelor gustative şi pe cei mai cumpătaţi dintre noi, ceea ce, mărturisesc, nu e cazul meu. Lângă toate cugetările astea lumeşti mi-a stat, într-o seară, un pahar de vin aburit pe care l-am împrospătat mereu dintr-o carafă pântecoasă, cântarea unui lăutar cu har păgân şi vorba curată a unui prieten amintind de toate bunătăţile lumii pe care-o petrecem, indiferent de greutăţile pe care le traversăm… Căci şi greutăţile astea, necucernic socotesc, pot fi măturate tot cu unduirea şuviţelor blonde, cu surâsul sublim al ochilor limpezi şi cu surâsul care-o să mă bage în păcat şi peste o sută de ani, dac-o vrea Dumnezeu să se păstreze până atunci arta măiastră a rumenirii plăcintelor! De-aia spun, căutaţi ochii frumoşi, prietenii adevăraţi şi paharul cu vin brumat! Şi nu uitaţi de lăutar, el e „cuiul” care scobeşte-n deznădejde până freamătă sângele întinerit dintr-odată…

Niciodată n-au fost balcoanele sălii de şedinţă a Camerei Deputaţilor la fel de pline ca săptămâna ce tocmai s-a încheiat… Dacă acolo s-ar fi înghesuit amărăştenii care suferă că nu trec mai repede legile care să le îndulcească viaţa, care să ajute la curăţarea ţării de cămătari, violatori şi ucigaşi, delapidatori şi tot felul de alte zdrenţe umane, sau reprezentanţii ONG-urilor care au interes în promovarea unor proiecte sociale, n-am fi avut nimic de obiectat, dar aşa… Ei, bine, la balcoane au luat loc ALEŞII OPOZIŢIEI, oameni care, în marea lor majoritate, în toamna lui 2008 făceau parte din bagajul de voturi al PUTERII, acum contestatari a tot ce se poate contesta. Asta nu-i normal, mai ales că pentru schimbarea de roluri de la ales la chibiţ s-a făcut fără absolut nicio diminuare salarială. S-au auzit glume subţiri, la care s-a râs gros, s-a făcut caterincă, ce mai, ca în vacanţă! Adică, domni şi doamne, noi i-am trimis pe glumeţii ăştia în Parlament ca să se distreze? Da’ de ce când au făcut salariaţii de la Celrom sau de aiurea grevă n-au primit şi ei drepturile salariale întregi? Măcar ei exercitau treaba asta cu greva din rărunchi, din ficaţi, din ce vreţi dumneavoastră, din profundă nemulţumire şi din amar de neajunsuri. Domnii care fac caterincă la Parlament, da’ o botează „grevă”, râgâie de prea-plini, deschid tabletele scumpe şi verifică cum le merg afacerile, mai văd un filmuleţ porno, mai admiră bucile demisionarului Boc, mă rog, chestii alese, care nu stau la îndemâna fraierilor ce revendicau păstrarea slujbelor remunerate cu sume echivalente cu cheltuiala parlamentarilor grevişti pentru seminţe de bostan, fistic, ciungă şi ce-or mai morfoli ei în timpul şedinţelor, ca să n-adoarmă… Ei, vedeţi, asta-i diferenţa dintre amărâţii, care sunt mulţi, şi îmbuibaţii care-şi permit grevă remunerată la greu. De unde? Din truda „amărâţilor”, că de-aia-s mulţi, că-s proşti!

Frumoasă şi motivantă sărbătoare, mai ales pentru cei cu sufletul tânăr, care simt nevoia să iasă din gerurile şi zăpezile iernii, mai întâi cu zâmbetul victoriei sufleteşti. Căci ce altceva decât o victorie a sufletului este dragostea faţă de un apropiat al tău? Aşadar, vom vorbi despre fapte de iubire pură, care ne-au impresionat în această perioadă… Primul ar fi că familia regală a României s-a mărit simţitor, chiar dacă niciuna dintre fiicele ex-regelui nu a născut şi nici nu s-a căsătorit între timp!!! Cum a fost posibil? Pe calea Justiţiei, evident, căci Înalta Curte de Casaţie a recunoscut calitatea de moştenitor a fostului rege Carol al II-lea a prinţului Paul de România, fiul lui Mircea Grigore Lambrino, primul născut al defunctului monarh! Ţinând cont de mult trâmbiţatele calităţi de altruism, de omenie, al lui Mihai I nu ar trebui să mizăm pe dragostea sa pentru nepotul său, acum recunoscut legal de cea mai înaltă instanţă din România? Aşa ar fi corect, chiar dacă asta va deschide infinite discuţii pe seama succesiunii şi a moştenirii unei averi dintre cele mai însemnate din lume… Ce contează câţiva pumni de „cocoşei”, sau câteva lăzi (?), pe lângă omenescul şi înălţătorul sentiment al iubirii faţă de aproapele tău? Tare aş vrea să văd, ca expresie a acestui sentiment, pe principesa Margareta sărutându-şi sau măcar îmbrăţişându-şi verişorul atât de îndelungată vreme respins. Al doilea gest al unei iubiri la fel de mari ar fi cel al domnului Crin Antonescu, viitorul anunţat candidat la preşedinţia României, faţă de dosul dezvelit al domnului ex-premier Emil Boc! Cum altfel am putea interpreta gestul crinului de a intra în direct la o emisiune cu şi despre piţipoance, pentru a comenta „dotările” ex-premierului, în miez de noapte? Acum nu ştiu dacă comentariile prezidenţiabilului au fost dezbătute, mai întâi, cu propria consoartă, care, nu-i aşa, şi-ar fi putut forma, pe cale de comparaţie, o părere avizată, cert este că electoratul are să ţină, fără nicio îndoială, seama de comentariile somnorosului lider al USL! Acum, doar aşa, spre o normalizare a comportamentului de bieţi muritori care suntem: după preceptele USL ce-ar trebui să facem când ne ducem la duş-să mergem înfofoliţi în costume de schiori ca să nu ne pozeze vreun dezaxat şi să nu cădem victimă comentariilor atenţilor voyeurişti? Mă rog, n-o să fim atât de răutăcioşi şi o să punem totul doar pe seama dragostei pe care o arată unii dintre semenii noştri pentru ceilalţi, indiferent de sexul lor… Dincolo de toate astea rămâne fericirea de a fi fost martorul apariţiei soarelui care promite să topească imensa plapumă de zăpadă ce a căzut peste noi şi de a face, cu plăcere, faţă unei promisiuni despre care nici nu mă gândesc să vă vorbesc!

Am tot avut zăpadă în iernile ultimilor ani, dar ca în anul acesta, parcă niciodată atât de multă… Chiar dacă autorităţile n-au fost prinse nepregătite, ca în urmă cu peste 4-5 ani, probleme majore s-au ivit, totuşi. Bineînţeles că unele au fost exagerate, iar altele au fost provocate chiar de… oameni. Bunăoară, pentru că nu toţi cetăţenii au înţeles să cureţe trotuarele, iar unii manageri au crezut că treaba asta e mult prea… grosieră pentru obrazul lor subţire, oamenii au început să se deplaseze pe… carosabil, îngreunând traficul rutier şi aşa desfăşurat cu dificultate. Că unele persoane se şi deplasau sfidător, în grupuri compacte, continuând şueta din birouri sau din vestiare, este altă treabă, supărătoare, desigur, dar care nu poate fi corectată printr-un simplu material de presă… Să vorbim puţin, însă, despre problemele exagerate. Un prieten primar îmi povestea cum un cetăţean a sunat la 112 şi la televiziunile locale, reclamând faptul că nu mai poate ieşi din ogradă din cauza nămeţilor şi că a terminat şi proviziile, că în sat nu se aduce pâine, iar primarul nu-şi face datoria! Evident, avide de senzaţional, televiziunile şi-au trimis oamenii, bine că nu au apucat şi cei de la ISU să o facă, pentru că au cerut confirmări de la Primărie. Care era realitatea? Uliţa pe care locuia reclamagiul fusese curăţată chiar cu vreo două ore înainte de apelurile telefonice lansate de pricinaş!!! Treaba cu proviziile era una reală, numai că, din spusele localnicilor, confirmate de funcţionarii Primăriei, reclamantul are o suprafaţă de teren pe care n-o cultivă, dar încasează banii de la APIA, el fiind preocupat doar de a asigura o prezenţă constantă prin cârciumile comunei, deşi are abia aproape 50 de ani! Mai spun gurile rele că demersul său telefonic a fost stimulat chiar de viitorul contracandidat al actualului primar! Ei, vedeţi!? E uşor să naşti probleme, mai ales că nu vei suporta consecinţe, dar asta-i o chestie veche la români. Că primăriile, mai ales cele comunale s-au descurcat greu, e o treabă certă, dar nici nu cred că toate resursele bugetelor locale, şi aşa destul de… „subţiri” trebuie consumate doar pentru utilaje de deszăpezire. Ce Dumnezeu, doar nu trăim în Laponia!

Se pare că atât a durat suflul USL, alianţa construită cu unicul scop de a-l da la o parte pe preşedintele Traian Băsescu…, până la depunerea mandatului Guvernului Boc! Chiar de la înfiinţarea USL pronosticam iminenta destrămare  a acesteia şi mulţi m-au privit chiorâş atunci. Dincolo de diferenţa dogmatică cele două partide plus trustul de presă care compun USL se deosebesc şi prin genul de relaţii pe care îl au liderii lor cu serviciile secrete. Dacă relaţia lui Felix cu fosta Securitate este mai mult decât mediatizată, iar Crin Antonescu, somnoros şi preocupat doar de freza uşor desuetă pe care-o afişează, nu şi-a făcut timp să colaboreze cu „serviciile”, se pare că Victor Ponta n-a putut risca să debuteze într-un soi de Armaghedon mediatic, operaţiune căreia nici mentorul său, Adrian Năstase, nu i-a făcut faţă cu prea mult succes. În consecinţă, a venit la investirea noului Guvern pentru a-i ridica osanale premierului desemnat!!! Mârâielile sale la adresa lui Traian Băsescu nici n-au mai fost auzite, în schimb s-au auzit clar presupunerile ce au sunat ca nişte promisiuni, cum că Opoziţia ar putea colabora cu noul Guvern… Ce vreţi mai mult? Oricât de libertini, liberalii s-au oţărât şi au ieşit la atac cu declaraţii dintre cele mai belicoase, ceea ce înseamnă că a început, deja, numărătoarea inversă… Nu scriu cu bucurie treaba asta, dar tot ce-a reuşit USL să acumuleze de când s-a înfiinţat, a demolat Victor Ponta cu un simplu discurs! Este drept, acesta s-a întins pe durata a circa 40 de minute…

Ştiu, e o sărbătoare străină, împrumutată după Revoluţie, dar este una universală, care celebrează dragostea, primăvara, iubirea… De aia e bine să fie acceptată. Sigur, cu mâinile tăbăcite de coada lopeţii cu care tot încerci să croieşti drum prin nămeţii uriaşi nu prea-ţi arde de iubire, da e bine să te gândeşti şi la lucruri frumoase, măcar aşa…, de-un moft! Exemplul cel mai bun ni-l dau chiar politicienii de anvergură ai ţării: Victor Ponta îi face declaraţii de fidelitate lui Mihai Răzvan Ungureanu…; dar despre astea în alt material. Important este că, în ciuda vremii vitrege, tot mai vezi câte-o pereche de tineri mergând înlănţuiţi, fără să ţină seama de ger. Asta-i frumos şi-mi aduce aminte de altă iarnă, la fel de grea, la fel de bogată în zăpadă (nu şi la fel de geroasă!), care-a lăsat urme adânci în sufletul meu. Nuuuu, n-am să vă plictisesc cu faptele care s-au petrecut atunci, mai ales că ele au avut efecte doar în ceea ce mă priveşte, dar ţin minte că de „oful” acela m-am eliberat doar după vreo lună, când se vor fi stins şi culorile şnurului de mărţişor… Mă uit acum la oamenii care merg direct pe stradă, sfidând imposibilitatea şoferilor de a frâna la timp, şi mă gândesc: câţi dintre ei au simţit vreodată fiorul sublim al iubirii adevărate? Aaaa, dar să nu cad în latura asta, pentru că, în cele din urmă, mă simt invulnerabil la hachiţele zbaterii inimii, aşa că pot rămâne liniştit în postura de observator! Mai dau o tură de „lopăţit” la mormanele de zăpadă şi mă gândesc că mi-au trebuit mulţi ani să ajung la starea asta de linişte… O singură grijă mai am: vine Dragobetele şi… cine ştie!?

În cele din urmă…, s-a întâmplat şi a dat Dumnezeu ninsoare ca-n poveşti părând să fi ţesut feerie albă, ca-n poveştile lui Andersen, peste tot Mehedinţiul. Împăcaţi cu soarta, aşa cum se ştiu încă de la începuturi, truditorii pământului gândesc cu speranţă la seminţele puse în toamnă în ţărâna uscată de seceta cumplită… Poate, totuşi… Specialiştii dezbat îndelung şi emit sentinţe argumentate pretenţios: Degeaba, patul germinativ, bla-bla-bla… Va fi, după cum gândesc eu, tot după voia Domnului şi sufletele oamenilor, ştiinţa învăţaţilor dovedindu-se, încă o dată, searbădă în faţa capriciilor naturii. Că drumurile au fost impracticabile o bună perioadă, în ciuda eforturilor susţinute ale celor ce s-au angajat să le ţină deschise, nu trebuie nici să ne mânie, nici să ne surprindă… Căderile de zăpadă au fost uriaşe şi e greu să te baţi cu natura, cu atât mai greu să ieşi biruitor. Dar partea de nord a judeţului este afectată, vorbesc de drumurile ei, nu doar de stihiile naturii, ci şi de îndărătnicia oamenilor! Am văzut cu proprii ochi uriaşele maşini ale firmelor impuse de Marin Condescu să care cărbune pentru termocentrala de la Halânga, firme înmatriculate (ca şi mijloacele lor de transport) în judeţul Gorj, echipate cu anvelope uzate, blocând drumurile, făcându-le impracticabile. Chiar şi reţeaua de drumuri, reparată cu eforturi uriaşe, a fost distrusă de aceeaşi mastodonţi supraîncărcaţi, de multe ori aliniaţi în cozi interminabile pe marginea drumului, aşteptându-i pe lucrătorii de la ARR să-şi încheie programul ca să nu fie forţaţi să se supună „probei cântarului”… Nimeni nu ia nicio măsură împotriva acestora, pentru că sunt angajaţii oamenilor de casă ale sinistrului personaj care este Marin Condescu, atotputernicul lider sindical care face legea în toate, de la licitaţii în economie, la retrocedări sau schimburi de terenuri şi chiar şi în fotbal. Asta-i ţara pe care aţi dorit-o, ăştia-s liderii pe care i-aţi visat? Probabil că nu, dar ce rost mai au întrebările astea acum, când Mehedinţiul se află sub zăpadă, alb şi frumos, ca-n poveştile lui Andersen?

Parlamentarii Opoziţiei au intrat în grevă, ceea ce este corect, din punct de vedere al democraţiei. Sigur, nu ştiu cât de justificat, n-am idee cât de productiv, dar este un mod de luptă democratic… Asta, însă, doar în ce priveşte forma, căci fondul e şubred rău de tot… Nu mă duc spre motivarea acestei hotărâri, ci spre felul în care ea se pune în aplicare. Astfel, distinşii parlamentari ai Opoziţiei protestează prin absenţă de la lucrările Parlamentului, dar nu absentează de la facilităţile pecuniare ale funcţiilor pe care le deţin şi asta nu mai este de înţeles. Domniile lor au anunţat că vor dona indemnizaţiile ce li se cuvin (şi pe care le ridică de la casieriile celor două Camere ale Parlamentului) unor aşezăminte de îngrijire a bolnavilor, unor orfelinate, etc… Haida, de! Cine vă crede, măi, oameni buni? Eu nu zic că o să scăpaţi nişte firimituri şi pe acolo, dar tare nu-mi vine să cred că TOŢI banii ce vi s-ar cuveni în condiţii normale de lucru vor lua calea orfelinatelor şi al aşezămintelor de îngrijire a bătrânilor. Asta ca să nu mai vorbesc de sumele forfetare… O să-mi spuneţi că activitatea birourilor pe care le aveţi în teritoriu nu încetează, dar asta-i altă gogoriţă, este drept, nu doar a voastră, a celor din Opoziţie, ci şi a parlamentarilor Puterii. De ce spun asta? Pentru că la birourile parlamentare din teritoriu sunt angajaţi, de obicei, pe post de secretare, şefi de cabinet, şoferi şi ce-o mai prevede schema unui astfel de birou, tot felul de rude, de amante, de apropiaţi, majoritatea incompetenţi, care se mulţumesc cu jumătate din ceea ce este scris pe hârtie, restul intrând tot în buzunarele largi ale parlamentarilor. Asta ar fi a doua problemă… A treia, că tot vorbim de austeritate, constă în faptul că, din câte ştiu, nici un parlamentar grevist n-a renunţat la sumele ce li se cuvin pentru chiriile locuinţelor de serviciu sau la cazarea de la Hotel Bucureşti… Păi dacă tot nu vă duceţi pe la serviciu, de ce trebuie să staţi, fraţilor, în Capitală? Ăştia nu sunt tot bani care vin din taxe şi impozite? Pentru ăştia n-a asudat tot poporul oropsit? Mă rog, degeaba pun eu întrebări de soiul acesta, atâta timp cât nimeni nu-i trage la răspundere pe cheltuitorii aleşi ai naţiei! Şi uite aşa mai brevetăm un model pentru care-i facem invidioşi pe europeni: greva românească, adică un fel de chiul general retribuit…

Cu mulţi ani în urmă, Mircea Lucescu era, pentru mine, modelul suprem în ceea ce priveşte fotbalistul perfect, ajuns antrenor de super-succes. Acum nu mai este! Perseverenţa cu care-l atacă pe vatmanul tramvaiului care l-a accidentat, deşi este conştient de faptul că bietul om este complet nevinovat, ne relevă parte hidoasă a unui om bolnav după succes facil, care nu poate să-şi asume răspunderea pentru greşeli. De ce spun succes facil? Pentru că în Italia n-a reuşit să se impună, deşi a antrenat mai mult de zece ani… N-a făcut-o nici când a avut la dispoziţie o super-echipă cum e Interul lui Moratti, nici când a avut sub comandă super-jucători ca Hagi sau Răducioiu. S-a distins în Turcia şi Ukraina, dar la cele mai puternice echipe din campionatele respective. Niciodată nu şi-a tratat cu respect adversarii, i-a atacat cum a putut, beneficiind şi de suportul unei prese parcă subjugate. Asta, deşi Sdrobiş, de exemplu, relevase multe aspecte negative din cariera fostei extreme dinamoviste. Acum toate ies la iveală, iar riposta antrenorului este una urâtă, lipsită de eleganţă, care nu-i face cinste. Din păcate, nici nouă, celor care l-am admirat…

Aş putea să încep cam aşa materialul pe care-l aveţi sub ochi: „Iubiţi cititori, sunteţi primii români care aveţi ocazia să aflaţi care a fost adevăratul motiv pentru care doctorul Raed Arafat s-a pronunţat împotriva Legii Sănătăţii…”… Adevărul este că după atâţia ani petrecuţi în presa centrală, am rămas cu prieteni, oameni din branşă, evident, oameni care află ce se întâmplă şi care nu întotdeauna pot, din diverse motive, să publice ceea ce află. În consecinţă, apelează la vechea metodă…: „Sună un prieten”!!! Este drept, nu am prieteni şi printre absolvenţii Academiei de Vopsitori, nici nu folosesc date despre amanţii-şoferi, dar asta este altă discuţie… Să revenim la doctorul Raed Arafat, altfel un excelent practician şi un meticulos manager al Serviciului de Ambulanţă. Conform surselor de care vorbeam, îndelung şi meticulos verificate, Raed Arafat a cerut POSIBILITATEA DE A CANDIDA LA POSTUL DE PRIMAR AL CAPITALEI! Din partea PDL, evident!!! Ezitările şefilor partidului au dus la scandalul cu Legea Sănătăţii… Argumentele lui Raed Arafat au fost destul de subţiri, principalul dintre ele fiind acela că pe Sorin Oprescu doar un doctor îl poate bate. Obiecţia unui lider PDL, cum că Raed Arafat nu se bucură de cine ştie ce notorietate în rândul bucureştenilor a declanşat acţiunea fostului şi actualului subsecretar de stat. Impresionantă demonstraţie de forţă, veţi recunoaşte, întrucât Raed Arafat a obţinut ce şi-a dorit, atât recunoaşterea publică certificată de demonstranţi, cât şi promisiunea că va fi susţinut să candideze pentru postul de primar general al Capitalei! Oricum PDL nu avea un candidat serios pentru acest post… Cam acesta este preţul politic plătit unui om care a vrut să-şi vadă ambiţiile susţinute… Vor mai fi şi alte întâmplări de acest gen, pentru că timpul începe să alerge mai repede, iar noi, ca de obicei, vă vom ţine la curent…

Marius Cilibia

P.S. Ca să nu încheiem deprimant şi să ne referim, totuşi, la judeţul în care trăim, ce-o fi vrut să spună preşedintele PSD, domnul Adrian Duicu, atunci când a zis că are informaţii cum că nu s-au stabilit încă numele candidaţilor PDL la primăria municipiului reşedinţă de judeţ şi la preşedinţia Consiliului Judeţean? Sincer, cred că doar a doua nominalizare îl apasă mai tare, de aceea facem şi noi o consultare publică, aşa, pentru satisfacerea curiozităţii noastre şi pentru informarea zecilor de cititori care ne-au scris pe această temă: cine credeţi că ar trebui să fie candidatul PDL pentru funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Mehedinţi: Marius Bălu sau Andi Nodiţ?

Ca un veşnic admirator al Conului Iancu Caragiale, de la a cărui naştere aniversăm 160 de ani!, stau şi mă minunez nu de cât de mare ar fi fost el dacă trăia în vremurile noastre (pentru că Nemuritorul este uriaş!), ci cu cât aplomb îi copiază personajele contemporanii noştri… Şedinţe de Consiliu Local presărate cu invective şi acuze din cele mai neaşteptate, discursuri bombastice ale unor politicieni care nu cred nici un sfert din ce dau pe gură, îndemnuri la revoluţiune şi gustul amar al revendicărilor eşuate. Peste toate, vedem nonşalanţa aceluiaşi tipar de politician dandanachist, gata să treacă dintr-o tabără într-alta doar ca să-şi păstreze locul în „Coledgiu”…, fiindcă, nu-i aşa?, noi încă de la paşopt… Dacă oamenii ar fi liniştiţi, mulţumiţi şi gata să petreacă la un spectacol de teatru, aş zice că totul este făcut pentru mulţumirea lor, da’ nu-i deloc aşa… Actorii s-au transformat, încet-încet, în figuranţi şi în loc de onorariu primesc un pahar de unică folosinţă umplut cu un lichid searbăd, dar fierbinte, botezat ceai… Între timp s-a aşezat zăpada peste ţară, aducându-le aminte celor ce n-au, că ar fi fost bună nişte căldură în case, nişte haine groase, nişte bucate care să întreţină snaga fiecăruia, dar toate astea se plătesc cu bani, nu cu zeamă aia fierbinte, botezată ceai, ascunsă în păhăruţul meschin, mai potrivit unui rachiu fierbinte, împodobit cu boabe de piper în aburii tăriei lui… Şi uite-aşa, zâmbind strepezit, stai şi te gândeşti că mai potrivit decât frunza care a născut dispute, pentru postura de brand de ţară ar fi fost imaginea Conului Leonida, că reacţiune, slavă Domnului… cât cuprinde…

Pe vremuri, cam în urmă cu douăzeci de ani, perioada asta era cel puţin la fel de incitantă, dacă nu chiar mai mult, decât cea competiţională! De ce? Pentru că acum se puneau la cale transferurile, acum se consolidau echipele, se numeau sau se confirmau antrenorii. După valoarea jucătorilor transferaţi ştiai dacă echipa favorită se va bate pentru vreun obiectiv important sau nu… Acum, fie grijile cotidiene i-au năpădit pe oameni, fie fotbalul autohton nu mai prezintă atâta interes, pentru că eu n-am mai văzut druckerii strânşi la locurile obişnuite ca să discute, să facă speculaţii sau pronosticuri. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, dar voi fi mereu convins că dacă am avea un campionat competitiv, fără atâtea scandaluri şi fără atâtea rezultate stabilite în culise sau de către arbitraje dubioase, fanii nu s-ar îndepărta de echipe. Am văzut că s-a întors Cristi Borcea ca să-şi serbeze împlinirea celor 42 de ani şi să dea semne că încă se ocupă de Dinamo! Cât pe ce să-l desfiinţeze proaspăta soţie, care a declarat, nici mai mult, nici mai puţin, că lui Borcică-butelie îi curge sânge roş-albastru prin vene! Fundamentală eroare, dar unei femei însărcinate, mai ales că e frumoasă, i se iartă multe, chiar şi asta…  Am mai aflat şi de necazul prin care trece fenomenalul Sânmărtean, dar sper că şi acolo situaţia se va rezolva, spre binele nu doar al mijlocaşului vasluian, ci al întregului fotbal românesc. În rest, pregătiri, declaraţii şi multe, multe aşteptări…

Unirea Principatelor Române din 1859 s-a constituit în primul pas real pentru făurirea Statului Unitar Român. Aşa ar suna o frază seacă, enunţată de la o catedră şcolară, dar evenimentul implică mult mai mult decât atât. Spiritul naţionalist care a marcat Europa mijlocului de veac XIX, a avut ecou şi pe meleagurile moldo-valahe, scoţând în evidenţă figuri proeminente de reformatori ai naţiei, precum Alexandru Ioan Cuza, pârcălab de Galaţi şi primul domnitor al Principatelor, dar şi a unor diplomaţi de excepţie, reprezentaţi de un politician abil precum Mihail Kogălniceanu. Este drept că, mai târziu, domnitorul a vrut să semene tot mai mult cu Napoleon al III-lea, împăratul francez care a protejat şi încurajat poporul român în aspiraţiile sale pentru autodeterminare, dar, până atunci, el a reformat, cu curaj, sistemul politic, sistemul de învăţământ, cel juridic, cel bancar, oştirea română şi sistemul agrar. Marii latifundiari români (de industriaşi încă nu se putea vorbi!), s-au văzut dezbrăcaţi de giubele, raşi de bărbi şi dezlipiţi de narghilele, dar şi deposedaţi de mari suprafeţe de teren care au trecut în proprietatea ţăranilor, ţiganii au fost dezrobiţi şi averile mănăstireşti secularizate. Dincolo de memorie şi de prinosul de recunoştinţă, actul de la 24 Ianuarie 1859, are şi semnificaţii politice pe termen lung: Independenţa, Marea Unire şi dezvoltarea industrială a ţării. Fără primul pas, nici celelalte n-ar fi fost posibile… Acum citesc şi aflu tot felul de întâmplări din viaţa primului domnitor al Principatelor, întâmplări menite să arunce cu noroi peste Principele Celor Mulţi. Va fi avut Alexandru Ioan multe păcate, dar a avut şi o imensă dragoste faţă de popor şi o demnitate cum numai la puţini politicieni din ziua de astăzi mai vezi. Deşi invitat în ţară, după abdicare, ba chiar ales deputat de Mehedinţi în Parlamentul ţării, a preferat să nu-şi dezonoreze semnătura de pe Actul Abdicării şi să moară sărac printre străini. Asta n-ar trebui uitat, ba chiar, din când în când, amintit…

Victor Piţurcă nici măcar nu neagă faptul că ar fi tatăl copilului dansatoarei Vica! El se arată deranjat doar de faptul că i-a produs o stare de disconfort soţiei… Declaraţiile sale vis-a-vis de acest caz nu sunt nici spectaculoase, nici vehemente, nici triviale. Un comportament aproape normal… Foarte vehemenţi, însă, au fost fraţii Becali, această pată de noroi de pe obrazul sportului românesc. Ioan, cel mai bătrân dintre ei, s-a dovedit a fi şi cel mai violent, deşi nu-şi dă seama că a îmbătrânit şi că răutăţile făcute, de-a lungul anilor, i-au risipit şi bruma de credibilitate pe care o mai avea. Puţini dintre adevăraţii fani ai fotbalului au uitat scenele violente la care a supus-o pe celebra Jeannine, pe vremea când aceasta era iubita lui Răducioiu, dar şi accesele de furie ale acestuia prin studiourile televiziunilor care-l tot invită în speranţa unui nou scandal care să le mai ridice cota de piaţă… Una peste alta, Vica, poate fără voia ei, s-a transformat într-un soi de port-stindard al femeilor vânturate şi abandonate de această pestriţă lume a fotbalului românesc… O fi rău, o fi bine, rămâne să vedem…

Nea Sandu, un şantierist bătrân din îndepărtata şi mult prea agitata mea tinereţe, mi-a povestit, cu peste două decenii în urmă, o întâmplare halucinantă. Avea un coleg, un om liniştit şi modest, care venea la muncă făcând naveta dintr-un sat destul de îndepărtat. Lucrau la o mare întreprindere constructoare de utilaje şi maşini. Bietul om, Curea pe numele său, se trezea în fiecare dimineaţă la orele 3, ca să prindă RATA, să intre pe poarta întreprinderii la 7 fără un sfert… De întors, ajungea acasă pe la 8 seara, că autobuz de întoarcere nu avea decât la 6… Până atunci îşi omora timpul la câte un bufet sordid, tapetat cu iz acru de băuturi ieftine trezite, fum de ţigară şi glume groase, de oameni nevoiaşi… Aşa a dat în patima beţiei… Asta nu-l împiedica să fie cel mai bun sudor din uzină. Când era la treabă, Curea tăcea şi muncea. Şi muncea bine… Rareori, în pauzele de masă, răspundea moale la câte o glumă. În rest asculta… Cum pe timpul comuniştilor se tot organizau concursuri profesionale, pe ramura lui Curea a început să tot adune la premii, judeţene, regionale, naţionale, iar dulapul său metalic din vestiar a ajuns să fie tapetat, pe dinăuntru, cu sclipirea elegantă a diplomelor lipite pe tabla rece. Rezultatul a fost că mai-marii de la judeţ au luat măsuri de urgenţă: l-au făcut membru de partid, transformându-l în „tovarăşul” Curea! Cum, însă, la şedinţele de partid, la care Curea se prezenta conştiincios, ca la serviciu (chiar dacă pierdea autobuzul şi rămânea să doarmă pe vreo bancă din parc, după ce se aghezmuia bine), era obiceiul să mai şi fie criticat vreun tovarăş, mai toţi luaseră obiceiul de a înfiera năravul de a bea fără de măsură al bietului Curea… Şi uite-aşa, o dată pe lună, Curea se prezenta să audă cum i se disecă năravul şi ce exemplu prost dă el cunoscuţilor, colegilor şi tinerilor ucenici din uzină. Bietul om asculta, pământiu la faţă, fără să scoată o vorbă… Ba unul mai curajos îl critică şi pentru faptul că nevasta începuse să-i cam umble cu alţii, mai ales că bietul Curea lipsea cam mult de acasă… Acesta, curajosul, ceruse referinţe la organizaţia de partid din comună şi aşa aflase despre năravurile nevestei sudorului… La vreo săptămână după tărăşenia asta, conducerea uzinei se dădea de ceasul morţii pentru că livrase unui beneficiar o piesă importantă care la primele probe după montaj… crăpase… Importantul obiectiv industrial nu putea fi pus în funcţiune (festivitate la care trebuia să participe şi unul dintre cei mai vechi şi mai importanţi miniştrii ai lui Ceauşescu), fără piesa respectivă. Aşadar, trebuia trimisă o echipă de specialişti care să repare, la faţa locului, piesa… Păi, îl trimitem pe Curea!, zisese inginerul şef. Zis şi făcut, aşa că trimiseră după sudor. E în concediu de odihnă!, veni răspunsul din secţie. Cum să-l cheme, că n-avea telefon instalat la ţară, la el? Şi uite-aşa, se suiră în maşina de serviciu, un GAZ vechi (Dacia break nouă nu putea să intre pe drumeagurile desfundate care duceau la satul lui Curea), condus de un şofer ţigănos, care tuşea urât, fost miliţian dat afară din MI pentru că nu avea studii, directorul general, inginerul şef, secretarul de partid pe uzină şi preşedintele de sindicat. Îl găsiră pe Curea stând pe prispă, fumând liniştit şi jucându-se cu un căţel flocos care începu să-i mârâie când intrară pe poarta gospodăriei.

-         Păi bine, tovarăşe Curea, noi ne dăm de ceasul morţii cu producţia, cu termenele, şi dumneata stai în concediu? îl luă tare secretarul de partid. Cine ţi-a aprobat concediul?

-         Tovarăşul director, zise omul liniştit. Eu am făcut o cerere şi a doua zi am primit-o aprobată…

-         Trebuie să pleci la T., să sudezi piesa, că s-a rupt!

-         Nu pot, tovarăşe, sunt în concediu şi am de rezolvat două sarcini de partid! Eu nu mă joc cu lucrurile astea, aşa că mi-am luat concediu… Şi pe anul acesta şi pe anul trecut, că nu apucasem să-l iau!

-         Ce sarcini? întrebă uluit activistul…

-         Să mă las de băutură şi să-mi potolesc muierea de curvie! Credeţi că mie îmi e uşor să tot aud cum problemele mele „aruncă o pată de noroi” pe viaţa organizaţiei de partid? Nu mi-e! De aia stau aici, mă ocup de muiere şi nu mai văd sticla… Nici plină, nici goală, că n-am… Vie n-am, că n-am lot personal. Cine să-l muncească? Nici ţuică nu fac, că n-am din ce, pruni, nu, corcoduşi, nu, doar patru meri şi-un păr, başca un vişin care s-a uscat. Ăştia abia dau câteva poame, aşa de gust… Da’ nu cred că-i nevoie de mine…

-         Ba e, că de aia am venit…

-         Păi între ăia care mă criticau pe mine, nu-i niciunul bun de muncă? Ei nu pot rezolva problema, că nu sunt în concediu, ca mine, şi nici n-au darul beţiei sau muierile curve!? Ori le au?

Cei patru s-au uitat în jos, da’ acolo n-au văzut decât pământul bătătorit al prispei… Au mai vorbit, s-au rugat şi în cele din urmă i-au promis lui Curea o garsonieră într-unul din căminele pentru nefamilişti, să nu mai facă naveta, să nu mai trebuiască să piardă timpul prin vreun bufet, ba să stea şi muierea cu el, că pot să-i găsească un loc pe la cantină sau la vestiar, să vină şi ea în câmpul muncii şi să fie sub ochii criticatului… Aşa s-a-nvoit Curea să-şi întrerupă concediul, dar numai dacă dimineaţa erau rezolvate cele două promisiuni. Minunea s-a întâmplat şi Curea a plecat să rezolve treaba la T., ca să poată veni importantul ministru şi să taie panglica la timp. Iar Curea, până a ieşit la pensie, cu câţiva ani înainte de Revoluţie, s-a dus conştiincios şi la uzină şi la şedinţele de partid. De băut, n-a mai pus în gură vreun strop de alcool…

Am mai spus că iarna mi se pare frumoasă doar de sărbători, în rest fiind cuprins de o tristeţe iremediabilă. Din păcate, la recent trecutele momente ale Crăciunului şi Revelionului am fost lipsiţi de zăpadă, aşa că am ratat şi anul acesta reverii pe care mi le-aş fi dorit, măcar pentru reîmprospătarea bucuriilor altor ani şi altor vârste, cu toatele trecute… Au trecut, deci, Sărbătorile, cu soare şi vreme bună, aşa cum nu este normal să fie… N-au fost frumoase pentru toţi, mai ales pentru un poliţist comunitar care s-a trezit ameninţat, din senin, de o fostă doamnă consilier judeţean (care, atunci când se recomandă, când îşi declină funcţia UITĂ SĂ SPUNĂ CĂ NU MAI ESTE CONSILIER JUDEŢEAN!!!!). Stimată doamnă M, declinarea unei funcţii ce nu vă aparţine, pe care nu aveţi dreptul să o exercitaţi, este infracţiune şi se pedepseşte penal! Dacă nu mă credeţi pe mine, întrebaţi-l pe fostul miliţian D şi o să vă lămurească… Ştiţi dumneavoastră de ce pe el şi nu pe altul… La Orşova, primarul Brăgaru a fost suspendat din funcţie, în ciuda promisiunilor pe care le primise din partea consilierilor Opoziţiei, că va fi susţinut. Nu ştiu cum se face, dar ori de câte ori trebuie să dea dovadă de unitate, USL Mehedinţi pierde din pricina câte unui membru care… „comite” o greşeală!? Involuntară, desigur… Ştiţi care a fost scuza invocată de către „greşitoarea” de serviciu? Că e blondă şi a priceput mai greu… Asta e, cum spuneam, tristeţile astea hibernale produc o grămadă de necazuri…