Vestea că vor fi făcute publice averile liderilor de sindicat, ale adevăraţilor beneficiari ai perioadei de tranziţie ce a afectat societatea românească, le dă frisoane sinistrelor personaje care au cam hotărât, în ultimii douăzeci de ani, când dau pace sau convulsii bietei noastre ţărişoare, tot ei determinând, nu de puţine ori, remanieri guvernamentale sau chiar demisii ale unui întreg cabinet! Gravitând vârtos în jurul unor lideri politici, ba chiar asigurându-şi un viitor politic, aceşti lideri sindicali oripilează tocmai prin faptul că dau senzaţia că în ţara asta orice este posibil… Acum, însă, dacă legea va fi aplicată corect, VI
S-A-NFUNDAT, tovarăşi!

De nenumărate ori aţi scos bieţii sindicalişti în stradă, pe ploaie, vânt, zloată sau îngheţ, ca să picheteze prefecturi şi pri­mă­rii în numele unor reven­dicări imposibile, când – de fapt – voi urmăreaţi altceva. De ce spun altceva? Pentru că toate aces­te mişcări de stradă se pe­tre­ceau, de regulă, în preaj­ma, dacă nu chiar în timpul unor cam­panii electo­rale. Pentru că, la fel cum înce­peau, pe neaş­tep­tate, manifes­taţiile conduse de voi se şi în­cheiau, tot brusc, tot fără re­zolvare, dar musai după o în­tâlnire, evident, cu uşile în­chise, între voi, liderii burtoşi şi proas­păt bărbieriţi, înţoliţi la ma­rele fix, ai bieţilor sin­dicalişti care tremurau de foa­me, prost îmbrăcaţi şi cu res­tanţe la ratele de la bancă, şi re­prezentanţii Guvernului. Mai ciupeaţi câte ceva pentru voi, vă mai asiguraţi nişte pernuţe moi pentru fun­du­rile voastre grase şi mai amă­geaţi şi „clasa mun­citoare” cu ceva firimituri. Pe urmă plecaţi râ­gâind aburii whisky-ului de calitate, amba­laţi în caroseriile ma­şinilor lu­xoase proprietate sindicală (dar cu care bieţii sindicalişti plă­ti­tori de cotizaţii aveau o sin­gură legătură: aceea că-i mai stro­peaţi pe hainele cum­părate de la „second-hand” atunci când treceaţi grăbiţi pe lângă ei!), la secretarele nurlii, ori aman­te personale, ori ne­poate îndepărtate, ca să vă scoa­tă din guşile sătule oboseala întâl­ni­rilor „la nivel înalt”… Acum o să vadă şi amărâţii pur­tători de pancarde şi rostitori de sloga­nuri cam cât de pricopsiţi sunt li­de­rii lor şi pentru cine au ac­ceptat ei să se bată cu pumnii în piept, la ce au servit bietele lor cotizaţii şi cât de corectă este ierarhia sindicală! Poate că o să le folosească, poate că or să accepte să se lase prostiţi în con­­tinuare, deşi – sincer – nu cred asta, dar primul lucru impor­tant este că românii VOR ŞTI care este situaţia eco­nomică reală a acestor li­deri sindicali care, după mo­delul unui in­divid pe ca­re nu vreau să-l mai amintesc acum, se dădeau şi săraci şi cins­tiţi, preocupaţi doar de bi­nele ce­lor pe care-i reprezintă…

Dacă au adormit cu radioul pornit sau, Doamne fereşte!, cu televizorul (ceea ce este foarte nociv, să recunoaştem!), Dan Voiculescu sau Mircea Dinescu este posibil să se fi trezit cu sudoarea curgându-le pe perne… De ce? Păi pe toate canalele media s-a anunţat de codul portocaliu, iar ăştia doi, plus alţi câţiva pe care-i ştim prea bine, iubesc culoarea portocalie, ceva de speriat!

Staţi liniştiţi, măi băieţi, este vorba doar de toanele iernii, de ninsoare şi de viscol, nu vine nimeni să vă desfăşoare flamurile por­tocalii sub ferestre… Până una alta, ca să nu vă tihnească piftiile nici vouă, nici lui Mircea Geoană sau Ion Iliescu, să ştiţi că România a intrat sub scutul american antirachetă! Să le luăm pe rând, altfel riscăm să dăm peste cap eforturile vrăjitoarelor care fac des­cântece la Cluj, pentru ieşirea de sub influenţa „flăcării violete”… Dan Voiculescu a fost declarat clar şi irevocabil ca fost colaborator, ba chiar in­formator al Securităţii, stabilindu-se, fără dubii, că a făcut poliţie politică, a nenorocit o grămadă de oameni în schimbul unor avantaje materiale certe! Motanul Felix a fost, deci, dar a şi rămas, o Otreapă!!! Să mai spunem că a fost dat în vileag chiar o rudă de-a sa, la frângerea destinului căreia Felix a contribuit nemijlocit… Poetul Mircea Dinescu este lacom, la fel ca Felix, dar asta nu-i o noutate. Purtătorul de ru­başcă menită să-i mas­cheze lipsa gâtului, deşi ştia că este în stare de incom­patibilitate, a lăsat lucrurile aşa, că ce şi-o fi zis: de ce să nu sugă de la două ţâţe? Şi a supt! Acum, când ANI a descoperit mârlănia, pe cine declară vinovat Mircea Dinescu? Evident, pe pre­şedintele Traian Băsescu!!! Te învaţă cineva, maestre, să spui prostiile astea, sau ele ies chiar din gâtul ăla acoperit de gulerul ineste­ticului veşmânt purtat pe timpuri de mujicii ruşi? Oricum, dă-le telefon şi lui Nea Nelu, Piţigoiului Mir­cea Geoană şi, evident, lui Felix (poate se află şi pa­tronul tău, Sorin Ovidiu Vântu, alături de Dinu Pa­triciu, la cafea, aşa, ca între moguli, şi mai scuteşti nişte impulsuri!), ca să-i linişteşti, să le spui să nu mai tre­mure, codul portocaliu este doar un cod de aver­tizare în ce priveşte înăs­prirea condiţiilor meteo­ro­lo­gice!!! Iată că preşedintele Traian Băsescu a anunţat naţiunea că am intrat în normalitate, ca stat mem­bru NATO, intrând sub protecţia scutului anti-rachetă. Că preşedintele rus Medvedev s-a întrecut în declaraţii iresponsabile este treaba lui, nu s-a aşteptat nimeni să ţopăie de fericire, dar că s-au găsit cetăţeni români care să facă apo­logia rămânerii noastre în stare de apă călduţă şi neim­plicată, menită să nu supere epiderma nimănui, nu mai înţeleg. Adică vrei să fii băgat în seamă, să fi ajutat, dar să nu te implici? Ei, bine, aşa ceva nu mai este posibil, iar noi, cred eu, am ales, în cele din urmă, ta­băra corectă! Asta este, fiii ploii, ne-am detaşat de um­bra sinistră a Kremlinului şi sper să nu mai intrăm niciodată sub „protecţia” ei…

Am întâlnit în, totuşi, destul de îndelungata mea carieră, oameni care cred că pot face orice deşi ei se pricep, cinstit vorbind, la extrem de puţine lucruri. Cu mulţi ani în urmă, un mare om de presă, un monument al literaturii române, îmi dădea un exemplu; eu eram la începutul carierei, iar el încerca să-mi lumineze cărările începutului.

Şi spunea Maestrul: sunt mulţi oameni extrem de am­bi­ţioşi, dornici să urce o scară, deşi suferă de vertij. Poate că te-ai urcat alături de ei într-un autoturism, ei fiind la volan, deşi nu au vo­caţie pentru meseria asta. Dacă după mai puţin de un kilometru simţi că nu mai ai rinichi, iar inima are nevoie de un sistem de răcire per­for­mant, trebuie să-l opreşti. Fie ca să cobori, fie ca să-l dai jos pe el! Timiditatea şi de­licateţea nu doar că vă pot ucide pe amândoi, dar pot fa­ce şi alte victime. Nevi­novate!

Mi-am adus aminte zilele acestea de cuvintele Maes­trului, măcar pentru că am întâlnit un astfel de „pro­fe­sionist” căruia multe zile la rând i-am tolerat „derapa­jele”. Până la urmă, mi-am dat seama că nu am dreptul să continui să fiu pasager într-un vehicul pilotat de un simplu biciclist! În general, oamenii care vor să urce foarte repede îşi construiesc o strategie absolut haluci­nan­tă: într-un fel sau altul se… „agaţă” de personaje pe ca­re le consideră adevărate tram­buline, apoi încep să le spună colegilor nedumeriţi „nu m-am odihnit deloc, m-a trezit din somn telefonul lui X…”!!! Asta ar trebui să impresioneze, măcar de moment, să demonstreze că X este dacă nu la picioarele „profesionistului”, măcar pe aproape, iar el, „profesio­nis­tul” poate influenţa decizii, poate canaliza eforturi şi de­termina acţiuni… Câteodată, reprezentaţia de circ este de scurtă durată şi totul se termină aşa cum ar trebui, cu „profesionistul” aşezat în insectarul cu fluturi de noapte, care au zburat prea aproape de lumina lămpii, al­teori farsa asta sinistră poate depăşi graniţa zilelor. Cert este că niciodată, dar niciodată, nu merge până la capăt! N-am scris rândurile astea nici pentru că mi-a făcut plăcere să-mi aduc aminte de toate câte m-a învăţat Maestrul, nici ca să dau o lecţie cuiva din ime­diata mea apropiere, ci ca să contribui, oricât de puţin, la profilaxia necesară stopării invaziei acestor „profesio­nişti”. Câteva aspecte ale stra­tegiei lor vi le-am dez­văluit acum, pe celelate, sunt sigur, le veţi descoperi sin­guri, mai ales că imaginaţia lor, n-am nicio îndoială, este extrem de limitată!

Liga Scriitorilor din România este un ONG de la Cluj, cu ceva filiale prin ţară şi -evident – străinătate (adică, doi-trei prieteni de prin ţările vecine sau de acolo unde diaspora are reprezentativitate peste calificativul „mulţumitor”), propune Bisericii Ortodoxe Române canonizarea lui Mihai Eminescu! Ce stă în spatele acestui demers? Vom încerca să desluşim… Florin Călinescu şi-a dat demisia din PNL spre sfârşitul anului 2008. Acum află că săptămâna viitoare va fi exclus din formaţiunea politică pe care a părăsit-o de aproape un an şi jumătate!

Orice s-ar spune, vedetele me­­dia sau cele din show-bizz au greutate şi în arealul politic ro­mânesc, măcar din cauza noto­rietăţii numelui lor şi nu nea­părat datorită valorii ideologice a opiniilor pe care le pot pro­nunţa. Aşa se face că niciunui partid nu-i convine când o ast­fel de vedetă îşi dă demisia, fă­când tot ce-i stă în puteri pentru a denatura ade­vărul… Chiar da­că zilele de glorie ale „Ches­tiunii zilei” au apus cam de mul­tişor, Florin Călinescu rămâne un personaj extrem de popular, de vocal şi de apreciat, iar de­misia sa din rândurile PNL, ime­diat după pierderea ale­ge­rilor parlamentare din toamna lui 2008, nu se putea să nu aibă ur­mări. În virtutea unui obicei sinistru, pe care nu-l credeam ca­racteristic, domnul Crin An­tonescu şi cei din anturajul său fac jocuri de culise menite să denatureze adevărul, aşa că au or­ganizat, cu surle şi fanfare, EXCLUDEREA lui Florin Călinescu din PNL!!! Numai că, toc­mai pentru că minciuna are pi­cioare scurte, cunoscutul ac­tor le-a dat cu tifla aproape ins­tantaneu: „… Am trimis prin poş­­tă demisia mea din PNL încă din toamna anului 2008! Am confirmarea de primire…”… Ei, ce mai ziceţi de asta, stimaţi dom­ni? Nu-i aşa că nu-i bine să te joci cu oamenii care ştiu să-şi ape­re imaginea? Pe de altă par­te, Liga Scriitorilor din Ro­mânia, înfiinţată la Cluj în urmă cu doar câţiva ani, propune ca­nonizarea lui Mihai Eminescu. O fi frumos, o fi justificat? Cu si­guranţă, nu eu sunt cel care poate da verdicte în această di­recţie, dar un lucru îl ştiu cu si­gu­ranţă: indiferent de ce şi cine pro­pune, Eminescu este ÎN­GERUL nu doar al poeziei, ci chiar al Limbii Române! Din­colo de asta, rămâne efortul acestui ONG de a ieşi în faţă cu ceva… Dacă treaba asta le va aduce ceva foloase sau nu, rămâne de văzut…