Remember: Articol apărut în data de 20 august 2009 în Informaţia de Severin

S-a luminat cerul la Turnu-Severin, în miezul nopţilor sfârşitului de vară, alungind peste apele negre ale Dunării umbrele oamenilor de astăzi care răspundeau zâmbetului din trecut, venit din asprimea secolelor apuse. Aici, la malurile apei sfinte, îmbrăcat în mantia albă a călugărilor cavaleri, cu crucea roşie brodată pe pieptul alb şi mâna încleştată pe lemnul lăncii grele, va fi stat în alte nopţi un bărbat venit din inima Europei să străjuiască marginile lumii civilizate şi va fi zâmbit, înfiorat de răcoarea şi neliniştea nopţii, gândind la locurile pe care le lăsase în urmă…

Ştia că, poate, n-are să se mai întoarcă niciodată acolo, nici nu avea de ce, oamenii trăiau puţin, iar cei dragi poate se vor fi stins de mult, iar veştile ajungeau greu, dacă ajungeau… El îmbrăcase, peste cămaşa de zale, rantia albă a celor ce juraseră, îngenuncheaţi şi cu fruntea plecată, să-şi dedice fermitatea braţelor şi tăria inimilor slujirii credinţei adevărate, iar aici, la marginea lumii civilizate, duşmanii erau mulţi şi veneau în valuri. Tălpile frământau piatra grea a zidurilor şi ochii i se odihneau pe misterul locurilor şi pe truda oamenilor de aici, crescuţi frumos şi calzi în ciuda pericolelor fiecărui ceas. Porţile grele se deschideau rar, la schela ridicată în malul lin abordau din vreme în vreme vase greoaie, sosite din susul fluviului cu veşti pentru comandantul garnizoanei, cu arme şi cu soldaţi de schimb, care să-i înlocuiască pe cei căzuţi, ori pe cei prea bătrâni, pe care puterile puţine nu-i mai ajutau să facă zid din scuturile grele, iar camarazii de-a stânga şi de-a dreapta nu se mai simţeau siguri. Va fi zâmbit, în noapte, spre apele negre şi va fi gândit că poate şi el va fi trecut, în curând, pe răbojul sacru al fraţilor căzuţi în avanposturile fortificate ale creştinătăţii. Cetatea, însă, va rămâne peste mulţimea anilor, va fi mândră şi neîngenuncheată, aşa cum o simţea sub tălpile sale şi împrejurul umerilor săi…

După mai bine de şapte sute de ani, zidurile vechi s-au lăsat mângâiate de acordurile vioaie sau melancolice ale muzicii de demult, oameni noi au văzut costumele vechi şi au ascultat vorbele poveştilor acelor timpuri, dansul cu flăcări i-au purtat în timpuri apuse şi cetatea a înviat, parcă, trezită din somnul de veacuri nu doar de zâmbetul şi aplauzele oamenilor noi, ci şi de zgomotul şi lumina focurilor de artificii, care au adus aminte de puterea şi mugetul înfiorat al bombardelor ce încununau zidurile grele. A fost frumos la prima ediţie a Festivalului Medieval de la Turnu-Severin, iar oamenii s-au bucurat ca de sărbătoare nouă, răsplătind generos eforturile artiştilor şi mulţumind organizatorilor. Pentru că iată, sunt oameni care se bucură de ziua de azi, cinstind zilele de ieri, iar acesta este un gest onorant şi firesc în acelaşi timp. Este bine că s-au găsit astfel de oameni, care au aşteptat cu zâmbetele de astăzi surâsul venit peste sute de ani… Umbra cavalerului călugăr străjuieşte încă, aici, la margine latinităţii creştine şi va mai străjui multă vreme…

Remember: Articol apărut în data de 04 martie 2009 în Informaţia de Severin

Acum 32 de ani, după orele 21,00, românii priveau la televizoarele alb-negru un film bulgăresc destul de prost, intitulat parcă „Dulce şi amar”… Tocmai când intriga era în toi, imaginea de pe micile tuburi catodice a devenit negru mat şi pereţii caselor au început să se mişte… Îmi amintesc, ca azi, dansul sălbatic al blocurilor turn, dans pe care-l priveam din pragul casei părinteşti, îmi amintesc panica oamenilor şi amplitudinea grozăviei care lovise România, amplitudine reliefată în presa de a doua zi… Lacrimi, groază, durere… Şocul a fost imens, aşa cum este şi în Filiala PSD Mehedinţi la începutul acestei săptămâni.

Aşa cum anticipam, rezultatul confruntării la vârf din cadrul PSD-ului mehedinţean nu putea fi hotărât decât de o acţiune fermă, tranşantă, care să lămurească lucrurile dintr-una, ca într-o acţiune de comando. S-a dovedit, conform pronosticului meu, că Adrian Duicu este şi mai decis, şi mai proaspăt şi mult mai bine susţinut „de la centru”, iar preşedintele interimar al psd-iştilor mehedinţeni s-a arătat hotărât să-şi joace toate atuurile, dovedind că poate să-şi conducă partidul şi că viitorul său mandat de preşedinte ales are semnele unei perioade de succes. De ce? Măcar pentru faptul că PSD Mehedinţi nu poate cădea mai jos, ca scor electoral, decât în anii 2007-2008. Pur şi simplu, excluderea din PSD a lui Constantin (Stelică) Sîrbulescu şi a lui Liviu Nicolicea a avut efectul unei lovituri de baros pentru cei care mai erau fideli celor doi fraţi care au condus filiala judeţeană cu mână de fier. Acum ies la iveală multe din intimităţile vieţii de partid, teroarea în care au trăit membrii eşalonului doi al activiştilor PSD, şantajul ordinar şi permanent la care au fost supuşi, obrocul pe care l-au suportat, fără crâcnire…

Cinicul situaţiei rezultă din faptul că Liviu Nicolicea a fost exclus din partid pe baza unei hotărâri iniţiate de deputatul Eugen Nicolicea şi aprobată, în unanimitate, de către conducerea PSD! Cum s-ar spune, Duicu la curăţat pe fratele cel mic… pe mâna fratelui cel mare! Diplomat versat, Adrian Duicu n-a avut nicio reţinere în a lăsa o portiţă deschisă viitoarei colaborări cu PDL-ul, declarând că: „Voi respecta deciziile venite de la centru!”, gest politic menit să-i consolideze susţinerea de la vârful partidului. Din ce ştiu eu, în afara simpatiei necondiţionate a lui Mircea Geoană, Adrian Duicu se bucură şi de amiciţia lui Viorel Hrebenciuc, ceea ce este infinit mai benefic pentru el. Dar să lichidăm acest subiect, pentru moment, pentru că sunt convins, războiul va continua şi vom fi nevoiţi să mai scriem despre asta…

Mulţi dintre cei ce citiţi acest material poate că nici nu eraţi născuţi în apocaliptica seară a zilei de 4 martie 1977, alţii eraţi prea mici. Nici eu nu apucasem, încă, să am propriul buletin de identitate, dar amintirea clipelor de atunci îmi dă fiori şi simt nevoia să caut un punct de sprijin, să strâng scaunul pe care stau… Mă mai pomenesc că-mi vin în memorie imaginile cu imobile retezate parcă de un ferăstrău monstruos, cu membre mutilate care se ivesc dintre grămezile de moloz, cu chipuri de oameni distruşi, care abia îşi stăpânesc lacrimile… Peste doar patru zile venea sărbătoarea mult aşteptată (între puţinele sărbători reale din vremea aceea) a zilei de 8 Martie şi, pentru prima dată, în acea zi nu s-au oferit, în Bucureşti, flori femeilor. Nu mai erau flori, pentru că fie fuseseră puse în coroane, fie erau duse în locurile unde blocurile prăbuşite îşi îngropaseră locatarii… Lumânările erau interzise!

Dacă tot s-a simţit miros de primăvară în aer, dacă tot se cumpără şi se dăruiesc ghiocei, ce şi-au zis liderii sindicali: „Hai, dom’le, să dăm drumul la nişte mişcări de sezon, să ne justificăm şi noi bănuţii încasaţi din cotizaţiile fraierilor! Hai să scoatem nişte greve pe piaţă, poate se prinde…”… Cam aşa se procedează în România, din plictis sau doar aşa, pentru variaţie, când se apropie să dea mugurii, avem de-a face şi cu ceva greve, manifestări spontane de protest sau marşuri organizate, pichetări de sedii de instituţii şi toate cele. Că ţara este secătuită şi că nimeni nu mai are de unde să dea ceva, nu mai prea interesează, noi ne închinăm doar preceptului „Cere şi ţi se va da”!!!

Că şi conjunctura eco­no­mică mondială este po­triv­nică dorinţelor sindica­liştilor, poate fi o noutate; preocupaţi de lipsurile zil­nice, oamenii nu stau să ci­tească sau să dezbată pro­blemele astea pe care mulţi dintre ei nici nu le înţeleg. Cu siguranţă, însă, şefii lor, liderii sindicali, ştiu exact cu ce se confruntă planeta, ştiu cu precizie că cererile formulate de ei nu pot fi acceptate, dar e bine, nu-i aşa?, să vii mereu cu reven­dicări, să ţii o mare doză de presiune pe guvernanţi, pentru că fie vei primi ceva ca să taci (ceva ce nu vei împărţi, sub nicio formă, cu amărâţii care poartă pancartele în spate şi durerea în suflete), fie vei primi ceva ca să strigi mai tare, de la cei care vor să mute atenţia de pe ei şi să mai scadă, cumva, cota electorală a celor aflaţi la guvernare. Deci, şi de una şi de alta, este minunat să fi lider sindical. În afară de cu­noscutele sezoane de reven­dicări, primăvara şi toamna, aceştia mai au şi perioade excepţionale sau extraordinare de manifes­tare a puterii lor peste mii de oameni necăjiţi: campa­niile electorale, atunci când îşi arată, cu sporită plăcere, muşchii. În ţările super de­mocrate şi ultracivilizate, cum sunt Statele Unite sau Regatul Unit al Marii Bri­tanii, posibilităţile de mani­festare a sindicatelor sunt extrem de limitate, după ce guvernele celor două ţări s-au confruntat cu pro­bleme majore, la începutul dece­niu­lui opt, probleme pri­ci­nuite de anarhica miş­care sindicală. Din păcate, ro­mâ­nii nu pot urma, le­gisla­tiv, modelul celor două mari naţiuni, dar sper, din tot sufletul, să apucăm să trăim astfel de timpuri! Acum, dacă tot au apărut ghioceii, după cum spu­neam, vom asista la greve sau manifestări de protest ale bugetarilor, ale lucră­torilor de la Metrou şi – evident – ale cadrelor didac­tice! Cine urmează? Vom afla, cu siguranţă, în câteva zile…

Afiş la intrarea într-un magazin din Spania: INTERZIS ACCESUL ROMÂNILOR ŞI CÂINILOR

Asta nu înseamnă că am fi fost prea des de fală, dar, orişicât, parcă prea ne dăm cu stângul în dreptul în ultima perioadă. Asasinul Marian Cliţă a jefuit, furat şi ucis şi prin ţările scan­dinave până ce a fost prins, prilejuindu-i şefului poliţiei daneze, un anume domn Dahl, să declare public: „Nenorociţii de români sunt în stare să te omoare pentru 100 de coroane”, adică pentru mai puţin de 30 de euro… Nu înseamnă că dacă ar ucide pentru 30 de milioane de euro, răufăcătorii ar avea vreo scuză!

În Marea Britanie, o „lup­tătoare” sau militantă pentru drepturile ţiganilor, a facilitat pentru vreo două sute de persoane să înca­se­ze de la autorităţile brita­nice aproape trei milioane de euro, întocmind acte false… Copleşit de eveni­mente, MAE nu prea are argumente să pledeze în sprijinul unei abordări me­diatice blânde faţă de ro­mâni…

Chiar aşa, ce să le spui oa­menilor care refuză să mai primească, în cartierele în care locuiesc, familii sau gru­puri de români? Dor­miţi liniştiţi, ăştia pe care vi-i aducem aici sunt blânzi, nu folosesc cuţite sau pis­toale, poate vă scapă ceva pumni în figuri  cu prilejul marilor sărbători religioase şi de ziua naţională!? În rest, linişte şi pace, sunt cumsecade, doar că trebuie să se mai dezmorţească şi ei din când în când… Sigur că o astfel de pledoarie nu poate să îmbuneze pe ni­meni, dar altceva nu avem, acum, la îndemână. În provincia spaniolă Galicia, după ce au speriat focoşii urmaşi ai conquistadorilor cu jaful asupra cardurilor clo­nate artistic, românii s-au specializat în constitu­irea celor mai agresive bande de recuperatori! Iar cum păgubaşi şi răuplatnici sunt peste tot în lume, şi-au găsit rapid clienţi. Numai că ferocitatea recuperatorilor de origine română le înspăi­mântă acum pe autorităţile spaniole, care recunosc fap­tul că nu mai pot face faţă acestui flagel. Oare, de ce odată ajunşi „afară”, ro­mâ­naşii noştri devin maeştri ai furtului, ai infracţiunilor cu violenţă, ai prostituţiei? Ce genă sălbatică zace în com­patrioţii noştri care pleacă să-şi caute norocul prin alte părţi? Am fost întotdeauna la fel de violenţi şi de căzuţi spre… declasare? Greu de cre­zut, altfel, sincer vor­bind, cred că nu am fi pier­dut niciodată vreo con­fruntare majoră pe câmpu­ri­le de luptă, iar străinii,
de-a lungul veacurilor, nu s-ar fi gândit să se stabilească pe aici, pe la noi. Cum si­tua­ţia este, de fapt, cu totul alta, stăm şi ne întrebăm; ce s-a întâmplat, de ce ţinem, par­că morţiş, să ne facem de râs? Se mai poate repara ima­ginea imigrantului ro­mân? Eu cred că nu, mai ales că alunecaţi pe o astfel de pantă, chiar şi faptele re­probabile ale altor imi­granţi, de alte naţionalităţi, vor fi puse tot pe seama românilor, mai ales de către presa tabloidă, pentru a da un mai mare dramatism evenimentelor relatate cu accente super-dramatizate. Poate face ceva MAE în acest context? Eu zic că nu…

Chiar de la sfârşitul săptămânii trecute, învârtoşată de faptul că am crezut-o poate prea de timpuriu plecată, iarna s-a mai întors odată peste noi, demonstrându-ne că nu-i de glumă cu babele… Pentru că sunt, nu-i aşa?, capricioase, făcându-te să te întrebi când pleci de acasă dacă te-ai îmbrăcat sau nu potrivit. Încăpăţânat, aşa cum sunt de când mă ştiu, la haine groase nu mă mai întorc, chiar dacă se vor anunţa coduri galbene, portocalii şi roşii în fiecare zi! Am credinţa că asta-i ultima suflare rece a iernii şi deja mă bucur la gândul că vine primăvara…

Adevărul e că fiori reci mă apucă nu uitându-mă pe fereastră la fulgii care cern rar, mai mult de frig, ci când citesc despre lu­cruri care riscau să fie uitate, iar asta n-ar fi bine de loc, mai ales că şi noi, şi alţii trebuie să ştim exact ce s-a întâmplat, pentru că numai aşa pot fi judecate lucrurile cu dreaptă mă­sură. Aşa se face că sunt bucuros şi întristat în egală măsură de faptul că tot în presă s-a readus în discuţie faptul că, în zilele Revolu­ţiei, Ion Iliescu a chemat în ajutor trupele sovietice! Ilici uită, cu bună ştiinţă, desigur, să spună că a fost la ambasada URSS din acea perioadă ca să solicite sprijinul armat al Mosco­vei, chipurile pentru trium­ful Revoluţiei… Adică, fă­când o paralelă populară, chemi lupul să-ţi aibă grijă de stână, că doar, vorba aceea, de atâta democraţie gâfâia biata URSS! Neo­bră­zarea bătrânului bolşe­vic, însă, nu mai miră pe nimeni, iar pe noi cu atât mai puţin. Ca să fiu sincer, de la Congresul PSD-ului încoace, timp de două săp­tămâni, am tot aşteptat miş­cări spectaculoase, dar… nimic. De ce tace Victor Ponta? De ce nu trece, aşa cum promitea, la acţiune? Mai degrabă văd că se agită apele în teri­toriu, lideri mai mărunţi, locali, luând taurul de coarne… Să-i fi îngheţat şi pe vechii activişti frigul acesta al sfârşitului de iarnă? Este posibil, numai că în felul acesta numărul membrilor lor o să tot fie în scădere, pentru că ni­meni nu se arată dornic să vină într-o formaţiune po­litică care se dovedeşte îm­pietrită în nemişcare, cu mereu aceleaşi cadre ro­tindu-se pe funcţiile de conducere. Sigur că n-o să le port eu de grijă celor din stânga politică româ­neas­că, dar, repet, aşteptam mai mult de la Victor Ponta. La fel de curios sunt şi de ce se va întâmpla cu Ludovic Orban acum, după ce a „îndrăznit” să-l înfrunte pe Crin Antonescu în con­frun­tarea pentru şefia PNL-ului. O blândă pune­re a batistei pe ţambal va dovedi că totul n-a fost decât o spectaculoasă pu­nere în scenă, astfel încât să creadă publicul larg că democraţia a învins şi în toate partidele româneşti se poate gândi şi exprima tot ce-ţi trece prin cap. Păcăleală mare, dragii mei, aşa ceva încă nu se în­tâmplă! Mai bine fiţi atenţi la babele astea, mai legaţi odată fularele la gât şi tra­geţi aer în piept; mirosiţi un ghiocel scăpat de frigul de afară şi gândiţi-vă că, totuşi, primăvara e aici, lângă noi…

Probabil că bărbaţii liberali sunt, în mare măsură, extrem de galanţi, mai ales cu doamnele şi domnişoarele din propriul partid, altfel nu văd de ce s-ar fi dat peste cap să le ofere un sfârşit de săptămână la Bucureşti, chiar înainte de 8 Martie.

Evident, evenimentul a fost punctat cu gustări şi cu­pe de şampanie, la care au avut dreptul atât cei din ta­băra învingătoare (pre­vizibilă şi scutită de orice fel de emoţii) cât şi cei din ta­băra celor care au pierdut. Ca­doul oferit doamnelor liberale este acelaşi parfum de crin care tinde să devină tra­diţional, deşi, sincer, pentru gustul meu este cam… greţos. Inexplicabil, nu doar pen­tru mine, este fap­tul că dom­nul Călin Po­pescu Tă­riceanu nu a avut nici cu­rajul, nici susţinerea ne­­cesare pentru a se im­plica în această confruntare po­litică, dovedind că, cel puţin la capitolul curaj, stă infinit mai prost decât Vio­rel Ca­taramă, cel care, lipsit de orice şansă, fie ea şi teo­retică, s-a angajat, totuşi, în bătălie! Ludovic Orban ris­că să-şi consolideze re­nu­mele de luptător al cauzelor pier­dute. Dincolo de faptul că rezultatul era previzibil, Orban are meritul de a se fi bătut până la capăt, elegant şi elocvent în egală măsură. Păcat doar de faptul că elo­cinţa, că argumentele per­ti­nente, că destinul par­ti­dului, la fel ca şi la alte for­maţiuni politice, nu con­tează deloc în faţa ar­gu­mentului financiar, iar din acest punct de vedere s-a ştiut şi s-a reconfirmat fap­tul că la „butoanele eco­no­mice” ale PNL-ului stă acelaşi malefic Dinu Pa­triciu, cel care a şi forţat li­derii liberalilor în trecuta cam­panie a alegerilor pre­zi­denţiale să subordoneze par­tidul PSD-ului şi lui Mir­cea Geoană! Probabil că le va trebui foarte mult timp liberalilor până vor ieşi de sub această tutelă fi­nanciară, dar nu este cazul să-i văităm, întrucât s-au vâ­rât, de bună voie, cu ca­pul în laţ. Revenind la Viorel Cataramă, acesta a re­uşit să transforme gestul său aproape donquijotesc, de a candida la şefia parti­dului într-un moment în care cărţile erau deja făcute, într-un demers de de­conspirare a afacerilor sub­terane de la vârful con­du­cerii liberale. O datorie de peste un milion şi şase sute de mii de euro nu este de neglijat, mai ales că nu se cunosc dedesubturile aces­teia. După ce a dat cu pleaş­ca, domnul Cataramă s-a re­tras, fiind singurul mo­ment în care Crin Anto­nescu s-a arătat evident tul­burat. La domnul Ionescu Quintus n-am sesizat nicio tulburare, poate şi datorită faptului că la peste 90 de ani e greu să alegi emoţiile de poticnelile fireşti, dar poţi să visezi cu voce tare că şi domnul Călin Popescu Tăriceanu se află pe lista candidaţilor! Asta e, s-a în­cheiat şi congresul acesta, să vedem dacă delegaţia li­beralilor mehedinţeni va avea de suferit pentru că s-a declarat a fi de partea lui Ludovic Orban. Puţin pro­babil, dar mai ştii ce gust or avea cadourile liberale acum, de 8 Martie şi de Mu­cenici?

La mai bine de zece zile de la celebrul, de-acum, Congres extraordinar al PSD-ului, moment în care Mircea Geoană a… alunecat de pe fotoliul de lider în care se simţea atât de bine, perdantul de serviciu al politicii româneşti spune că: „…monstruoasa coaliţie Mitrea-Iliescu-Năstase-Hrebenciuc l-a învins”!!! Târziu, nenică, dar în cele din urmă, ţi-a venit mintea la cap. Cam aşa ziceau şi bătrânii despre cineva care părea s-o fi luat „zăuş” alături cu ceea ce ar fi trebuit să fie drumul normal al moralităţii: „Dă-i, Doamne, mintea de pe urmă!”…

Ca o părere personală, cred că nici nu-i trebuia atât de mult timp lui Mircea Geoană ca să-şi dea seama că Viorel Hrebenciuc nici nu avea nevoie de atât de mult timp ca să trădeze. Cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore înainte de a începe lucrările Con­gresului, politicianul de Bacău s-a întâlnit cu Ion Iliescu, ceea ce înseamnă că nimic nu este întâm­plător şi că picajul lui Geoană a fost unul pro­gramat şi nicidecum în­tâmplător, aşa cum le-ar plăcea unora să creadă. Spre surprin­de­rea mea, trebuie să recunosc lu­crul acesta!, Ma­rean Vanghelie încă n-a în­ceput să-l înjure pe Geoană, deşi ati­tudinea asta s-ar putea să-l coste scump, micuţul primar de cartier dovedind mult mai multă dem­nitate decât alţi co­legi de-ai săi de par­tid, cum ar fi, de exemplu, Li­viu Dragnea. Să-i lăsăm, însă, pe psd-işti cu ale lor şi să ne în­toarcem către Ol­tenia în care trăim şi să constatăm că, spre satis­facţia lui Adrian Miti­telu, pri­marul Craiovei, An­tonie Solomon a schimbat haina de costum de firmă, cu zeghea de de­ţinut! Nu-i puţin lucru să vezi primarul unui oraş dintre cele mai mari ale ţării că şade cot la cot cu borfaşii de rând, aşa că această arestare se constituie într-una dintre cele mai mari surprize ale anului… Cre­zân­du-se mare şi tare, ba chiar de neatins, Antonie Solomon a pri­mit şpaga de 60.000 de euro de la Cornel Pe­nescu, prin virament, chiar în contul personal! Asta, să mă iertaţi, dar este curată obrăz­nicie, ca să nu mai pun la socoteală că în propria locuinţă, în biroul de primar şi în casa de la Leamna, s-au găsit şi nişte sute de mii de euro, bani pentru care primarul Craiovei nu poate oferi nici un fel de justificare… Ei, ăstuia nu i-a venit mintea cea de pe urmă şi… iată, s-a ales cu ce nu-şi dorea!

Biserica Ienei – 1977 fotografie facuta din Institutul de arhitectura Ion Mincu

Din cultura iudaică vine obiceiul ca, mergând la mormintele celor dragi să aşezi câte o pietricică albă pe mormintele funerare… Mi-a plăcut dintotdeauna, ba chiar am rămas impresionat de acest obicei care, cu bun-gust şi decenţă chiar şi în suferinţă, dă o notă inconfundabilă gestului de respect faţă de cei plecaţi. 4 martie 2010, 33 de ani de la sinistrul din seara aceleiaşi date a anului 1977…

Coloane de români au ple­cat atunci, la ora 9 şi 17 minute, seara, către Ceruri, din casele şubrezite de vreme sau blocurile construite ana­poda, doar aşa, ca să se ra­por­teze un număr cât mai mare de locuinţe date în fo­losinţă. Acum, la fel ca în fie­care an, în special în ci­mitirele din Bucureşti, ar tre­bui să curgă râuleţe de pie­tricele albe… Sigur că mulţi, poate prea mulţi români nici n-ar mai dori să-şi reamin­tească de trista seară a zilei de 4 martie 1977, dar cele mai triste momente, atunci când am realizat, oarecum, di­mensiunea dezastrului, au fost cele din dimineaţa de 5 martie. Capitala arăta ca un oraş distrus de un bom­bar­dament necruţător, în timp ce Zimnicea era pur şi sim­plu rasă de pe hartă. Şi cu toate astea, ne amintim! Au murit oameni buni, am văzut imagini şocante, terifiante chiar, care vor rămâne înti­pă­rite în memorie pentru tot­deauna, pentru că dau ima­ginea unui sinistru căruia îi plătesc tribut, de-a valma, atât cei buni, cât şi cei răi. Nu mi-am propus să scriu vreun material care să sen­sibi­lizeze pe cineva, sunt con­vins că cei care au pentru cine să sufere, n-au nevoie de îndemnul meu ca să o facă, de altfel, am şi scris, cu alte ocazii, astfel de materiale… Pur şi simplu, simt nevoia să-mi amintesc de ce s-a întâm­plat atunci, de momentele de groază pe care le-am trăit, copil fiind, de spaima că am găsit marele şi înfricoşătorul adevăr pe care nici nu-l bă­nuiam până atunci: dacă uria­şi ca Toma Caragiu, pier ca un fum în astfel de clipe, ce suntem noi, cei obişnuiţi şi neştiuţi în faţa mâniei Dum­ne­zeieşti? Cât îţi trebuie ca să te transformi în amintire? Şi mai ales, pentru cât timp? Nu uit nici acum fiorul vân­tului rece care s-a pornit atun­ci, în întunericul serii de 4 martie 1977, imediat după ce pământul s-a scuturat spăimos, aşa cum nu pot să uit oraşele lovite de cruntul cutremur şi în care grinzile de lemn au făcut parte din pei­saj, pe post de proptele la pe­reţii şubreziţi ai imo­bilelor, încă mulţi ani după aceea. Aşa arăta Craiova, iar eu am văzut asta cu ochii mei! Am întâlnit oameni că­rora le-a albit părul într-o cli­pită în noaptea de 4 martie de acum 33 de ani, am stat de vorbă cu ei, am încercat să aflu ce au simţit… Nici un cu­vânt nu le-a scăpat de pe buze, dar am înţeles toată groa­za acelor secunde din pri­virile lor, din felul în care li s-a schimbat expresia feţe­lor! Nicăieri, la nicio astfel de persoană, n-am întâlnit zâm­betul superior al celui obiş­nuit să înfrunte curajos mo­men­tele grele ale vieţii… Pen­tru că nu era cazul… Iar as­tăzi eu, ca în fiecare an, ajuns la cea de-a treize­ci şi treia numărătoare, prefir prin­tre degete câteva pie­tri­cele albe!

Că n-avem de niciunele, că se îngroaşă rândurile celor aflaţi în şomaj, că sunt umiliţi pensionarii care au lucrat 30 de ani în fabrică, iar acum văd că vecinul lor miliţian are pensia de douăzeci de ori mai mare decât ei, pare să nu mai intereseze pe nimeni! Ce mai, de radare performante aveam nevoie, că, ce să spun şi ai pe unde să alergi cu maşina în ţara românească!!!

Craterele din asfalt ori­cum nu te lasă ca să go­neşti, aşa că, sincer, nu ştiu la ce ne foloseşte cheltuiala asta… Cum spuneam, nu ştiu NOUĂ la ce ne fo­loseşte, în schimb pot să-mi dau cu presupusul la ce-i fo­loseşte firmei care le-a im­portat, ajutându-ne, vor­ba aceea, să intrăm în rân­dul lumii… Cu nu foarte mult timp în urmă, a făcut vâlvă cazul autoturismelor Logan ce urmau să doteze forţele poliţieneşti şi care erau evaluate pe la peste 70.000 de euro. Atunci, pre­sa a descoperit mârlănia şi importatorii de echi­pa­mente au trebuit, în cele din urmă, să se mulţumească cu doar jumătate de preţ… Cei mai în vârstă dintre noi îşi aduc aminte şi de alte „ţepe” finanţate din banul pu­blic, cum ar fi cel al do­tării Armatei (când era în efec­tive supradimensio­na­te, nu ca acum) cu staţii de emisie-recepţie Motorola, sau despre cazul în care mai mulţi generali obedienţi lui Adrian Năstase au încercat să plătească servicii „de se­curizare a frontierei naţio­na­le”… Toate astea s-au dus demult, dar, iată, n-au fost uitate! Nu cumva şi trea­­ba asta cu radarele per­formante, în condiţiile în care noi nu avem drumuri de­cente, pe care să ne de­pla­săm, este tot un atentat la banul public? Vom vedea în zilele următoare, pentru că, nu-i aşa?, totul iese la iveală. Mai devreme sau mai târziu… Oricum, ca o pă­­­rere personală, dacă vreţi, trea­ba asta sună cam ca ce­le­bra zicătoare cu chelul şi ti­chia de mărgă­ri­tar. Tre­când peste pro­blema dez­bă­tută, iată că, aşa cum pre­vedeam şi, de ce să nu măr­turisesc?, cum speram, pri­măvara n-a mai dat nicio şansă gerului şi zăpezii şi şi-a instalat aerul curat şi zâm­betul vesel ală­turi de noi. O mai fi criză, or mai fi nevoi, greutăţi, fră­mântări, dar parcă pe toate le tratăm mai uşor acum, că totul în jurul nos­tru este frumos şi vesel… Poate că de astenia de pri­măvară se trag multe dintre cele să se întâmple, riscând să-şi facă loc în arealul unui normal nedorit şi negândit în urmă cu doar câţiva ani. Astfel, un medic psihiatru a fost înjunghiat, în Bucu­reşti, de propriul pacient, iar o profesoară a fost găsită spânzurată în podul unui liceu bra­şo­vean… Fe­rească Dum­nezeu!

Când credeam că toate femeile au dreptul să fie fericite, adică ieri, pe 1 Martie, iată că am primit plângerea unei severinence, amărâtă de cum a fost tratată de sistemul medical al judeţului Mehedinţi. Dincolo de revolta firească când auzi astfel de lucruri, am fost foarte curios să văd ce anume a produs supărarea doamnei C. O să mă folosesc de iniţiale, tocmai pentru ca într-o perioadă ca asta, de sărbătoare sufletească, să nu lezez imaginea niciuneia dintre persoanele implicate…

Simţindu-se rău, se­ve­ri­neanca despre care fac vor­bire s-a deplasat la Spitalul Ju­deţean pentru a vedea ce şi cum, fiind conştientă că nu era o simplă „stare de rău” datorată schimbării ano­timpurilor. După ce i s-au recoltat diverse probe pen­tru analizele de labo­ra­tor, i s-a luat şi tensiunea ar­terială şi… surpriză, aparatul a indicat 18 cu 12!!! Speriată de valorile ridicate indicate de tensiometru şi îndrumată de asistenta medicală care i-a recoltat probele pentru la­­bo­rator, severineanca noas­­tră s-a deplasat la uşa doc­­torului T… Şi a aştep­tat… Şi a aş­teptat… Pre­ci­zăm că me­dicul respectiv era la ser­viciu, în timpul pro­gra­mului şi că în cabinet nu se afla niciun alt bolnav! După mai mult de 30 de minute de aştep­tare, s-a dezlegat şi misterul aşteptării: la doctor în ­ca­binet se afla o cu­nos­cută jur­nalistă din presa lo­cală, care…  realiza un inter­viu cu me­dicul respectiv!!! Că, după căderea comunis­mului, cultul personalităţii a de­venit un obicei comun, nu mai este niciun secret, dar să rişti vie­ţile oamenilor ca să ai po­sibilitatea să te vezi câteva minute pe ecranul televizo­ru­lui, mi se pare de-a dreptul abe­­rant, dacă nu cumva trea­ba dă de-a drep­tul în ires­ponsabilitate. Acum, stau şi mă întreb, da­că în locul unei te­leviziuni lo­­cale, me­dicului res­pectiv i-ar fi so­licitat un in­terviu o tele­vi­ziune naţio­na­lă, ca să nu scriu nu­mele vre­­unei reţele tv. de an­ver­gu­ră planetară, ce făcea dom­­nul care se ara­tă atât de gri­­juliu cu propria imagine re­­flectată în media? Îşi lua con­­cediu de studiu? Ple­ca din sistem? Probabil că nu, mai degrabă mai lăsa bie­ţii bol­­navi să tremure pe la uşa ca­­bine­tului, că ce pă­catele noas­tre, aş­tep­tând sau nu, până la urmă…, tot mu­rim… Aşa este, dom’ do­c­tor, nu-i supă­rare, mai bine aran­jaţi-vă freza, că v-a scă­pat o şu­viţă spre sprân­ceana dreap­­­tă şi nu dă bine în obiectiv…

Mi-a plăcut, de când mă ştiu, să ofer mărţişoare, acesta părându-mi cel mai potrivit moment de a mă apropia de fete, care altfel constituiau ţinte inaccesibile. Asta era în urmă cu ani, desigur, destul de mulţi. Acum, obiceiul oferirii mărţişoarelor a devenit unul desuet, tinerii de astăzi făcând acest lucru doar într-un soi de competiţie, mai mult sau mai puţin spectaculoasă.

Dincolo de toate astea, rămâne parfumul distinct al unei zile speciale, în care zâmbetele sunt mai calde, iar vârstele se amestecă în candoarea unui gest rămas proaspăt peste curgerea anilor… Poate din cauza asta, unii se simt obligaţi să vorbească despre iniţiative pe care, altfel, le-ar fi trecut sub tăcere… Europarla­men­tarul George Becali, fără şnur de mărţişor în piept, cu fruntea încruntată şi mâinile împreunate aşa cum i-au descifrat consili­erii săi că trebuie să le ţină pentru a fi convingător şi a opri fluxurile negative ema­nate de cei ce cască gura la el, a declarat că este inte­resat să treacă la PD-L sau PNL cu întregul lui par­tiduleţ! „3-4-5 procente, peste 1500 de consilieri, viceprimari şi primari, plus mandatul meu de europar­lamentar”, acesta este măr­ţişorul pe care Becali este pregătit să-l anine în pieptul unuia dintre cele două par­tide, la schimb cu un post de vicepreşedinte naţio­nal… O să spuneţi că schimbul este corect, dar cine are nevoie de un astfel de aliat, complet instabil din punct de vedere emo­ţional, care poate să schim­be fronturile ca pe cămăşi, dacă ceva nu-i mai convine? De ce vine propunerea asta chiar înainte de Congresul PNL? Păi, evident, ca să fie luată în considerare! Ei, asta ar mai lipsi săgeţii liberale, să fie purtată de o oaie, chiar acolo, pe sigla partidului… Să-l lăsăm pe domnul Becali să-şi behăie oferta chiar şi în zilele de Mărţişor, oricum eu nu cred că va fi luat în seamă. Să trecem la altfel de mărţişoare, mai vechi, este drept, dar care au efect şi astăzi şi vor avea încă ani mulţi de acum încolo. În ultimele momente ale man­datului de preşedinte al României, Ion Iliescu a semnat decretul de reînno­ire a unor certificate de eroi ai Revoluţiei, pe baza unor propuneri înaintate de ce­lebrul Cutean. Posesorii acestor certificate bene­ficiază de anumite scutiri de taxe şi impozite, terenuri, bani, împrumuturi prefe­renţiale, spaţii comerciale şi altele asemenea. Aşa se face că pe lista care însoţeşte respectivul decret, s-au strecurat şi doi cetăţeni născuţi în… 1996, la peste şase ani după Revoluţie!!! Cum a fost posibilă o ase­menea neghiobie? Foarte simplu, ea fie a fost mo­tivată de o „şpagă” care să catifeleze vocea bolşe­vicului „sărac şi cinstit”, fie este croită în beneficiul vreunor apropiaţi ale ace­luiaşi personaj… Mi-era, oricum, destul de scârbă când pomeneam de si­nistrul personaj, cu atât mai mult îmi este acum. Mai bine privesc adânc în apa limpede a unor ochi care-au râs când i-am oferit măr­ţişorul de anul acesta şi, să mă credeţi pe cuvânt, mă simt infinit mai bine…

Ea 23 de ani, el 52… Dacă am mai crede în poveşti, am putea să ne ghidăm după celebrul basm, conform căruia el şi-a găsit împlinirea în braţele iubitoarei june, care a simţit nevoia nu doar a unui iubit, ci şi a unui bărbat care să-i dăruiască căldura paternă de care avea nevoie… Scârbos! Nimeni, niciodată, n-a crezut în mariajul lui Iri şi al Monicăi, nimeni nu i-a suspectat de iubire, aşa cum pe ea nu a bănuit-o nimeni că ar fi exploatatoare a propriului creier… Mai degrabă consumatoare de şoferi tineri şi – evident – de fonduri ale familiei Columbeanu…

Prin ce se deosebeşte PSD-ul de astăzi de reşedinţa Colum­be­nilor de la Izvorani? Iată, din am­bele sedii, speriaţi de mariajul cu un moşuleţ decrepit (în cazul for­maţiunii politice mai sus amintite este vorba despre Ion Iliescu, du­pă cum-desigur-aţi ghicit), mai ti­ne­reii membri ai familiilor fug ca­re încotro văd cu ochii. Moni s-a plimbat prin toată lumea, pe ba­nii (încă) soţului cu tot felul de gi­golo de ocazie, în timp ce psd-iş­tii nemulţumiţi de faptul că şeful Ponta nu-i, de fapt, decât un fel de police al lui Iliescu, caută să se alăt­ure altor grupuri parlamen­tare… Deosebire, deci, între cele două cazuri, zero absolut! Sigur, sunt conştient de faptul că nici Micky Şpagă, nici Diaconescu nu au picioarele atât de lungi (şi de frumoase) ca ale lui Moni, dar aici vorbim de năravuri, nu de aptitudini pe piaţa cuceririlor facile. Invitată pe la emisiunile de noapte, Monica îşi apără, cu dis­perare, statutul de femeie mă­ritată, deşi, în sinea ei, nici ea nu mai crede în şansa sa. Probabil că în vreo doi ani va îmbătrâni cât altele în douăzeci, perspectivă care, sincer, mă întristează nes­pus! În fond, ce a reprezentat ea pentru milioanele de femei care i-au urmărit evoluţia? Un fel de reeditare a poveştii Cenuşăresei, cu fata săracă, dar frumoasă şi cu­min­te, care dă peste prinţul cel bo­gat. Nici în basm nu se face referire la vârsta prinţului, de ce s-ar face caz de asta în lumea reală? Fiind mult prea grăbiţi ca să mai ci­tim, povestea a fost, pur şi sim­plu, pusă în scenă… Numai că Cenuşăreasa noastră a vrut să poar­te pantofii de cleştar în loc de papuci de casă, fără să ţină sea­ma că au început să o strângă şi-în consecinţă – să calce strâmb! Toată tristeţea vine de acolo că so­ţul bătrân şi încornorat s-a prins şi în loc să-i ungă băşicile proas­pete cu vreo alifie, a scris cer­erea de divorţ, iar piesa de tea­tru care se voia de succes s-a transformat într-un fel de comedie populară, de bâlci! Care, acum, s-a sfârşit…

Cum altfel, decât cu zâmbetul pe buze poţi să petreci ziua adevăratei sărbători a Dragostei la români? „Dragobetele sărută fetele” şi cum le poţi săruta dacă nu zâmbind? Aţi văzut să se săvârşească lucrarea asta cu frunţile încruntate? Eu nu… Când posibilitatea de a purta mustaţă era doar un vis pentru noi, cei care eram băieţaşii de atunci, cei mai mari decât noi ne învăţau că în ziua respectivă, musai, trebuie să călcăm fetele pe picior, că aşa arătăm că suntem bărbaţi…

N-am fost sfios ni­cio­dată, numai că în ziua res­pectivă, acum vreo trei de­­cenii, dintr-un motiv pe care nu mi-l mai amintesc (şi nici nu încerc să o fac!) cam stăteam la coadă, pen­tru operaţiunea de căl­cat fetele pe picioare. No­rocul meu, pentru că ast­fel, Cornel, un coleg mai puţin prizărit decât ară­tam eu pe vremea aceea, s-a întâlnit cu palmele Ma­rilenei, o colegă supă­ra­tă că talpa îndrăzneaţă a pan­tofului celui de care vor­beam îi murdărise pan­tofii bine lustruiţi. Ei, bine, de-atunci, poate spe­riat de sunetul perechii de pal­me care, parcă, îmi ră­su­nă şi acum în urechi, am re­nunţat să mai calc vreo fată, mulţumindu-mă, mo­dest cum mă aflu, să le să­rut obrajii! Şi pot să măr­turisesc, mi se pare mult mai plăcut aşa… Stau şi mă întreb, deşi, mu­calit, conu’ Basile mă în­treabă că la ce îmi fo­lo­seşte?, câte popoare mai au norocul să aibă o săr­bă­toare a dragostei numai de ele celebrată!? Pentru că una este să celebrezi, în ca­drul unui calendar reli­gios global asumat, iar alta este să ţi se recunoască această sărbătoare ca fiind nu­mai a ta. Dragobetele anun­ţă triumful Primă­ve­rii, oftatul umerilor care scu­tură hainele grele, de iar­nă, căldura unui ano­timp totdeauna frumos şi spe­ranţa în cât mai multe cli­pe de uşurare şi bu­curie. De aia aştept senin să-mi pun zâmbetul pe bu­ze, în fiecare an şi să să­rut obrajii celor frumoase, pe care le ştiu şi la care alt­fel nu am decât puterea să gândesc… Poate că se vor schimba vremurile şi obi­ceiurile se vor schim­ba, poate că ceea ce ne bu­cură pe noi astăzi va ră­mâne doar în amintire sau în file îngălbenite de vre­me şi otrăvite de uitare, dar acum, cu sinceritate şi cre­dinţă, vă spun că sunt pe viaţă dăruit sărbătorii Dra­gobetelui, mai ales că toată ei nu trebuie plătită decât cu un zâmbet…

În ciuda celor votate de către români la referendumul din 22 noiembrie, pnl-iştii şi psd-iştii se opun modificărilor Constituţiei şi trecerii la un Parlament unicameral care să aibă un număr redus de parlamentari!

Ei, pe asta n-o mai cre­deam posibilă, dar se pare că în România se poate orice… Adi­că domnul Tăriceanu şi dom­nul Antonescu şi cine-o mai fi fost prin preajmă, care au ajuns în Parlament de pe poziţii, în mod normal perdante, s-au opus voinţei populare, demonstrând că în România s-a reuşit trecerea absolut extraordinară de la dictatura personală a lui Ceauşescu, la dictatura de grup sau de gaşcă!!! Acesta este jocul sau joaca de-a democraţia, manoperă imundă şi condamnabilă la care poporul român trebuie să se opună. Cu orice mijloace…Păi ce ne facem, oameni buni? Pentru ce ne-am dus la referendum, pen­tru ce ne-am exprimat – liber – opţiunea şi am manifestat, într-o pro­por­ţie de vreo 80% dintre cei care ne-am exercitat dreptul democratic de a vota, dorinţa de a se schimba sistemul par­la­­men­tar? Ca să spună Tă­riceanu veto? Nu mi se pare nici corect, nici firesc, dar ce zic eu că nu mi se pare corect, când, judecând drept, asistăm la o clară mârlănie!? Acesta să fie dreptul me­sianic în politica românească al domnului Tăriceanu? Noi chiar nu mai avem de-a face cu politicieni de bun-simţ proveniţi din cele două areale politice: cel social-democrat şi – mai ales – cel liberal? Uite că domnul Crin Antonescu a declarat că are un scop clar, acela de a distruge PD-L-ul, în timp ce domnul Ponta nu-şi doreşte nimic mai mult pe lume decât să-i administreze o corecţie manuală pre­mie­rului Emil Boc!!! Înalte ide­aluri, n-am ce zice… Des­pre programe reale de însă­nă­to­şire a climatului eco­nomic, dar şi politic, despre refor­ma­rea sistemului par­la­men­tar, despre lupta anti co­rup­ţie, nici pâs dinspre cele două tabere, în schimb pu­neri de-a douălea împotriva voinţei populare, cât încape. Aşa da, băi băieţi, cu ceva tot trebuia să ieşiţi şi voi în faţă, ca să vă ţină minte naţia, să se le­cuiască şi să nu vă mai vo­teze în veci! Sigur că res­pectivii se gândesc la faptul că mai sunt doar vreo doi ani­şori şi iar trebuie să-şi pu­nă pieile în joc, într-o nouă confruntare electorală şi atunci să te ţii! Nu-i aşa că ar fi mai con­ve­nabil ca Parla­mentul să ră­mână aşa, mare şi primitor pen­tru toţi, cât mai încă­pă­tor, ca o anvelopă de bi­ci­cle­tă, pe care n-o mai fo­lo­seşti, dar o ţii, umflată, pe pe­retele vul­canizării, ca să vadă even­tualii clienţi cu ce te ocupi? Cine mai stă să nu­mere pe­ticele? Nimeni, aşa cum ni­meni nu pare să bage de sea­mă faptul că Miron Mi­­trea vrea să devină pre­şe­dintele Sena­tului! Cum? În locul cui? În locul Piţigoiului, evi­dent… Se va întâmpla cu­rând mo­di­ficarea asta? Per­so­nal, ţinând cont de fap­tul că grupul parlamentar PSD nu­mără mai puţini par­la­mentari decât acum o săp­tămână, deci sus­ţi­nerea fără emoţii a unui viitor posibil can­­­didat, este – practic – impo­si­­­­bilă, eu cred că nu… Dar, mai ştii?

Este clar pentru toată lumea – şi cu atât mai mult pentru Victor Ponta – că ginerele lui Ilie Sârbu a ajuns lider al PSD-ului printr-un favorabil concurs de împrejurări. Soluţiile cu permanent uzaţii Adrian Năstase sau Miron Mitrea implicau un extraordinar de mare grad de risc, întrucât nimeni nu putea garanta că cei doi vor reuşi nu să-l bată pe Mircea Geoană, cât mai ales să destrame urzelile lui Marian Vanghelie, aşa că s-a apelat la Victor Ponta, fostul procuror cu socru şef de filială şi relaţii cât cuprinde, precum şi posesor de figură de copil căruia i s-a luat prăjitura din faţă… Cât de tare va reuşi el, însă, să se impună…, vom mai vedea!

Aşadar, după un scenariu scris şi explicat de bătrânul sforar bolşevic care continuă să rămână, chiar şi la 80 de ani, Ion Iliescu, Mitrea şi Năstase s-au dat la o parte pe rând, croindu-i pârtie soţului Dacianei. Radu Mazăre a procedat şi el în acelaşi fel, pentru că oricât de simpatic ar fi şi orice rezultate ar avea, niciunui elefant din vechiul parc politic comunist nu i-ar conveni, la o adică, să răspundă la comenzile unuia care-şi amarează iahtul direct la pontonul amenajat în sufragerie, dansează samba şi sirtaky, sparge farfurii, se îmbracă fistichiu şi mai sare şi cu paraşuta!!! Ce Dum­ne­zeu, oamenii ăştia bătrâni nu sunt obişnuiţi să se afişeze chiar aşa, cu pa­­raşutele… Unde mai pui că, sfi­dând permanenta luptă de clasă, Ma­zăre a mai ieşit şi pe scenă, îm­preună cu odrasla, costumaţi în uni­­forme naziste, care… ori­şicât… Pe urmă, ce obicei mai e şi acesta, ca într-un partid al celor mulţi, săraci şi cinstiţi, tu să te lau­zi cu averea personală? Aşadar, Pon­ta a fost soluţia perfectă, iar el, îmbătat de perspectiva de a se uita la Geoană, Hrebenciuc şi Van­ghelie de sus, de la prezidiu, de aco­­­lo de unde zisese Vanghelie că-i… dă, a acceptat pe loc. Acum, în zilele următoare, vom vedea dacă Ponta va fi un ade­vărat lider sau doar expresia răz­bunării triun­ghiului Iliescu-Năs­tase-Mitrea; pen­tru că în acest din urmă caz vor urma clipe grele pen­tru cei care i-au fost fideli lui Mir­cea Geoa­nă. Personal, nu m-am aştep­tat ca Vanghelie să fie aşa de uşor de demolat cu doar două întrebări ale lui Florentin Pandele, aşa cum nu m-am aşteptat nici ca majoritatea delegaţilor aleşi pe sprânceană să înlocuiască reper­to­riul de ovaţii pentru primarul-pi­tic cu cel de huiduieli expediat pe aceea­şi adresă. Premise pentru de­capitarea fantelui de Ferentari care a luat în băşcălie oferta ma­tri­­­monială a colegilor care vor func­­ţii în partid, ar fi, condiţiile sunt în­deplinite, mai rămâne să ve­­dem când se va întâmpla acest lu­cru. Unul câte unul, parla­men­tarii PSD din vechea gardă au cam început s-o tulească, speriaţi că reformarea par­tidului i-ar de­masca ca pe nişte po­litruci ieşiţi com­plet din formă, aşa că s-au dus să îngroaşe rân­durile grupului de independenţi. Acolo, măcar, este nevoie de ei! Mi-aş dori mult ca în zilele ur­mă­toare, ca un favor pe care îl da­torează lui Miron Mi­trea, Ponta să anunţe că are o altă propunere pen­tru funcţia de pre­şedinte al Se­na­tului! Abia atunci se va vedea da­că PSD-ul are un lider sau… mai mulţi…

Am afirmat, chiar de mai multe ori, că Mircea Geoană nu poate pierde alegerile pentru funcţia de preşedinte al PSD. Recunosc asta, deşi am stat toată seara de sâmbătă cu sufletul la gură că doar-doar se va întâmpla minunea… Şi s-a întâmplat, demonstrându-se încă o dată faptul că Geoană este un „looser” veritabil şi se şi află sub blestemul cifrei 7. Alegerile prezidenţiale le-a pierdut la o diferenţă de şaptezeci şi ceva de mii de voturi, pe cele de sâmbătă, la o diferenţă de 75 de voturi!!! Marian Vanghelie s-a dovedit o piază rea nu doar pentru Geoană, ci şi pentru Adrian Duicu, liderul Filialei PSD Mehedinţi, cel care a mers „necondiţionat” pe mâna celor care au pierdut…

Delegaţia psd-iştilor me­­­hedinţeni se întoarce ca o oaste învinsă, cu flamurile târâite prin noroi, iar în loc de marşuri triumfale, paşii le freamătă în cadenţa ma­nelelor miorlăite de colegul lor de partid, Adrian Co­pilul Minune, prietenul lui Marian Vanghelie. Nu l-am apreciat niciodată pe Victor Pon­ta, dar victoria lui de acum mă bucură nespus, măcar pentru faptul că asta poate să însemne că politica românească are şansa să scape de primarul de Fe­rentari! De fapt el, Marian Vanghelie, i-a agăţat piatra de gât lui Mircea Geoană şi asta s-a văzut chiar din debutul Congresului, care deşi s-a desfăşurat în locaţia aleasă de el, cu număr de delegaţi stabilit de el, nu i-a adus niciun avantaj, ba dimpotrivă. Disputa sa cu Florentin Pandele nici nu a existat, practic, tentativa sa de a riposta la acuzele pri­marului de Voluntari fiind stopată de huiduielile sălii! Acesta a fost primul semnal al apropierii sfârşitului. Apoi a venit discursul ecla­tant al lui Ion Iliescu (bă­trânul bolşevic a aşteptat cin­ci ani, cu răbdare şi în­credere, ca să-i plătească po­li­ţele „prostănacului”) şi cel lămuritor al lui Miron Mi­trea, susţinut de vechiul său prie­ten şi partener de afa­ceri, Radu Mazăre. Şansele deveniseră egale, deja, dar balanţa s-a înclinat abia după ce Cristian Diaco­nescu şi-a anunţat susţine­rea pentru Geoană. De ce? Pen­tru că nu s-a vă­zut ni­căieri în lume ca aso­cierea din­tre doi perdanţi să ducă la victorie! Degeaba au dat târcoale vrăjitoarele ţi­gănci pa­vilionului de la ROM­EXPO, n-au avut ce să facă… Iliescu, Năstase şi Mitrea s-au dovedit mult mai puternici decât des­cântecele acestora, iar Liviu Dragnea, eternul trădător, ne-a mai demonstrat o dată că ştie, ca nimeni altul, să schimbe taberele la timp. Repet, singurul lucru care mă bucură, în urma acestui congres, este că specimene ca Marian Vanghelie şi Viorel Hrebenciuc este posibil să dispară din prim-pla­nul vieţii politice ro­mâneşti. Asta dacă, bi­neînţeles, Ponta va avea cu­rajul să taie în carne vie şi nu va tăia… carne-n vie! Din ca­uza asta îl preferam câş­tigător pe Miron Mitrea, deşi pentru el misiunea câştigării acestor alegeri ar fi fost infinit mai grea… De-acum, probabil că mulţi ani, psd-iştii vor înlocui celebra formulă „cântecul lebedei” cu cea care s-a născut din propriile lor umilinţe: „cân­tecul piţigoiului”! Lăsând gluma la o parte, deasupra PSD Mehedinţi se anunţă o acumulare de nori negri şi mulţi trepăduşi de pe aici caută deja câte o umbrelă. Rămâne să vedem ce cu­loare vor alege…

Aş fi putut, la fel de bine, ca în locul titlului de mai sus să fi scris ceva inteligent despre revenirea la normalitate, dar despre ce revenire ar putea fi vorba, când noi, românii, n-am trăit – niciodată – o asemenea stare? Mai mult decât atât, nu ştiu dacă ceea ce voi scrie va fi şi în asentimentul celorlalţi semnatari din paginile cotidianului de faţă, aşa că este firesc să rămân la umilele mele păreri personale…

De câteva zile face valuri întâmplarea din satul mureşan, cu doamna profesor de etnie ţigă­nească care l-a pălmuit pe po­li­ţist, iar acesta, la rândul lui, a ri­pos­tat! Am auzit chiar idiotul ar­gu­ment că doamna profesor nu tre­buia pălmuită, pentru că era femeie!!! În primul rând că agre­­sorii, niciunde în lume, nu se împart în bărbaţi, femei şi copii! Apoi, în ţările ci­vilizate, acolo unde dom­nesc Le­gea şi Ordinea, când un poliţist este solicitat să in­tervină îm­po­triva unui in­fractor sau a unui agre­sor, o face cu  „fermitate şi de­terminare, fo­­losind forţa fizică şi echi­pa­men­tul de luptă din do­tare”, ast­fel încât ceilalţi cetăţeni să nu sufere. În America, farul de­mo­craţiei mondiale, o simplă ridi­care a tonului în faţa unui p­o­li­ţist te poate face să iei contact cu pavajul, cu braţele răsucite la spa­te şi ceva bastoane pe post de bi­gudiuri… Iar agresarea unui po­liţist, ce să mai vorbim, îţi poa­te creşte masa corporală cu cel pu­ţin un glonţ de calibru ma­re, din dotarea forţelor poli­ţie­neş­ti… Doar la percheziţiile cor­­po­ra­le se ţine cont de sexul ce­­lui ca­re a provocat tulburări, alt­­fel su­biecţii sunt trataţi ab­so­lut egal! În felul discriminator şi cretinoid în care sunt inter­pre­ta­te lucrurile la noi, n-ar fi ex­clus, ca prin în­cu­rajare me­dia­tică, să asis­tăm la un pro­pagarea unui gest „aflat în trend”, prin care doam­nele, ca să se distreze, iau la pal­me, pretex­tând diverse mo­tive, poliţiştii în uni­forme afla­ţi pe stra­dă! Nu-i aşa că ar fi ex­citant? Să lăsăm, în­să, astea, mai ales că ştiu că o să-mi re­pro­şaţi că mie îmi arde de con­­flictul dintre doam­na pro­fe­sor şi poli­ţist, în timp ce la Ro­mexpo se ascut să­biile pentru sân­­ge­roa­sa con­frun­tare de la Con­­gresul PSD. Ok, iată un pro­nostic care nu-i altceva de­cât tot o părere per­­sonală: Mir­cea Geoa­nă va câş­tiga lejer, iar Adrian Duicu va fi unul dintre noii vicepreşedinţi ai partidului! Da­că subiectul aces­ta ar fi avut vreo cotă la ca­se­le de pariuri, m-aş fi în­cumetat să joc leafa pe o lună, dar aşa…, pre­simt că am tre­cut pe lângă una dintre puţinele po­si­bilităţi de a deveni un om bogat!!!

Când îi vezi faţa de tocilar chemat să răspundă mereu, la tablă, când se anunţă vreo inspecţie, păstrând şi ceva din alura unui licean răsplătit de bunica cu câte-o gogoaşă umplută cu gem după fiecare notă de zece, n-ai zice că Victor Ponta are apucături belicoase. Şi cu toate acestea, declaraţia sa din urmă cu doar două zile, rostită în faţa psd-iştilor argeşeni, cum că ar fi vrut să-l bată pe premierul Boc, dar nu a fost lăsat de Dan Nica, este de natură, veţi recunoaşte, să ne lase cu gurile căscate…

Ba mai mult decât atât, cel care fusese poreclit „Mi­cul Titulescu” a dat asi­gurări că va căuta un nou prilej ca să-l inter­pe­leze ma­nual pe premier, ast­fel în­cât să nu-şi tră­iască, până la capăt, frus­trările… Ei, aces­ta da, com­portament de mare po­litician, nimic de zis! Du­pă anii de sluj pe ca­re i-a făcut pe la uşile şe­filor lui, de multe ori trans­for­mat în covoraşul pe care te ştergi pe picioare, Pon­ta are, în sfârşit, prilejul să can­dideze pentru o func­­ţie extrem de im­por­tantă. Ce mai contează că pen­tru a-i face loc s-a dat la o parte chiar mentorul său, Adrian Năstase, iar cel cu care se va lupta pentru funcţia supremă în partid nu este altul decât Mircea Geoană, cel al cărui pur­tător de cuvânt a fost re­cent, chiar în campania pen­tru prezidenţiale? Că va pier­de această bătălie, că nu-i va putea plăti lui Ma­rian Vanghelie şme­che­ria de Ferentari cum că va sta la prezidiu „şi-i va da…”, este cu totul şi cu to­tul alt­ceva, important es­te doar faptul că de data asta presa nu-l va mai abor­da ca pe lo­cotenentul vreunui lider, ci chiar ca lider veritabil! Asta-i, de fapt, „pohta ce-a pohtit” Vic­tor Ponta. Să-i fie de bine, pentru mine ni­ci n-a con­tat şi am certa con­­vin­gere că nici nu va conta acest politician care a tre­buit să se căsătorească cu fiica unui alt lider ca să rămână în prima linie a par­tidului său… Mult mai in­­teresantă mi se pare acţ­i­unea lui Ion Iliescu, fon­datorul PSD, de a părăsi orice funcţie, fie ea ono­rifică sau executivă, din par­­­tid. În mod clar, tătu­cul Ili­ci a reuşit să răstoar­ne ba­lanţa emoţională din rân­­dul social-demo­cra­ţilor, dar cred că mai de­gra­bă în fa­­voarea unui li­der incon­tes­­tabil, ca Mi­ron Mitrea, de­cât în fa­voa­rea „Micului Ti­tu­les­cu”, care între timp a cam înaintat în vârstă… De va fi aşa sau nu, vom mai vedea!

Personal, nu credeam că va veni atât de curând momentul în care Adrian Năstase (unul dintre cei mai abili politicieni români) se va transforma din „Bombonel” în „Iepuraş”… Că a ales să schimbe damful de zaharicale cu imaginea ingenuă a patrupedului îndrăgit, dar cam fraier, este o chestiune de ordin pur personal, numai că, de fapt, altceva se ascunde în spatele acestei transformări. Ce anume? Vom încerca să desluşim imediat…

Este clar, înainte de toa­te, că Adrian Năstase nu a fost, NICIODATĂ, simpa­ti­zat de toată suflarea PSD-istă! Aaa, că i s-a ştiut de fri­că, că a ţinut partidul în mână, este cu totul şi cu totul altă discuţie, dar mult prea mulţi au fost ne­mul­ţumiţi de faptul că toate gu­rile de scurgere ale con­ductelor de acumulare a fon­durilor pentru partid mer­geau direct în buzu­na­rele şefului partidului. De altfel, este binecunoscut epi­sodul în care soţia fos­tului preşedinte PSD, doam­na Dana Năstase, a de­clarat, într-un cerc de apro­piaţi, aici, în Mehe­din­ţi, că nu vrea ca până la în­cheierea mandatului de pre­mier al soţului său, să acu­muleze mai puţin de două milioane de dolari ame­ricani în cont – bani lichizi – baş­ca celelalte (multe pro­prietăţi şi bunuri)!!! Fru­moa­să ambiţie, ce să mai zi­cem… Acum, datorită fap­tului că a simţit că bătălia pen­tru un nou mandat de pre­­şedinte al partidului este pier­dută chiar din start, Adrian Năstase a ales să iasă din competiţie, sesi­zând că ar fi fost eşecul fi­nal, la vârsta sa „come-back”-urile fiind mai mult de domeniul fanteziei. În con­secinţă, pentru a în­cerca să creeze şi impresia că poate, încă, dirija anu­mite acţiuni de anvergură în par­tid, l-a propulsat pe dis­cipolul său, Victor Pon­ta, ca principal contracan­di­dat al lui Geoană, spe­rând într-o coalizare de ul­tim mo­ment a tuturor con­­tes­tatarilor lui Geoană, sub stea­gul de luptă des­făşurat de guralivul par­la­mentar de Gorj. Sigur că Năs­tase mizează şi pe nu­me­roasele le­gături, unele chiar de ru­denie, pe care Ponta le are în partid, dar şi pe faptul că tot în fa­voarea fostului pro­curor ar putea veni şi o even­tua­lă renunţare la can­didatură a lui Miron Mitrea. Mai ră­mâne acum ca şi fostul lider al CNSLR-Fră­ţia să fie de acord cu mu­tarea pe care a regizat-o tandemul Năstase-Ponta, pri­mul din postura de iepu­re care i-a deschis drumul spre vic­torie outsiderului Pon­ta. Asta dacă, evident, pie­dica pusă de Vanghelie nu-i va face pe toţi cei trei pro­tagonişti despre care am vor­bit să vină de-a ber­beleacul, direct în nas!

Cu toate că ai momente când îţi vine să-i plângi de milă (mai ales când dă drumul glasului ăluia, de plângăcios) Marian Vanghelie chiar este o forţă în PSD! A făcut ce a făcut „piticul atomic de Ferentari” şi a aranjat lucrurile aşa cum i-au convenit lui: Congresul PSD va avea loc la ROMEXPO, acolo unde-şi organiza celebrele Vanghelioane şi cam o treime din delegaţi vor fi oamenii lui… Pentru că este mult mai abil decât l-au crezut unii, nici susţinerea pentru Mircea Geoană nu este bătută în cuie, Vanghelie negociind o posibilă „întoarcere de macaz”, chiar acum, când nu mai sunt decât câteva zeci de ore până la începerea Congresului…

În fond, cine ar putea să-l acu­ze? Hrebenciuc, cel care a schimbat taberele şi liderii ca pe ciorapi? Mitrea, care a venit în partid călare pe camioanele CNSLR-Frăţia, după ce-i fă­cuse praf cariera sindicală chiar lui Victor Ciorbea? Cris­tian Diaconescu, omul liniştit care n-a candidat, cu succes, ni­ciodată? Sau Adrian Năstase, zis şi „Bombonel”, care s-a îm­buibat pe vremea cât a fost li­der de partid, mai dihai decât fa­­milia regală a Marii Britanii într-o jumătate de mileniu de dom­nie? Despre Geoană-Piţi­goi sau „ultimul, cu voia dum­nea­voastră, pe listă, Ion Ilies­cu”, nici nu mai vreau să amin­tesc, fiind, totuşi, început de săp­tămână şi refuzând să mă gân­desc la lucruri scârboase… Aşadar, aproape pe nebăgate de seamă, Marian Vanghelie a ajuns cel mai important lider al PSD-ului actual, dându-le cu tifla fondatorilor partidului, dar şi celor care au ghidonat co­losul politic de stânga către cul­mile gloriei cu doar câţiva ani în urmă. Conştient că nu poate îndeplini rolul de „Lider Ma­ximo”, Vanghelie s-ar mul­ţumi şi cu funcţia de păpuşar-şef, funcţie ce i-ar permite ca, din umbră, să împartă funcţii şi favoruri, dar şi să sanc­ţio­ne­ze după bunul plac! Credeţi că ar avea vreo emoţie să-l ex­cludă, de exemplu, pe Miron Mi­trea sau pe Mădălin Voicu? Aşşş, de unde!!! Ba chiar, dacă lucrul acesta i-ar sta în putere, fiţi con­vinşi că un rânjet de sa­tisfacţie i-ar acoperi toată faţa. Din păcate pentru PSD, însă, cei citaţi mai sus mai degrabă şi-ar da ei demisia decât să ajun­gă la mâna lui Vanghelie, aşa că să nu vă fie de mirare dacă, ime­diat după Congres, foar­te multe dintre figurile psd-iste de prim-plan ale ulti­milor zece ani, se vor reîntâlni într-o nouă for­ma­ţiune po­litică… Abia atunci va fi satis­făcut Vanghelie, pen­tru că dacă nu i se pot re­cunoaşte merite reale în fon­darea şi creşterea PSD-ului, mă­car poate să i se recunoască ro­lul de DE­MO­LATOR al acestuia!

Comisarul de poliţie din Brigada Antidrog, care a fost arestat joi, îşi rotunjea veniturile cu 600 de euro/lunar, anunţând clanurile mafiote când vor avea loc raziile făcute de colegii săi! Vă daţi seama cât de ieftin se poate cumpăra un om al legii?

Astea sunt năravuri le­van­tine, care vor dispărea ex­trem de greu, mai ales că per­petuarea lor vine de sus în jos… Comisarul folosea for­mule codificate de genul „Ies tramvaiele din de­pou”…, de parcă s-ar fi dis­trat, de parcă totul nu era decât o păcăleală, o farsă ju­cată celorlalţi oameni în uni­formă care nu fuseseră la fel de abili ca el… Nu că aş fi îngrijorat, dar stau şi mă gândesc cum se va simţi în celulă, alături de borfaşii de rând? Asta dacă, evi­dent, nu se va găsi o portiţă de scăpare şi pentru el, aşa cum se găsesc atâtea, aici, la Por­ţile Levantului…
Este timpul ca în Poliţie, dar şi în Justiţie, să apară oa­meni noi, nenărăviţi, pen­tru că altfel, chiar dacă si­tuaţia economică se va ame­liora, vom asista, în cu­rând, la falimentul moral al naţiei. Nu spun vorbe mari, am avut mereu oroare de formulările bombastice, dar acesta este crudul adevăr. Cum spuneam, răul vine de sus în jos, iar exemplul cel mai evident îl avem chiar aici, pe plaiurile mioritice, unde orice confruntare se ter­mină cu un cap plecat, ni­ciodată căzut în ţărână, de­finitiv. Aşa se face că ajuns, vremelnic, în fruntea bu­catelor, Piţigoiul naţio­nal, pe numele lui de scenă Mircea Geoană, şi-a plantat cum­natul, Ionuţ Costea, în func­ţia de director al Exim­Bank, instituţie ban­cară cu capital, evident, de stat, de unde încasează un sa­lariu echivalent cu vreo 50 de pensii! Vorbesc de cele nor­male, nu de cele ne­simţite, desigur… Presa ur­lă, po­liticienii şi analiştii po­litici fac spume la gură, mai lip­sesc doar manifestările de stradă, dar cumnatul lui Mircea Geoană rămâne im­pasibil! Ce contează că sunt mame care-şi abandonează copiii pentru că nu au ce să le dea să mănânce, ce con­tea­ză că sunt oameni în pu­terea vârstei care se sinucid pentru că şi-au pierdut lo­curile de muncă şi nu mai pot asigura traiul zilnic al fa­miliilor, că nu mai pot plă­ti ratele bancare, domnul Costea este preocupat doar să meargă la casierie, să verifice dacă i-a fost virat sa­lariul pe card… Ce mai con­tează că banii vin de la amă­râtele care-şi aban­do­nează copiii, de la dispe­raţii care şi-au pus ştrean­gu­rile de gât după ce şi-au plă­tit ultima contribuţie la bu­getul de stat, cardurile şi bancnotele de plastic nu au miros, iar asta este singura religie căreia i se închină dom­­nul Costea. Aici, la ca­pătul Levantului, banul a mu­tilat multe caractere, iar cum­natul lui Mircea Geoa­nă şi comisarul de poliţie vândut sunt doar două exemple. Din păcate, deloc singulare!

Când credeam că am scăpat şi mai aşteptam încordaţi doar perioada babelor, iarna s-a mai învârtoşat odată peste noi, grămădind munţi de zăpadă peste oraş. S-au luptat oamenii cu ei şi i-au biruit şi de data asta, nu fără eforturi, fără sudalme scăpate printre dinţi şi fără maşini buşite pe străzile oricum înguste, dar şi mai îngustate de maşinile parcate haotic sau „la mişto” chiar pe mijlocul drumului, cu semnalizările de avarie pornite! C-aşa-i la noi… Pe lângă toate neajunsurile astea, am avut parte să văd – şi să mă crucesc! – biciclişti pedalând prin nămeţi şi zloată, cei mai mulţi trecuţi bine de pragul celor şaizeci de ani, cu înjurătura strepezită aşezată direct între buzele subţiate de efort şi încordare…

În mod clar, nici copiii nu se mai bucură de această (sper) ultimă răbufnire a iernii. Parcă nu mai au farmec nici bătăile cu bul­­gări de zăpadă, hainele groa­se par tot mai grele şi mai inco­mode, iar căzăturile celor care nu pă­şesc atent nu mai stârnesc râ­sul nimănui! Ajunge, că ne-am să­­­turat! Autorităţile fac şi ele ce pot, numai că bătălia asta îm­po­tri­va urgiilor naturale este grea şi – mai ales – de uzură. Sigur că re­marcăm tenacitatea edililor, efor­­turile şi zbaterile lor, dar când fe­reş­ti o bordură sau un pie­ton mult prea grăbit şi com­plet ne­pă­sător faţă de propria inte­gritate fizică, precis dai cu roata într-o groapă care te face să-ţi amin­teşti mul­te din zicerile stră­bune. C-aşa-i pe vreme rea, mai zici câte una şi de mamă şi de tată şi de par­tea adorată… Cert este că mâi­­ne este marea sărbătoare a plă­­cintelor şi se simte o bucurie în aer, ceva de speriat, zău aşa! De luni, intrăm în marele Post al În­­vierii Domnului, ceea ce în­sea­m­nă că, orice s-ar întâmpla, sfâr­şi­tul se­zo­nului rece se apro­pie. Mai tre­buie să trecem peste pe­rioa­da asta, a babelor, şi pe ur­mă… mai vedem noi. Sigur, ca să ne ţină „calzi”, mai muncesc şi po­liticienii, Congresul PSD şi cel al PNL fiind evenimente demne dacă nu de privit, măcar de co­men­tat. Personal, nu cred în sur­prize, dar cine ştie!? Până una-alta, să încercăm să ne mai încăl­zim şi de mai proaspăta sărbă­toa­­re a Sfântului Valentin, dar şi de Dragobete, dacă avem cu… cine, dacă nu…, nu! Gândul aces­ta, sin­­cer, pe mine mă scoa­te de sub ză­­pada asta cenuşie şi-mi dă o stare de bine…