Cu mulţi ani în urmă, Mircea Lucescu era, pentru mine, modelul suprem în ceea ce priveşte fotbalistul perfect, ajuns antrenor de super-succes. Acum nu mai este! Perseverenţa cu care-l atacă pe vatmanul tramvaiului care l-a accidentat, deşi este conştient de faptul că bietul om este complet nevinovat, ne relevă parte hidoasă a unui om bolnav după succes facil, care nu poate să-şi asume răspunderea pentru greşeli. De ce spun succes facil? Pentru că în Italia n-a reuşit să se impună, deşi a antrenat mai mult de zece ani… N-a făcut-o nici când a avut la dispoziţie o super-echipă cum e Interul lui Moratti, nici când a avut sub comandă super-jucători ca Hagi sau Răducioiu. S-a distins în Turcia şi Ukraina, dar la cele mai puternice echipe din campionatele respective. Niciodată nu şi-a tratat cu respect adversarii, i-a atacat cum a putut, beneficiind şi de suportul unei prese parcă subjugate. Asta, deşi Sdrobiş, de exemplu, relevase multe aspecte negative din cariera fostei extreme dinamoviste. Acum toate ies la iveală, iar riposta antrenorului este una urâtă, lipsită de eleganţă, care nu-i face cinste. Din păcate, nici nouă, celor care l-am admirat…

Aş putea să încep cam aşa materialul pe care-l aveţi sub ochi: „Iubiţi cititori, sunteţi primii români care aveţi ocazia să aflaţi care a fost adevăratul motiv pentru care doctorul Raed Arafat s-a pronunţat împotriva Legii Sănătăţii…”… Adevărul este că după atâţia ani petrecuţi în presa centrală, am rămas cu prieteni, oameni din branşă, evident, oameni care află ce se întâmplă şi care nu întotdeauna pot, din diverse motive, să publice ceea ce află. În consecinţă, apelează la vechea metodă…: „Sună un prieten”!!! Este drept, nu am prieteni şi printre absolvenţii Academiei de Vopsitori, nici nu folosesc date despre amanţii-şoferi, dar asta este altă discuţie… Să revenim la doctorul Raed Arafat, altfel un excelent practician şi un meticulos manager al Serviciului de Ambulanţă. Conform surselor de care vorbeam, îndelung şi meticulos verificate, Raed Arafat a cerut POSIBILITATEA DE A CANDIDA LA POSTUL DE PRIMAR AL CAPITALEI! Din partea PDL, evident!!! Ezitările şefilor partidului au dus la scandalul cu Legea Sănătăţii… Argumentele lui Raed Arafat au fost destul de subţiri, principalul dintre ele fiind acela că pe Sorin Oprescu doar un doctor îl poate bate. Obiecţia unui lider PDL, cum că Raed Arafat nu se bucură de cine ştie ce notorietate în rândul bucureştenilor a declanşat acţiunea fostului şi actualului subsecretar de stat. Impresionantă demonstraţie de forţă, veţi recunoaşte, întrucât Raed Arafat a obţinut ce şi-a dorit, atât recunoaşterea publică certificată de demonstranţi, cât şi promisiunea că va fi susţinut să candideze pentru postul de primar general al Capitalei! Oricum PDL nu avea un candidat serios pentru acest post… Cam acesta este preţul politic plătit unui om care a vrut să-şi vadă ambiţiile susţinute… Vor mai fi şi alte întâmplări de acest gen, pentru că timpul începe să alerge mai repede, iar noi, ca de obicei, vă vom ţine la curent…

Marius Cilibia

P.S. Ca să nu încheiem deprimant şi să ne referim, totuşi, la judeţul în care trăim, ce-o fi vrut să spună preşedintele PSD, domnul Adrian Duicu, atunci când a zis că are informaţii cum că nu s-au stabilit încă numele candidaţilor PDL la primăria municipiului reşedinţă de judeţ şi la preşedinţia Consiliului Judeţean? Sincer, cred că doar a doua nominalizare îl apasă mai tare, de aceea facem şi noi o consultare publică, aşa, pentru satisfacerea curiozităţii noastre şi pentru informarea zecilor de cititori care ne-au scris pe această temă: cine credeţi că ar trebui să fie candidatul PDL pentru funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Mehedinţi: Marius Bălu sau Andi Nodiţ?

Ca un veşnic admirator al Conului Iancu Caragiale, de la a cărui naştere aniversăm 160 de ani!, stau şi mă minunez nu de cât de mare ar fi fost el dacă trăia în vremurile noastre (pentru că Nemuritorul este uriaş!), ci cu cât aplomb îi copiază personajele contemporanii noştri… Şedinţe de Consiliu Local presărate cu invective şi acuze din cele mai neaşteptate, discursuri bombastice ale unor politicieni care nu cred nici un sfert din ce dau pe gură, îndemnuri la revoluţiune şi gustul amar al revendicărilor eşuate. Peste toate, vedem nonşalanţa aceluiaşi tipar de politician dandanachist, gata să treacă dintr-o tabără într-alta doar ca să-şi păstreze locul în „Coledgiu”…, fiindcă, nu-i aşa?, noi încă de la paşopt… Dacă oamenii ar fi liniştiţi, mulţumiţi şi gata să petreacă la un spectacol de teatru, aş zice că totul este făcut pentru mulţumirea lor, da’ nu-i deloc aşa… Actorii s-au transformat, încet-încet, în figuranţi şi în loc de onorariu primesc un pahar de unică folosinţă umplut cu un lichid searbăd, dar fierbinte, botezat ceai… Între timp s-a aşezat zăpada peste ţară, aducându-le aminte celor ce n-au, că ar fi fost bună nişte căldură în case, nişte haine groase, nişte bucate care să întreţină snaga fiecăruia, dar toate astea se plătesc cu bani, nu cu zeamă aia fierbinte, botezată ceai, ascunsă în păhăruţul meschin, mai potrivit unui rachiu fierbinte, împodobit cu boabe de piper în aburii tăriei lui… Şi uite-aşa, zâmbind strepezit, stai şi te gândeşti că mai potrivit decât frunza care a născut dispute, pentru postura de brand de ţară ar fi fost imaginea Conului Leonida, că reacţiune, slavă Domnului… cât cuprinde…

Pe vremuri, cam în urmă cu douăzeci de ani, perioada asta era cel puţin la fel de incitantă, dacă nu chiar mai mult, decât cea competiţională! De ce? Pentru că acum se puneau la cale transferurile, acum se consolidau echipele, se numeau sau se confirmau antrenorii. După valoarea jucătorilor transferaţi ştiai dacă echipa favorită se va bate pentru vreun obiectiv important sau nu… Acum, fie grijile cotidiene i-au năpădit pe oameni, fie fotbalul autohton nu mai prezintă atâta interes, pentru că eu n-am mai văzut druckerii strânşi la locurile obişnuite ca să discute, să facă speculaţii sau pronosticuri. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, dar voi fi mereu convins că dacă am avea un campionat competitiv, fără atâtea scandaluri şi fără atâtea rezultate stabilite în culise sau de către arbitraje dubioase, fanii nu s-ar îndepărta de echipe. Am văzut că s-a întors Cristi Borcea ca să-şi serbeze împlinirea celor 42 de ani şi să dea semne că încă se ocupă de Dinamo! Cât pe ce să-l desfiinţeze proaspăta soţie, care a declarat, nici mai mult, nici mai puţin, că lui Borcică-butelie îi curge sânge roş-albastru prin vene! Fundamentală eroare, dar unei femei însărcinate, mai ales că e frumoasă, i se iartă multe, chiar şi asta…  Am mai aflat şi de necazul prin care trece fenomenalul Sânmărtean, dar sper că şi acolo situaţia se va rezolva, spre binele nu doar al mijlocaşului vasluian, ci al întregului fotbal românesc. În rest, pregătiri, declaraţii şi multe, multe aşteptări…

Unirea Principatelor Române din 1859 s-a constituit în primul pas real pentru făurirea Statului Unitar Român. Aşa ar suna o frază seacă, enunţată de la o catedră şcolară, dar evenimentul implică mult mai mult decât atât. Spiritul naţionalist care a marcat Europa mijlocului de veac XIX, a avut ecou şi pe meleagurile moldo-valahe, scoţând în evidenţă figuri proeminente de reformatori ai naţiei, precum Alexandru Ioan Cuza, pârcălab de Galaţi şi primul domnitor al Principatelor, dar şi a unor diplomaţi de excepţie, reprezentaţi de un politician abil precum Mihail Kogălniceanu. Este drept că, mai târziu, domnitorul a vrut să semene tot mai mult cu Napoleon al III-lea, împăratul francez care a protejat şi încurajat poporul român în aspiraţiile sale pentru autodeterminare, dar, până atunci, el a reformat, cu curaj, sistemul politic, sistemul de învăţământ, cel juridic, cel bancar, oştirea română şi sistemul agrar. Marii latifundiari români (de industriaşi încă nu se putea vorbi!), s-au văzut dezbrăcaţi de giubele, raşi de bărbi şi dezlipiţi de narghilele, dar şi deposedaţi de mari suprafeţe de teren care au trecut în proprietatea ţăranilor, ţiganii au fost dezrobiţi şi averile mănăstireşti secularizate. Dincolo de memorie şi de prinosul de recunoştinţă, actul de la 24 Ianuarie 1859, are şi semnificaţii politice pe termen lung: Independenţa, Marea Unire şi dezvoltarea industrială a ţării. Fără primul pas, nici celelalte n-ar fi fost posibile… Acum citesc şi aflu tot felul de întâmplări din viaţa primului domnitor al Principatelor, întâmplări menite să arunce cu noroi peste Principele Celor Mulţi. Va fi avut Alexandru Ioan multe păcate, dar a avut şi o imensă dragoste faţă de popor şi o demnitate cum numai la puţini politicieni din ziua de astăzi mai vezi. Deşi invitat în ţară, după abdicare, ba chiar ales deputat de Mehedinţi în Parlamentul ţării, a preferat să nu-şi dezonoreze semnătura de pe Actul Abdicării şi să moară sărac printre străini. Asta n-ar trebui uitat, ba chiar, din când în când, amintit…

Victor Piţurcă nici măcar nu neagă faptul că ar fi tatăl copilului dansatoarei Vica! El se arată deranjat doar de faptul că i-a produs o stare de disconfort soţiei… Declaraţiile sale vis-a-vis de acest caz nu sunt nici spectaculoase, nici vehemente, nici triviale. Un comportament aproape normal… Foarte vehemenţi, însă, au fost fraţii Becali, această pată de noroi de pe obrazul sportului românesc. Ioan, cel mai bătrân dintre ei, s-a dovedit a fi şi cel mai violent, deşi nu-şi dă seama că a îmbătrânit şi că răutăţile făcute, de-a lungul anilor, i-au risipit şi bruma de credibilitate pe care o mai avea. Puţini dintre adevăraţii fani ai fotbalului au uitat scenele violente la care a supus-o pe celebra Jeannine, pe vremea când aceasta era iubita lui Răducioiu, dar şi accesele de furie ale acestuia prin studiourile televiziunilor care-l tot invită în speranţa unui nou scandal care să le mai ridice cota de piaţă… Una peste alta, Vica, poate fără voia ei, s-a transformat într-un soi de port-stindard al femeilor vânturate şi abandonate de această pestriţă lume a fotbalului românesc… O fi rău, o fi bine, rămâne să vedem…

Nea Sandu, un şantierist bătrân din îndepărtata şi mult prea agitata mea tinereţe, mi-a povestit, cu peste două decenii în urmă, o întâmplare halucinantă. Avea un coleg, un om liniştit şi modest, care venea la muncă făcând naveta dintr-un sat destul de îndepărtat. Lucrau la o mare întreprindere constructoare de utilaje şi maşini. Bietul om, Curea pe numele său, se trezea în fiecare dimineaţă la orele 3, ca să prindă RATA, să intre pe poarta întreprinderii la 7 fără un sfert… De întors, ajungea acasă pe la 8 seara, că autobuz de întoarcere nu avea decât la 6… Până atunci îşi omora timpul la câte un bufet sordid, tapetat cu iz acru de băuturi ieftine trezite, fum de ţigară şi glume groase, de oameni nevoiaşi… Aşa a dat în patima beţiei… Asta nu-l împiedica să fie cel mai bun sudor din uzină. Când era la treabă, Curea tăcea şi muncea. Şi muncea bine… Rareori, în pauzele de masă, răspundea moale la câte o glumă. În rest asculta… Cum pe timpul comuniştilor se tot organizau concursuri profesionale, pe ramura lui Curea a început să tot adune la premii, judeţene, regionale, naţionale, iar dulapul său metalic din vestiar a ajuns să fie tapetat, pe dinăuntru, cu sclipirea elegantă a diplomelor lipite pe tabla rece. Rezultatul a fost că mai-marii de la judeţ au luat măsuri de urgenţă: l-au făcut membru de partid, transformându-l în „tovarăşul” Curea! Cum, însă, la şedinţele de partid, la care Curea se prezenta conştiincios, ca la serviciu (chiar dacă pierdea autobuzul şi rămânea să doarmă pe vreo bancă din parc, după ce se aghezmuia bine), era obiceiul să mai şi fie criticat vreun tovarăş, mai toţi luaseră obiceiul de a înfiera năravul de a bea fără de măsură al bietului Curea… Şi uite-aşa, o dată pe lună, Curea se prezenta să audă cum i se disecă năravul şi ce exemplu prost dă el cunoscuţilor, colegilor şi tinerilor ucenici din uzină. Bietul om asculta, pământiu la faţă, fără să scoată o vorbă… Ba unul mai curajos îl critică şi pentru faptul că nevasta începuse să-i cam umble cu alţii, mai ales că bietul Curea lipsea cam mult de acasă… Acesta, curajosul, ceruse referinţe la organizaţia de partid din comună şi aşa aflase despre năravurile nevestei sudorului… La vreo săptămână după tărăşenia asta, conducerea uzinei se dădea de ceasul morţii pentru că livrase unui beneficiar o piesă importantă care la primele probe după montaj… crăpase… Importantul obiectiv industrial nu putea fi pus în funcţiune (festivitate la care trebuia să participe şi unul dintre cei mai vechi şi mai importanţi miniştrii ai lui Ceauşescu), fără piesa respectivă. Aşadar, trebuia trimisă o echipă de specialişti care să repare, la faţa locului, piesa… Păi, îl trimitem pe Curea!, zisese inginerul şef. Zis şi făcut, aşa că trimiseră după sudor. E în concediu de odihnă!, veni răspunsul din secţie. Cum să-l cheme, că n-avea telefon instalat la ţară, la el? Şi uite-aşa, se suiră în maşina de serviciu, un GAZ vechi (Dacia break nouă nu putea să intre pe drumeagurile desfundate care duceau la satul lui Curea), condus de un şofer ţigănos, care tuşea urât, fost miliţian dat afară din MI pentru că nu avea studii, directorul general, inginerul şef, secretarul de partid pe uzină şi preşedintele de sindicat. Îl găsiră pe Curea stând pe prispă, fumând liniştit şi jucându-se cu un căţel flocos care începu să-i mârâie când intrară pe poarta gospodăriei.

-         Păi bine, tovarăşe Curea, noi ne dăm de ceasul morţii cu producţia, cu termenele, şi dumneata stai în concediu? îl luă tare secretarul de partid. Cine ţi-a aprobat concediul?

-         Tovarăşul director, zise omul liniştit. Eu am făcut o cerere şi a doua zi am primit-o aprobată…

-         Trebuie să pleci la T., să sudezi piesa, că s-a rupt!

-         Nu pot, tovarăşe, sunt în concediu şi am de rezolvat două sarcini de partid! Eu nu mă joc cu lucrurile astea, aşa că mi-am luat concediu… Şi pe anul acesta şi pe anul trecut, că nu apucasem să-l iau!

-         Ce sarcini? întrebă uluit activistul…

-         Să mă las de băutură şi să-mi potolesc muierea de curvie! Credeţi că mie îmi e uşor să tot aud cum problemele mele „aruncă o pată de noroi” pe viaţa organizaţiei de partid? Nu mi-e! De aia stau aici, mă ocup de muiere şi nu mai văd sticla… Nici plină, nici goală, că n-am… Vie n-am, că n-am lot personal. Cine să-l muncească? Nici ţuică nu fac, că n-am din ce, pruni, nu, corcoduşi, nu, doar patru meri şi-un păr, başca un vişin care s-a uscat. Ăştia abia dau câteva poame, aşa de gust… Da’ nu cred că-i nevoie de mine…

-         Ba e, că de aia am venit…

-         Păi între ăia care mă criticau pe mine, nu-i niciunul bun de muncă? Ei nu pot rezolva problema, că nu sunt în concediu, ca mine, şi nici n-au darul beţiei sau muierile curve!? Ori le au?

Cei patru s-au uitat în jos, da’ acolo n-au văzut decât pământul bătătorit al prispei… Au mai vorbit, s-au rugat şi în cele din urmă i-au promis lui Curea o garsonieră într-unul din căminele pentru nefamilişti, să nu mai facă naveta, să nu mai trebuiască să piardă timpul prin vreun bufet, ba să stea şi muierea cu el, că pot să-i găsească un loc pe la cantină sau la vestiar, să vină şi ea în câmpul muncii şi să fie sub ochii criticatului… Aşa s-a-nvoit Curea să-şi întrerupă concediul, dar numai dacă dimineaţa erau rezolvate cele două promisiuni. Minunea s-a întâmplat şi Curea a plecat să rezolve treaba la T., ca să poată veni importantul ministru şi să taie panglica la timp. Iar Curea, până a ieşit la pensie, cu câţiva ani înainte de Revoluţie, s-a dus conştiincios şi la uzină şi la şedinţele de partid. De băut, n-a mai pus în gură vreun strop de alcool…

Am mai spus că iarna mi se pare frumoasă doar de sărbători, în rest fiind cuprins de o tristeţe iremediabilă. Din păcate, la recent trecutele momente ale Crăciunului şi Revelionului am fost lipsiţi de zăpadă, aşa că am ratat şi anul acesta reverii pe care mi le-aş fi dorit, măcar pentru reîmprospătarea bucuriilor altor ani şi altor vârste, cu toatele trecute… Au trecut, deci, Sărbătorile, cu soare şi vreme bună, aşa cum nu este normal să fie… N-au fost frumoase pentru toţi, mai ales pentru un poliţist comunitar care s-a trezit ameninţat, din senin, de o fostă doamnă consilier judeţean (care, atunci când se recomandă, când îşi declină funcţia UITĂ SĂ SPUNĂ CĂ NU MAI ESTE CONSILIER JUDEŢEAN!!!!). Stimată doamnă M, declinarea unei funcţii ce nu vă aparţine, pe care nu aveţi dreptul să o exercitaţi, este infracţiune şi se pedepseşte penal! Dacă nu mă credeţi pe mine, întrebaţi-l pe fostul miliţian D şi o să vă lămurească… Ştiţi dumneavoastră de ce pe el şi nu pe altul… La Orşova, primarul Brăgaru a fost suspendat din funcţie, în ciuda promisiunilor pe care le primise din partea consilierilor Opoziţiei, că va fi susţinut. Nu ştiu cum se face, dar ori de câte ori trebuie să dea dovadă de unitate, USL Mehedinţi pierde din pricina câte unui membru care… „comite” o greşeală!? Involuntară, desigur… Ştiţi care a fost scuza invocată de către „greşitoarea” de serviciu? Că e blondă şi a priceput mai greu… Asta e, cum spuneam, tristeţile astea hibernale produc o grămadă de necazuri…

Mircea Lucescu a început prost anul 2012! Un accident de circulaţie, produs din vina sa exclusivă, l-a trimis pe patul spitalului… Se mai întâmplă din astea, veţi zice, dar la 66 de ani, marele antrenor nu mai este sportivul puternic care lustruia ghete de aur pentru Dudu Georgescu… Sincer, nu asta mă îngrijorează, ci reacţia aproape inexistentă a fanilor fotbalului românesc faţă de suferinţa tehnicianului lui Şahtior. De ce s-a ajuns la acest nivel de indiferenţă? Cred că în ultimul an, Lucescu cel mare a greşit în atitudinea sa faţă de fotbal şi de oamenii care-l populează. Înţelegându-i sentimentele de părinte, cred, totuşi, că a sărit calul când i-a atacat pe absolut toţi cei care nu s-au arătat de acord cu fiul său, Răzvan. Iar rezultatele acestuia, ca antrenor al echipei naţionale, ne-au întristat pe toţi! Oricât de mare ai fi, oricât de multe ai fi făcut pentru fotbalul românesc, nu te poţi erija în avocatul eşecurilor fiului, decât dacă vrei să te transformi în paratrăsnet al odraslei… Ceea ce, din păcate, Mircea Lucescu a şi reuşit… Echilibraţi, aşa cum nu ne ştiam cu ani în urmă, noi îi dorim sănătate antrenorului care a construit echipe, a lansat jucători şi a obţinut rezultate de care ne dezobişnuisem la un moment dat! Într-un alt registru, actualul selecţioner pătimeşte şi el tot din cauza unei iubiri… Piţurcă a fost dat în judecată de Vica, lituanianca pe care a întreţinut-o în ultimii 16 ani şi cu care, se pare, are un copil… Ghinion pentru ambii antrenori? Vă las pe dumneavoastră să judecaţi…

Nu m-am veselit nici măcar la momentele de mare tristeţe ale adversarilor mei din diversele etape ale celor aproape cinci decenii pe care le-am trăit… Ba dimpotrivă… N-am crezut, deci, că voi vedea, fie şi televizată, o înmormântare care să nu-mi trezească compasiunea (nicidecum veselia!), ba chiar să-mi lase un gust amar de batjocorire a unor momente ce ar fi trebuit să fie măcar sobre, dacă nu solemne… Pe scurt, trebuie să vă spun că am privit, oripilat, la secvenţele transmise de toate televiziunile de la funeraliile ex-liderului nord-coreean Kim Jong Il. Şiruri întregi de bărbaţi şi femei, de la cei mai tineri până la tâmple cărunte, ba unii îmbrăcaţi şi în uniforme militare, cu piepţii acoperiţi de decoraţii, se zguduiau de plâns! Aşa ceva încă nu am văzut şi nici nu credeam să văd vreodată… Atâta falsitate, un spectacol atât de prost regizat şi aşa de stângaci pus în scenă nu cred că va mai fi înfăţişat ochilor Planetei vreodată! Mai aflu că „bocitorilor” li s-a dat, în dimineaţa înmormântării „liderului” peşte proaspăt să mănânce… Într-o ţară măcinată de foamete şi care-şi cheltuieşte 90% din buget pe armament, o porţie de peşte prăjit merită câteva lacrimi, ceva răcnete, ba chiar şi câteva fire de păr smulse cu elan artistic, cu expresivitate, tocmai când camera de luat vederi tocmai te-a prins în cadru! Acesta-i poporul care ameninţă America cu mânia sa? Personal, mă îndoiesc de luciditatea liderilor comunişti de Phenian, mai ales după proba asta de spectacol popular cu zeci de mii de figuranţi. Declaraţiile belicoase capătă aşa…, un aer de glumă proastă, dar, până la urmă, e treaba lor… Poate că şi asta e un fel de strategie, pentru că, în mare parte, după imaginile despre care vorbeam, foarte mulţi europeni se arată mult mai relaxaţi vis-a-vis de „Problema coreeană”, în ciuda eforturilor SUA de a face din asta o sperietoare mondială. Mai ştii, tocmai acesta o fi fost scopul „bocetului naţional”!?

De la o vreme, finalurile de sezon din fotbalul românesc vin ca o binecuvântare! Înainte simţeam un mare regret, mi se părea că vacanţa competiţională este mult prea lungă, acum nu mai este la fel… De ce? Şi atunci, ca şi acum, erau echipe care furau, care măsluiau rezultate, dar erau puţine… Steaua, din ordinul lui Valentin şi Ilie Ceauşescu nu mai avea voie să piardă nici un meci, fie el amical sau oficial (o partidă pierdută în compania Forestei Fălticeni, într-un amical pe zăpadă, a dus la retragerea tirajului cotidianului „Sportul” de la vânzare, un meci oficial cu Corvinul a durat 107 minute, până când „viteziştii” au obţinut victoria, altul cu FC Bihor s-a încheiat în minutul 119…), Dinamo venea imediat după la matrapazlâcuri, iar Victoria a profitat şi ea de ambiţia generalilor de miliţie sau securitate… Astea erau vremurile, ba chiar ajunseseră şi Moreniul sau FC Olt să facă legea prin campionat. Sportul, Craiova, Corvinul, dădeau, totuşi, culoare campionatului… Rapidul era, atunci, echipa care încasa de la 5 goluri în sus în confruntările cu greii campionatului… Acum, însă, nu mai este cazul ca odrasla sau fratele şefului statului să impună scoruri sau rezultate, nici ca generalii din MAI să-şi facă de cap. atunci, ce s-a întâmplat? Simplu, au ieşit la iveală ambiţiile unor personaje şterse, ahtiate după bani, foşti activişti utc-işti, sau en-grosişti care n-au scăpat de obiceiul scobitorii mestecate între canini şi al creionului strecurat după ureche. Ăştia, plus câţiva funcţionari de la FRF şi LPF, secondaţi de impresari veroşi şi arbitrii corupţi au stricat fotbalul românesc! De-aia spun, bine că se termină şi că intrăm în vacanţă, poate-o aduce primăvara vreo schimbare şi în domeniul acesta… Microbiştilor şi celor care pătimesc cu suflet curat, nu-mi rămâne decât să le spun: La mulţi ani şi un an nou mult mai bun!

S-au aprins cam peste tot, în afară de străzile împodobite de sărbătoare, licărind pe la ferestre, streşini şi balcoane… E frumos, ce mai… Am simţit şi eu, ca fiecare dintre voi, apăsarea unui an prost cum n-a mai fost altul, iar când spun asta mă gândesc la toate aspectele vieţii. Cu toate acestea, oamenii simt nevoia să dea un aer de strălucire şi acestor sărbători, vrând, parcă, să dea cu tifla necazurilor. Măcar de s-ar duce odată cu ultimele secunde ale anului 2011… Avid după stări de bine, mai plec seara să mă desfăt cu clipocitul luminiţelor aranjate peste tot pe unde s-a găsit un locşor liber. Şi ascult… Vocile oamenilor sunt ca o cronică vie a unei zile ajunse la epuizare… Un gospodar intrat bine în miezul deceniului cinci al vieţii, îşi descoasă consoarta care merge aplecată sub greutatea sacoşelor…  „De ce n-ai luat parizer? Nu-i intra mă-tii? S-a boierit? Când trăia răposatul, de era activist la CUASC, mie mi-aţi dat parizer şi când am venit împeţit… Acu-i cade rău la rânză? Păi pe banii fraierului, e uşor să faci pe boieroaica, că amărâtul acela a ţinut-o acasă, acu n-are decât pensie de urmaş, da vrea să mănânce salam de Sibiu…”. Înaintează greoi, potrivindu-şi paşii după ai femeii cu sacoşele. El duce, în mâna stângă o pungă din plastic, în care se disting siluetele alungite a trei sticle, de forme diferite… În palma dreaptă ascunde vârful de foc al ţigării palmate, aşa cum o ţineam noi, prin liceu… Trage, cu sete, un fum, pe urmă continuă: „S-au dus, nenică, vremurile de boierie, gata, e viaţa grea… Eu plec dimineaţa la treabă, vin seara rupt, şi-atunci o văd pe mă-ta morfolind salam scump… Nu pot să mă uit la un meci sau la ştiri că are ea „mireasa pentru…” sau orice altă porcărie de emisiune… E corect? Nu e, îţi spun eu…”. Schimbând sacoşele dintr-o mână într-alta, răspunde şi ea: „Lasă, Nicule, c-o avea şi ea dreptate, televizorul e luat din pensia aia de urmaş, şi curentul îl plăteşte tot ea… Ca şi salamul… Că din leafa ta de paznic…”… Grăbesc paşii, îi depăşesc şi-i văd pentru o clipă în lumina pâlpâitoare a unei ghirlande din leduri pusă în vitrina unei prăvălii, ea mică, ofilită înainte de vreme, el masiv, neras, transpirat şi cu privirea strecurată printre pleoapele umflate… Mai trage odată, cu sete, din ţigară, sporind lumina jarului din vârful ţigării care se amestecă cu clipocitul milioanelor de luminiţe din oraş…

Se pare că George Copos a fost cel mai cuminte dintre conducătorii de club din România, altfel nu-mi explic cum Moş Crăciun Pavlovici-Zmeu-Kovacs i-au făcut cadou cele trei puncte din meciul disputat la Vaslui! Pe post de reni ai Moşului, par să se fi înhămat Zotta şi Lucescu cel mic, cei care au contactat jucătorii vasluieni pentru a-i ajuta să împacheteze cadoul destinat „inocentului” Georgică. Nu pricep de ce, dar radicalul Crăciunescu, atunci când nu deţine nicio funcţie, se transformă în ocrotitor al arbitrilor slabi, ca să nu spunem corupţi, atunci când ajunge şeful lor. Cum de mai stă Alexandru Tudor în arbitrajul condus de „incoruptibilul” Crăciunescu după furtul favorabil lui (se putea altfel?) Dinamo din partida de la Târgu-Mureş? Explicaţia se va fi aflând sub pomul de Crăciun al vâlceanului care s-a mutat în Pipera… Rezultatul acestor mârlănii? Probabil că Hizo va fi înlocuit, ceea ce nu-i tocmai rău, dar foarte rău ar fi dacă un om ca Adrian Porumboiu s-ar retrage din fenomenul fotbalistic! Aici este pericolul, ca oamenii care-şi riscă averile investind într-un areal corupt şi lipsit de credibilitate, să se retragă lăsând locul aventurierilor dispuşi la a participa la toate jocurile murdare din fotbalul nostru. Vă mai miraţi că ne bat echipele din Israel şi Cipru? N-aveţi de ce, pentru că în meciurile cu acestea nu ne arbitrează nici Haţegan, nici Kovacs, nici Tudor! Acum, până la primăvară, este pauză competiţională, iar eu vă doresc, iubiţi şi neştiuţi pătimaşi ai fotbalului, să vă aducă Moşul o competiţie curată!

Poate mai sărac decât în alţi ani, Moş Crăciun se pregăteşte să ajungă în casele românilor, vestind Miracolul Naşterii Domnului, aşa cum o face în fiecare an… S-au aprins luminiţele colorate pe străzi, în vitrinele magazinelor şi în case, peste ramurile verzi, multe din celuloid, marcând bucuria apropierii Marii Sărbători şi speranţa că anul viitor va fi mai bine, că vom trece şi peste încercările astea, că vom răzbi… Pentru câteva clipe, atât cât va dura citirea acestor rânduri, permiteţi-mi să revin sub veselia şi farmecul copilăriei, bucuros că mai am puterea să-mi amintesc de zilele acelea. Îmi amintesc zăpada multă, care înlocuia jocurile de pe calculator de astăzi, Internetul şi bogata ofertă de programe de televiziune cu goana nebună a săniuţelor pe străzile în pantă din cartierul Aluniş! Nu era nici un pericol de accident, maşinile puţine din acea vreme fiind trase pe dreapta, neputincioase în lupta cu nămeţii. Bătăile cu bulgări căpătau dimensiuni homerice, fiind evocate de-a lungul întregului an şi necesitând preparative minuţioase, îndelung elaborate între aliaţii de moment. În Ajun, când contenea zbieretul godacilor răpuşi de gospodari, se pregăteau Steaua şi diversele costume pentru Pluguşor, se achiziţionau sorcovele ce aveau să colinde în fiecare casă la trecerea dintre ani… Versurile erau repetate şi împrospătate, adăugite cu elemente noi, aflate de la alţii mai vârstnici, rolurile împărţite, născând bucurii şi-deopotrivă-invidii de-o clipă. Nimic nu se compara cu momentele acelea şi nici acum nu-şi află egal pentru cei ce le-au trăit atunci. Poate de asta şi erau atât de curate zâmbetele copiilor… Acum lipsesc multe, de aceea nici nu am curajul să fac o recapitulare a acestora, dar cel mai mult, cu sufletul de copil din vremurile acelea şi dorinţa maturului de acum, visez la munţii de zăpadă care au fost înghiţiţi, probabil, pentru totdeauna…

La câteva ore diferenţă, la zeci de mii de kilometri distanţă, au murit doi oameni: în mijlocul bătrânei Europe-Vaclav Havel, port-drapelul Revoluţiei europene anti-comuniste de la sfârşitul anului 1989 (a propos de coincidenţe, Revoluţia franceză nu a început în 1789?), iar în extremitatea estică a continentului asiatic s-a stins Kim Jong Il, fiul lui Kim Ir Sen, satrapul tăcut al înfometatei North Koreea. Sigur, ştiu, am scris numele ţării în engleză, dar ce-i irită mai rău pe fanaticii comunişti de la Phenian decât să audă pronunţat numele ţării lor aşa cum ar face-o yankeii? Cehii, demni, resemnaţi, recunoscători eroului lor, s-au aşezat la coadă să-şi prezinte ultimele omagii la catafalcul celui care a însăilat magic, din temniţă „Scrisori către Olga”… Dincolo, fără nicio justificare pentru un analist politic sau pentru un simplu observator neutru, intervievaţii sunt zguduiţi de hohote de plâns… Pentru ce? Cum pot să sufere oamenii atât de tare la moartea propriilor călăi? Răspunsul este simplu: după spusele celor mult mai vârstnici decât mine, la fel plângeau oamenii din lagărul roşu şi la moartea lui Stalin!!! Chiar aici, în România, aşa cum o făceau şi în Albania, ba chiar şi în Polonia, unde stalinismul feroce făcuse mai mult de două milioane de victime… Aşadar, concluzia ar fi că victimele sfârşesc prin a fi atrase de călău. Tristă concluzie, dar dacă nu credeţi, dacă puneţi la îndoială cuvintele mele, uitaţi-vă la nostalgicii ceauşişti! Au uitat cum n-aveam energie electrică, lapte, ouă, pâinea era cartelată, uleiul şi zahărul la fel, carnea era un vis, portocalele doar o dorinţă, iar ciocolata şi untul, ba chiar şi săpunul, pasta şi lamele de ras, obiecte de contrabandă, bune de pus în pomul de Crăciun… Care Crăciun, că n-aveam voie să serbăm Naşterea Domnului!?  Despre asta, însă, vom mai vorbi, cert este că peste ani, de Vaclav Havel îşi vor aduce aminte foarte mulţi oameni, de Kim Jong Il, însă…

Atâţia ani se împlinesc zilele acestea de la fierbinţile momente din Decembrie 1989, când românii au schimbat cursul Istoriei, aruncând la gunoi o ideologie violentă, ostracizantă, de sorginte asiatică, care nu este caracteristică firii blânde, îngăduitoare, a poporului nostru. Discuţiile despre Revoluţia Română vor dura încă mulţi ani, se va pedala la fel de des şi de apăsat pe ideea că am avut, de fapt, o lovitură de stat, iar argumente sunt destule în sprijinul acestei ipoteze. Indiferent, însă, ce va fi stat la baza acestei resurecţii, indiferent ce planuri şi-au făcut cei care au generat-o, românii au transformat Actul din 16-22 decembrie 1989 într-o REVOLUŢIE reală, sfinţită cu sângele sutelor de victime, cu lacrimile şi nădejdea unui popor întreg… Asta nu se poate nega, aşa cum nu se pot nega imaginile de arhivă, cu oameni care s-au aşezat cu braţele goale în faţa tancurilor, cu copii agitând drapelul tricolor de pe care fusese decupată stema comunistă. Nu se pot nega nici baricadele, nici forţa oamenilor care n-au mai ţinut cont nici de lovituri, nici de ger, nici de moarte, drepţi şi uniţi în credinţa lor într-o viaţă mai bună… S-a umplut ţara de troiţe, de fum de lumânări şi de tămâie, într-un mănunchi al cinstirii celor ce s-au jertfit, a celor ce au rămas schilodiţi, a celor ce nu-şi pot vindeca rănile pricinuite de pierderea celor dragi. Ei s-au dus, împodobind pomelnicul nesfârşit al celor ce s-au jertfit pentru Neam, lăsându-ne povara dragă a păstrării curate a acelor clipe, datorie de care nu întotdeauna ne-am achitat. Nu mai e ger ca acum 22 de ani, lumea e la fel de neliniştită, perspectivele sunt tot neliniştitoare, numai cei care mai ştergem o lacrimă în memoria celor ce s-au întâmplat atunci, suntem mai puţini, dar şi asta e scuzabil, pentru că timpul le şterge şi pe cele bune odată cu cele rele… O rugăciune şoptită, un fior sincer şi un gând bun pentru toţi cei care au suferit atunci ca să împlinească întoarcerea la normalitate, iată cu ce suntem datori în zilele astea… Restul vorbelor sunt de prisos!

Ca să fiu sincer până la capăt (din copilărie eram dădăcit că orice minciună spusă în perioada asta reduce şansele ca desaga Moşului să fie doldora de cadouri!), îmi pare nespus de rău că Vasluiul n-a reuşit să se califice în primăvara europeană. Extrem de multe ghinioane a grevat ultima reprezentaţie a vasluienilor, accidentarea portarului titular şi a lui Sânmărtean fiind doar ultimele din cortegiul negru care i-a lovit pe plăieşii lui Porumboiu. Dincolo de asta, decizia criminală a FRF ca Vasluiul să nu poată face transferuri. Sunt convins că la TAS Porumboiu va câştiga, dar cui îi mai foloseşte asta? Mă rog, poate că n-a fost să fie, dar Sânmărtean, Adailton şi trupa lor au căzut de pe un cal extrem de frumos. Să-i faci pe cei de la Lazio să tremure până-n ultima clipă, nu-i la îndemâna oricărei echipe, cu atât mai mult a uneia româneşti. Rapidul a pierdut, dar era de aşteptat, prestaţia giuleştenilor în Europa League fiind una mai degrabă penibilă. Dintr-o grupă la fel de uşoară ca cea a rapidiştilor, Steaua a reuşit să se califice, eroul la zi fiind croatul Nikolici. Asta a provocat două evenimente: fraţii Costea s-au rupt definitiv de echipă, iar Jiji s-a urcat din nou pe maşină, impulsionat de scandările fanilor strânşi, ca de obicei, la Universitate! Urmează Twente Enschede şi chiar dacă aşa pare, sorţii n-au fost excesiv de blânzi. Oricum, până la primăvară mai e mult, suficient ca Jiji să mai cânte câteva imnuri religioase, ba chiar, dacă am înţeles bine, să imprime şi un DVD cu el pe post de behăitor de refren… Mare-i grădina…

Am întâlnit oameni, destul de mulţi, din păcate, care se mişcă printre semenii lor degeaba! Nu aduc nimic într-o discuţie, reproduc fraze împrumutate de la alţii, recită citate preţioase, de cele mai multe ori, atunci când nu trebuie. Pentru că sunt nefericiţi, împrăştie nefericire, pentru că sunt neluaţi în seamă, devin invidioşi… Simt nevoia să se agaţe de câte un semen care li se pare că merge prea uşor în viaţă, că răzbate şi încep să apese existenţa acestuia… Îl nefericesc nu doar cu prezenţa lor, ci şi cu întrebările lor naive, cu nedumeririle îmbufnate, cu încăpăţânarea de a susţine teorii enunţate de alţii, chiar dacă li se demonstrează că enunţurile respective s-au rezumat la a concretiza doar presupuneri din alt veac… Mai sunt oameni care transformă totemurile în fetişuri. Citind vreo două pagini din filozofia hinduistă, o tânără s-a îndrăgostit de vaci, de blândeţea din ochii cuminţilor necuvântătoare… Pe mine m-a speriat, pentru că în curând a început să vorbească puţin, când o făcea era violentă, iar nu peste mult timp a început să păşească ciudat, unduios, căutând cu piciorul urma pasului de dinainte, derutată, parcă, de faptul că îi lipseşte coada care să nu-i facă obositor umbletul ciudat… Aceşti oameni sunt lumini stinse, nefericiţi care-i amărăsc pe toţi cei care-i cunosc, răzbunători pe cei din jur pentru eşecul destinului lor. Naivi, conştienţi de lipsa lor de strălucire, de răceala din suflete, tot caută chibrituri pe care să le scapere… Fără folos…

Şi parcă nu mai este nimic ca altădată. Fiorul apropierii Sărbătorilor de Iarnă este estompat de griji, fireşti pentru tot românul: trebuie drămuiţi puţinii bani ai fiecărei familii obişnuite, pentru porcul de Crăciun, pentru brad, pentru cadouri sărace, pentru ceva vin, poate pentru ceva haine… Nu, de astea ne mai putem lipsi, vremea se arată primăvăratecă şi nu cred într-o asprire semnificativă a ei… Nici din punctul acesta de vedere nu mai e nimic ca altădată! Cum să cânţi colinde pe soare zâmbăreţ şi pământ uscat? Ce rost mai are ţuica fiartă? Dar şunculiţele şi cârnaţii iuţi cum se vor mai usca, făcând deliciul gurmanzilor? Negustorii care şi-au ticsit prăvălioarele cu paltoane, fulare, căciuli şi mănuşi, ce vor face cu toată marfa în care şi-au investit bruma de profit? Veselia de altădată este luată de cutele săpate pe frunţile îngrijorate, se mai anunţă ceva disponibilizări şi nici emisiunile televizate, cu vedete răsuflate sau lătrăi pe ritmuri manelistice nu mai bucură prea multă lume. Poate doar ceva pensionari, încălziţi la gândul că vor scăpa de durerile sâcâitoare ale reumatismului în iarna asta. Iarnă? Ceva ce, probabil, va rămâne doar un vis, cel puţin aici, în cotul dublu al Dunării zăgăzuite între hidrocentrale. Vorbim de austeritate, de luminiţe de la capătul unor tuneluri ce nici nu s-au construit, dar viaţa este mult mai aspră decât atât… Şi timpul trece, iar noi încărunţim numărănd toate câte s-au schimbat şi câte nu vor mai fi cum au fost…

Cam asta ne-ar oferi declaraţiile de ultimă oră ale domnul George (Jiji) Becali, fost păstor şi fabricant manual de iaurt, actual investitor la Steaua, cel mai galonat club din fotbalul românesc. Îngrijorat de faptul că Daniela Crudu îi scade randamentul lui Mihai Costea, omul de la palatul din Aleea Alexandru o promite pe diva antenistă întregului lot de fotbalişti în cazul în care nu ştiu ce rezultate obţine!!! Asta chiar ar fi o imagine şocantă, trebuie să recunoaşteţi: păstorul de Pipera în rol de peşte, cocoţat pe vreo ulucă şi strigând: Acum e rândul lui Tătăruşanu, că şi lui i-au tras destui la poartă!!! Că ideile îi reduc din prietenio stă dovadă şi faptul că Ioan Nicolae a refuzat să-i pună la dispoziţie avionul personal pentru o deplasare la Gelsenkhirchen, dar şi că George Copos nu i-a mai rezervat camere la un hotel de-al său, din Poiana Braşov, pentru petrecerea sărbătorilor de iarnă. Primul nu ştiu ce motiv o fi avut, dar cel de-al doilea pare să se fi săturat de defilarea păstorului cu ditai oala cu sarmale prin hotelul său… Reacţia? Cum era de aşteptat, un potop de imprecaţii, un dezmăţ al injuriilor, o descalificantă paradă de proastă creştere. Poate nu-i vina omului, ci a celor ce l-au lăsat să creadă că îi sunt prieteni: dacă te tăvăleşti în troacă, cu cine eşti prieten?

Summit-ul UE a dezvăluit orientări noi, alinieri noi şi poate declanşa remodelări noi pentru o Europă bătrână şi mereu rebelă. Zona euro este în pericol, Marea Britanie se retrage din joc, iar alte ţări se mai… gândesc. Cehia şi Ungaria ar fi doar două exemple, mai curând de partea opozanţilor decât a nehotărâţilor. Cum Franţa are un preşedinte care ţine mai degrabă prima pagină a tabloidelor, iar Italia trece prin suferinţe greu de imaginat în urmă cu doar un deceniu, rolul de conducător al operaţiunii de reorganizare financiară şi economică a Europei pare să şi-l fi asumat… Germania! Frau Merkel, cu alura ei de ulan ieşit la pensie, conduce destinele celei mai mari Germanii de la război încoace, puternică şi stabilă în comparaţie cu celelalte forţe industriale ale bătrânului continent şi, lucru definitoriu pentru politica de totdeauna a prusacilor, nu mai sunt în aceeaşi tabără cu englezii! Premierul britanic a refuzat ca Albionul să muncească pentru a ţine unită o Europă anarhică, relocându-şi compatrioţii în splendida izolare de dinainte de Churcill. Pentru că altă şansă nu avem, deocamdată mărşăluim şi noi pe ritmurile lui Uberr Alles, dar nu aşa am făcut mereu, la început? Angela Merkel pare să pună bazele celui de-al Patrulea Reich, unul care să domine prin rigoare, disciplină şi forţă economică. Va izbândi? Personal, mă îndoiesc, măcar pentru că de la Elisabeta I, nicio naţiune europeană n-a mai câştigat vreo confruntare cu leul britanic, iar asta se va vedea… Vor trece, însă, ani, iar noi, ca de obicei, vom avea timp să ne reorientăm…

Pentru că merită, pentru că ne-a făcut să fim mândri într-o seară friguroasă de decembrie, chiar dacă i-a lipsit Wesley, iar Adailton, celălalt magician venit din aburul fierbinte al Copacabanei nu s-a simţit chiar în largul său învăluit de gerul moldav. Mare echipă Lazio, nu cred că mai este nevoie de vreun elogiu la adresa formaţiei vulturului roman, dar plăieşii vasluieni i-au ţinut piept cu tot cu întăriturile lor braziliene sau zimbabuene. Peste toţi, însă, au strălucit Papp şi-mai ales-Sânmărtean, acest fotbalist trecut deja de 30 de ani care nu conteneşte să mă uluiască. Când mă gândesc cât ar fi putut el să însemne la echipa naţională, mă cuprinde un fior de ură la adresa fraţilor procuratori cărora nu le mai scriu numele de scârbă, ei şi slugile lor piţurco-răzvăneşti continuând să-l promoveze pe Cociş! Asta, evident, în lipsa lui Florescu… Aşa se strâmbă valorile chiar şi într-o competiţie sportivă, competiţie care n-ar fi trebuit să fie alterată de cocleala sunătorilor. Să trecem, însă, chiar şi peste asta, rămânând în perimetrul ariei de mulţumire închinate Vasluiului lui Porumboiu şi al lui Hizo, un antrenor a cărui încrâncenare continuă să nu mi se pară la locul ei lângă echipa asta care dantelează atât de graţios pe teren… Bravo, băieţi, aşteptăm să faceţi să tremure şi francul elveţian, ca să ne vedem sănătoşi la primăvară!