Unirea Principatelor Române din 1859 s-a constituit în primul pas real pentru făurirea Statului Unitar Român. Aşa ar suna o frază seacă, enunţată de la o catedră şcolară, dar evenimentul implică mult mai mult decât atât. Spiritul naţionalist care a marcat Europa mijlocului de veac XIX, a avut ecou şi pe meleagurile moldo-valahe, scoţând în evidenţă figuri proeminente de reformatori ai naţiei, precum Alexandru Ioan Cuza, pârcălab de Galaţi şi primul domnitor al Principatelor, dar şi a unor diplomaţi de excepţie, reprezentaţi de un politician abil precum Mihail Kogălniceanu. Este drept că, mai târziu, domnitorul a vrut să semene tot mai mult cu Napoleon al III-lea, împăratul francez care a protejat şi încurajat poporul român în aspiraţiile sale pentru autodeterminare, dar, până atunci, el a reformat, cu curaj, sistemul politic, sistemul de învăţământ, cel juridic, cel bancar, oştirea română şi sistemul agrar. Marii latifundiari români (de industriaşi încă nu se putea vorbi!), s-au văzut dezbrăcaţi de giubele, raşi de bărbi şi dezlipiţi de narghilele, dar şi deposedaţi de mari suprafeţe de teren care au trecut în proprietatea ţăranilor, ţiganii au fost dezrobiţi şi averile mănăstireşti secularizate. Dincolo de memorie şi de prinosul de recunoştinţă, actul de la 24 Ianuarie 1859, are şi semnificaţii politice pe termen lung: Independenţa, Marea Unire şi dezvoltarea industrială a ţării. Fără primul pas, nici celelalte n-ar fi fost posibile… Acum citesc şi aflu tot felul de întâmplări din viaţa primului domnitor al Principatelor, întâmplări menite să arunce cu noroi peste Principele Celor Mulţi. Va fi avut Alexandru Ioan multe păcate, dar a avut şi o imensă dragoste faţă de popor şi o demnitate cum numai la puţini politicieni din ziua de astăzi mai vezi. Deşi invitat în ţară, după abdicare, ba chiar ales deputat de Mehedinţi în Parlamentul ţării, a preferat să nu-şi dezonoreze semnătura de pe Actul Abdicării şi să moară sărac printre străini. Asta n-ar trebui uitat, ba chiar, din când în când, amintit…