Ploaia se opri după trei zile şi un soare timid începu să spargă pătura groasă de nori care-şi scuturaseră preaplinul de apă peste locuri şi oameni. Uliţele înguste clefăiau de noroaie şi straiele oamenilor erau îmbibate de apă. În tinda casei parohiale, Gero, Francisco, Alchimistul şi Arfuid Stroch stăteau lângă flăcările vesele ale focului. Mai într-o parte, adăpostiţi sub burca miţoasă, dormeau somn uşor Bord şi copilul Verri, în timp ce Lup se odihnea tolănit pe picioarele lor. Când bătrâna Kulenka ieşi din casă, privirile celor de la foc se îndreptară întrebătoare către ea…
- Trăieşte, doarme acum, dar cred că răul a trecut… Poate că rugăciunile părintelui Karel au ajutat…
- Poate, răspunse Alchimistul, dar dacă ar fi să fac un rămăşag, aş pune şi ultimul bănuţ pe priceperea şi pe leacurile Orbului… Puţini oameni m-au impresionat de când am văzut lumina zilei-şi nu-i puţină vreme de atunci-da puterea şi priceperea comandantului nostru şi harul Obului sunt de ajuns şi pentru alţii, mai umblaţi decât mine…
Bătrâna se îndepărtă murmurând nemulţumită şi se îndreptă către grajdul mic în care se aflau cele două vaci şi cinci capre, averea familiei.
- Acum ai să auzi ţipete şi blesteme, rosti vesel Arfuid Stroch, căci oamenii noştri au muls vacile şi caprele şi au băut laptele, ca să prindă puteri, iar femeia asta n-are ce să mai strângă în ciubărul pe care doarme cu capul un om de-al meu… Aproape că pufniră în râs când văzură cum bătrâna ieşi ţâfnoasă şi cu mâinile goale pe uşa grajdului… Curând, zâmbetele li se şterseră de pe feţe, când îl văzură păşind larg peste noroaie pe Primo, urmat de Beck din Scholden, Swigge, Brechwina, Wulfin din Moldt şi Bregar Panenka. Fruntea bătrânului comandant era neguroasă şi la fel îi era privirea…
- Vremea s-a făcut bună, voinicilor, da încă nu putem pleca. Pământul e moale şi tunurile, precum şi katafracţii noştri n-ar avea spor la mers. Am istovi degeaba dobitoacele… Cu toate astea, avem nevoie de provizii, căci cele câteva zile de ploaie şi leneveală ne-au cam măcinat rezervele. Prin locurile astea ar trebui să găsim tot ce avem nevoie, căci pe aici războiul nu prea şi-a făcut cale… Gero, ai să încaleci şi ai să pleci cu jumătate din oamenii tăi, căci sunt cei mai tineri şi mai uşori, să aduni provizii. Până în seară, te aşteptăm… Socot că peste vreo două zile, când drumurile vor apuca să se zvînte, putem să luăm drumul către Tachov şi de acolo în inima vâltorii…
- Nu-s prea mulţi oamenii pe care spui să-i iau cu mine, Înălţimea ta, pentru o treabă atât de neînsemnată?
- Nu-s mulţi! Am zis că pe aici războiul n-a prea ajuns, da asta nu înseamnă că nu poţi să dai peste cete însemnate de jefuitori. Pe urmă, după atâta leneveală, oamenilor şi cailor, mai ales celor tineri, le face bine o plimbare ca asta…, îi mai dezmorţeşte. Da de ce ţi-e teamă, ce grijă te-ncearcă?
- Nimic alta decât că oamenii mei sunt mult prea tineri, singura campanie la care au luat parte e asta de acum şi mi-e teamă să nu fie prea avântaţi. Suntem o trupă regulată, nu o bandă de tâlhari, aşa că n-aş vrea să-ţi dau prilej să pedepseşti pe vreunul pentru siluire sau jaf… Sângele tânăr poate izbucni oricum şi nu vreau, Înălţimea ta, să-mi pierd oamenii degeaba…
- E bine că ai grija asta. Veghează să nu am prilej de pedeapsă… Pe vremea lui Carol, pedeapsa soldatului era împărtăşită şi de comandant. Un fior trecu prin sufletele oamenilor şi prin ochii comandantului. Gero plecă scurt capul, apoi ridică privirea şi-şi scutură pletele castanii acoperite de boabe mici de apă.Se îndreptă alergând prin băltoace către locul unde erau încartiruiţi oamenii lui şi Lup îl urmă cu salturi lungi şi fâlfâiri vesele ale cozii stufoase.
- De ce eşti aşa de aspru cu băiatul? se auzi vocea puternică, dar blândă a capelanului…
- Pentru că-l vreau teafăr la trup şi la minte şi atunci când din campania asta nu vor rămâne decât poveştile, sfinţia ta. Pe urmă nu strică să se străduiască să se impună în faţa oamenilor lui, iar disciplina n-a făcut niciodată rău, nimănui… Asta o ştii şi sfinţia ta, că doar ai fost lăncier. În scurt timp se auziră fornăturile cailor care-şi frământau copitele în clisa noroioasă a drumului şi se auzi glasul îngroşat al lui Gero care comandă încolonarea şi plecarea la trap întins a trupei. Înaintea tuturor alerga Lup. Ieşiră din hotarele aşezării şi se rostogoliră ca un tunet pe coasta abruptă, către Tachov. Dinadins lăsaseră caii să alerge în voie, ca să-i dezmorţească şi după ce parcurseră vreo două mile, Gero făcu semn ca goana să înceteze. Dădu ordine scurte şi trei grupuri de câte trei călăreţi plecară în trap uşor în trei direcţii. Restul trupei continuă să meargă la pas. Pe la prânz, după ce trecură prin două sate mai mici, de unde luaseră nutreţ şi merinde pe care le trimiseseră înainte, cu escortă de zece călăreţi, spre Tirschenreuth, se opriră între două culmi uşoare, ca o şa, să-i scalde soarele, să mânânce şi să lase caii să-şi tragă sufletul. Una dintre cele trei cete de câte trei călăreţi încă nu se întorsese şi de aici, de sus, Gero putea să vadă până la mare depărtare. Doar către miazăzi privirea i se împiedica de arborii întunecaţi ai pădurii de pin. De acolo se arătară, după mai puţin de un ceas. Erau patru căruţe, învăluite în aburii goanei şi vreo opt călăreţi, între care şi oamenii lor. Lup îşi zburli coama, căci urechile sale fine prinseră hăuliturile grozave ale celor ce-i goneau pe fugari… La mai mult de o sută de stânjeni în spatele fugarilor, ieşiră de sub întunericul codrului şi cei care-i urmăreau, vreo trei duzini de călăreţi ce zoreau să prindă căruţele şi oamenii. Gero slobozi un şuierat scurt şi oamenii se aruncară în şei cât ai clipi. Pe urmă se împărţiră în două cete, ca două aripi ale unui monstru sângeros şi se prăvăliră pe panta înclinată ameţitor. Din goană, Gero struni arcul şi potrivi o săgeată pe coarda întinsă. Când începură să distingă trăsăturile oamenilor, sloboziră strigătul: PRIMMMMMOOOOO! Ca trăzniţi, urmăritorii micului grup de fugari opriră caii şi după un moment uluială, timp în care Gero slobozi săgeata şi unul dintre călăreţii vrăjmaşi bătu larg cu mâinile în jurul său, căzând din şa, întoarseră caii în loc şi o rupseră la fugă, căutând adăpost în codrul din care ieşiseră. Fugarii îşi domoliră goana şi opriră, în cele din urmă, fiind înconjuraţi de călăreţii lui Gero. Caii fugarilor erau acoperiţi de spumă care curgea în bucăţi mari pe iarba umedă… Din prima căruţă coborî şovăitor un bătrân cu strai negru. Se înclină în faţa tinerei căpetenii şi grăi cu voce întretăiată:
- Dumnezeu te-a scos în calea noastră, Luminăţia ta! Eu sunt Jurek, preotul din Klatonice şi în căruţele astea am îngrămădit tot avutul nepoţilor mei, Jurkemik şi Marenka, bieţi orfani a căror mamă mi-a fost soră. Ei şi cei trei argaţi sunt singurele suflete care au scăpat de pârjolul ce a căzut peste noi. Spunând acestea arătă către un băieţandru de vreo cincisprezece ani şi spre o codană cu ochi albaştri, cozi groase, de culoarea paiului de mei la sfârşitul lunii iunie şi gropiţe în obrajii îmbujoraţi. Celelalte cuvinte Gero nu le mai auzi, căci se scufundase în lumina albăstrie din ochii codanei…

De zece zile România trăieşte sub semnul protestelor! Personal, nu cred că, în afara câtorva privilegiaţi, este vreun român care să fie mulţumit de viaţa pe care o duce… Fiecare dintre noi vrea mai mult şi mai bine, dar… Curajul izvorât din nefericire al sutelor de români cu sufletul curat care au ieşit în Piaţa Universităţii, este impresionant. Spun sute, pentru că nu cred în curăţenia mesajului violent al ultraşilor care au ieşit doar ca să facă scandal, sau conduşi de aspiraţii neroade, gen: „… dăm cu ăştia jos şi ne luăm certificate de revoluţionar!!!”. La fel nu cred, ba chiar sunt revoltat din cauza acestei tentative, în demersul activiştilor din Opoziţie de a confisca protestul sincer al oamenilor ajunşi la capătul puterilor. Ludovic Orban a păţit-o de două ori, iar pancartele protestatarilor dovedesc clar faptul că bieţii oameni sunt sătuli de TOATĂ clasa politică pe care o consideră vinovată, fără excepţii, de situaţia în care a ajuns ţara. Văzut ca ultimă variantă pentru câştigarea de capital electoral, protestul s-a vrut exploatat de către liderii USL, care au organizat, joia trecută, un miting politic, dar aceştia n-au reuşit să strângă nici 10.000 de manifestanţi în capitală. Mesajele n-au conţinut nici un element nou şi-să mă iertaţi-aplauzele şi lozincile scandate de proprii membrii de partid nu prea înseamnă nimic, aşa că nici Ponta, nici Crin Antonescu nu s-au ales cu mare lucru după această acţiune. Testul s-a făcut imediat, când „mitingiştii” USL (o parte dintre ei, fireşte) s-au deplasat în Piaţa Universităţii şi, cu excepţia lui Radu Mazăre, au fost primiţi dacă nu cu ostilitate, în cazul unora, măcar cu răceală. În teritoriu, câteva mii de entuziaşti pichetează centrele marilor oraşe, numai că numărul enunţat se referă la întreaga suprafaţă a ţării, altfel, împărţit pe fiecare reşedinţă de judeţ, abia ne dă media unor sute firave de oameni. Ce ne spune asta? Că a murit spiritul revendicativ la români? Nicidecum, ci doar că oamenii, căliţi în atâţia ani de suferinţă, nu mai vor să facă din nemulţumirea lor trepte spre ascensiunea la putere a unor aventurieri. Şi atunci, care este soluţia? Personal, cred că tot dezbaterea politică responsabilă în care să fie implicaţi mai ales TINERII politicieni, pentru că cei bătrâni, cu tot respectul, şi-au arătat, din plin, limitele…

Sala mare a hanului Ursul de Aur părea neîncăpătoare când noii oaspeţi pătrunseră înăuntru, iar Valentin şi Gero văzură, cu uimire, cum în spatele lui Primo şi al lui Beck din Scholden şi Arfuid Stroch trec pragul şi orbul Bord, împreună cu copilul Verri.
- I-am găsit pe stradă, lămuri Arfuid, Înălţimea sa a zis să ne însoţească…
- Nu era să-i lăsăm să rătăcească flămânzi prin praful burgului, iar noi nu suntem aşa de nobili, ca alţii, să nu-i îngăduim pe oamenii cu cugetul curat alături de noi… Vorbele lui Primo fură însoţite de lovitura sa de pumn care se aşeză cu zgomot pe scândurile groase ale mesei, făcând talgerele şi stacanele să salte, vărsând din cele ce le umpleau… Nu-l văzuseră niciodată aşa de furios…
- Să înţeleg că ducele nu te-a primit aşa cum se cuvine? răsună plăcut glasul lui Rinaldo.
- Dacă nu ar fi fost Bretyn Ostarnecz de faţă, dacă vorba lui n-ar fi cântărit, bătrânul nebun ne-ar fi cerut să plătim taxă că am campat în pământurile lui… Aşa ne-a îngăduit trei zile, să ne odihnim oamenii şi animalele şi pe urmă să ne vedem de drum. Spune că la el e linişte şi că nu-i pasă dacă alţii pier în caznele focului sau stinşi de oţelul armelor…
- Ar trebui să-i pârjolim puţin ducatul, să-i omorâm câţiva zeci de reitteri, să-şi aducă aminte cum e războiul. Dacă-mi porunceşti, vin cu Gherby şi haiducii lui, împreună cu călăreţii mei, şi-i punem foc chiar sub zidurile palatului! Asta ca să se înveţe minte cum se discută c-un oştean…
- Cred c-ai fi în stare, Rinaldo, dar ce-am câştiga? Moşneagul n-ar ieşi să lupte, pentru necuviinţa şi necugetarea lor ar pătimi oameni nevinovaţi şi nici n-ar pricepe lecţia. Vorbele lui Primo ieşeau, încet, încleiate, parcă, într-o nesfârşită amăreală… N-o să aşteptăm împlinirea sorocului de trei zile, în zori zilei de poimâine ridicăm tabăra şi plecăm spre răsărit. Acolo arde pământul de flăcările nelegiurilor şi pe mine grozav mă mai furnică palmele. După ce mâncăm, Gero va pleca în goană să ducă veştile oamenilor, să nu mai lase pe nimeni în tabără, căci nu vreau nici iscoade între noi, nici fugari din slujba otrăvită a ducelui.
- Dacă îngădui, Înălţimea ta, pot pleca de acum, foame nu…
- Vorba! Privirile de smoală ale lui Primo parcă întunecară şi mai mult încăperea… La vreme de război, fiule, doar o voce se aude, cea a căpeteniei, iar noi suntem intraţi în pojarul omorului… Am spus după ce mâncăm…
- Că buni sunt cârnaţii ăştia, iar hangiul meşter mare, ori are bucătar de soi, linişti apele cu vorba Valentin Vaskaly muşcând dintr-un cârnat uriaş, de pe care se scurgea grăsimea. Venind încoace atâta m-am gândit la ei de era să mă sufoc cu propriile-mi bale…
- Hai să cinstim şi noi din cârnaţii şi din berea hangiului, dar cu măsură, că n-avem timp de stat şi nici oamenii noştri nu trebuie să ne vadă că ne întrecem cu numărul stacanelor… Vocea căpeteniei redevenise calmă, măsurată, aşa cum i-o ştiau din zilele de pace…
- Să mă trăznească dacă ovreiul ăsta nu găteşte mai bine decât Virula suspină Vaskaly printre dumicaţii uriaşi pe care şi-i îndesa pe gâtlej…
- Citesc în vocea ta, Învăţatule, un dor şi-o duioşie pe care nu le-am mai auzit până acum. Probabil ţi-e dragă femeia de care vorbeşti…
- Ia seama ce spui, Orbule! Alchimistul îşi rotea speriat ochii albaştrii, în hohotele de râs ale lui Buchwald şi Rinaldo… Beck din Scholden şi Arfuid Stroch priveau nedumeriţi şi atunci Gero, zâmbind subţire, le desluşi:
- Mama Virula e femeia Înălţimii sale, Orbule, aşa că să nu mai rosteşti asemenea vorbe.
- Duioşia şi dorul, prieteni, nu-s totuna cu dorinţa, de aceea mi-am îngăduit, iar căpetenia a înţeles, căci el n-a ridicat cuvânt de dojană…
Primo îl învăluia pe Orb şi pe copil cu privirea ce devenise caldă şi grea ca o noapte de vară, în vreme ce mesteca uşor, sobind lung, în răstimpuri, din stacană. În cele din urmă, rosti:
- Cum de le ştii pe toate, Bord din Ţara Lupului Alb, că doar nu vezi şi e greu să citeşti doar din pipăit şi din auz, fiecare întâmplare şi fiecare sunet?
- Şi fiecare suflet ai vrut să spui, Vitează Căpetenie… Nu fac nicio sforţare, aşa-mi vin gândurile care iasă odată cu vorbele şi pe unii ascultători îi înfurie, pe alţii îi veselesc, pe alţii îi pun pe gânduri. Niciunul, însă, până la tine şi până la Învăţat, nu m-a ascultat cu atâta luare aminte… Tu de ce nu-mi spui “Orbule”, ca toţi ceilalţi?
- Pentru că vezi mai multe decât toţi oamenii pe care i-am cunoscut. Şi înţelegi…
- Dac-ai desluşit asta, eşti un om cu adevărat ales. Ai să-ţi duci oamenii către hotarul Morţii, ai să treci, împreună cu ei, prin întâmplări înfricoşătoare, dar ai să-i scoţi, pe cei mai mulţi dintre ei, din greutatea întâmplărilor, iar tu ai să mai ai multe seri şi dimineţi în care femeia cu numele Virula are să te învelească cu blana de urs, alungând răceala din oasele ce încep să îmbătrânească…
- Pe astea de unde le ştii, Orbule? fu curios Vaskaly… Să nu-mi spui că sunt scrise în aer şi-n piatră şi-n fier, ori în cârnaţii ovreiului, că n-am să te cred! de altfel, am să-l chem să-i mai pună la încălzit că a pus cam mult seu de oaie şi s-au răcit, fiind noi în pericol să ne răpună vreo greaţă. Cum berea-i prea slabă ca să alunge greaţa, iar Căpetenia nu îngăduie băutură mai tare, deşi tare bine mi-ar prinde nişte cidru acuma, cel mai bun leac sunt câţiva napi copţi precum şi ţepuşele cu aromaţii cârnaţi trecuţi prin flacără nouă! zicând şi strigă după hangiu ca să-i ducă porunca la îndeplinire, în vreme ce Orbul dădu răspuns…
- Nu din piatră, din aer sau din metale am luat răspunsul, ci din lumina vorbelor lui, căci semnele se află peste tot… Eu am harul de a le înţelege, voi pe cel de a lăsa alte semne în soarta celor ce vă înconjoară. Veseliţi-vă acum, căci vor veni şi zile mai cumplite… Nu-l mai luară în seamă, căci cârnaţii şi berea li se păreau mai demni de luarea lor aminte, în vreme ce Primo îi făcu scurt un semn din cap lui Primo, că poate pleca şi copitele calului tânăruli se auziră curând ţăcănind piatra rotundă a uliţei. Pe urmă ciocniră cu toţii şi doar Primo văzu cum Orbul îi face parte dintr-un cârnat unsuros copilului Verri, care strecurase doi napi, aproape fierbinţi, în desaga ce-i era petrecută, de-a curmezişul, peste umăr… Orbul îi aşeză mâna pe cap şi copilul, cutremurat de un spasm, scoase napii din desaga soioasă şi-i aşeză la loc, pe masa din scânduri groase…

Aşezarea era micuţă şi săracă, din ea nu se mai salavaseră decât câteva colibe şi clădirea micuţă, acoperită cu pământ şi muşchi, care ţinea loc de biserică. Probabil că tâlharii care curăţaseră locul nu erau într-atât de sălbăticiţi ca alţii şi după ce jefuiseră bodroanţele fără preţ, cruţaseră bisericuţa şi colibele din jur. Ori poate că umezeala stinsese focul sărac, care nu mai apucase să le mistuie. Lup slobozi un urlet a pustiu şi oamenilor, oricâît de încercaţi ar fi fost ar fi fost ei, li se ridică pârul pe cefe. Urletului Fiarei îi răspunseră altele, din pădurea ce cobora până deasupra aşezării pustiite şi caii fornăiră înspăimântaţi. Trimiseseră o duzină şi jumătate din caii capturaţi, încărcaţi în parte cu prada tâlharilor, în satul lor, cu doi dintre haiduci şi un servitor, cu toţii răniţi uşor, alţi opt cai fiind opriţi pentru trupă. Se împărţiră în colibele sărace, adăpostiră caii şi le dădură să mănânce, iar în faţa bisericuţei aprinseră un foc din găteje umede, de pin, care scoteau mai mult fum, dar erau obişnuiţi, ca toţi oştenii, să ţină sfatul lângă foc. Servitorii începură să pregăteascvă hrana şi toţi simţiră că le lipsea Virula care însufleţea popasurile. Rânduiră străjile, pentru că nimic nu trebuia neglijat şi orice ceată de tâlhari, oricât de neinstruiţi ar fi fost, le-ar fi putut veni de hac dacă-i smulgea din toropeala dulceagă a somnului. După cina uşoară, cei mai mulţi dintre oşteni adormiră de îndată, alţii mai sporovoiră o vreme sub noaptea care-i învălui ca o ibovnică neguroasă, dulce şi catifelată… Dimineaţa se arătă că vremea începea să se schimbe, o căldură leşioasă, timidă, trecând prin pânzele de ceaţă. Bărbaţii se strânseră la sfat, mai puţin străjile care, din cauza ceţii, încercau să prindă, cu urechile ciulite, orice zgomot care venea dinspre pădure sau dinspre podişul înalt şi golaş…
- Oricât de slabi ar fi tâlharii, Înălţimea Ta, sunt mulţi şi în curând nu o să le mai putem face faţă…
- Nici nu trebuie, rosti Primo, aruncând lumini negre în privirea lui Gherby care vorbise, dezvăluind temerile oamenilor săi. Vom merge către burgurile întărite, după ce-l vom aştepta aici pe Rinaldo, să vedem ce veşti ne aduce, iar acolo fie ne vom alipi de vreo trupă de cuăţare a locurilor, fie vom primi împuternicire să recrutăm oameni şi să curăţăm noi locurile. Până atunci ne odihnim, dar nici Rinaldo nu poate întârzia prea mult…, nu-i stă în fire să zăbovească…
- Ăsta-i un război ciudat, de care nu am mai văzut! rupse tăcerea Vaskaly. Credinţă am că nici căpetenia noastră nu s-a întâlnit cu astfel de împrejurări. Noi nu ne batem cu oşteni adevăraţi, ci cu gloate care şi-au pierdut tot ce-i omenesc, parcă-ar veni sfârşitul lumii. Am trăit mai mult decât oricare dintre voi, dar ca oamenii să se mute în păduri, să trăiască cu fiarele sălbatice şi să fugă din calea semenilor lor, încă nu am văzut. Oricât de sângeros ar fi fost un război, oricâte excese s-ar fi făcut, plugarii rămâneau la locurile lor, acum e altfel…
- Haosul a pus, într-adevăr, stăpânire pe Imperiu, dar lucrurile se vor aşeza, pentru că nobilii vor înţelege că dacă nu vor curăţa locurile, toate se vor pustii şi foametea şi bolile şi desfrâul vor lovi mai rău decât războiul. Trebuie numai o mână de fier în capul treburilor şi toate se vor aşeza în matca lor firească. Primo reuşi să aştearnă linişte în inimile bărbaţilor, pentru că vorbele sale veneaiu hotărâte, ca şi când toate astea le-ar fi văzut, putând să pună mărturie pentru asta.
Şi lucrurile se adeveriră când în zorii celei de-a doua zile veni Rinaldo cu oamenii săi. De oboseală caii tremurau şi spuma curgea de pe ei.
- V-aţi zorit, flăcăule!? îl întrebă Primo după ce-i răspunse la saluutul vesel…
- Ne-am zorit, domnia ta, ne era teamă să nu vă fie de trebuinţă braţele noastre… Am auzit că prin părţile astea îşi face de cap unul, Otto, cu câteva sute de tâlhari.
- Problema asta am lichidat-o, flăcăule. Nu mai este niciun Otto prin părţile astea… Câţiva dintre luptătorii de rând, cu Flaggel în frunte, râseră în hohote, desluşindu-i italianului cam care fusese deznodământul confruntării cu oamenii lui Otto.
- Ce veşti ne aduci?
- La sud de Bayreuth, lângă târguşorul Creussen, s-a format un fel de confederaţie a micilor nobili şi a boiernaşilor veniţi din Bavaria, Hessa şi Thuringia, hotărâţi să stârpească răul aici, până nu ajunge şi pe pământurile lor. Bayreuthul e apărat de garnizoană serioasă, dar contele von Lam nu poate părăsi zidurile ca să li se alăture, căci burgul ar rămâne fără apărare, iar judele i-a cerut să liniştească populaţia şi să-i dea asigurări că va rămâne pe loc.
- Care-i treaba cu confederaţii de care vorbeai? întrebă Vaskaly.
- Sunt vreo opt sute de săbii, dar n-au un conducător, altfel oameni tari, învăţaţi cu războaiele. Au şi patru tunuri uşoare, de câmp, plus două pentru ziduri, cu afet fix. Şi-au făcut întărituri şi aşteaptă să vină vreun nobil care a mai comandat îmn luptă, să-i ducă la război. Le-am spus că poate le aduc eu căpetenie şi m-au întrebat de tine, domnia ta. Vreo doi te ştiau, căci au luptat sub ordinele starostelui de Domazlice…
- Jiri? Ce-o mai face starostele, că mi-e cam dor de el şi mai ales de miedul şi de berea din stărostia lui? slobozi Valentin Vaskaly întrebarea.
- Am înţeles că se află sub ordinele prinţului de Hessa, coborât cu trupele aproape de Karlovy Vary şi că se bucură de mare faimă, ca luptător vestit ce se află…
- Confederaţii zici că ne aşteaptă, puiule?
- Da, uriaşule Flaggel, ca pe o mană cerească…
- Mied şi bere au?
- Din belşug şi abia aşteaptă oameni ca tine şi ca magisterul Valentin, care să-i înveţe cum se dau gata burdufurile şi balercile pline…
Hohotele de râs îl nedumeriră pe Gherby, care nu pricepea de ce râd oştenii şi ce plăcere găsesc în deşertarea burdufurilor cu băuturi din care el nu gustase niciodată. Simţea, însă, că vremea vărsării de sânge se apropie şi asta-l făcea să-şi freamăte cu neastâmpăr nările late, căci simţea mirosul morţii…

Multe dintre cele pe care nu le credeam posibile… s-au întâmplat, totuşi! În predicţiile mele n-am mizat, printre altele, pe elemente de cunoaştere profundă a personajelor care generează evenimentele respective, ci-mai ales-pe bun simţ, dar acesta este un reper care nu prea mai are ce căuta în politica românească… Bunăoară, cum să crezi, în urmă cu mai puţin de două decenii, că Ion Iliescu va avea tupeul să încerce să dea mâna cu ex-regele României şi să mai şi rostească potop de cuvinte laudative la adresa acestuia? Şi totuşi…, a fost posibil, drept dovadă că aceste lucruri s-au şi petrecut. Sigur, mutantul politic la care o mare parte a populaţiei recent recenzate se uită ca la Sfântul Ioan Gură de Aur, a motivat gestul prin faptul că ex-regele a avut un rol decisiv în actul trădării de la 23 August 1944… Adică tot nostalgiile comuniste, bată-le vina! Păi cum să nu!!! Ce uită să spună Ion Iliescu şi apologeţii săi, este faptul că Mareşalul Antonescu primise, via Stockholm, o telegramă de la Moscova prin care ruşii acceptau condiţiile Armistiţiului propus de Mareşal. Asta ar fi însemnat, însă, ca ex-regele, camarilla şi comuniştii să nu joace nici un rol în treaba asta, ceea ce le-ar fi redus şi posibilitatea supravieţuirii politice după război. Prin arestarea Mareşalului, ţara a CAPITULAT în faţa Armatei Roşii, 160.000 de soldaţi şi 12.000 de ofiţeri şi subofiţeri români, floarea Oştirii, fiind dezarmaţi şi trimişi în prizonierat în Gulagul sovietic! Reparând, oarecum, gestul de acum 67 de ani, ex-regele a refuzat să strângă mâna fariseului comunist, deşi sunt sigur că lovitura sa n-a mers atât de departe, cu mai curând către începutul anilor 90, când Ion Ilici Iliescu i-a refuzat venirea în ţară. Şi când te gândeşti ce averi îl aşteptau aici…

Înainte de căderea întunericului, la cuptorul cel mare, din vecinătatea grajdurilor şi padocului, focul lumina roşiatic obrajii femeilor care frământau pâinea sub atenta supraveghere a Virulei. Printre femei se mişca ferit şi Francisco care binecuvânta copăile cu aluat, în care femeile meştere, amestecaseră, după o reţetă ştiută de Virula, făină de mesteacăn şi de ghindă, astfel încât pâinea să se întărească rapid, să fie ferită de mucegai şi să fie săţioasă. Ferindu-se de urechea ascuţită a capelanului, bătrâna mai slobozea printre buzele subţiri şi un descântec pe care-l ştia de demult, astfel că bărbaţii ce vor mânca acea pâine să fie feriţi de răni şi dacă le este scris să primească Moartea, s-o facă fără chinuri şi fără ruşine…
- Helena, mişcă-ţi târtiţa mai repede, nu mai căsca ochii după Gero, că băiatul e la sfatul bărbaţilor acum… Fata pe care-o înfruntase îşi ascunse privirile umede ale ochilor albaştri sub umbra cozilor groase, blond-arămii, iar roşeala din obraji se putea pune uşor pe seama focului din apropiere
În faţa Bisericii, pe bănci scoase chiar din sfântul lăcaş, pe piatra rotundă sau pe butuci aduşi în grabă, bărbaţii satului stăteau la sfat, având în mijlocul lor un foc ceva mai mic decât cel de la cuptor. Cu toţii sorbeau vorbele celor ce se încumetau să-şi spună părerea, cu toţii priveau să vadă ce va spune bătrâna lor căpetenie.
- În sat vor rămâne douăzeci de bărbaţi, între care Dighenis Volomides şi Starek din Mlada. La război vom pleca ceilalţi, 46 de călăreţi şi 51 de pedestraşi, plus cei 18 slujitori. Tot aici vor rămâne şi Valentin Vaskaly, precum şi Virula… Francisco va merge cu noi…
- Ba pe mine să mă scuteşti de asemena corvoadă! Cu toţii întoarseră capetele să-l vadă pe cel care se opunea deciziilor căpeteniei, dar în clipa următoare chipurile li se luminară de zâmbet. Acoperit cu o pătură miţoasă, Alchimistul se apropia greoi de foc şi de sfat. Dacă bietul capelan poate să meargă la război, eu de ce n-aş fi în stare? Aici nici nu prea sunt de folos, în vreme ce lângă voi mă simt mai în siguranţă decât în mijlocul garnizoanei de la Praga…
- Faci cum doreşti, Magistere, eşti un om liber, nu te afli sub ascultarea mea…
- Mulţumesc! Aici m-ar oropsi maştera de Virula şi m-aş ofili ca firul de spânz când se pişe vulpanul pe el… Pe urmă, cum să lipsesc eu de lângă prietenii lângă care am petrecut ultimii ani? Nu mi-aş ierta-o niciodată dacă n-aş fi lângă Flaggel când dibuieşte el burdufurile cu băutură în corturile duşmanilor, sau lângă Rinaldo când află metalele rare… Bărbaţii continuau să râdă, în vreme ce căpetenia le făcu un semn scurt cu mâna, că mai are de spus unele lucruri.
- Cei care vor rămâne aici nu se vor mulţumi doar să vegheze, ci vor trebui să facă cât de multe provizii vor putea. Dighenis, să scoateţi cât peşte veţi putea din iaz, să-l săraţi şi să-l afumaţi, să puneţi capcane pentru vânatul mic şi să uscaţi carnea la fum de ferigă uscată. Nu se ştie dacă nu va trebui să ne retragem aici, cu duşmanii pe urmele noastre, iar atunci orice fărâmă de merinde va conta. Starek, să cureţi cu oamenii pricepuţi, sau pe care ai să-i înveţi, cele două fântâni, astfel încât să nu fim în primejdia lipsei de apă, să grijeşti de rezervele de smoală şi să pui băietanii să usuce şi să cioplească ramuri drepte, de ulm, pentru săgeţi. Vârfuri şi pene ai din belşug…
- Aşa se va face domnia ta!
- Căruţele le luăm cu noi? întrebă Swigge.
- Nu, de data asta, nu! Ne-ar încurca, iar zgomotul lor se aude de departe. Bagajele le vom căra pe catârii de povară şi pe caii de schimb, iar de corturi n-avem nevoie, nu suntem o trupă suficient de mare încât să ne îngăduim tabere întărite, după rânduială. Vom lupta ca muntenii, căzând pe neaşteptate asupra vrăşmaşilor.
- Iarna-i încă-n putere, domnia ta…, îndrăzni Luccero, un fost lăncier rămas fără un ochi şi fără mâna stângă; el avea să rămână în sat…
- Aşa-i, dar de trei nopţi se aud zăpezile pârâind pe coastele muntelui, semn că vremea se îndreaptă. Aici suntem sus, dar în văi soarele a început să prindă puteri şi în cel mult o săptămână iarba are să încolţească. M-am gândit şi eu la asta, dar ştiu că sub poala pădurilor caii au să găsească iarbă să pască, chiar dacă puţină şi firavă, însă drumul le va face mai bine decât şederea în grajd. Mâine să puneţi flăcăii să-i plimbe cu rândul în padoc, să le cercetaţi copitele şi potcoavele, în două zile după venirea lui Gherby, plecăm…
- Sunt aici, Luminăţia ta! Cu toţii se înfiorară, căci nimeni nu-l auzise pe haiduc venind alături de ei…
- Ce-ai izbândit? îl întrebă Primo, încercând să-şi ascundă surpriza.
- N-a trebuit să mergem prea departe. La mai puţin de cinci mile de aici am găsit tabăra unor tâlhari care petreceau fără griji. Nu aveau nicio strajă, se hârjoneau cu femeile din Olmsbad pe care l-au ars din temelii, iar pe bărbaţi i-au ucis în chinuri cumplite. Am văzut câteva cadavre şi mi-a fost de ajuns.
- Prinşi aţi luat?
- Trei, care se aflau mai într-o margine, doborâţi de băutură. Oamenii mei vin acum cu ei. Nu trecu mult până când cei patru oameni ai lui Gherby, având între ei cei trei prinşi, se apropiară de foc. Haiducii îi puseră în genunchi pe prinşi în faţa căpeteniei, în vreme ce Gherby se apropie de cel mai făţos dintre ei…
- Spune!
Prinsul aşeză un scuipat gros pe vârful încălţării haiducului, iar acesta luă un vreasc din foc şi i-l apropie de barba rară, gălbuie, care dispăru în tăria flăcării, pielea încreţindu-se ca mâna zbârcită a Virulei. Răcnetul prinsului străbătu liniştea pădurilor…
- Dacă ştiam ce aşezare cuprinsă e aici, nu mai zăboveam la amărâtul ăla de sat, veneam şi vă spânzuram pe toţi…
Haiducul vru să apropie iar vreascul de obrazul mutilat, dar Primo îl opri cu un gest.
- Câţi sunteţi şi sub comanda cui luptaţi?
- Suntem aproape şase sute de oşteni care-am luptat sub flamura graffului Waldemar de Cytonice, dar grafful a murit şi noi am rămas să ne găsim singuri norocul. Până la primăvară, când vom fi iar la căutare, ne agonisim traiul cum putem…
- Ce fel de oşteni?
- De toate felurile, pedestraşi, călăreţi, ca-n orice oaste, destul de mulţi ca să vă spulberăm… Eu zic să ne daţi drumul şi am să vorbesc cu Otto, căpetenia noastră, să fie blând cu voi…
Primo se uită lung către Starek din Mlada şi-i spuse cu glas domol:
- Să-i pui în lanţuri şi cu ei să cureţi fântânile şi să faci muncile grele! De vor încerca să fugă, să-i omori pe loc! Cât despre blândeţe şi despre întâlnirea cu Otto, vom mai vedea…
Prinsul mai încercă să spună ceva, dar vorbele lui Vaskaly îl amuţiră şi-i ridicară părul neîngrijit şi murdar în vârful capului:
- Nici nu ştiţi că vieţile voastre au intrat în puterea şi-n voia Syrianului şi-a oamenilor săi, atunci n-aţi mai crede că sorţii vor fi de partea voastră…

Auzisem de multă vreme că profesorii universitari-bărbaţi (ba chiar şi de unele femei!) solicită favoruri sexuale din partea studenţilor de ambele sexe şi au circulat şi mai circulă încă legende despre astfel de cazuri chiar şi în tânărul mediu universitar severinean! Multă vreme nu am dat crezare celor spuse, dar iată, se nasc cazuri la nivel naţional, iar eu nu am dreptul să nu mă întreb dacă cele auzite până acum şi tratate ca simple snoave nu sunt, cumva, fapte reale… Cum s-a lansat moda colecţionării de diplome universitare, foşti gimnazişti cu acute probleme de promovabilitate au ajuns studenţi „de zece”, ceea ce face îndreptăţită orice suspiciune şi dă apă la moară celor care nu mai iau în serios nicio revendicare venită din mediul profesoral, pe baza unei morale proaspăt împământenite: „Cei urâţi plătesc, cei drăguţi…”… Şi uite aşa, să vezi generaţii de specialişti, gata să ridice ţara umăr la umăr cu marile puteri ale economiei universale. Acum îmi explic şi de ce trepăduşi de prin fel de fel de profesii, indivizi fără vocaţie, faultagii notorii ai culturii, se dădeau peste cap să devină cadre universitare, sau măcar colaboratori, ceva, astfel încât să-şi întregească C.V.-ul amoros, rămas sărac dacă exceptăm momentele de trăire intimă. Păcat şi ruşinos în acelaşi timp! Cineva a venit, de curând, să-mi povestească lucruri care se întâmplă în mediul profesoral şi vă mărturisesc, cele auzite mi s-au părut atât de scabroase încât am refuzat să mai ascult. Pe lângă astea, filmuleţele cu profesoarele bătrâne străduindu-se să înghită indivizi păroşi, mi se par glume de copii! Că toate astea au ajuns practici universitare şi nu mai şochează pe nimeni, totul fiind luat în glumă şi trecut cu vederea la o bere rece, la terasă, este înspăimântător, dar ceea ce urmează, daţi-mi voie să cred, este şi mai rău…

Înţepat şi cu nasul pe sus, convins doar în parte că alegerea făcută de vechii luptători este cea mai bună, Episcopul Jeronimus plecă cel dintâi din tabără. Pe urmă ieşiră cavalerii teutoni conduşi de Manfred von Paulen, care trecură imediat în avangardă. Urmară trabanţii de fier, pedestrimea teutonă, arcaşii ciprioţi şi haiducii sălbatici, apoi grupul căpeteniilor militare. În cele din urmă, ca să fie de ajutor ariergărzii întârziate, de va fi fost nevoie, lăncierii lui Hagen. După ei căruţele cu bagaje, provizii şi răniţii uşor. Cei mai grav vătămaţi sau lipsiţi de şanse rămăseseră în tabără, cu focurile aprinse, în vreme ce pe valul de apărare fuseseră puse momâi cu cioturi de arme sprijinite de ele, astfel că în lumina focurilor sau a zorilor ce urmau să vină să pară că tabăra este păzită de santinele ca de obicei… Primo şi oamenii lui urmau să mai întârzie vreo două ceasuri, apoi tăcuţi ca umbrele, să plece pe urmele trupei în retragere. Virula plecase cu căruţa în care zăcea Rinaldo c-o rană urâtă la şold, acolo unde-i înfipsese coasa un răsculat bohem, dar Francisco, crestat la şold şi-n obraz, nu vrusese să plece cu convoiul, rămânând lângă vechiul lui camarad, aşa cum făcuseră şi Gero cu Lup, împotriva insistenţelor Virulei. În ciuda violenţei atacului şi a lipsei de instrucţie a oamenilor săi, Primo nu pierduse decât şase luptători şi mai avea vreo două duzini de răniţi uşor, dar asta nu conta, ba din contră, ştia că are să-i călească. În schimb, putea să ia pe cine dorea din rândurile pedestrimii nobiliare. Cea care trebuia să rămână, alături de resturile cavaleriei din suita episcopală, lângă tunarii lui Neurath. Alese nouă zdrahoni mai puţin speriaţi decât ceilalţi şi-i dădu pe mâna lui Swigge care-i împărţi în celelalte grupe. Călcând apăsat, cu pletele sure lăsate libere pe umeri, Primo se îndreptă către mica întăritură a artileriştilor, acolo unde-l găsi pe Paul Neurath alături de doi bărbaţi tineri, pe care nu-i cunoştea. Se aşeză lângă ei şi-l lăsă pe artilerist să vorbească:
– Ei sunt cei doi comandanţi ai trupelor care vor rămâne cu mine. Prea multe sfaturi nu pot să le dau, n-am comandat niciodată altceva decât tunurile mele, asta ştiu s-o fac, mai multe nu… Poate că ai să faci domnia ta un plan de bătaie cât de cât mai acătării, ca să nu pierim jalnic, ca nişte proşti…
– Cum vă cheamă şi pe unde aţi mai luptat? întrebă fostul lăncier…
– Eu sunt Steno, spuse cel cu ţinută mai milităroasă, sergent în garda Palatului Episcopal de la Lubeck.
– Ai mai luptat?
– Niciodată, domnia ta! învăţam recruţii să meargă în formaţie, să ţină armele cum se cuvine şi păzeam procesiunile la sărbători să nu se-nghesuie credincioşii prea tare şi să-i supere pe preoţi. Zicând astea, Steno scuipă în ţărâna de la picioare… Până aici n-am mai auzit mugetul tunurilor şi nici n-am văzut atâta sânge vărsat, doar aşa la câte-o execuţie am mai văzut răniţi şi oameni murind…
– Şi tu? îşi pironi Primo privirile în ochii celui de-al doilea bărbat…
– Eu sunt Jiri Mladcek, de lângă Bleznice.
– Bohem?
– Da, familia mea este neam vechi de boiernaşi la drumuri. Eram şapte fraţi şi eu am plecat să-mi caut norocul… La o serbare am crestat cu sabia doi flăci din vecini, de la Straha şi tata m-a gonit la o rudă a noastră, pisar la Episcopul de Lubeck, până avea să se înţeleagă el cu păgubaşii. Cum aveam cal şi sabie şi nu eram ţăran, am fost primit în slujba Episcopului pentru şoale, casă, masă şi o jumătate de ducat pe an…
– Tu îi conduci pe călăreţi?
– Eu, domnia ta!
– Câţi oameni mai ai?
– 83, din care 11 uşor răniţi, dar se pot ţine în şa….
– Acum ascultaţi-mă, am să fiu scurt pentru că oamenii mei mă aşteaptă, trebuie să-i duc… Dacă nu sunt conduşi de nişte molâi, până-n prânz au să vă atace… Când vor ajunge la 300 de paşi, tu Jiri, du-ţi oamenii într-un atac frontal, la trap, grupaţi, ca şi când aţi fi oşteni de meserie. Răcniţi şi coateţi flăcări pe nări, dacă puteţi! După ciocnire, eliberaţi spre flancul vostru drept şi alergaţi grupaţi ca să faceţi front de salvă pentru tunurile lui Neurath. N-au să vă urmărească, crezând că-i o capcană şi nici ei nu sunt obişnuiţi cu focul tunurilor… Galopaţi cinci-şase mile, dar n-o porniţi către noi şi duceţi-vă unde vă va călăuzi Dumnezeu! Feriţi-vă să cădeţi prinşi, căci sunteţi de-un neam şi de-o lege cu ei şi se vor răzbuna cumplit…
– Şi eu cu oamenii mei ce să facem, domnia ta? întrebă Steno.
– Până acum v-aţi crezut soldaţi, acum o să fiţi! Nu te gândi la aşezări sofisticate în formaţii de luptă. staţi lângă tunuri şi când vor intra băteţi-vă ca şi când ar fi sfârşitul lumii. De restul are să aibă grijă Neurath. Dacă nu vă atacă până la sfârşitul serii, scoate-i pe cei care pot umbla şi la lumina nopţii fugiţi. Lăsaţi-i pe cei răniţi aici, oricum n-au nicio şansă… Zicând acestea se ridică odată cu cei trei. Pe cei doi mai tineri îi salută scurt din cap, pe Neurath îl îmbrăţişă şi pletele celor doi se amestecară pentru câteva clipe…
– Acum du-te, domnia ta, rosti tunarul, îmi pare rău că nu ne-am întâlnit în vremuri mai bune…
– Şi mie, Tunarule, dar atunci nu-mi păsa cum se termină un război, intram în el ca-ntr-o beţie, acum lăcrimez pentru fiecare camarad care se stinge… Îşi netezi părul şi-l prinse cu cureaua de piele, pe urmă se răsuci pe călcâie şi plecă la oamenii săi care-l aşteptau. Dădu semnalul şi mica lui trupă se porni la drum fără grabă. N-avea rost să-şi forţeze oamenii, mai ales că drumul se arăta a fi lung şi anevoios. De carâmbul cizmei sale se freca, cu coama zburlită, Lup, lăsat liber de Gero. Într-o latură mergea Francisco cu rasa neagră suflecată deasupra genunchilor noduroşi. Faţa-i era crestată proaspăt de la tâmpla stângă până la bărbie şi umărul rănit îi era prins în feşele legate de Virula. Rozariul atârna dintre degetele mâinii sănătoase. Peste mai puţin de-un ceas aveau să se ivească zorile… După ce merseră o milă, Primo se opri în loc şi se mai uită odată către tabăra în care se vedeau flăcările focurilor pe cale să se stingă. Ştia că dacă nu li se luase urma până acum, vor avea o zi uşoară… Ei, fugarii, nu şi cei care rămăseseră să-i acopere…

Se bătuse pe toate meleagurile, de pe zidurile Bizanţului până în câmpiile albăstrii ale Flandrei; braţul său puternic strunise cu tărie frâul armăsarului de flanc stâng, acolo unde se îndreptau toate privirile ca să capete tărie. Aproape treizeci de ani fusese lăncierul din flanc, cel de la care se începea numărătoare, pilonul de unde se aşezau ceilalţi în formaţie înainte de a aduce tunetul pe pământ izvorât din copitele armăsarilor grei, acoperiţi cu carcase de oţel şi valtrapuri de brocart. În mâna de fier îi stătuse drept, mereu ager, semnul morţii aşezat fie în lemnul greu al lăncii, fie în oţelul cizelat al paloşului cu două tăişuri. Camarazii îl numiseră Primo, pentru că era primul care număra, primul care se aşeza lângă flamura flendurită, cel dintâi care repeta ordinele comandantului, prima lance care se pleca pentru atac când începea goarna să sune. Nu-l văzuse nimeni supărat vreodată, nu-l văzuseră mânios, dar nici vesel. Ascuns după apărătoarea de oţel, obrazul îi era mereu destins, doar după intensitatea privirii negre, după felul în care-şi ţinea ochii deschişi, sau îşi subţia privirea, putându-se ghici cât de concentrat era. Nici cei mai apropiaţi nu-şi mai aduceau aminte că îl cheamă Ioan, cei care se înrolaseră împreună cu el muriseră de mult sau se aşezaseră pe la vetre sărace, cu beteşuguri adânci, cu spaime mari ascunse în sufletele ce altădată nu cunoscuseră mila. Ieşiseră din slujbă, încercaseră să-şi întemeieze gospodării, ba chiar şi familii, vai de viaţa lor. Eşuau, în cele din urmă, în stacanele cu rachiu, cu capetele zdrobite în vreo încăierare căreia nu ştiau să-i facă faţă, braţele lor nefiind obişnuite cu ţăpoaiele sau alte unelte de prin gospodărie… Şi-acolo, cu ultimul abur al vieţii agăţate de priviri, se uitau în stânga, să ia tărie şi ocrotire de la Primo, plătind tribut atâtor ani în care îndemnurile veniseră dintr-acolo… În cele din urmă se înmuiase şi el, genunchii nu mai putuseră struni la fel de lesne armăsarii uriaşi, braţul stâng începuse să amorţească sub scutul uriaş, din stejar gros cetluit în bare şi bumbi de oţel, peste ochii negri începând să plutească ceaţa unor ape neştiute până atunci. Ieşise din formaţie, lăsase locul altuia, uriaşului Flagel, dar nu plecase de lângă ai lui. Rămăsese la căruţe, repara zalele rupte, dregea şeile şi celelalte piese de harnaşament, era cel mai bun în ceea ce făcea, iar mercenarii mai vechi, care luptaseră de-a dreapta sau în spatele lui, îi aduceau paloşele să le ascută. Credeau cu tărie că Primo ştie şi nişte descântece, el nu fusese niciodată vătămat serios, doar o tăietură de-a curmezişul feţii şi rotula stângă spartă, astfel că acum mergea cu piciorul ţeapăn, în rest… nimic… Stătea în căruţa lui cu coviltir, în care-şi ducea armura cea veche, mereu lustruită, cu curelele unse şi panaşul coifului pieptănat de parcă s-ar fi pregătit să reintre în formaţie. Tot în căruţa aia ţinea şi foalele şi roata mare de gresie, cu pedală, la care ascuţea paloşele. mai avea unsori şi buruieni cu care freca oţelul, astfel încât moartea celui căzut să vină repede şi lin… Caii căruţei erau ţinuţi în hăţuri de Virula, bătrâna vivandieră cu gura pocită de cizma unui trabant ungur, cu mulţi ani în urmă, dar şi de vorbele şi blestemele ce-i ieşeau de pe limbă… Cu ea se însoţise Primo, formând o tovărăşie mai mult decât ciudată…

Stătea întins pe pat, cu faţa în sus, cu mâinile împreunate sub cap, privind în tavan. Găsise că exerciţiul ăsta e şi necesar şi relaxant. În primele clipe după ce-şi pusese lentilele de contact, crezuse că n-are să se obişnuiască niciodată cu ele. Pe urmă descoperise că dacă priveşte minute bune la albul crăpat al tavanului, începe să nu mai clipească. Se ridica arareori şi mergea să se uite în oglinda mare, ovală, prinsă în ramă de stejar bătrân, afumat, dat cu ceară, aşa cum obişnuiau să ţină prin case oamenii din partea locului. Oglinda, radioul masiv cu pick-up, mobila greoaie şi mulţimea de macate şi perini erau semn de bunăstare, plus dunele umplute cu pene. În apa ostenită a oglinzii descoperea un chip străin, cu care nu era obişnuit. Părul destul de lung şi alb complet îi cădea peste urechi şi se despărţea în cărare pe mijloc, aşa cum nu-l purtase niciodată. Barba neagră îi era înspicată, destul de pronunţat. cu fire albe, parcă mai groase decât cele negre. Trebuia numai să fie atent şi să-şi decoloreze părul la câteva zile, altfel rădăcinile negre l-ar fi dat de gol, mai ales că într-o comunitate mică, aşa cum era asta, nu prea se pomeneau bărbaţi, oricât de extravaganţi, cu părul vopsit sau oxigenat. Gospodăria era a părinţilor unui inginer plecat cu vreo douăzeci de ani în urmă în Germania. Murise pe acolo, bătrânii se stinseseră cu doi ani înaintea lui, iar el se declarase fiul inginerului, suferind după un accident grav de circulaţie. Cei de aici nu ştiau că adevăratul proprietar murise. Lui îi rostuiseră acte la Constanţa, la Serviciul de Evidenţă a Populaţiei. Era simplu de tot de când cu actele astea imprimate pe plastic. Oamenii se îngrămădeau să facă rate şi credite, depuneau copii după cărţile de identitate, cele mai multe color, pe urmă era treaba specialiştilor să înlocuiască pe calculator doar poza… Toată treaba avea tarif fix: două sute de dolari! Orice fugar putea să trăiască liniştit după aia, dacă stătea potolit, pe unul îl prinseseră prin Moldova abia după vreo zece ani, îl mâncase în cur şi se angajase la o televiziune locală, da nu de la asta i s-a tras. L-au prins când conducea o maşină fără permis… Lucra singur, nu făcea parte dintr-o reţea, nu-şi făcuse şi permis de conducere, un dobitoc! Mai avea două luni de stat aşa şi fapta lui s-ar fi prescris. Zâmbi subţire, el n-avea să sfârşească aşa… Îşi pipăi faţa acoperită de barba deasă; u-l mai mânca, nu mai simţea nevoia să se scarpine mereu… Dacă se gândea bine, fusese chiar un poliţist talentat, dar îl nenorociseră jocurile de noroc. Elena luase copiii şi plecase, nu-i mai văzuse de cinci ani, el se aruncase în jocuri, bătură şi femei uşoare, cărora nici nu le ştia numele… Aşa căzuse în plasa lui Mateescu, iar el acceptase din prima. Trebuia să mai tragă vreun an şi pe urmă să plece în lume; atunci ar fi avut în buzunare un milion de euro, aşa-i promisese Mateescu că va ieşi din scenă… Câteodată se gândea cum va cheltui banii, cum se va distra pe vreun ţărm blând, mângâiat de-un vânt călduţ, la umbra palmierilor… Scutură din cap ca să arunce gândurile departe, nu era bine să nu fie concentrat la tot ce se întâmplă. Ieşi în curte şi aerul tare îl înfioră. Sub şopronul din spateerau câteva bucăţi de piatră cenuşie, câteva dălţi şi ciocane. Din când în când mai bocănea în bolovanii mari şi reci, aşa ştiau oamenii de aici, că ar fi un fel de sculptor… Ce uşor de îmbrobodit sunt oamenii, se gândi el şi zâmbi subţire când îşi aduse aminte cum mai bine de opt luni oamenii din târguşorul ăla de câmpie îl crezuseră jandarm care păzeşte o garnitură de tren abandonată pe-o linie de cale ferată dintr-o gară dezafectată… Moartea bătrânului venise tocmai când găsise şi el o bucăţică ieftină şi bună, aşa cum îi plăcea lui… Parcă Larisa o chema… Se speriase niţel, dar îşi revenise şi se topise urgent după ce dăduse SMS-ul de urgenţă. Bine că nu-l cuprinsese panica; săptămâna viitoare urma să-i vină scula cu cernelurile şi hârtiile şi avea să dea drumul la treabă… Un an, atât mai avea de tras! Pe urmă, marea, vântul călduţ, palmierii… Auzi scârţitul porţii şi se întoarse surprins, să vadă ce musafir nepoftit venea la el. Îngheţă…. Bărbatul purta un veston de poliţist… Când se apropie, inima îi veni la loc, era doar un veston din dotarea fostei Miliţii, omul era prea bătrân ca să fie activ, mai trăgea greoi şi-un picior, iar în mâna tremurândă ducea o farfurie acoperită c-un ştergar alb.
– Zîua bună, domnu’ neamţ!
– Bună ziua, da nu-s neamţ, sunt român, doar că am stat cu tata în Germania….
– Eu pe Gelu, pe tatăl dumneavoastră, îl ştiu. Fain Băiat, am copilărit împreună… Ce mai face? Da înainte luaţi asta şi puneţi-o în casă. După farfurie şi ştergar am să vin eu mai târziu, încolo…
– Da ce-i aici?
– Langoşi. A făcut muierea şi o zis: “Du-i şi la vecinu’, că lui n-are cine să-i facă!”…
– Mulţumesc frumos, nu trebuia să vă deranjaţi!
– Nu-i niciun deranj, aş fi adus şi-o glajă de răchie, da muierea o zîs că poate nu vreţi, că-ţi fi învăţat cu altfel de beuturi…, mai boiereşti…
– Nu beau spirtoase, când şi când, foarte rar, câte-o bere.
– Bere n-am, o avea la birt, da eu nu mă duc acolo. Ar fi bună cu langoşile astea…
– Tata, că m-aţi întrebat, e pensionar, e bine, stă la un centru pentru persoane vârstnice, lângă Marea Baltică…
– Adică la azil?
– Cam aşa, numai că-i mai mult hotel, plus că sunt persoane calificate care au grijă de ei, le spală, le calcă, îi curăţă, îi însoţesc la tratamente, au grijă să se distreze…
– Păi de ce la azil, de ce n-a venit aici, doar are casa lui?
– După ce te-ai învăţat cu un anumit confort, nu mai vi să-ţi faci singur focul, să-ţi găteşti, să-ţi speli… Acolo are tot ce-i trebuie. Nici eu n-am să stau mult. După ce am avut accidentul, mi-au recomandat doctorii să trăiesc o perioadă în natură şi m-am gândit că ar fi potrivit să vin aici… Da dumneata ai fost poliţist? Întrebarea şi-o însoţi de-un gest al bărbiei către haina de pe bătrân.
– Aaaa, ăsta, mi-o dat-o gineri-meu, el o fost miliţian, acu’ e şi el pensionar, că ei iasă de tineri în pensie… O port prin curte. Ar fi bine să le mâncaţi până nu se răcesc, vin eu mai târziu după farfurie…
Bătrânul se răsuci pe piciorul beteag şi porni spre poartă, iar el rămase cu farfuria acoperită cu ştergar în mână. Pe urmă îşi dădu seama că nici nu ştia cum îl cheamă….

Cu vârful pantofului modest, cum îşui lua de câţiva ani, din bazar, bufetierul râcâia o pată de noroi care se prinsese pe mozaicul crăpat, în timp ce ochii îi rămăseseră prironiţi afară, privirea trecându-i prin geamurile murdare.
- Uite, bă, nea Pârţoi, a început să ningă, parcă aş avea poftă să ies afară, să mă mai dezmorţesc…, prea ne-am otrăvit în coşmelia asta…
- Hai, dom’ şef, mai primenim aerul. Da nu ninge, sunt doar nişte vârteje, ca atunci când a murit Valică…
Ieşiră în gerul tare, de afară, iar bufetierul luă o bucată de lemn pe care o înţepeni între tocul uşii şi uşa din lemn de brad, veche, cu vopseaua verde scorojită, arătând ca obrazul unei matroane bătrâne, dat cu prea mult fard vechi, fără prospeţime, care cade în zgrume urâte…
- Cine-a murit, bă, nea Pârţoi? De cine ziceai?
- De frate-meu, Valică.
- Da parcă aţi fost mai mulţi fraţi, de ceilalţi mai ştii ceva?
- Nouă am fost. A mai mică a murit omorâtă de cai, cum ţi-am povestit, odată cu maica, de ceilalţi, afară de Valică, nu mai ştiu nimic de când am plecat din sat, parcă i-a luat o apă urâtă, le-am pierdut urma…
- Şi ce spuneai de Valică? Da de ce-l chema aşa?
- Pe vremea noastră şi ţiganii dădeau nume normale copiilor, nu te-alegeai din români. E drept, mai des găseai Danciu decât Ion, da nu batjocoreau copiii ca acuma când le zice Semnal, Istoria, Expertiza şi cine mai ştie ce lighioană… Şi pe frate-meu ăsta, că era născut de anul nou, îl numiseră ai mei, că de botezat nu ne-a botezat pe niciunul, care popă mânca colac din ţigănie?, Vasile, da’ o soră a noastră a vrut şi ea să-i zică cum îi ziceam noi: Vasilică. Fiind mică, n-a putut spune aşa, i-a zis Valică şi aşa i-a rămas numele. Ăsta mic, deci, Valică, atunci când am plecat din sat, s-a ţinut după mine, îi curgeau mucii da nu se ştergea la nas ca să nu-mi dea drumul la pulpana hainei, zicea că i-e frică că-l las, ca să scap de el. Nici eu nu eram vreun răsărit, abia făcusem 10 ani.
- De ce n-aţi rămas în sat? Aveaţi măcar un acoperiş deasupra capului…
- Păi cum să-ţi spun, dom’ şef? La sărbători, de Paşte, de Crăciun, de Ispas că era nedeia satului, de Sâmbăta morţilor, ne duceam şi noi şi la Biserică şi la cimitir, ne mai dădea câte-o femeie de pomană şi peste săptămână, vara mai fierbea sor-mea, Safta, urzici, ştevie, lobodă, potoleam foamea. da la un Lăsatul Secului, băietanii satului, poate că ameţiţi de vin, ne-au spoit casa, uşa şi ferestrele cu baligă şi am trăit cea mai urâtă noapte din viaţa mea atunci. Stăteam toţi, strânşi unu-ntr-altu’ şi plângeam fără zgomot, că-i auzeam cum plănuiau afară să intre peste noi sau să ne dea foc, că nu-i niciun păcat dacă omoară nişte ţigani nebotezaţi. A dat Dumnezeu de-au trecut doi gospodari pe acolo şi i-au gonit pe băietanii ăia, că altfel, ameţiţi de vin şi vrând să facă pe grozavii, acolo ne-ncheiam socoteala zilelor. A doua zi, pe ploaie şi frig, am plecat în lume…
- Şi Valică s-a ţinut de dumneata?
- S-a ţinut că nu mai avea pe nimeni pe lume şi parcă cu el lângă mine aveam şi eu mai mult curaj. Ne-am aciuiat aici, în gară şi tata lu’ dom’ Melaiche, care era impiegat, parcă-l văd, un om mare, cu mustaţă stufoasă şi zâmbet bun, se făcea că nu-i place mâncarea de i-a pus-o coana Sofica în sufertaş şi ne-o dădea nouă s-o mâncăm. el trecea drumul, lua trei brânzoaie, era o prăvălie cu simigerie şi plăcinte acolo, unu-l mânca el, unu-l ţinea pentru copilu de acasă, adică dom’ Melaiche şi pe unu-l rupea-n două şi ni-l dădea nouă…
- Bun om!
- Bun, să-l odihnească Dumnezeu, bun ca şi fii-su. Un manevrant urât, tot ţigan ca şi mine, zicea: de ce dai dom Sîrbu, că ăsta-i numele de familie al lu dom* Melaiche, de pomană la ţigani, vrei să măînânci din mâna lor pe lumea ailaltă? Da omu’ nu asculta de el, ba ne-a adus şi-o pătură de acasă, să ne-acoperim, că ne-ntindeam pe-o bancă de lemn în sala de aşteptare…
- Şi-aţi trăit aci, în gară?
- Nţţţţ! După vreo trei săptămâni a pus ochii pe noi moş Cristea, îla de venea cu căruciorul cu bragă şi cofeturi să le vândă călătorilor aci, în gară, după-amiezele, că la prânz ducea căruţul în faţa şcolii. Făcea vînzare bună şi cred că şi-n clipa de-oi muri, dacă n-o să pătimesc, am să visez că muşc dintr-un măr roşu, aşezat pe băţ şi dat cu poleială de zahăr. Moşul fusese luptător în Macedonia, pornise-n zaveră de tânăr şi l-au rupt cu bătaia prin poliţii. Când îţi revenise, fugise şi-şi făcuse bârlog aci, la noi, Ne-a luat el săracu, după ce-a stat la sfat câteva zile cu dom’ Sîrbu. A zis că eu-s bun să-mping la căruţ, că pe el nu-l mai ajută nici braţele, nici picioarele şi ne-a luat acasă la el. Eu în casa aia stau şi acu’!!!
- Adică v-a fost ca un tată!?
- Mai mult, şi el şi dom’ Sîrbu, parcă au fost Dumnezeu pentru noi. Ne-a spălat omu şi în fiecare sâmbătă seara umplea albia cu apă, ne băga în ea, ne lăia şi ne freca cu săpun, ne-a dat haine curate, cam măricele pentru noi, da faţă de trenţele pe care le purtasem, erau lux. Ăia au fost cei mai frumoşi ani ai noştri, mâncam pe săturate, aveam ţoale, dormeam la căldură şi, de două ori pe săptămână, când îţi rostuia dulciurile în cazane, scotea o masă mare pe care ţinea ceaunul cu zahăr pentru învelit merele pe băţ. Tot pe masa potrivea din cuţit, unul lung şi ascuţit cum nu mai văzusem, tablele de seminţe de susan prins în pastă de zahăr ars şi halviţa cu nucă şi şi ţăpligile colorate tot din peltea de zahăr. Rămâneau ţăpligi lungi, de toate culorile şi alea erau bucuria noastră, a mea şi a lui Valică, care nu mai mâncasem astfel de bunătăţi… Ne mai domolea moş Cristea, să nu lăcomim, să păstrăm şi pentru a doua zi, că altfel îi umplem păturile cu noroc…
- Glumeţ, moşul…
- Numai oamenii buni sunt glumeţi, dom’ Pelcu, la oamenii răi gluma sună a batjocură şi mai bine lipsă…
- Păi şi cum a murit Valică?
Pârţoi n-apucă să-şi ducă povestea până la capăt, că văzură cum din tren coboară chestorul Mateescu şi cu cei doi subalterni, cei doi din urmă purtând nişte sacoşe mari, burduşite. Chestorul Mateescu tresări violent când îi văzu, le făcu semn subalternilor să-şi continue drumul, către ieşirea din gară, iar el veni către cei doi…
- Ce-i, bă, vi s-a făcut cald, aţi ieşit la aer?
- Da ce-i, dom’ şef, avem interzis la aer?
- Bă teteo, te-am citit băiat deştept, nu-ntinde coarda că se rupe!
- Lasă, dom’ şef, c-o-nnădim… Ce rău am făcut c-am ieşit afară, eram consemnaţi înăuntru?
- Dom’le, dacă aţi ieşit doar ca să luaţi aer, şi văd c-aţi înţepenit şi uşa, semn că aşa e, e bine, da dacă aţi ieşit să trageţi cu ochiu… nu e bine!
- Păi ce păcatele mele să vedem, la ce să tragem cu ochiu? Vorbeam şi noi de-ale noastre, ni se urâse aci, pe urmă, ca să fiu sincer, aici a murit un om…
- Mda, cum spui tu, teteo! Eu plec cu oamenii mei la Bucureşti, mă-ntorc în câteva săptămâni, până atunci… leoarba, nu vorbiţi cu nimeni despre ce-a fost aici până nu limpezesc eu toată treaba. hai noroc! Se ridică greoi şi ieşi cu pas ferit, ca de hoţ…

Se auzea o muscă bâzâind şi felul în care chestorul Mateescu îşi mişca pe mozaicul crăpat picioarele încălţate cu pantofi fini, din piele neagră.
- Eşti curajos, teteo, sau eşti prost! De treizeci de ani nu mi-a mai zis nimeni ţigan… Nu că mi-ar fi ruşine, că nu mi-este, da-ţi spun, nimeni n-a mai avut curajul ăsta… Ultimul care a făcut-o, a fost socru-meu şi ăla doar când s-a-mbătat… Nu i-am zis nimic, prostului să nu-i faci vârf, da peste vreo trei luni a venit la mine, că pe gineri-su celălalt, cumnatul meu, l-a prins cu minus în gestiune, cu marfă dosită, ce mai, caz clasic pentru şefii de Alimentara… I-am spus că nu-i bine să te duci cu căciula în mână la un ţigan. Cred că ar fi preferat să-l scuip între ochi, fusese învăţător la ţară, un fel de Dumnezeu pentru bieţii ţărani analfabeţi, nu suporta să-l atingi cu vorba…
- Şi l-ai ajutat pe cumnat, dom’ şef? Vocea lui Pârţoi suna moale, abia se auzea.
- L-am ajutat, teteo, că era uşor, şi l-am făcut slugă pe viaţă…, pe el şi pe socrii, că pe ăla îl iubeau, nu ca pe mine…, da i-am făcut să pupe mâna ţiganului…
- Da reclamaţia, dacă judec eu bine, tot de la dumneata a plecat…
Mateescu râse subţire, mânzeşte, întinzându-şi buzele subţiri peste dantura regulată şi mai trăgând un fum din ţigară…
- De-aia-i bine că nu suntem mulţi ţigani în Poliţie, ne-am prinde de prea multe, teteo!
- Da cum de-ai ajuns dumneata poliţist, dom’ şef, că ai noştrii nu se prea înghesuie la haină militară?
- Tata a fost argat la unu la oi, prin Oltenia, nu ştia carte şi când au venit comuniştii, s-a înhăitat şi el cu ei, zicea că luptă contra exploatatorilor. L-a otânjit pe baci la urechea stângă cu ciomagul, a rămas ăla damblagiu pe viaţă, da şi asta i-a prins bine…
- Păi cum i-a prins bine?
- Când au fost deportaţi chiaburii, pe el nu l-au luat, că era damblagiu! Pe tata l-au trimis la alfabetizare, a învăţat cât să poată să silabisească pe ziar şi să se iscălească, aşa că l-au făcut activist de partid. Aşa a şi ieşit la pensie, instructor cu învăţământul de partid. El m-a dat la şcoala de ofiţeri de miliţie, ştia el ce ştia… Mi-a fost greu, n-am să uit nici în groapă toate umilinţele şi batjocurile, până când a venit tata pe la mine, odată, pe la mijlocul primului an de şcoală. Când au văzut colegii mei cum stă drepţi comandantul şcolii în faţa lui, mi s-a schimbat statutul. Am răzbit greu, da am răzbit… Iar acu vii tu, un biet căruţaş fără niciun Dumnezeu, să-mi aduci aminte de rădăcini…
- Lăsaţi, dom’ chestor, că n-a făcut-o cu răutate, interveni Pelcu. Noi, aici, în pustietatea asta, suntem cam slobozi la gură, că tot nu avem cu cine să vorbim… Eram trei, da dom’ Melaiche s-a dus; acu’ nu mai vorbim decât între noi…
- Nu sunt, dom’le, supărat, sunt doar uimit. M-a ghicit amărâtu’ ăsta, pot să mă ghicească şi alţii… Nici copiii mei nu mai cred că sunt ţigan, sau, mă rog, nu m-au lăsat să înţeleg că şi-ar fi dat seama…
- Le-o fi fost greu să aducă vorba…
- Le-o fi, aşa cum i-a fost şi mamei când l-am îngropat pe tata! Fără popi, fără cruce la cap, un stâlp de piatră cu o stea roşie în vârf, că partidul i-a fost lui Dumnezeu pe lumea asta… S-a supărat, săraca, zicea că parcă suntem păgâni, da dacă asta i-a fost lui dorinţa… Eu aşa cred, că a făcut bine bătrânul; trebuie să pleci din viaţă aşa cum ai trăit…
Devenise trist şi-i mulţumi în gând lui Grigoroiu care intră pe uşă gâfâind, cu braţele pline de pachete.
- Am adus tot ce aţi ordonat, domnule chestor!
- Bravo mă, hai că eşti băiat bun! Să te duci să-i chemi pe Scarlat şi pe Dobrescu, că le-o fi foame! Auzi, ca să n-avem probleme, să nu mai pomeneşti nici în vis de treaba cu armele şi crimele în serie, ce eşti nebun, vrei să ne facem de râs?
- Am înţeles!
- Aşa, ce dracu’, că te ştiu din şcoala de subofiţeri, n-aş vrea să fiu eu ăla care te trimite în rezervă…
- Mulţumesc, dom’ chestor, am şi uitat de treaba asta!
- Ba să nu uiţi, ca să nu mai faci vreodată aceeaşi prostie… Numai să nu vorbeşti despre ea…
- Aşa am să fac.
- Bine, acu’ du-te şi cheamă-i pe băieţii ăia…
Grigoroiu ieşi val-vârtej să îndeplinească ordinul, iar Mateescu se uită pieziş la Pelcu înainte de a-i vorbi:
- Patroane, poate găseşti o faţă de masă pe aci şi nişte farfurii curate, că n-o să mâncăm direct din hârtie, cum mânca bietul tata, din ziar, când pleca pe teren.
- Faţă de masă nu am, domnule, da farfurii şi furculiţe am, că le-am folosit alaltăieri, la pomana lui dom’ Melaiche, Dumnezeu să-l odihnească!
- Păi îşi făcea pomană de viu?
- Nu, voia să-şi pomenească părinţii, îi visase… S-a stins la masă, sătul, lângă prieteni… De-aia spun, de-acu’ am rămas numai noi doi…
Tropăind, pe uşă intrară cei doi oameni ai chestorului, urmaţi de Grigoroiu.
- Cum merge, Dobrescule, treaba?
- Joacă de copii, şefu’, încă o oră şi terminăm, pe urmă putem să plecăm la Bucureşti… Cred că teoria aia a dumneavoastră, cu alienatul mintal, este singura variantă veridică…
- Păi sigur, hai să mâncăm ceva, să ne dezmorţim, uite şi câte-o gură de whisky, să vă mai încălziţi…
- Chiar aşa, şefu’, că iar a-nceput vântul ăsta rece. Soarele parc-ar fi numai aşa, la derută…
- Ei, Dobrescule, aşa-s babele! Astea au omorât mai mulţi din şatre, la Bug, decât omorâseră nemţii cu Stukas-urile şi ruşii cu Katiuşele…
- Chiar aşa, dom’ şef? se trezi curiozitatea în Pârţoi…
- Chiar aşa, teteo! Antonescu a trimis aproape un milion acolo, să li se piardă urma şi să despăducheze ţara, da imediat după ce frontul a trecut în Cehoslovacia, după iarna lui 44, când soarta războiului era clară, Stalin ne-a trimis înapoi… două milioane! Aşa a scăpat de mulţi din ţiganii de la ei. Şi cum veneau, pe vremea babelor, prin stepă, i-a omorât zăpada, crivăţil şi gerul. N-aveau cu ce să facă focul, au mai ars din căruţe, unii au tras în hamuri, că mâncaseră caii şi urşii, da tot au ajuns înapoi…
- Astea le-ai citit prin cărţi, dom’ şef?
- Nu, teteo, în nişte dosare clasificate, la care am avut acces… Mare lucru informaţia…
- Mare, dom’ şef! Ei, poftă bună, noi ne tragem mai într-o parte… Zicând acestea, Pârţoi se sculă de pe scaun şi merse, împreună cu Pelcu, la o masă din celălalt colţ al încăperii. Mateescu nu-i opri, nici cu vorba, nici cu privirea, muşcă lacom dintr-un şniţel pus între două felii de pâine… Oamenii lui mâncau-şi ei-hulpavi, ca lupii care se-nghesuie pe-un hoit proaspăt. Numai Grigoriu nu ştia ce să facă, nu-l poftise nimeni la masă, da nici să stea la o parte, cu Pârţoi şi cu bufetierul, nu-i convenea. Derutat, rămase în picioare, mutându-se de pe-un picior pe altul, frământând în mâini căciula îmblănită…

Se prefăceau că sunt foarte preocupaţi ba să-şi privească mâinile, ba să le mai apropie de godinul încins. Evitau să se privească între ei, dar şi să se uite către cadavru… Cea dintâi rupse tăcerea Larisa:
- Şi dumneata, domnule Pelcu, de ce ai deschis cârciumă tocmai aici, că n-ai vad deloc?
- N-am deschis-o eu, domnişoară, aici a fost primul meu loc de muncă, când am terminat liceul economic aici am fost repartizat. Atunci mergea… Era înainte de Revoluţie şi nu plecam din tură fără 3-400 de lei ciubuc. După ’89 a mai mers treaba vreo trei ani, nu mai voiam eu să plec, fluctuaţie mare de clienţi, pretenţii puţine, nu lăsau ciubuc, da-i făceam noi şi la gramaj şi la calitate… aşa-i meseria asta… Pe urmă, am crezut că-i vreo scofală, când s-a scos la privatizare, m-am înfipt ca boul la iesle…
- Păi şi îţi pare rău?
- Pe de-o parte, da! Întâi că abia atunci am început să simt ce înseamnă să fi patron. Trebuia să ţin doi angajaţi la tejghea, unu ziua, altu noaptea, mai luam şi câte-o sezonieră, femeie de servici, plus contabila, ce mai, trebuia să am grija a patru-cinci oameni pe fiecare lună, salarii, concedii… Pe urmă, nici câştigul nu era aşa de mare. Oraşul nostru e micuţ şi când ştăbimea voia să petreacă, n-o putea face în centru, în văzul lumii, venea la Pelcu, iar eu trebuia să închid prăvălia, că nu era să intre oricine să se uite-n blidele lor… Se ducea dracului tot câştigu pe trei-patru zile… Aşa-i viaţa, nu mă plâng, da unii se întreceau în obrăznicii… Orice miliţian se simţea obligat să vină să bea la Pelcu, fără plată…
- Parcă eu nu ştiu? Aşa-i şi la noi, vin câte doi gaborii ăştia şi ne saltă de la treabă, zice: “Hai fă, te amendăm, te ducem la beci să dai nişte declaraţii, sau ne rezolvi cu câte-o scurtă?” Nu-i vorbă, că efortul nu-i mare, într-un sfert de ceas îi rezolvam pe amândoi, da era scârba… Unii sunt împuţiţi, ba lu unu i-am şi zis: “Nu-ţi speli bă, izmenele alea, că dau dracului în icter! Vine miros de acreală din ele…”…
- Şi?
- Şi mi-a dat una de mi-a umflat faţa. Ce să le ceri, asta-i viaţa… Da când s-a-nchis gara de ce n-ai plecat?
- Unde să mă duc? Pe urmă mai sunt şi altele…
- Auzi, nu ţi se pare că s-a aplecat într-o parte? Poate ar trebui să-l îndreptăm…
- Pe cine?
- Mortu’, cum pe cine!? S-a aplecat într-o parte şi poate cade de pe scaun…
- Ţi se pare! Nu trebuie să-l mişcăm, aşa am auzit şi eu, că nu-i voie să-i mişti din loc până nu vine Poliţia…
- Mai sunt ţigări în pachetul ăla? Poate că a mai rămas vreun strop de cafea în ibricul ăla…
- Mai sunt şi ţigări, văd că au mai rămas vreo cinci, mai e şi cafea, da nu mai avem zahăr…
- Pune aşa cum e, e bună şi amară, nici viaţa nu-i altfel… Ziceai că mai sunt şi altele…
- Eşti primul om care mă-ntreabă… Acu cinci ani mi-a murit nevasta, leucemie, am umblat prin spitale cu ea, degeaba. Am rămas cu Luiza, fetiţa noastră, care până la patru ani nici n-a vorbit, am crezut că-i mai înceată la vorbă, am fost cu ea pe la logopezi…
- Ce-s ăia?
- Doctori care se ocupă de vorbire. Mi-au luat banii, mi-au făcut promisiuni, fata vorbea într-o limbă a ei, noi nu înţelegeam decât semnele. Doar mamă-sa, cât a trăit, o pricepea. Pe urmă am fost la alţi doctori şi aşa am aflat că Luiza e retardată, mintea ei rămăsese ca unui copil de până-n doi ani. Acu stă toată ziua la televizor şi se uită la reclame şi la desene animate, am o verişoară rămasă fată bătrână care s-a mutat la noi şi are grijă de ea. Eu stau aici, parcă aş avea vreo treabă, da sunt mulţumit că nu am prăvălie în centru, că nu trebuie să văd copiii mergând pe drum, către şcoală… Atunci mi s-ar face rău! Pe aici nu trece, niciodată, niciun copil!
Larisa îl privea printre gene, dincolo de fumul pe care-l sufla încet, pe bufetier şi o undă de părere de rău o cuprinse gândindu-se la soarta bietului bufetier.
- Ai avut şi dumneata o soartă… Baremi amărâtul ăsta s-a dus, cum zic popii: “Unde nu-i întristare, nici suspin…”, aşa cum e mai uşor, fără chinuri, la vorbă, dup-o masă bună…
De afară se auziră tropăituri grele, de bocanci şi pe uşa deschisă dintr-o dată, intrară trei oameni îmbrăcaţi în uniformă, cu Pârţoi păşind după ei…
- Aţi ajuns, nea Pârţoi? Ţigări ai luat?
- Am luat, dom şef…
- Da pe nebunul ăla de jandarm l-ai găsit?
- Nţţţţ, că asta-i o chestie mai tare decât moartea lu’ dom’ Melaiche…
- Cum mai tare?
- Păi nimeni nu l-a văzut pe jandarmul nostru şi dacă e să auziţi o chestie, staţi că vă spune dom’ căpitan… Zicând acestea, Pârţoi suflă în pumnii pe care-i frecă apăsat şi îşi apropie palmele, cu degetele răsfirate, de godinul încins. Al dracului viscol, am crezut că ne ia pe sus. I-am adus pe dumnealor cu căruţa, că maşina nu le-a pornit… Tot aşa şi la ăia de la Salvare, da au zis că o rezolvă ei şi vin repede… Tot căişorii, săracii! Scoase din buzunarul scurtei vătuite două pachete de ţigări. Ia de-aici, dom’ şef, cred că ne ajung pentru cât o să trebuiască să stăm aici mult şi bine…
– Păi de ce unchiule? Şi nu mi-ai zis ce-i cu jandarmul…
- Păi nu-ţi zic eu, să spună dom’ căpitan!
Unul dintre oamenii în uniformă se apropie de ei, ferindu-se să nu se atingă de godin. Avea faţa înroşită de ger şi din ochii afundaţi într-o grăsime gălbuie, i se scurgeau pe obrajii bucălii două şiruri de lacrimi. Îşi aprinse o ţigară pe care-o scoase dintr-o tabacheră demodată, se uită prelung la fiecare dintre ei şi, într-un târziu, după ce mai trase un fum lung, pe care-l slobozi în rotocoale savante, rosti cu o voce mult mai piţigăiată decât s-ar fi presupus că are un om cu fizicul lui:
- Ce jandarm, dom’le? noi nu ştim de niciun jandarm, am vorbit şi la judeţ, nu era niciun obiectiv de pază aici! Pe urmă, unde aţi văzut dumneavoastră ca un singur om să facă de pază, şi încă înarmat, continuu, fără să vină nimeni să-l schimbe? Mai mult de asta am venit, să vedem ce-i cu aiureala asta, că pentru hoitul bătrânului puteam să facem hârtiile şi din birou, nu era musai să ieşim prin viforniţă…
Tăcerea fu ruptă de Larisa care ascultase, cu gura căscată, ce spune omul în uniformă:
- Uite-al dracului, l-am făcut de-a moaca şi s-a dus pe apa sâmbetii şi coteţu pe daiboj!

Stă ziua într-un strop de lumină şi prin ferestrele murdare ale bufetului Gării se văd troienele care au acoperit liniile neutilizate de cale ferată, precum şi garnitura de tren abandonată aici. Focul duduie în vechiul godin a cărui uşă stă puţin aplecată, balamaua ei fiind rostuită cu sârmă, cam fără pricepere… Melaiche, Pârţoi şi Pelcu stau la aceeaşi masă de la fereastra din stânga uşii. În faţa lui Melaiche, pe palul melaminat al tăbliei mesei stă o pungă din plastic umflată de lucrurile ce se află în ea.
- Te muţi, dom’ şef, de ai venit cu bagaju’? întreabă Pârţoi maliţios.
- Nu, dom’le, am adus ceva de-ale gurii, ce-am găsit prin cămară, astăzi vreau să-i pomenesc pe bătrânii mei şi d-aia… Dom’le Pelcu, pune dumneata pe ceva farfurii, dacă ai, da taie frumos că eşti mai priceput decât mine… Am şi-o lumânare, avem s-o aprindem când eşti gata cu aranjatul…
- Gata, nea Melaiche, da n-am decât două farfurii. Mă duc să iau găleata, s-o umplu cu zăpadă, s-o pun la topit ca să spăl farfuriile, că nu le-am mai folosit de ani buni. Da ce-ţi veni?
- I-am visat azi-noapte, erau zâmbitori şi vorbeau cu mine, mama mă mângâia pe cap şi tata mi-a dat două hârtii de câte-un leu…
Pârţoi îşi scuipă în sân, aruncă o privire către punga de plastic şi rosti încercând să-şi stăpânească nodul din gât:
- Nu prea-i bine, dom’ şef, nu vreau să cobesc, da’ visu’ ăsta e rău de tot…
- Ştiu dom’ Pârţoi, da dac-o fi să fie, mi-am cam trăit traiul. Sunt ei alţii, tineri, care se duc. Da pe jandar’ nu l-aţi văzut? Poate vrea să ia şi el cu noi câte ceva…
- L-am văzut eu, dom’ şef, i s-o fi făcut frig, sau somn, că s-a urcat în tren…
- Taci, dom’le, cum să urce, că e sigilat!?
- Dacă-ţi spui! A urcat pe uşa aia de-a trântit-o vântu…
- Păi în tren e mai frig ca afară, interveni şi Pelcu care aşezase găleata cu zăpadă pe plita rotundă şi acum tropăia pe lângă godin ca să se încălzească şi să se scuture de zăpada care-i acoperise hainele…
- O fi, că de-aia şi-a luat pătură cu el! zâmbi parşiv chirigiul.
- Ce pătură, bă, nea Pârţoi?
- Păi a urcat cu Larisa, fata aia de agăţa călătorii de aici, de pe peron, când umblau trenurile…
- Ei, taci! Şi eu-l credeam sfânt pe ăsta, datorie şi gata…
- Poate-i ia vreun interogatoriu? continuă Pârţoi trăgând cu ochiul către casierul CFR, dar acesta părea dus pe gânduri, cu ochii aţintiţi pe bufetierul care scufundase două cârpe în zăpada topită şi spăla cele două farfurii desperecheate şi ciobite.
- Auzi, dom’ Melaiche, da’ dacă tot dai de pomană, eu n-am decât rachiu, nu prea-i bine… Aveam o sticlă cu vin, cred că rămăsese pe aici de vreo cinci ani, da când am deschis azi de dimineaţă, am găsit-o spartă, cu vinul îngheţat. Al dracului ger…
- Am adus şi vin, dom’ Pelcu. Am o vie şi-o căsuţă la ţară, rămase de la mama, că ea n-a avut fraţi, am lăsat tot în grija unor nepoţi mai depărtaţi şi toamna îmi trimit şi mie două damigene cu vin şi-o traistă cu nuci. Zicând acestea, fostul casier CFR scoase din punga de plastic o sticlă pântecoasă, de doi litri, cu vin negru.
- Ehe, dom’ şef, păi dumneatale faci praznic în toată legea! rosti Pârţoi, cu satisfacţie în glas şi frecându-şi palmele de satisfacţie. Uite pe chestia asta, vă cinstesc şi eu! Ieri i-am dus nişte lemne acasă lu’ madam Fuiorea, văduva fostului director de la liceu. M-a omenit femeia c-un pachet de Kent, başca plata cinstită pentru treabă şi lemne, aşa că astăzi fumăm ţigări boiereşti! Zicând, chirigiul puse pe tăblia mesei pachetul lung, încă nedesfăcut.
Bufetierul şterse rapid masa, aşeză cele două farfurii, iar pe un tocător spart într-o latură, începu să taie în felii subţiri mezelurile de casă, brânza şi murăturile aduse într-un borcan legat cu ceolofan la gură.Pâinea proaspătă hotărâră că e mai bine s-o rupă, că tăietura de cuţit îi strică gustul.
- Da pe astea de unde le-ai rostuit, dom’ şef, că nu ştiam să fi însurat şi pare treabă făcută de mână de femeie? fu curios Pârţoi, abia stăpânindu-se să nu-i curgă saliva pe barbă…
- Păi de când stau singur. dom Pârţoi, mă pricep la de toate, că nu-i mare lucru şi de văzut cum se face, am văzut la biata mama. În fiecare an cresc câte-un godac şi primăvara văd că multe mi se mucegăiesc, aşa că am zis că anul ăsta nu mai păţesc aşa, uite, fac şi pomenire alor mei şi mă cinstesc şi cu prietenii! Dom’le Pelcu, uite aici şi măsline şi un borcănel cu zacuscă. Ar fi fost bună şi nişte ceapă, da la pomană nu se îngăduie…
- Lasă, dom’ şef, că de ceapă sunt sătul! mormăi Pârţoi…
Pelcu aduse trei pahare adânci în care turnă vin negru din sticla pântecoasă şi unul subţire şi înalt în care puse lumânarea pe care tot el o aprinse, scăpărând un chibrit din cutia pe care o scoase din buzunar. Buzele fostului casier CFR murmurară o rugăciune, pe urmă se închinară toţi larg, cu o solemnitate care nu se potrivea deloc cu încăperea sordidă, se aşezară şi începură să mânânce. Pârţoi vărsă un strop de vin care se scurse pe mozaicul crăpat al podelei…
- Să fie de sufletul răposaţilor şi să le primească Dumnezeu pomana!
- Să le primească, dom’ Pârţoi, că au fost oameni gospodari şi cuminţi…
- Se vede, dom’ şef, că de aia au crescut băiat educat şi cu stare, ca dumneata! Acu’ parcă-mi pare rău că nu e şi îngalonatu’ aci, să guste şi el… Da cum să-l chem, că dacă vine el, musai să vină şi pocita aia de Larisa, mai gândim la vreo necuvinţă…
- Parcă ţi-a fost gura aurită! rosti Pelcu cu ochii aţintiţi afară, prin geamul murdar.
Dinspre tren, pe peronul pe care vântul mâna straturi lungi de zăpadă, păşeau cu capetele ascunse în gulerele ridicate ale hainelor, jandarmul şi o tânără îmbrăcată într-o scurteică rozalie din imitaţie de blană. Picioarele lungi şi dezvelite în ciorapii subţiri, căutau sprijin cu tocurile înalte ale botinelor albe între nămeţii ce se clădeau în valuri…

Părea că are gura strâmbă, da nu era deloc aşa, numai că nu reuşea, la bărbierit, să-şi potrivească mustaţa în mod egal; nu-l mai ajutau ochii şi nu voia să se obişnuiască să poarte ochelari. Ba câteodată, fudul sau uituc, se străduia să mai citească şi revistele sau ziarele pe care le găsea pe mesele teraselor sau ale cafenelelor, aşa, fără ochelari… Înfundat bine într-o canapea cu pielea (falsă ca şi voioşia de pe chipul lui) scorojită, pleznită şi exfoliată pe alocuri, din cafeneaua în care plutea izul acru al trupurilor ce se perindaseră pe acolo toată ziua aceea umedă şi rece, mai comandă un pahar cu coniac. Ospătăriţa tânără, blondă şi cam nesimţită, îi aduse îmbufnată băutura cerută. El o privi în lumina unui bec destul de chior, economicos (băutura, nu fata!), apoi o clătină uşor în bolul de sticlă şi sorbi lung, cu patimă…
- Ce-o bibileşti aşa, parcă-ai bea apă mare!?
- La cât eşti de proastă, m-aş strădui degeaba să-ţi explic, oricum n-ai înţelege…
- Dacă mai mă faci odată proastă, îl sun pe patron să vină să te dea afară! Şi aşa a trecut de mult ora de închidere şi eu stau aici numai că-s fată bună, ca să te saturi tu de băut… De ce mă faci proastă? Oi fi eu doar ospătăriţă, că n-am avut noroc în viaţă… vocea i se poticni în sughiţuri lungi şi lacrimile i se întinseră şiroaie pe obraji. Îl ştia de rău de gură, aşa cum îl ştiau toţi, da era “băiat bun”, lăsa bacşişuri generoase, aşa că, după sfatul colegelor, îl lăsa s-o mângâie pe crupă, îi mai suporta şi câte-o aluzie nelalocul ei, numai că în seara asta o găsise cu sufletul blegit. Plecase Mişu, o lăsase cu chiria neplătită şi înainte de a rămâne doar ea cu beţivul ăsta o mai sunase şi mă-sa să-i spună că veniseră ăia de la firma de cablu şi le tăiaseră cablul pentru neplată… Şi ăla, nespălatu’ dracului, ce l-o fi găsit să plece tocmai acum?
- Auzi, Mirandolino…
- Doina, mă cheamă Doina nu cum îmi zici tu.
- Da, cum spui, da’ dacă-ţi zic pe nume, îmi vine să cânt şi ar fi o experienţă neplăcută pentru amândoi… Aşadar, Doina, nu suport să văd femeile şi copii plângând! Ca să te-mpac, am să-ţi fac un cadou…
- Ce cadou?
- Am să te iau cu mine în seara asta!
- Ei, te-ai gândit mult, nu-i aşa?
- Deloc! Dacă m-aş fi gândit, nu ţi-aş fi făcut propunerea asta. În mod sigur pot să dau un telefon să găsesc una mai bună ca tine. În plus, nu ştiu de ce am impresia că fac o prostie şi am să-ţi dau şi nişte bani…
- Mi-ar trebui nişte bani…
- Ştiam eu, toate nu vreţi decât “nişte bani”, doar n-ai să mergi cu mine pentru farmecul meu! Şi cam de cât ai avea nevoi?
- De două sute cincizeci, pentru chirie…
- Păi leafa, ciubucurile?
- Ce leafă, că nu mi-a mai dat ăsta banii de două luni, zice că-i criză… Ciubucurile, cum vezi şi tu, toţi beau ceai şi cafea, ce ciubuc să-ţi lase de la astea? Abia dacă am de pâine cu salam şi de câte-o pereche de ciorapi pe săptămână.
Scoase din buzunar un pumn de bancnote făcute cocoloş, alese trei hârtii de câte-o sută şi i le întinse.
- Asta-i simbria ta pentru noaptea asta, Doina mea cu ciorapi de nylon! Toate aveţi un preţ, da de tine-mi place că ţi-l spui cu glas tare… Sorbi atent ultima picătură de coniac şi se ridică. Hai să-ţi dai obolul, cheamă un taxi şi să mergem, coniacul se cere stins…
- Dracu’ mai ştie ce-oi spune şi tu, da de plătit, plăteşti cinstit! Stai să-mi iau haina şi să sting luminile la bar. Grăbită, în timp ce se îmbrăca, sună după taxi…

Îl vezi în fiecare zi, deşi n-ai vorbit niciodată cu el. Stă retras, de obicei într-un colţ mai retras al cafenelei, întotdeauna singur la masă, sorbindu-şi cafeaua cu înghiţituri mici, care dau senzaţia de om preţios sau, cine ştie?, suferind… Te-ai obişnuit atât de mult cu el, încât ai senzaţia că-l cunoşti, deşi nu îi ştii nici numele, nici cu ce se ocupă. Sigur că, intrigat, de la o vreme începi să-l urmăreşti atent. La o masă aflată în imediata vecinătate a subiectului studiului tău discret, se aşează o pereche, un el şi o ea; interesant cuplu, care pare să-i atragă atenţia “Izolatului”. Aşa-i spun ospătăriţele care nu ştiu, nici ele, despre el, mai multe decât ştii tu. Revenind la perechea despre care aminteam, să vă mai spun că ea este violent parfumată, ambalată într-o blană de origine incertă, vopsită roşcat, fardată cam tare şi când îşi descheie nasturii hainei, dă drumul unui corsaj cam prea îmbelşugat încărcat. El, jumătatea presupus masculină a perechii, are un aer de cotarlă bătută, pantalonii sunt şifonaţi, iar pe mânecile hainei subţirele pentru anotimpul ăsta, se văd pete vechi… Părul scămos îi atârnă neîngrijit peste obrajii prost bărbieriţi. Dialogul celor doi, de fapt monologul pupezei, este unul cu accente casnice, în care ea îşi exprimă, cu voce destul de ridicată, îndoiala în ce priveşte posibilitatea de a mai rămâne multă vreme sub acelaşi acoperiş cu bietul amărât care “nu-i poate asigura un trai decent”, după cum se aude, chiar şi de la masa mea, în repetate rânduri… El ascultă spăşit, încurajat, se pare, de privirile furios-dezaprobatoare ale “Izolatului”. Atunci simţi că-l simpatizezi. Pe “Izolat”, nu pe bărbătuşul călcat în picioare de propria consoartă. Mai târziu, la aceeaşi masă, se aşează doi intelectuali pensionari; oameni cu tabieturi şi păreri pe care le exprimă cu glas tare. Vorbesc despre politică, iar “Izolatul” îşi schimbă expresia feţei după fiecare subiect abordat. Zici: “uite dom’le, ce atent urmăreşte ăsta ce se discută, ce fin observator este, o fi vreun profesor, vreun scriitor, ceva!”… După un timp, nu-l mai urmăreşti, îl ştii acolo, face parte din peisaj; ba chiar îl saluţi, iar el îţi răspunde aristocratic, cu o scurtă înclinare din cap, abia perceptibilă. Trec zilele şi simţi nevoia să mai mergi să aprinzi o lumânare celor dragi şi duşi… Intri în liniştea solemnă a unei biserici, amesteci lumina sufletului şi speranţelor tale cu întunericul de sub bolţile înalte, aurite de privirile fixe ale sfinţilor. Ai ales, dinadins, o oră la care nu se oficiază slujbă, nu-ţi place solemnitatea prefăcută a popilor. Cumperi lumânările şi te îndrepţi către altar, să săruţi icoanele, să-ţi spui rugăciunea. Dintr-un ungher simţi privirea furişă a unei umbre, o siluetă firavă, dotată cu făraş cu coadă lungă şi mătură. Este îngrijitorul bisericii, omul abonat la resturile pomenilor, cel care deretică prin sfântul lăcaş şi mucăreşte lumânările. Ceva ţi se pare extrem de familiar şi atunci îl priveşti cu atenţie: ei, da, este el, “Izolatul”, personajul enigmatic cu aer de intelectual subţire, şi-i mulţumeşti Domnului că ţi-a mai luminat o nedumerire… Până la urmă, dincolo de gesturi şi de întrebări, nu-i decât un om obişnuit…

Stai la semafor, lumina roşie ţi-a străpuns retina, haina din spate e prea grea, iarna a venit prea repede şi nimic nu-ţi convine… Sub tine, mâncându-ţi bruma de bani lăsată de Guvern, motorul toarce încet… Şi verdele nu mai vine! Te uiţi la o bătrânică pieton, deschizi geamul portierei, ca să auzi murmurul străzii. În sfârşit… verde… Bătrânica n-a reuşit să traverseze şi claxonul unui grăbit sparge liniştea relativă a intersecţiei.
“Treci odată, babo! Te caută…”
“Huooo, firea-ţi ai dracului! Vă făcea bine Ceauşescu că nu vă dădea benzină! Mergeaţi pe jos…”
Te înfigi aproape de portbagajul maşinii din faţă şi când să zici Hop!, i se opreşte motorul începătorului!!! Ce începător, e maşină-şcoală, iar “instructorul” este ocupat să mângâie genunchii “elevii”. Ce să mai înjuri? Până-ţi vin vorbele grele pe buze, se face din nou roşu. Eşti de veghe la semafor, o stare de veghe absolut inutilă, generatoare doar de nervi. Dai drumul la radio, Coaliţia stă să se spargă, Curtea Constituţională i-a tras un şut în cur lui Boc, Adrian Păunescu se luptă cu moartea… Ei, asta-i chiar o veste proastă, pe lângă celelalte e chiar un potop de durere… De ce el? De ce acum? Stai de veghe la semafor şi ai vrea ca răbdarea ta să dea putere celui care s-a jucat, puternic, cu cuvintele, a suspinat în rime şi a plâns între coperţi mereu negre. Se face verde, pleacă şi maşina-şcoală cu ocupanţii ei imoral ocupaţi, pleci şi tu, abia acum regretând starea de veghe… Te mai îndulceşti, ba chiar îţi revii, când îţi revin în gând pletele blonde şi ochii azurii… Pe urmă îţi dai seama că nici nu au plecat vreun moment! Au stat cu tine de veghe! La semafor…

Puţine dintre ele mor pe buze, chiar înainte de a-şi îndeplini rostul şi de a puncta ceea ce trebuie, situaţia, sau sentimentul, sau nevoia care le născuse; cele mai multe mor acolo, în gând, ele sunt cuvintele nerostite şi despre ele foarte rar s-a scris… Bunăoară, pierdut în fuiorul subţire al fumului de ţigară şi amorţit de gustul călduţ al unui ceai neîndulcit, stau rezemat de peretele fals lambrisat al cârciumioarei, uitându-mă, pe rând, la puţinii consumatori. Criza a lovit nu doar cârciumarii, ci şi tabieturile oamenilor… Un bărbat trecut binişor de cei 50 de ani care ar trebui să puncteze, în accepţiunea generală, “vârsta mijlocie”, priveşte hipnotizat unduirile languroase ale feselor şi coapselor ospătăriţei care a venit să-i mai schimbe odată scrumiera, în speranţa deşartă că bărbatul ar mai comanda ceva… De fapt, “domnul de vârstă mijlocie” trage cum poate de timp, lungind sorbiturile din cafeaua deja răcită, ca să nu fie nevoit să iasă în ploaia rece de afară. Mânecile roase ale scurtei şi gulerul decolorat bine de atâtea spălări, ca şi ghetele la care doar şireturile sunt aproape noi, dovedesc o stare materială deloc prosperă a omului. Sunt sigur că, în altă conjunctură, i-ar face cel puţin o propunere indecentă ospătăriţei, asta spun privirile lui care s-au lipit de fesele şi de coapsele tinerei… La altă masă stă un cunoscut avocat; cunoscut pentru lipsa lui de succes, pentru ifosele pe care şi le dă prin oraş şi prin lipsa de eficienţă a strădaniilor sale profesionale. A prins privirile celuilalt consumator şi zâmbeşte superior. O strigă pe ospătăriţă şi discută dezinvolt cu ea, ca să-şi arate superioritatea de mascul mai tânăr şi mai cu dare de mână. Fata e cam tâmpă, nu pricepe toate glumele avocatului şi din privirile lui se înţelege cât de gros şi de greu ar înjura-o… Dar cuvintele mor nerostite, iar autocenzura mai triumfă încă o dată… Dacă aş vorbi despre fiecare consumator mi-ar lua ceva timp, nu foarte mult, pentru că nici nu ei nu sunt foarte mulţi şi nici eu parcă nu am atât de mult timp la dispoziţie, două ceaiuri, la rând, sunt-totuşi-prea multe… Chem ospătăriţa cu figură boită intens, de vampă şi o compar cu imaginea blondă şi ochi suav-azurii care-mi macină gândurile. Comparaţia dă rezultate atât de nefavorabile pentru ospătăriţă, încât îi scap un bacşiş generos, ceea ce o face să-mi zâmbească cu toată faţa, să mă mai poftească, cu voce tare, să mai trec pe acolo, că mă aşteaptă ca în fiecare zi… Logoreea bietei fete cu crupă de iapă de rasă şi creier de bibilică, trezeşte invidia verde a bietului avocat fără noroc şi clienţi, pe care “uit” să-l salut când trec pe lângă el… Uite aşa las în urma mea alte cuvinte nerostite…

Te trezeşti, mai ales toamna, că un gând nebun îţi tulbură vârtejul dintre tâmple: da’ dacă este posibil? Şi te frămânţi aşa, între telefoane, întâlniri de afaceri sau prezenţe la evenimente simandicoase în care trebuie să faci prezenţă încliftat şi strâns în corsetul convenienţelor pe care cu doar câţiva ani în urmă le ignorai. Te surprinzi că îţi e dor de vremurile când grijile erau puţine, când exepediai “sarcinile de serviciu” în câteva zeci de minute şi porneai să “iei la pas” oraşul, exact în anotimpuri ca acesta, când tălpile pantofilor toacă mărunt pasta mustoasă a frunzelor căzute în bălţile de pe trotuare… Lu gândul acela nebun nu-ţi dă pace: da’ dacă e posibil? E frumoasă, e tânără, e proaspătă, a trezit în sufletul tău obosit de prea multe speranţe şi prea multe ziduri pe care, ca să mergi înainte, le-ai spart cu umărul, în loc să le sari, pofta de viaţă şi mirajul fericirii, dar tu ce poţi să-i mai dai? E corect schimbul? Vrei să sari peste întrebarea asta, doar pentru că nu-ţi place răspunsul şi te înfioară amintirea zâmbetului din ochii ei azurii… Ce cauţi, ce crezi că ai să găseşti? Gândul nebun îţi sparge tâmplele: da’ dacă e posibil? Nu te îngrijorează, aşa cum nu te-a îngrijorat niciodată, ce spun cei din jur, nu dai doi bani pe credinţele şi cutumele şi bârfele lor. Vrei să crezi că ai trezit ceva în sufletul ei şi nu ştii dacă-i aşa. Analizezi mental, fiecare gest, fiecare cuvânt rostit, sperând, agăţându-te de fiecare fior… Da’ dacă e posibil? Măsori sentimentul de acum cu amintirea sentimentelor din alte situaţii de acelaşi fel, iar acesta, ŞTII, este cel mai puternic, cel mai viu, care-ţi loveşte atroce inima lovită de atâtea de atâtea aşteptări şi atâtea neîmpliniri. Vrei să mergi mai departe, să toci sub tălpi frunzele veştede, muiate de apa bălţilor, ale îndoielilor, şi aşezi fiecare zâmbet într-un DA pe care-l aştepţi ca pe-o mântuire… Care poate să vină sau nu! Da’ dacă e posibil?

La început se aşezase în genunchi; aşa-i văzuse pe toţi că se aşează când se roagă… Armele şi le aşezase alături, ştia că fierul ucigaş nu face casă bună cu rugăciunea. Pe urmă, când, fără să-şi dea seama, lacrimile începuseră să-i curgă prin barba crescută, se întinsese cu faţa în jos, sub formă de cruce, iar gândurile toate, învelite într-o rugăciune cum nu se mai spusese vreodată, se scurgeau în ţărâna murdară de dejecţiile cailor taberei, sfinţită cu sângele celor morţi în zilele trecute. Cerul înalt şi limpede, fără urmă de nor, începuse să-şi aprindă făcliile nemuritoare, parcă pentru a da o şi mai mare solemnitate rugăciunii bărbatului care nu se rugase niciodată. Era cel mai temut dintre mercenari, soldat etern al unor cauze străine; se bătea din plăcere şi nu ştia răsplată mai mare decât bunul renume, chimirul plin şi-mai ales-groaza din ochii celui aflat înaintea sa la cel mult o lungime de spadă… Nu-i trebuiseră multe pe lume, nici nu căutase să aibă mai mult decât putea duce pe calul de povară preţ de o zi, acum, însă, voia… I se născuse dorinţa cu o seară înainte, când tabăra se odihnea, iar el plecase să-şi adape calul la un râu din poala muntelui, acolo unde omorul nu ajunsese încă, iar apa nu era tulburată de vreun hoit. Cât timp băuse calul apă, el coborâse din şaua înaltă, aşezându-se pe-un morman de frunze strâns acolo de-un lup bătrân care fugise când îl văzuse. Curăţat de gândurile şi oboseala bătăliei tocmai încheiate, stătea şi privea în gol, aşa cum nu prea făcea, cu mâna rezemată pe teaca spadei grele, sprijinită pe genunchi. Atunci o văzuse… Speriată, privind în toate părţile, venea la izvor cu un ulcior mare într-o mână şi o creangă de ulm în cealaltă. Probabil ca să se apere de fiare, îşi spusese el. Îşi dăduse seama că fata se adăpostise în pădure, ca să nu stea în calea urgiei războiului; şi el şi ea ştiau ce soartă ar fi aşteptat-o dacă soldaţii vreuneia dintre tabere ar fi dat peste ea. Curios, încercase să-şi ţină şi respiraţia numai să nu o sperie. Sub lumina de argint a lunii, o vedea ca pe o zeitate slavă, aşa cum văzuse de mult, într-un alt război, pe care nici nu mai ştia împotriva cui îl purtase sau sub care steag se bătuse. Avea părul gălbui şi lung, iar ochii, o clipă ochii aceia se sprijiniră pe privirile lui… şi atunci văzu că sunt azurii. Fusese cât p-aci să scape ulciorul şi să fugă, dar privirea lui rugătoare o făcu să stea pe loc. Îi despărţea doar firul de apă, iar el ar fi putut să o ajungă din doar câţiva paşi, dar stătu pe loc… Ea îşi umplu ulciorul, apoi, încet, se ridică şi plecă, după ce-l mai privi câteva clipe… Iar acum, întins sub formă de cruce sub cerul luminat de stele, ca-ntr-o mare catedrală, stătea şi se ruga, aşa cum n-o făcuse niciodată: Să mai trăiesc şi mâine, ca s-aştept seara, să merg la izvor şi s-o văd… Dincolo de asta, nu-mi mai doresc nimic! Când sunară goarnele de deşteptare, se ridică şi-şi încinse armele. Ştia că n-are să apuce seara…

Se trezea mult după răsăritul soarelui, când razele calde pătrundeau prin ferestrele înalte, mângâindu-i trupul gol de sub cearceafurile fine… Era frumoasă, sigur nu cea mai frumoasă, dar exercita o atracţie fără seamăn pentru toţi bărbaţii care o vedeau. Îi plăcea că este admirată şi răspundea cu zâmbete încurajatoare tuturor celor care o asaltau cu declaraţiile lor nerostite dar evidente. Nu conta că erau tineri sau mai trecuţi, important era ca să fie cât mai mulţi în cortegiul admiratorilor ei. Nu era, nici pe departe, uşuratică, doar se juca, îi plăcea să se ştie dorită… De la un timp, în fiecare dimineaţă când ieşea din casă, de cele mai multe ori doar ca să se plimbe şi să înflăcăreze dorinţele bărbaţilor, găsea pe treptele casei un boboc de trandafir, fie sângeriu ca un păcat, fie alb ca prima zăpadă. Căuta în jur, să descopere cine l-a aşezat acolo şi în câteva rânduri a descoperit între oamenii care se întâmplau să fie prin preajmă pe câte unul care o curta. Îi zâmbea şi-de multe ori-îi rezerva întreaga zi. Nu băgase de seamă, însă, că-întotdeauna-lângă treptele casei sale, se afla un cântăreţ din balalaică, un om trecut de prima tinereţe, care cânta balade sfâşietoare, specifice câmpiilor nesfârşite din care venea. Faţa lui era luminată de-un zâmbet curat atunci când o vedea trecând, întotdeauna însoţită de subreta sa. Seara îşi pieptăna pletele întunecate ca noaptea şi îşi chema subreta ca să pună în contrast întunericul buclelor sale cu plondul pal al părului acesteia, făcând comparaţii şi între strălucirea de antracit a ochilor săi şi lumina blândă, de-un albastru timid, a ochilor subretei. Era răutăcioasă, dar nu-şi dădea seama. Zi după zi, pe trepte continuau să apară bobocii de trandafiri, iar sunetul baladelor triste îi pătrundeau în dormitor prin ferestrele deschise. După un timp, sătulă de frivolitatea curtenitorilor săi, hotărâtă să răspundă dragostei curate, hotărî să afle cine este cavalerul care-i aşează boboci de trandafir pe treptele casei. Pe acela îl va iubi, indiferent de vârstă sau condiţie socială, pentru că acela şi-a dovedit dragostea curată… Cum somnul îi plăcea, era alintul său de fiecare dimineaţă, îşi puse subreta să pândească în fiecare dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor, să vadă cine este neobositul îndrăgostit. Pânda nu fu zadarnică şi simţi o uşoară dezamăgire când subreta veni şi-i spuse că bobocii de trandafir sunt puşi pe treptele casei de către cântăreţul din balalaică… Îi ceru s-o îmbrace cât mai simplu, în haine noi, dar croite din ţesături modeste, astfel încât să nu-şi pună în dificultate neaşteptatul curtezan şi se gândea ce trebuie să fi simţit acesta când o văzuse la braţul atâtor bărbaţi… În cele din urmă, însoţită de subretă, ieşi din casă şi se îndreptă zâmbind sfios, aşa cum văzuse că face subreta şi cum ea nu mai era de multă vreme obişnuită, către cântăreţ. Acesta, simţind că taina sa s-a aflat, lăsă de-o parte balalaica, puse un genunchi în praful drumului şi… zâmbind curat, ca în fiecare dimineaţă, apucă mâinile subretei acoperindu-le de sărutări. Din cămaşa desfăcută îi scăpă un boboc de trandafir auriu, bordat pe margini cu un roşu aprins, cum nimeni nu mai văzuse vreodată…

Era străin de locurile acelea, venise de curând şi nu părea nici mai bogat, nici mai sărac decât alţii de prin partea locului. Se vedea că trecuse binişor de jumătatea vieţii, părul îi era înspicat pe la tâmple, nu încerca să ascundă asta, dar mersul îi era drept şi privirea fermă… Se distingea, însă, prin faptul că nimeni nu-l văzuse vreodată altfel decât zâmbitor. Într-o zi, în piaţă, când se apropie de taraba unui măcelar la care-şi făcea mereu cumpărăturile puţine, acesta îndrăzni să-l întrebe de ce zâmbeşte mereu. “Pentru că sunt un om norocos!” veni răspunsul oarecum surprinzător. Oamenii începură să-şi pună întrebări: de ce-o fi el aşa de norocos şi cum anume se manifestase acel noroc extraordinar care-l făcea mereu zâmbitor? Să aibe, oare, o comoară? Atunci de ce nu trăieşte ca atare, de ce nu are servitori, de ce nu se îmbracă mai modern, de ce nu stă într-un palat şi de ce nu are cele mai frumoase echipaje şi cele mai apetisante curtezane? Întrebările rămaseră fără răspuns, dar atunci când îl vedeau, oamenii îşi dădeau coate şi-l arătau cu degetul şi rosteau, uneori cu invidie: “Iată, acesta este cel mai norocos om!”… Până când, într-una din dimineţile însorite, când dascălii şcolii scoaseră copiii la plimbare pe câmpul de la marginea oraşului, aceştia îl găsiră pe Omul Norocos la umbra unui castan bătrân, pe marginea izvorului la care-şi adăpau păstorii turmele, şi intrară în vorbă cu el. Mai întâi, cu faţa senină şi zâmbitoare, Omul Norocos îi salută pe dascăli şi răspunse salutului copiilor, iar apoi, fu gata să răspundă întrebărilor unuia dintre dascăli, mult mai îndrăzneţ decât ceilalţi: “De ce se spune despre dumneata că eşti un Om Norocos?”… “Pentru că sunt, iar pentru asta mulţumesc Cerului în fiecare clipă a vieţii mele”… “Cu toate astea, te vedem mereu singur, fără să fi înconjurat de lux, fără să ai vreo putere ieşită din comun. În ce constă norocul tău?”… “Norocos am fost încă de tânăr, atunci când m-am îndrăgostit de cea mai frumoasă fată din oraşul meu natal. Avea părul auriu, vălurit şi bogat şi ochii albaştri. Ea a răspuns dragostei mele şi am fost norocos că s-a căsătorit cu mine şi a dat naştere la doi băieţi care semănau, ca două picături de apă, cu ea. Am fost norocos, odată cu trecerea anilor, că dragostea ei pentru mine a fost, mereu, la fel de mare ca dragostea mea pentru ea. Am fost norocos văzând cum băieţii mei cresc mari, cuminţi, puternici şi deştepţi, trezind admiraţia concetăţenilor mei; mai toate familiile de vază din ţara mea curtându-i pentru a le deveni gineri. Ei au ales, însă, cariera militară şi am fost norocos când iubita mea soţie a închis ochii, într-o seară de vară, avându-ne pe toţi trei alături. S-a stins liniştită, iar eu i-am îngrijit câţiva ani mormântul. Când a izbucnit războiul, fii mei au plecat la frontiere, să apere Ţara şi Împăratul, iar eu am fost norocos când toţi concetăţenii mei le-au adus omagii pentru că au căzut vitejeşte, apărând steagul naţiei mele. Deşi era război, iar oamenii aveau alte griji, am fost norocos pentru că trupurile lor au fost aduse acasă, astfel că i-am pus la loc de odihnă lângă mama lor, aşa cum se cuvenea. Am fost norocos când, o lună mai târziu, eram plecat într-un sat, la câteva mile distanţă de oraşul meu, dincolo de fluviu, pentru a îngriji o rudă bolnavă, iar într-una din nopţi oraşul meu a fost cucerit, distrus, ras de pe faţa pământului şi toată populaţia exterminată. Eu sunt singurul supravieţuitor, pentru că norocul nu mă părăsise… Sunt norocos pentru că am găsit aici oameni primitori, care s-au purtat cu mine normal, fără să mă trateze ca pe un străin şi mai sunt foarte norocos pentru că mă simt foarte bolnav şi fără putere, că-mi ştiu sfârşitul aproape şi că în curând am să mă întâlnesc nu doar cu iubita mea soţie, ci şi cu cei doi fii ai mei. Mai sunt norocos…”… dar vorbele nu mai curseră, căci capul îi căzu pe-un umăr, iar faţa îi încremeni zâmbitoare, aşa cum i-o ştiau oamenii din clipa în care sosise în locurile acelea…