Toamnă cu accente acute şi când spun asta nu mă refer doar la vreme… Că astăzi este cald de-ţi vine să mergi la plajă, iar mâine (dacă nu chiar în timpul aceleiaşi zile) cauţi prin dulapuri haine mai groase, este un lucru obişnuit pentru anotimpul acesta. Nu astea mă îngrijorează mine, ci felul în care trăiesc oamenii, starea lor de dezamăgire, de disperare care pare aproape generală. Am văzut, în piaţă, o fostă profesoară, ajunsă dincolo de pragul celui de-al şaptelea deceniu de viaţă, cu figură băieţoasă şi ochi încă viu interesaţi de ceea ce se întâmplă în jur. O dată pe săptămână, deci nu prea des, ca să nu bată la ochi, doamna profesoară ajunsă pensionară cu pensia ciuntită de Guvern, dă o raită prin piaţă. Veţi zice că aşa face orice om normal, responsabil, care are grija propriului frigider şi îşi alege, cu chibzuinţă, ziua în care să-şi facă cumpărăturile. Ei bine, nu-i deloc aşa! Distinsa doamnă profesoară a dibuit că printre precupeţi se află şi vreo 5-6 foşti elevi de-ai domniei sale, oameni simpli, lucrători de pământ şi vânători de vise venite dinspre Bucureşti. Se bucură întotdeauna când îşi văd fostul dascăl care, după îndelungi insistenţe, scoate din geantă o sacoşă subţire, din material impermeabil, în care înghesuie câteva roşii, două-trei vinete, câţiva cartofi şi cel puţin o varză pe lângă alte mărunţişuri, cum ar fi morcovi, verdeaţă sau păstârnac… Veţi zice că doamna nu-i decât profitorul unei nostalgii manifeste, însă nu-i deloc aşa. Aproape că pot să pun pariu că de n-ar fi vremurile astea grele, în care oameni care au muncit se văd umiliţi şi nevoiţi să caute mijloace de supravieţuire, doamna profesoară ar fi bucuroasă să plătească întreit ceea ce primeşte, dar aşa… Să vă spun că este trist să vezi oameni demni ajunşi în situaţia asta? O ştiţi şi voi la fel de bine ca mine, la fel ca doamna profesoară, la fel ca generoşii precupeţi…

Am văzut zilele acestea lucruri pe care speram să nu le mai văd niciodată! Bătrâni otrăviţi de curgerea vremii, “dezmierdaţi” de “binefacerile” mai multor epoci la fel de criminale, au ieşit să ridice pumnii lor neputincioşi împotriva unor măsuri de austeritate pe care ni le impun cei sătui. Strigătele lor firave au căpătat putere din izvorul curat al lacrimilor lor de bunici care ar fi avut nevoie de linişte, nu de manifestări de stradă în care să fie actori principali. Când într-o ţară, fie ea şi balcanică, în linia întâi a protestelor sociale stau bătrânii sau copiii, înseamnă că timpul fie a curs degeaba, fie totul s-a făcut în bătaie de joc! Cum să tai a şasea partea din nişte pensii şi aşa amărâte, cum să rupi un sfert din salarii de mizerie, mai mici decât preţul unor pantofi de toată mâna pe care îi poartă aleşii neamului? Nu îndrăznesc să pomenesc de accesoriile purtate de îmbuibaţi, care poartă etichetele marilor case de modă, pentru că mulţi dintre cititorii mei nici nu ar putea citi sumele respective… Nu am curajul să trec la evaluarea autoturismelor cu care se deplasează în teitoriu aceşti şmecheri care se cred coborâţi cu hârzobul din cer. Până la urmă nu comparaţiile sunt sfâşietoare, ci mai ales cinismul cu care cei care au taie din raţia celor care au extreme de puţin!!! Mulţi dintre aceşti inediţi protestari sunt la capătul puterilor dar şi al vieţii şi vor sfârşi aşa cum au trăit: chinuiţi, batjocoriţi, umiliţi de nişte potentaţi care într-o lume normală s-ar regăsi, cel mult, printre caizii lumii interlope, nicidecum în forurile legiuitoare… Ascult cuvintele înmănuncheate în explicaţii savante, slobozite pe gurile gata să sloboadă râgâilei de prea plinul bunătăţilor vieţii, iar vorbele trec pe lângă mine, alunecă ca mierea mincinoasă a închipuirilor, pentru că nimic, dar absolute nimic nu poate justifica pătimirea deliberată a milioane semeni! Până când vom tot răbda să ascultăm aceleaşi argumente puerile? Până când vom fi blânzi şi răbdători? Până când?

Şi nădejdea asta mi-a dat puteri pe care nu le cunoşteam… Mai multe zeci de ani mi-am dus zilele într-un templu al unei religii noi, ras în cap şi pe faţă, prefăcându-mă că meditez, că încerc să păstrez cu mintea mea Marile Taine. În fapt, multe dintre cele ce se conturau ca mari mistere pentru oamenii ce veneau să depună ofrande la Templu, erau lucruri simple pentru mine, numai că nu le puteam împărtăşi; înţelegerea lor i-ar fi înnebunit pe bieţii oameni… Ei se minunau, încă, de poveştile naive despre naşterea unor zei şi-i ascultau cu gurile căscate pe cei ce ştiau să citească, povestindu-le vieţile şi faptele acelor zeităţi. Am aşteptat acolo ca zilele şi nopţile să se scurgă, înarmându-mă cu răbdare, ceea ce a dat figurii mele ostenite un aer de meditaţie profundă. Asta i-a păcălit pe oameni, cei mai dezamăgiţi de propriul lor destin venind să se roage alături de mine, crezând că am puterea, că am găsit calea prin care rugăciunile să ajungă la urechea şi înţelegerea Celui Ce A Făcut şi Timpul şi Soarta şi poate Să Judece vorbele şi faptele şi gândurile fiecăruia dintre noi. Nu i-am respins pe niciunul dintre aceşti deznădăjduiţi, mai ales că am crezut că pot să preiau şi eu din puritatea şi ardoarea rugăciunilor lor, că pot să mai simt şi eu patima ultimei credinţe… Aşteptam, însă, încordat şi nerăbdător, ultima întâlnire cu Magul Nebun, pentru că speram să vină pentru ultima oară, să-mi dea dezlegarea şi să pot pleca pentru totdeauna din lumea oamenilor vii. Ştiam că mă va întreba din nou despre numele Ei, eram hotărât să i-l spun, să termin şi să plec, pentru că o oboseală nesfârşită îmi cotropise şi trupul şi sufletul. Anii se scurgeau încet, carnea mi se împuţinase pe trup şi rar gustam din boabele de orez aşezate în boluri ritualice, ce ni se aduceau ca ofrande. Pelerinii îmi aşezau ghirlande de flori în jurul gâtului, dar puţini au observat că florile proaspete, incredibil de frumoase şi de viu colorate, se ofileau atunci când atingeau pielea pământie a grumajilor mei. Din hăţişurile care înconjurau Templul, ieşise într-o după amiază o tigroaică însoţită de doi pui abia înţărcaţi. Probabil că foamea o scosese din hăţişuri, fiind atrasă de mirosurile excitante ale cărnurilor trupurilor pelerinilor. S-a repezit asupra unei femei ce strângea un copil mic la piept, labele uriaşe au ucis mamă şi fiu, iar colţii puternici s-au înfipt în gâtul delicat al tinerei femei. Vânătorii Templului au săgetat-o, alarmaţi de ţipetele pelerinilor şi erau pe cale să ucidă şi cei doi pui, când m-am ridicat de la locul meu şi i-am oprit cu un strigăt pe care nici nu mi l-am recunoscut. Cei doi pui mi-au fost aduşi, iar de atunci au stat mereu lângă mine, ca nişte statui vii. În curând au încetat să se mai zbenguiască, trupurile le-au crescut şi statura lor impunătoare băga groaza în oameni. N-au făcut, însă rău nimănui, iar pelerinii treceau pe lângă ei ca pe lângă nişte pisici uriaşe, complet inofensive, iar lucrul acesta făcu să sporească faima Templului şi a mea. Doar în câte-o noapte cu lună plină, eu Rătăcitorul care-mi găsisem liniştea aici, ieşeam în hăţişurile nepătrunse şi slobozeam urletul meu de Lup Singuratic, sperând că din negura albă a Nădejdii voi fi auzit de Magul Nebun, care va veni să-mi curme chinul. Atunci, cele două uriaşe feline îşi slobozeau şi ele răcnetele înspăimântătoare în timp ce pelerinii, vânătorii şi călugării se zăvorau în Templu, fiind convinşi că urletele acelea erau slobozite direct din Iad…

Într-o dimineaţă când negurile nu fuseseră încă risipite, când ceaţa ridicată din hăţişuri acoperea totul ca o spumă lăptoasă, iar cei doi tigri dormeau cu capetele sprijinite de umerii mei, i-am auzit vocea cavernoasă. Am deschis ochii şi l-am văzut. În mâinile descărnate ţinea un vas canopic, din cele în care marii maeştri ai îmbălsămării mumiilor egiptene aşezau organele celor morţi.

- Ai venit, în cele din urmă…

- Am venit şi ştiu că eşti pregătit! În această dimineaţă am să-ţi dau dezlegarea, dar nu tu, ci eu am să trec dincolo, căci eu m-am izbăvit.

- Cu mine ce se va întâmpla?

- Ai să te întorci în alte locuri şi în alte timpuri, ca să-ţi consumi întreg Calvarul. Nu mai ai mult şi vei izbăvi şi tu… un singur hotar te mai desparte de Linişte.

- Cu vasul acela ce faci?

- Pentru că nu mai pot lua asupra mea povara mărturisirilor tale, ai să rosteşti numele blestemat aici, iar eu am să sigilez vasul şi am să-l trimit în apele negre ale Tainelor Grele, să izbăvească acolo, prin Uitare, întregul ei păcat…

- Să terminăm atunci! Am zis şi am întins mâinile după vasul canopic. Mişcarea mea a trezit cei doi tigri care au început să mârâie fioros. Am luat vasul şi am şoptit numele în Tăcerea şi Întunericul pereţilor delicaţi de lut negru.

Magul a luat vasul, i-a aplicat dopul sigiliu şi a gravat pe el litera Nu ştiu ce a făcut cu el, n-am mai văzut nimic, pentru că cei doi tigri m-au lovit în acelaşi timp şi am simţit pe tâmple, pe faţă, pe umeri, sângele meu şiroind de sub ghearele lor. Era cald şi era… VIU! Am urlat cât m-au ţinut plămânii, dar scufundându-mă într-o apă groasă, ca cea a Uitării, am auzit o voce, venită, parcă de la mari depărtări:

- Ţineţi-l bine, se trezeşte; mai daţi-i anestezic! Vocea aceea şi nedumerirea mea au fost acoperite de râsul sălbatic al Magului Nebun… Şi totul a început să doară atât de intens, încât am căzut într-un leşin cum nu mai cunoscusem…

De la o vreme mă descopăr nostalgic, ceea ce nu-i deloc rău, mai ales că mult timp mi-am dorit să fiu aşa, numai că, la anii tinereţii crude, de unde nostalgie!? Nu că acum m-aş simţi gârbovit, dar, oricum, mai mult de patru decenii înseamnă, totuşi, ceva… Ca să fiu sincer până la capăt, nu sunt cine ştie ce legat de satul românesc, copilăria şi adolescenţa mea fiind excesiv şi aproape exclusiv urbane, dar scurte vacanţe, de două-trei săptămâni pe an, mi le-am petrecut la ţară, la bunici, ca toţi copiii timpului meu, ai căror părinţi, în marea lor majoritate, marcau prima generaţie stabilită „la oraş”. Că şi aici îşi manifestaseră spiritul funciar, cumpărând locuri de case şi clădind locuinţe de chirpici sau paiantă, este altă poveste, asupra căreia, evident, voi reveni. Chiar aşa, scurte, vacanţele respective m-au marcat, totuşi, iar respectul pentru sate şi mai ales pentru oamenii lor s-a transformat, în ani, în iubire solidă, constantă şi serioasă. Am continuat să merg acolo, la Stigniţa, deşi cele mai apropiate rude s-au stins de mult şi doar casa bătrână, în patul de pe prispa căreia tânjesc şi acum să mă mai odihnesc (mirosul de fân proaspăt care umplea căpătâiele ţesute îmi umple şi acum nările…), mai aduce aminte şi de timpuri trecute şi de zburdălnicii pe care nu le voi mai trăi niciodată. De Ispas e rugă la Stigniţa, iar setea de aduceri aminte m-a dus către curtea largă a cărei prispă nu mai este umbrită de iagodul bătrân, ci de un nuc falnic, în care se mai odihnesc guguştiucii. E drept că ploaia de toamnă, în reprize lungi şi reci, mi-a afectat moralul, dar şi satul este altfel, transformat, sau, cel puţin, aşa l-am văzut eu… Oamenii sunt mult mai puţini, pentru că majoritatea s-au mutat „în deal”, la cimitirul cel nou, în cel vechi nu a mai fost nimeni îngropat de vreo patruzeci de ani. pe vremuri, în sat se făceau două hore şi la rugă şi la Paşti, altfel era aglomeraţie mare şi se riscau bătăi aprige între flăcăii care nu prindeau rând să ia hora înainte; acum nu se mai face niciuna! De nunţi şi botezuri nici nu mai pomeneşte nimeni, pomenile şi înmormântările fiind evenimentele la care se mai adună oamenii… Pe lângă astea, total neprevăzute, mai vin oamenii de rugă, sau de Paşti, se strâng în cimitir şi vorbesc de cei duşi, râd de întâmplări vechi, lăcrimează pentru vremurile trecute. Cam astea sunt distracţiile în marea majoritate a satelor mehedinţene, Stigniţa nefiind, nici pe departe, un caz izolat. În curând, dacă nu se schimbă ceva (şi nu văd nicio speranţă în direcţia asta!), satele se vor transforma în simple cimitire triste, uitate de toţi şi bântuite doar de glumele şi petrecerea altor vremuri…

de Marius Cilibia

Căpătase cărare în sufletul meu dorinţa de a găsi prilej de întâlnire cu Magul Nebun şi lucoarea albă şi zbaterea viermelui din privirea sa nu mă mai speria, aşteptând nerăbdător să-mi cerceteze sufletul oglindit în priviri. Mă văzusem în lucirea apelor fântânilor sau izvoarelor din care sorbeam nectarul nesfârşit al apelor ce-mi potoleau setea, mă regăsisem în lucirea metalelor şi mă nedumerea apa neagră a propriilor ochi, întunericul stins din ele… Voiam să cred că şirul nenumărat al veacurilor ce treceau va stinge focul pâcliu, dar timpul dădea strălucire nouă, ca unui jeratic în care buze harnice suflă continuu. Lumina ţinuturilor pe care le măsuram cu paşii începuseră să-mi otrăvească pleoapele străvezii şi faţa acoperită de barbă, împreunată cu pletele ce se înnegreau pe măsura anilor scurşi. Orgolios, căutam să-mi anin în păr şi-n creţurile bărbii rotunjite albeaţă calpă, astfel încât să ies din tagma celor tineri, mai ales că oamenii care mă ştiau începuseră să se minuneze de netrecerea timpului peste firea mea. Aşa am hotărât să nu mai calc prin locuri ştiute decât după ce o generaţie se va stins, astfel încât să nu mai întâlnesc oameni ce şi-ar fi putut aduce aminte de mine şi care nu conteneau să mă întrebe despre izvorul Nemuririi, despre care aveau credinţă că l-aş fi găsit… Cum să le desluşesc că ceea ce-i mira şi pentru care mă invidiau, nu era decât un blestem ce mă otrăvea? Aşa am hotărât să plec către Nord, în inima zăpezilor albastre şi ale gerului de la Început de Lume, sperând că-n pustia albă îl voi întâlni pe cel al cărui glas îl căutam, nădăjduind la altă profeţie care să grăbească calea către Dezlegare… Am prăpădit multe încălţări, după ce răpusesem sub mine vlaga şi zilele a şase armăsari, străbătând pădurile fără de sfârşit ce mi se iveau în cale. În urma mea, auzeam urletul lupilor veniţi să se înfrupte din carnea armăsarilor răpuşi. Mă minunam de faptul că atunci când mă întâlneam cu fiarele acestea, de pe colţii rânjiţi ai cărora picura spuma turbării, capii haitelor îşi plecau privirea sau o întorceau într-o lature, dând scheunat de spaimă… Am ajuns în ţinuturile albe şi am început să mă învelesc în fuioarele de gheaţă ale viscolului veşnic, în timp ce deasupra mea lucea lumina violetă a Aurorei. Merindea o terminasem cu două săptămâni în urmă şi aruncasem şi ultima pereche de cizme zdrenţuite de grohotişul pădurilor şi arse de răceala gheţii. Setea mi-o potoleam fremătând în măselele ascuţite steiuri subţiri de gheaţă şi nu mai îmi aduceam aminte de catifelarea dulce a apei. Tălpile goale sângerau negru prin pustiul alb şi doi lupi de aceeaşi culoare cu omătul spulberat de viscol lingeau urmele mele, parcă luându-şi vlaga şi răbdarea din ciudata lor hrană. Într-un târziu, nu puteam să mai măsor timpul, Aurora n-avea măsură zilnică, asemenea Soarelui, m-am prăbuşit pe marginea unei copci proaspete, pe marginea căreia se zăreau urmele lăsate de morsa ce alunecase în apele oceanului. Am scufundat amândouă mâinile în apele verzui şi le-am scos pline de licoarea translucidă. Am sorbit lacom din seva născătoare de lumi şi sarea ei mi s-a prins în firele îngheţate ale bărbii… Am rămas acolo, deşi ştiam că acela este locul cel mai potrivit pentru pândă al marilor urşi albi cărora le auzeam răcnetul în răstimpuri. Un somn greu ca un leşin mi-a lovit pleoapele de plumb şi m-am lăsat cuprins de agonia unor vise din care speram să trec direct în moarte, atunci când frigul cumplit mă va fi îngheţat sau vreun urs alb şi-ar fi făcut milă şi m-ar fi transformat în hrană… M-am trezit într-un târziu, cu urechile tumefiate de gâlgâitul unui hohot de râs pe care-l nădăjduiam de ani mulţi, şi atunci am văzut că la ceafa şi la tălpile mele, stăteau, încălzindu-mă cu blănurile şi răsuflarea lor fierbinte cei doi lupi albi, uriaşe fiare cu ochi sângerii şi piepturi late, ca de armăsari andaluzi. În faţa mea stătea magul nebun, neatins de otrava fluidă a viscolului…

- Haide, Rătăcitorule, mântuieşte-te şi dă-mi şi mie odihnă, căci stau între marginile Lumilor, doar ca să sfârşesc sarcina cu trecerea ta… Spune-mi numele Ei!

- Am jurat că buzele mele n-au să-l rostească, iar tu ştii mai bine decât mine ce greutate are un jurământ…

- Eu ştiu, dar tu nu ai taina sfinţeniei cuvântului rostit, ţie ţi-a fost luată, căci tu eşti cel care ai rupt echerul şi ai ascuns compasul, eşti cel care a spurcat slovele Cărţii, aşa că poţi să-ţi desfereci buzele. Vei ispăşi până ce o vei face, vei ispăşi şi după aceea. Mulţumire ar trebui să aduci că ţi se cere mult prea puţin faţă de cele ce le-ai săvârşit…

- De ce este fapta mea un păcat atât de mare? De ucis au mai ucis şi alţii…

- Tu eşti cel care a pus la cale uciderea Alesului, mintea ta a clocit zădărnicirea Tainei, voind s-o păstrezi doar pentru tine… Nici ea, cea care ţi-a transformat anotimpurile în blestem nu este altceva decât o parte din Calvarul ce ţi se cuvine… Spune!

- Nuuuuu, am mugit, simţind cum buzele îngheţate mi se sfarmă în cioburi subţiri, căzându-mi în palme.

Atunci Lupul care-mi lingea tălpile rănite şi-a înfipt colţii lungi în pulpa piciorului meu drept şi din gâtlejul rănit de apa sărată pe care-o băusem cu nesaţ, a izbucnit strigătul de deznădejde: Aaaaaaa!!!

- Iată cea de-a doua şi a patra literă pe care-o scriem cu foc în zăpada îngheţată, ca semn pe care îl ştim, dar doar mărturisirea ta îi poate da greutatea Adevărului. Voi veni pentru cea de-a treia şi ultima literă când se va împlini sorocul. Până atunci vei mai cunoaşte şi alte fiare…

Gâlgâitul râsului apocaliptic s-a îndepărtat ca într-un vis, iar când m-am trezit, lupii cei albi plecaseră, însă pe pieptul meu îşi arunca răsuflarea un mare urs polar… M-a ajutat să mă ridic şi m-a împins cu capul întors şi unduiri mlădioase ale trupului său uriaş, astfel încât să-i încalec spinarea şi-agăţat de blana-i lungă, m-am lăsat purtat de fiara care-mi devenise armăsar supus. Alergarea sa a contenit după zile lungi, când ajunsesem în ţinuturi mai blânde, atunci când s-a scuturat de mine, aşezându-mă la rădăcinile unei zade, unde eram ferit de ploaia ce cădea rece, necontenit… Un corb îmi ciugulea rana purulentă din pulpa piciorului drept, acolo unde lupul sfâşiase carnea şi tendoanele, făcându-mă să mărturisesc Litera, când s-a apropiat de mine o tânără îmbrăcată în blănuri, care culegea ciuperci şi aduna ierburi într-un coş de nuiele. S-a aplecat deasupra mea, aducându-mi lângă buze burduful de piele în care se găsea apă dulce, de izvor. Arsura privirii mele a ţintuit-o pe loc şi braţul meu a trecut prin blănurile ce-o acopereau, iar degetele au spart carnea şi oasele plăpânde ale pieptului fetei, apucând lacome inima ce pulsa. Am dus bucata pulsând încă, la gură şi i-am sorbit viaţa şi vlaga, ridicându-mă drept şi slobozind în aer urletul de moarte a unei haite pe care n-o avusesem niciodată. Din pădurea uriaşă mi-au răspuns alte urlete, la fel de sălbatice, dovedind că se găsise stăpân puternic pentru toate fiarele rătăcite… Mi-am învelit picioarele rănite cu blănurile de pe trupul fetei pe care am lăsat-o pradă celor din proaspătul meu neam… Am coborât din nou între oameni, ferindu-mi privirile şi vocea, astfel încât să nu se vadă lumina cea rea şi să nu se audă urletul de Lup Singuratic, care ar fi alungat din preajmă-mi orice suflet viu. Ştiam că va veni cea de-a cincea întâlnire şi poate atunci aveam să fiu izbăvit! Voiam să plătesc preţul, oricât ar fost el de mare, ca să trec dincolo…

Se scutură floarea pomilor şi oraşul, cel dintâi din ţară supus Primăverii, îşi întâmpină Sărbătoarea hărăzită, Hramul Marelui Mucenic Gheorghie, cel cântat şi slăvit de toate popoarele creştine! A biruit Balaurul, semnul răului, al temerilor şi al neizbânzilor, dând semn de Putere celor ce au luat învăţătură curată de la Ziditor şi au crezut în Jertfa Fiului Său… Aşa avem nădejde să biruiască şi această veche cetate marasma de neîmplinire care i-a zădărnicit, până acum, destinul…

Ne pregătim de veselie curată, dar cumpătată, aşa cum se cuvine în vremurile astea tulburi, care par a nu se mai sfârşi, pentru a cinsti Sărbătoarea oraşului. Sigur că cele trei zile nu vor face concurenţă carnavalurilor de la Rio sau Veneţia, dar vor aşeza coroană de distincţie urbei care s-a fost aşezat între primele şi puţinele municipii romane ale acestui colţ de Europă, cu multe secole înainte ca alte aşezări, mult mai făloase acum, să fi năzuit, măcar, la statutul de locuri locuite de oameni. Guvernată normal, aşa cum trebuia să fie de mult, Cetatea caută să se înalţe între reperele urbanistice ale României de azi, trecând în uitare anii când era condusă spre timpuri trecute, fiind năpădită de praf, de necazuri, de moleşeală şi de uitare. Vor veni trupe de cântăreţi vestiţi, din cei care păstrează în tainele de aur ale vocilor viersuri de demult (şi din care se află din belşug în aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu), trupe de muzici moderne, spre veselia şi freamătul celor tineri, oameni de cultură şi multe alte surprize frumoase, calde, aşa cum ne place la ceas de bucurie îndreptăţită. Au căpătat „Zilele Severinului” pecete de trăinicie şi stare normală, aşa cum ne doream de multă vreme, mai ales că eram batjocoriţi de altfel de conducători să tot mutăm sărbătoarea asta după bunul lor plac şi folos. Suntem normali, oameni buni, suntem curaţi, veniţi de vă veseliţi cu noi la Zilele Oraşului, sub semnul Mucenicului Biruitor!

Marius Cilibia

Recunosc că îmi place să-mi acord răgazuri de gândire sau chiar de discuţii cu cei apropiaţi prin cafenelele oraşului, de foarte tânăr mi-a plăcut aroma cafelei bune degustate în locuri aglomerate, care miros a piele fină şi a lemn de calitate. N-am ascuns niciodată faptul că îmi place şi lichidul boieresc auriu scos din sticle împodobite cu etichete complicate… Toate astea fac parte dintr-un decor exterior al unor trăiri pe care nici nu pot, nici nu vreau să le desluşesc celor ce mă acuză pentru momentele de care vorbesc. Că de-acolo mi-am luat o mie de personaje şi cel puţin tot atâtea poveşti de viaţă adevărată, nu mai interesează pe nimeni… Eu am să continui să vi le prezint, nu pentru că mi s-ar fi părut extraordinare, poate că nici nu sunt aşa, ci pentru exprimă cotidianul frust, necosmetizat, dramatic sau frumos tocmai pentru lipsa lor de înveliş artificial.

Printre mesele destul de aglomerate, prin fumul de ţigări şi mirosul de cafea, spărgând efluviile selecte de parfumuri necontrafăcute, o bătrână îmbrăcată modest, ca o femeie care locuieşte în oraş dar nu se poate desprinde de portul ţărăncilor din satele sărace, se strecoară anevoie, ţinând în braţe un mănunchi de garoafe şi alte flori (a căror denumire n-am ştiut-o niciodată) cam… trecute. La fiecare masă se opreşte şi se adresează, cu glas pierdut, tremurat, consumatorilor: „Cumpără, mamă, şi de la mine nişte flori, că n-am de pâine…”. De cele mai multe ori litania bătrânei este răsplătită cu bancnote de valoare mică, deşi consumatorii refuză, aproape întotdeauna, să ia la schimb florile trecute. Pe un cunoscut care a procedat în acest fel, l-am şi întrebat de ce nu ia florile pe care le plătise, oricum, mult peste valoarea lor de piaţă. Răspunsul mi-a despicat logica ca tăişul unei securi repezit într-un butuc uscat: „Păi tu ai duce acasă, sau ai oferi cuiva, flori luate de pe morminte? O ştiu de mult, nu cerşeşte, dar de acolo îşi strânge „recolta” pe care-o oferă prin baruri, iar naivii le folosesc la ce se foloseşte, în general, o floare… Face parte din poezia oraşului, e drept, una tristă, cu miros de moarte şi farsă în acelaşi timp, dar asta e, recităm ce avem în manual!”… Nu-mi plăcuseră niciodată florile ofilite, dar de atunci mi-am căpătat obiceiul să ocolesc locurile în care sunt expuse…

Păşeam prin nisipul mărunt şi atât de fierbinte încât trăiam cu senzaţia că păşesc pe cărbuni încinşi. Ştiam că paşii îmi erau poticniţi, iar orizontul fierbinte îmi juca între pleoapele grele şi vineţii cu flăcări roşiatice. Simţeam că îmi pierd minţile şi gâtul umflat îmi scotea sunete hârâite. Apa mi se terminase cu multe luni în urmă şi nu mai văzusem nicio vietate, cu excepţia scorpionilor şi a viperelor de nisip. Credeam că ştiu deşertul acesta pe care-l mai străbătusem de mii de ori, numai că o furtună de nisip mă făcuse să mă învârtesc în cerc, iar ceilalţi membri ai caravanei se pierduseră sau poate muriseră. Ştiam că am să ajung la un capăt al deşertului, ştiam că nu voi muri, dar pentru toate aveam de plătit un preţ… De asta nu-mi era frică nici de scorpioni, nici de viperele de nisip, nici de arşiţa soarelui, nici de lipsa de apă, dar duceam dorul unui fum, măcar a unui fum dintr-un pumn de tutun înmiresmat. Pipa mea din chihlimbar translucid şi malahit verzui nu mai fumegase de mult, căci pierdusem punga cu tutun în furtuna de nisip… Seara, când mă întindeam pe nisipul fierbinte, încercând să dorm, o viperă groasă, bătrână, mi se cuibărea în braţe, doar capul ei şuierător şi-l sprijinea lângă urechea mea şi balele-i otrăvitoare mi se scurgeau pe barba care-mi crescuse… Într-o astfel de seară, când pierdusem şirul zilelor de când rătăceam prin pustiu, stropii de otravă mi s-au scurs în căuşul de malahit verde al pipei, întărindu-se ca un praf grunjos, de culoare alb-gălbuie. Am vrut să mă joc cu propria viaţă, am scăpărat amnarul şi am aprins otrava solidificată, din care s-a ridicat un fum albastru şi un miros de moarte proaspătă. Am tras fumul în piept, ca pe fumul unui tutun înmiresmat, aşa cum nu mai gustasem de mult, din insulele în care oamenii trăiau doar pentru iubire şi în care nu se pomeniseră niciodată certuri sau omoruri. Ochii mi-au fost acoperiţi de umbre mişcătoare, în urechi mi-au răsunat hohote de râs ale unor oameni pe care-i ştiusem cu multe sute de ani în urmă şi peste suflet mi s-a lăsat o ceaţă lăptoasă ca în ţinuturile hiperboreene. Din ceaţa aceea a ieşit chipul Magului Nebun şi vocea lui spartă, metalică, a început să şuiere vorbele celei de-a Treia Profeţii:

„Ţi-ai câştigat nemurirea când ai lovit cu piatra şlefuită tâmpla Ucenicului Hiram! Ai fost meşterul calfelor care i-aţi curmat viaţa, de ce aţi făcut-o?”… „Căutam Tainele, Magule, iar el ştia Secretul ridicării Templului, el era Păstrătorul Firului cu Plumb, el era mânuitorul Echerului, el ştia Taina aşezării liniilor drepte şi a celor curbe, iar eu VOIAM să ştiu!”… „Şi ai aflat?”… „Nu, căci buzele Lui au rămas pecetluite.”… „Pentru asta ai fost blestemat să trăieşti până ce vei fi dezlegat de Iubire şi ai simţit asta, fără să ştii, fără să-ţi dezlege cineva misterul…” … „Înţeleg, Magule, dar de ce mi se dezleagă Tainele acum şi de ce mi se dă atâta suferinţă? Am căutat Moartea în toate ungherele pământului, am mângâiat viciile oprite, m-am amestecat în războaie care nu erau ale mele, pentru că seminţia mea s-a stins de mult, am urcat pe Munţii Interzişi, am coborât în adâncurile Apelor Otrăvite, am străbătut Zăpezile Începutului şi iată-mă în Deşertul Uitat… Nu găsesc Moartea, sau nu mă primeşte… Până când?”… „Până când vei rosti numele celei care ţi-a zdrobit sufletul, a Celei Vinovate!”… „Eu sau Ea suntem pedepsiţi?”… „Tu îţi trăieşti blestemul acum, Ea va urma…”… „De ce şi Ea?”… „Pentru că şi-a pus otrava în zâmbet şi-n tremurul pleoapelor, pentru că este Târfa Începutului, care şi-a păstrat puritatea zâmbetului de Fecioară, iar amestecul acesta nu mai este îngăduit! Ea n-a vrut să ştie că nu poţi folosi aceeaşi monedă şi pentru desfrâu şi pentru jertfele de tămâie, a batjocorit Legea şi va plăti Preţul!”… „Iar eu, Magule, eu ce preţ trebuie să plătesc?”… „Spune-i numele şi suferinţele tale se vor îndulci, Moartea nu ţi-o pot promite, nu e în puterile mele să fac asta…”…

Atunci şi-a înfipt vipera colţii bătrâni în pielea obrazului meu, iar gâtul uscat a slobozit, printre buzele crăpate care păstrau gustul amărui al săruturilor Ei, strigătul de durere: Ooooooooo! Magul s-a îndepărtat în ceţurile reci şi lăptoase ţinând Litera în mână şi înscriind-o cu viermele privirii sale pe nisipul deşertului. „Aceasta a fost prima literă” a rostit glasul său din ce în ce mai slab, iar eu am început să mă trezesc şi am văzut că eram la marginea deşertului, lângă Izvorul Oazei, aşezat pe iarba verde, mustoasă. Nici urmă de viperă, nici urmă de întuneric, doar lângă mine ardea stins pipa din care trăsesem în piept ciudatele fuioare de fum albăstrui. Mi-am pipăit obrazul şi am găsit urmele adânci ale muşcăturii veninoase, mi-am scufundat capul în apa proaspătă a izvorului şi am rămas aşa ceasuri întregi. Când m-am ridicat, scuturându-mi pletele şi barba de stropii de apă, lângă mine stătea un copil înfăşurat în burnuz alb, cu pielea măslinie şi zâmbet sfios coborât din ochii negri ca antracitul… În palma-i micuţă, întinsă către mine, se aflau trei curmale proaspete şi-o smochină uscată. Am luat fructele şi am muşcat lacom, ca din cele mai alese bucate. Am scuipat sâmburii tari şi am băgat mâna în buzunar, vrând să răsplătesc generozitatea copilului. Dar din buzunar n-am scos decât trei şerpi aurii şi subţiri care s-au îndreptat şuierători către picioarele micuţe. Copilul a fugit speriat şi ţipătul său de pe urmă mi-a stăruit mulţi ani în urechi, ucigând puţinele clipe de somn pe care Tăcerea şi Liniştea mi le-au mai oferit…

A nins mult şi în mai multe reprize, lucru aproape neobişnuit în ultimii ani, aici, la malul Dunării. Casele au făcut căciuli de zăpadă şi chiar dacă reţelele încălzirii centrale au spart toate străzile oraşului, ajungând în aproape toate locuinţele, ici colo, în cartierele de case, se mai văd firişoare de fum iţindu-se pe hornurile timide… Dacă şoferii întâmpină reale dificultăţi la deplasarea pe străzile îngustate de mormanele de zăpadă îngustată, n-am putea spune că pietonii se descurcă mult mai uşor, deplasarea apostolească semănând, în unele momente, cu primele lecţii de patinaj. Păcat că cei mai mulţi dintre „cursanţi” sunt, în general, oameni bătrâni…

Nu se poate spune, cel puţin în anul acesta (înainte, cu fostul primar, era cu totul şi cu totul altă situaţie!), că autorităţile nu s-au zbătut să ţină străzile deschise unei circulaţii normale, dar nu suntem pregătiţi, oricâtă bunăvoinţă sau interes s-ar manifesta, să facem faţă unor ierni cu adevărat grele. Frigul nu-i, nici el, de neglijat, mai ales că doar în iarna asta au murit din cauza temperaturilor foarte scăzute nu mai puţin de 52 de românaşi. Mai blândă, totuşi, iarna n-a răpus aici, la cotul îngemănat al Dunării, decât un bătrân, restul problemelor specifice, gen degerături, manifestându-se la oamenii străzii, cei care se deplasează la „Urgenţe”, făcând-o doar pentru un blid de fiertură caldă… Ce să-i faci, astea sunt rezultatele trecerii bruşte de la un sistem socio-politic la altul. Pe la colţuri, mai ales pe lângă Piaţa Mircea, aceiaşi negustoraşi în slujba altora, care te îmbie cu ţigări, condimente, ciorapi şi cafea de contrabandă… Câştig mare? De-un franc speranţă! În rest, cum trece după-amiaza, oamenii se înghesuie în case, sub căciulile de zăpadă ale acoperişurilor, ca să urmărească ce mai fac vedetele!!! Mai cuprins ori prăbuşit de tot de ferocitatea capitalismului sălbatic, românaşul este foarte atent dacă Simona Sensual a luat câţiva pumni în faţă de la Maharu, dacă Moni îl mai înşeală pe Iri cu şoferii pe care a început să-i schimbe ca pe batiste şi cu ce substanţe interzise s-a mai drogat Adrian Mutu, răsfăţatul naţiei. Sigur că mai sunt şi alte subiecte de bârfă generalizată, cu subiecţi facili, aflaţi la îndemâna oricui, mai ales pentru că C.V.-ul le încape, detaliat şi înflorit artistic, pe cartonul unei cărţi de vizită, evident, intens colorată şi plastifiată… Asta-i distracţia de zi cu zi a tuturor gospodinelor care au renunţat, sastisite, la telenovelele sudamericane în favoarea „poveştilor de viaţă” din show-bizzul autohton. Vedetele de-un sezon au înnebunit oamenii care stau zgribuliţi, sub căciulile de zăpadă, preocupaţi de întâmplările din viaţa Simonei… Frigul? Dă-l încolo, mai e puţin şi vine primăvara!

Am trecut pe sub arcadele multor porţi de oraşe de la dimineaţa aceea de An Nou, în care m-am întâlnit cu profeţiile Magului Nebun în portul al cărui nume îl uitasem. Am închis pleoapele multor muribunzi pentru sufletele cărora ar fi trebuit să mă rog, dar uitasem cuvintele rugăciunilor, iar sufletele lor au rămas să rătăcească necălăuzite, între lumi, aşa cum peştii bătrâni şi obezi plutesc între ape… Din ziua aceea am spart luleaua făcută din genunchiul de fier al unei manticore, iar pentru satisfacerea viciului care-mi ardea buzele uscate am primit de la un tâlhar de apă o pipă translucidă de chihlimbar, cu lăcaşul pentru firele de tutun scobit într-o bucată de malahit verzui ca otrava picurată din colţii unei vipere… Mă implorase să fac o vrajă ca să-şi recâştige barcazul pe care-l pierduse la jocul de zaruri, iar eu am murmurat în barbă nişte vorbe al căror înţeles îl şi uitasem (sau poate nu-l ştiusem niciodată!). Norocul, însă, i-a surâs, ceea ce i-a îngăduit să-mi facă darul acela neobişnuit…

Eram într-un oraş din care Moartea plecase de curând, după ce secerase cu ciumă neagră trei sferturi din oamenii ce vieţuiau între zidurile de piatră. Fusesem chemat să ajut la tămăduirea celor bogaţi, dar descântecele mele nu serviseră nimănui, deşi reputaţia îmi rămăsese neştirbită, căci nu mai avea cine să se plângă pentru lipsa mea de puteri. Mă şi minunam de faptul că boala nu se lipise de mine-şi-ca de obicei, nu simţeam nimic pentru cei care plecaseră dintre cei vii, privindu-mă cu reproş că nu-i pot ajuta, deşi atâtea speranţe îşi puseseră în ştiinţa pe care se presupunea că o am. Aurul plătit pentru munca mea îmi umplea, însă buzunarele, iar eu, ostenit de veghe şi dezamăgit de lipsa mea de puteri, îmi luasem odaie curată într-un han alb de pe malul fluviului. Nopţile adormeam cu obloanele de lemn ale ferestrelor deschise, ca să primesc răcoarea şi parfumul apei în visele-mi tulburi şi să mă trezesc, dimineţile, cu lumina soarelui pe pleoapele ce mi se păreau din ce în ce mai grele şi pe care le aflam în apele oglinzilor, din ce în ce mai vineţii. Într-un astfel de vis m-am reîntâlnit cu Magul Nebun şi vorbele sale cavernoase care făceau să-mi tremure oasele sub pielea palidă. Cu gluga trasă peste ochii care mă speriaseră, cu barba albă şi lungă mişcându-se în ritmul sălbatec al vorbelor rostite; Magul şi-a început A Doua Profeţie:

„Nimic nu ţi-a fost de folos, iar rătăcirile tale continuă, pentru că nu ai curajul să te rupi de vraja ochilor câteodată verzi-cenuşii, câteodată de altă culoare, ale căror minciuni te-au făcut să urăşti şi Viaţa şi Credinţa şi Lumina. Ieşi din văpaia lor, căci altfel ai să rămâi fără Speranţă, iar zilele tale vor fi însoţite doar de Noroc, până ce ai să ajungi să te urăşti singur! Doar dincolo de jocul lor de ape înşelătoare ai să te regăseşti aşa cum ar trebui să fi, aşa cum îţi doreşti să te afli, viu şi cald, rupt de blestemul Minciunii şi al Neputinţei…”

„Cu ce putere m-au legat, Magule, ochii aceia?” am urlat în apele somnului meu, iar răspunsul n-a întârziat să vină: „Cu puterea Tinereţii pe care tu n-o mai aveai, căci o vândusei pe-un sac de plăceri! Cu puterea Zâmbetului care ţie nu-ţi mai era în obicei de câteva sute de ani… Cu moliciunea unor gene scuturate mincinos, ca să-ţi fure taina ştiinţelor ce le îngrămădisei sub fruntea ta. Aşa ţi-ai pierdut şi cele ce ştiai şi Tăria.”… „Ce pot să fac?” „Să primeşti bătălia pentru Sufletul tău, pentru că n-ai să mai poţi să fugi multă vreme mai repede decât amintirile şi decât gândurile tale! Vorbeşte despre cea care te-a otrăvit, spune-i Numele ca să nu mai poată să tâlhărească pe nimeni şi vei recăpăta Puterea, căci Vraja se va fi rupt…” Chicotul sinistru al râsului său de dincolo de vis m-a petrecut dinspre somnul adânc spre dimineaţa ce mi se agăţa de pleoapele vineţii. Aşa am simţit că năduşeala rece jilăvise cearşafurile patului şi am sărit pe fereastra deschisă, cu speranţa că mă voi zdrobi de piatra rece a cheiului… Numai că piatra nu m-a primit, doar câteva vânătăi sărace înnegrindu-mi pielea palidă. Mi-am strâns cămaşa umedă pe trup şi am urcat treptele scării de lemn către odaia mea…

S-au scurs ploile peste gulerul ridicat al hainei îngreunate şi tălpile mi-au alunecat peste mâzga croită de primii fulgi căzuţi în pumnul deschis de Dunăre aici, într-o seară când nu căutam decât foşnitul aspru al frunzelor căzute… Nu ştiam de ce, de la o vreme, toamnele, mai ales cele lungi, mi se par aşa de triste. Am căutat înţeles şi l-am găsit în lumina unui pahar în care-am scurs gustul amar al unui ciorchine de vin, iar mirosul de pământ şi tămâie al boabelor negre mi-au desluşit taina…

Cu ani în urmă toate anotimpurile mi se păreau la fel, doar scotocirea prin garderob făcând diferenţa… Odată scoteam haine mai groase, altădată mult mai subţiri. Toamna aveam unele probleme datorate vremii schimbătoare, dar treceam peste toate cu nepăsarea tinereţii, zorind spre zilele şi ceasurile ce veneau, în căutare de mistere pe care le credeam pe veci dezlegate. Abia acum citesc clar poezia fiecărei zile, abia acum ascult glasul tremurat al fiecărei clipe şi înţeleg că anii sunt scurţi, grăbiţi, iar toamna este doar un pretext pentru găsirea tremurului pierdut al iubirilor ce nu se vor împlini niciodată… Am privit în lumina albastră al unor ochi şi am aflat o neînţelegere pe care n-o ştiam, am ascultat şoapta unui cuvânt pe care nu-l mai rostisem nicicând şi mi-a venit să plâng ca în mijlocul unei boli adânci, de care nu mai voiam să mă vindec! Îmi seacă sufletul toamna asta lungă, cu miros putred de frunze îngropate în apa tulbure a bălţilor, îmi vatămă ochii lumina cenuşie a serilor scurte, jilave şi pustii; abia aşteptând albeaţa rece a iernii ce va veni curând, scuturând povara tristeţii absolute pe care caut să o pierd în gândul că totul e trecător, numai sufletul rămâne puternic şi luminos ca sclipetul jucăuş al unei raze de soare strecurată printre ochii înspăimântaţi subţire de dulceaţa somnului furat într-o dimineaţă vioaie a altor timpuri. Nu reuşesc şi ceva îmi spune că nu voi mai pierde nimic din bruma care îmi cade peste cernite ale acestei coli albe ca privirea unei femei frumoase pe care, în sfârşit… am cunoscut-o!

Era o dimineaţă de An Nou ceţoasă, umedă şi întunecată şi tălpile îmi alunecau pe pietrele ascuţite, umede, ale pavajului vechi. Am intrat în cârciuma bătrână ca-ntr-o speranţă caldă, dar am găsit lumină puţină, miros de sfoiag şi multă tristeţe. Băncile lungi, aşezate lângă pereţii zidiţi din piatră, pe care se scurgea apa, aveau în faţă, în loc de mese, butoaie vechi, golite şi răsturnate cu fundul în sus. Din loc în loc, pe câte un butoi, ardeau lumânări din seu de berbec, care împrăştiau un miros greu, rânced, ca-ntr-o cameră mortuară… În dreptul unui butoi stătea o siluetă pe care, după barba albă, lungă, o ghiceai a fi de bărbat. Faţa îi era acoperită de gluga unei rase negre ce se scurgea pe trupul costeliv…

Căutând căldura de care îmi era atât de dor, am îndrăznit să cer o cană cu vin fiert, amestecat cu mirodenii aduse de pe ţărmuri îndepărtate. Mi-am aprins vechea lulea rostită din genunchiul de fier al unei manticore (aşa-mi spusese muribundul care mi-o vânduse în schimbul unei rugăciuni pe care n-am spus-o niciodată!) şi umplută cu tutun auriu, amestecat cu frunze uscate şi mărunţite de leandru, stropite cu rachiu aspru de mac. Am sorbit din vinul cu culoare incertă, din oala murdară pe care rămăseseră semnele multor buze disperate ce-o sărutaseră în ultimele sute de ani, crezând că voi găsi în aromele tari, dacă nu alinarea, măcar uitarea… Atunci m-au trezit vorbele siluetei negre, care mă chemau alături, iar ochii mei priveau fascinaţi cum mâinile scheletice mângâiau arşicele din os cenuşiu:

„ Vino aproape, suflet bolnav, iar eu am să te mint despre viitor şi am să-ţi spun adevăr despre cele ce le-ai trăit. Ştiu totul despre Lume şi despre Oameni şi despre Viaţă şi despre Moarte, căci eu sunt cel de-Al Patrulea Mag, cel despre care cărţile nu spun nimic, căci Darul meu n-a fost înţeles şi nici acceptat…”… Prabil că fruntea mi s-a încreţit a mirare, căci în timp ce mă aşezam la butoiul ce-i ţinea loc de masă, silueta neagră şi continuat peroraţia:

„ Am dus ca Dar Întunericul, iar gestul meu a fost pedepsit, căci nimeni n-a înţeles bunătatea şi generozitatea mea. Oamenii se tem de Întuneric şi îl tratează ca pe-un blestem când el nu este decât o binecuvântare. Ce s-ar face oamenii dacă ar trăi numai în Lumină? Pielea le-ar deveni transparentă, arîtând urâţenia măruntaielor şi buboaile sufletelor ar ieşi la suprafaţă, ochii li s-ar arde şi privirile s-ar înroşii, iar pleoapele arse ar cădea în cele din urmă… Părul prea mult mângâiat de urgia Luminii s-ar usca şi ar cădea, iar oamenii ar cu toţii pleşuvi, cu ţesteşle acoperite de cuperoze scârboase. Am fost blestemat, deci şi trimis în Lume, ca să-i îngrozesc pe cei care ar sta de vorbă cu mine! Tu, însă, nu mai poţi fi speriat, căci viaţa ţi-a luat toate speranţele şi toată culoarea gândului bun… Te-au otrăvit ochii verzi în care te-ai uitat ca într-o apă limpede, iar lucrul ăsta ţi s-a întâmplat de o mie de ori, făcându-te să pierzi şi Lumină şi Credinţă. Ştiu că ai să-ţi revii, că ai să găseşti izvorul ascuns al lacrimilor, după ce ai să-ţi dezveleşti rădăcina bunătăţii pe care ai îngropat-o adânc în suflet. Ai să te scalzi în cleştarul limpede, purificator şi ai să fi gata, iarăşi, să crezi în cei de lângă tine…” Vorbele continuau să curgă, dar nu le-am mai auzit, căci ochii mei au fost atraşi de figura celui care-mi vorbea, gluga dându-se, pe nesimţite, pe spate, alunecând pe părul sur, jilav… Am văzut pupilele Magului Nebun, erau incolore şi-n loc de iris se mişca, în mijlocul lor, un vierme alb… Am izbit cu luleaua din genunchiul de fier al unei manticore în arşicele de os, sfărâmându-le, apoi m-am repezit spre uşa din scânduri putrezite, vrând să ies mai repede în ceaţa şi umezeala de afară. Cu un ultim gest, am aruncat pe tejgheaua unsuroasă un ban din aramă coclită, preţ pentru vinul scârbos pe care-l băusem şi pentru toate visele pe care le lăsam aici, pe genunchii Magului Nebun…

Viaţa la zi(d)
CĂUTÂND NINSOAREA
De Marius Cilibia

S-a asprit vremea şi vreau să cred că va şi ninge în curând… Am mai avut ierni în care zăpada a rămas doar o dorinţă, aşa că gândul meu s-ar putea să rămână o simplă speranţă. De nu va veni, am să plec eu în căutarea ei, chiar dacă sunt, totuşi, mult prea departe de anii copilăriei…

Adevărul este că întotdeauna mi s-a părut că din zăpadă îmi iau puterea, că albul ei mi-a dat uitare în suferinţă şi nădejdi şi credinţă şi folos. Misterul albului cu miros rece, de taină asunsă, aşezat sub ochiii nedumeriţi ai fiecărui copil, mi s-a părut darul ceresc pentru oricare muritor. Şi sunt curios dacă de data asta o voi mai găsi… Întotdeauna am crezut că mătasea asta cerească poate răcori sufletul, că-i poate reda prospeţimea, iar acum aştept să se împlinească promisiunea în care am nădăjduit, fără să apelez vreodată la ea. Am să mă urc într-un tren, n-am mai făcut-o de zece ani, nici n-am să întreb unde merge şi-vrând să mă întorc în anii pierduţi ai copilăriei, n-am să cumpăr nici bilet. Până la urmă de cine şi mai ales de ce sancţiuni am să mă tem? Poate că trebuie să mai şi trăiesc frisonul unei clandestinităţi pe care am refuzat-o întotdeauna… De coborât, am să cobor în gara care mă va întâmpina cu ţurţuri mari de gheaţă agăţaţi de jgheaburile acoperişurilor ninse apăsat şi am să trag în piept aerul iute al zăpezii proaspete, am să mă îndrept spre zăplazurile căzute sub neaua groasă ale vreunei uliţe mărginaşe şi am să-mi înfig ochii în albul nesfârşit până are să mi se confunde izvorul nefolosit al unor bănuite lacrimi cu firele firave de apă izvorâte din covorul pufos şi neînchipuit de alb. Mi-aş dori să am puterea asta, mi-aş fi dorit s-o fi avut întotdeauna, pentru că multe s-ar fi încălzit în jurul meu doar la o simplă privire, iar pentru asta m-aş fi silit să lăcrimez mereu… Urc, cu pasul neşovăilenic al gândului, un deal mult prea abrupt, un perete care-mi ridică împotrivă, scrijelindu-mi obrajii, bucăţi de piatră colţoasă pe care se agaţă, triumfătoare, zăpada. Dar asta, dragii mei, nu se află decât în gând, în visele trăite cu ochii deschişi, aici în misterul pumnului de apă pe care-l face Dunărea, lucrurile sunt mult, mult mai complicate. Aici continui să visez că va veni zăpada călare pe fuioare de vânt subţire, care ţipă isteric la fiecare deschidere mârşavă de uşă şi loveşte parşiv în urechea atentă la altfel de zgomote. Aici nu poţi decât să speri că vei aduna energia în stare să topească bulgărul de zăpadă pe care-l tot visezi, pentru că ştiu, iar voi să fiţi convinşi că aşa este, va veni şi el… Eu nu mai sunt demult copil, dar tot mai aştept ninsoarea, iar de nu va veni…, promit, am să plec în căutarea ei.