Aş putea să încep cam aşa materialul pe care-l aveţi sub ochi: „Iubiţi cititori, sunteţi primii români care aveţi ocazia să aflaţi care a fost adevăratul motiv pentru care doctorul Raed Arafat s-a pronunţat împotriva Legii Sănătăţii…”… Adevărul este că după atâţia ani petrecuţi în presa centrală, am rămas cu prieteni, oameni din branşă, evident, oameni care află ce se întâmplă şi care nu întotdeauna pot, din diverse motive, să publice ceea ce află. În consecinţă, apelează la vechea metodă…: „Sună un prieten”!!! Este drept, nu am prieteni şi printre absolvenţii Academiei de Vopsitori, nici nu folosesc date despre amanţii-şoferi, dar asta este altă discuţie… Să revenim la doctorul Raed Arafat, altfel un excelent practician şi un meticulos manager al Serviciului de Ambulanţă. Conform surselor de care vorbeam, îndelung şi meticulos verificate, Raed Arafat a cerut POSIBILITATEA DE A CANDIDA LA POSTUL DE PRIMAR AL CAPITALEI! Din partea PDL, evident!!! Ezitările şefilor partidului au dus la scandalul cu Legea Sănătăţii… Argumentele lui Raed Arafat au fost destul de subţiri, principalul dintre ele fiind acela că pe Sorin Oprescu doar un doctor îl poate bate. Obiecţia unui lider PDL, cum că Raed Arafat nu se bucură de cine ştie ce notorietate în rândul bucureştenilor a declanşat acţiunea fostului şi actualului subsecretar de stat. Impresionantă demonstraţie de forţă, veţi recunoaşte, întrucât Raed Arafat a obţinut ce şi-a dorit, atât recunoaşterea publică certificată de demonstranţi, cât şi promisiunea că va fi susţinut să candideze pentru postul de primar general al Capitalei! Oricum PDL nu avea un candidat serios pentru acest post… Cam acesta este preţul politic plătit unui om care a vrut să-şi vadă ambiţiile susţinute… Vor mai fi şi alte întâmplări de acest gen, pentru că timpul începe să alerge mai repede, iar noi, ca de obicei, vă vom ţine la curent…

Marius Cilibia

P.S. Ca să nu încheiem deprimant şi să ne referim, totuşi, la judeţul în care trăim, ce-o fi vrut să spună preşedintele PSD, domnul Adrian Duicu, atunci când a zis că are informaţii cum că nu s-au stabilit încă numele candidaţilor PDL la primăria municipiului reşedinţă de judeţ şi la preşedinţia Consiliului Judeţean? Sincer, cred că doar a doua nominalizare îl apasă mai tare, de aceea facem şi noi o consultare publică, aşa, pentru satisfacerea curiozităţii noastre şi pentru informarea zecilor de cititori care ne-au scris pe această temă: cine credeţi că ar trebui să fie candidatul PDL pentru funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Mehedinţi: Marius Bălu sau Andi Nodiţ?

Ca un veşnic admirator al Conului Iancu Caragiale, de la a cărui naştere aniversăm 160 de ani!, stau şi mă minunez nu de cât de mare ar fi fost el dacă trăia în vremurile noastre (pentru că Nemuritorul este uriaş!), ci cu cât aplomb îi copiază personajele contemporanii noştri… Şedinţe de Consiliu Local presărate cu invective şi acuze din cele mai neaşteptate, discursuri bombastice ale unor politicieni care nu cred nici un sfert din ce dau pe gură, îndemnuri la revoluţiune şi gustul amar al revendicărilor eşuate. Peste toate, vedem nonşalanţa aceluiaşi tipar de politician dandanachist, gata să treacă dintr-o tabără într-alta doar ca să-şi păstreze locul în „Coledgiu”…, fiindcă, nu-i aşa?, noi încă de la paşopt… Dacă oamenii ar fi liniştiţi, mulţumiţi şi gata să petreacă la un spectacol de teatru, aş zice că totul este făcut pentru mulţumirea lor, da’ nu-i deloc aşa… Actorii s-au transformat, încet-încet, în figuranţi şi în loc de onorariu primesc un pahar de unică folosinţă umplut cu un lichid searbăd, dar fierbinte, botezat ceai… Între timp s-a aşezat zăpada peste ţară, aducându-le aminte celor ce n-au, că ar fi fost bună nişte căldură în case, nişte haine groase, nişte bucate care să întreţină snaga fiecăruia, dar toate astea se plătesc cu bani, nu cu zeamă aia fierbinte, botezată ceai, ascunsă în păhăruţul meschin, mai potrivit unui rachiu fierbinte, împodobit cu boabe de piper în aburii tăriei lui… Şi uite-aşa, zâmbind strepezit, stai şi te gândeşti că mai potrivit decât frunza care a născut dispute, pentru postura de brand de ţară ar fi fost imaginea Conului Leonida, că reacţiune, slavă Domnului… cât cuprinde…

Unirea Principatelor Române din 1859 s-a constituit în primul pas real pentru făurirea Statului Unitar Român. Aşa ar suna o frază seacă, enunţată de la o catedră şcolară, dar evenimentul implică mult mai mult decât atât. Spiritul naţionalist care a marcat Europa mijlocului de veac XIX, a avut ecou şi pe meleagurile moldo-valahe, scoţând în evidenţă figuri proeminente de reformatori ai naţiei, precum Alexandru Ioan Cuza, pârcălab de Galaţi şi primul domnitor al Principatelor, dar şi a unor diplomaţi de excepţie, reprezentaţi de un politician abil precum Mihail Kogălniceanu. Este drept că, mai târziu, domnitorul a vrut să semene tot mai mult cu Napoleon al III-lea, împăratul francez care a protejat şi încurajat poporul român în aspiraţiile sale pentru autodeterminare, dar, până atunci, el a reformat, cu curaj, sistemul politic, sistemul de învăţământ, cel juridic, cel bancar, oştirea română şi sistemul agrar. Marii latifundiari români (de industriaşi încă nu se putea vorbi!), s-au văzut dezbrăcaţi de giubele, raşi de bărbi şi dezlipiţi de narghilele, dar şi deposedaţi de mari suprafeţe de teren care au trecut în proprietatea ţăranilor, ţiganii au fost dezrobiţi şi averile mănăstireşti secularizate. Dincolo de memorie şi de prinosul de recunoştinţă, actul de la 24 Ianuarie 1859, are şi semnificaţii politice pe termen lung: Independenţa, Marea Unire şi dezvoltarea industrială a ţării. Fără primul pas, nici celelalte n-ar fi fost posibile… Acum citesc şi aflu tot felul de întâmplări din viaţa primului domnitor al Principatelor, întâmplări menite să arunce cu noroi peste Principele Celor Mulţi. Va fi avut Alexandru Ioan multe păcate, dar a avut şi o imensă dragoste faţă de popor şi o demnitate cum numai la puţini politicieni din ziua de astăzi mai vezi. Deşi invitat în ţară, după abdicare, ba chiar ales deputat de Mehedinţi în Parlamentul ţării, a preferat să nu-şi dezonoreze semnătura de pe Actul Abdicării şi să moară sărac printre străini. Asta n-ar trebui uitat, ba chiar, din când în când, amintit…

Nea Sandu, un şantierist bătrân din îndepărtata şi mult prea agitata mea tinereţe, mi-a povestit, cu peste două decenii în urmă, o întâmplare halucinantă. Avea un coleg, un om liniştit şi modest, care venea la muncă făcând naveta dintr-un sat destul de îndepărtat. Lucrau la o mare întreprindere constructoare de utilaje şi maşini. Bietul om, Curea pe numele său, se trezea în fiecare dimineaţă la orele 3, ca să prindă RATA, să intre pe poarta întreprinderii la 7 fără un sfert… De întors, ajungea acasă pe la 8 seara, că autobuz de întoarcere nu avea decât la 6… Până atunci îşi omora timpul la câte un bufet sordid, tapetat cu iz acru de băuturi ieftine trezite, fum de ţigară şi glume groase, de oameni nevoiaşi… Aşa a dat în patima beţiei… Asta nu-l împiedica să fie cel mai bun sudor din uzină. Când era la treabă, Curea tăcea şi muncea. Şi muncea bine… Rareori, în pauzele de masă, răspundea moale la câte o glumă. În rest asculta… Cum pe timpul comuniştilor se tot organizau concursuri profesionale, pe ramura lui Curea a început să tot adune la premii, judeţene, regionale, naţionale, iar dulapul său metalic din vestiar a ajuns să fie tapetat, pe dinăuntru, cu sclipirea elegantă a diplomelor lipite pe tabla rece. Rezultatul a fost că mai-marii de la judeţ au luat măsuri de urgenţă: l-au făcut membru de partid, transformându-l în „tovarăşul” Curea! Cum, însă, la şedinţele de partid, la care Curea se prezenta conştiincios, ca la serviciu (chiar dacă pierdea autobuzul şi rămânea să doarmă pe vreo bancă din parc, după ce se aghezmuia bine), era obiceiul să mai şi fie criticat vreun tovarăş, mai toţi luaseră obiceiul de a înfiera năravul de a bea fără de măsură al bietului Curea… Şi uite-aşa, o dată pe lună, Curea se prezenta să audă cum i se disecă năravul şi ce exemplu prost dă el cunoscuţilor, colegilor şi tinerilor ucenici din uzină. Bietul om asculta, pământiu la faţă, fără să scoată o vorbă… Ba unul mai curajos îl critică şi pentru faptul că nevasta începuse să-i cam umble cu alţii, mai ales că bietul Curea lipsea cam mult de acasă… Acesta, curajosul, ceruse referinţe la organizaţia de partid din comună şi aşa aflase despre năravurile nevestei sudorului… La vreo săptămână după tărăşenia asta, conducerea uzinei se dădea de ceasul morţii pentru că livrase unui beneficiar o piesă importantă care la primele probe după montaj… crăpase… Importantul obiectiv industrial nu putea fi pus în funcţiune (festivitate la care trebuia să participe şi unul dintre cei mai vechi şi mai importanţi miniştrii ai lui Ceauşescu), fără piesa respectivă. Aşadar, trebuia trimisă o echipă de specialişti care să repare, la faţa locului, piesa… Păi, îl trimitem pe Curea!, zisese inginerul şef. Zis şi făcut, aşa că trimiseră după sudor. E în concediu de odihnă!, veni răspunsul din secţie. Cum să-l cheme, că n-avea telefon instalat la ţară, la el? Şi uite-aşa, se suiră în maşina de serviciu, un GAZ vechi (Dacia break nouă nu putea să intre pe drumeagurile desfundate care duceau la satul lui Curea), condus de un şofer ţigănos, care tuşea urât, fost miliţian dat afară din MI pentru că nu avea studii, directorul general, inginerul şef, secretarul de partid pe uzină şi preşedintele de sindicat. Îl găsiră pe Curea stând pe prispă, fumând liniştit şi jucându-se cu un căţel flocos care începu să-i mârâie când intrară pe poarta gospodăriei.

-         Păi bine, tovarăşe Curea, noi ne dăm de ceasul morţii cu producţia, cu termenele, şi dumneata stai în concediu? îl luă tare secretarul de partid. Cine ţi-a aprobat concediul?

-         Tovarăşul director, zise omul liniştit. Eu am făcut o cerere şi a doua zi am primit-o aprobată…

-         Trebuie să pleci la T., să sudezi piesa, că s-a rupt!

-         Nu pot, tovarăşe, sunt în concediu şi am de rezolvat două sarcini de partid! Eu nu mă joc cu lucrurile astea, aşa că mi-am luat concediu… Şi pe anul acesta şi pe anul trecut, că nu apucasem să-l iau!

-         Ce sarcini? întrebă uluit activistul…

-         Să mă las de băutură şi să-mi potolesc muierea de curvie! Credeţi că mie îmi e uşor să tot aud cum problemele mele „aruncă o pată de noroi” pe viaţa organizaţiei de partid? Nu mi-e! De aia stau aici, mă ocup de muiere şi nu mai văd sticla… Nici plină, nici goală, că n-am… Vie n-am, că n-am lot personal. Cine să-l muncească? Nici ţuică nu fac, că n-am din ce, pruni, nu, corcoduşi, nu, doar patru meri şi-un păr, başca un vişin care s-a uscat. Ăştia abia dau câteva poame, aşa de gust… Da’ nu cred că-i nevoie de mine…

-         Ba e, că de aia am venit…

-         Păi între ăia care mă criticau pe mine, nu-i niciunul bun de muncă? Ei nu pot rezolva problema, că nu sunt în concediu, ca mine, şi nici n-au darul beţiei sau muierile curve!? Ori le au?

Cei patru s-au uitat în jos, da’ acolo n-au văzut decât pământul bătătorit al prispei… Au mai vorbit, s-au rugat şi în cele din urmă i-au promis lui Curea o garsonieră într-unul din căminele pentru nefamilişti, să nu mai facă naveta, să nu mai trebuiască să piardă timpul prin vreun bufet, ba să stea şi muierea cu el, că pot să-i găsească un loc pe la cantină sau la vestiar, să vină şi ea în câmpul muncii şi să fie sub ochii criticatului… Aşa s-a-nvoit Curea să-şi întrerupă concediul, dar numai dacă dimineaţa erau rezolvate cele două promisiuni. Minunea s-a întâmplat şi Curea a plecat să rezolve treaba la T., ca să poată veni importantul ministru şi să taie panglica la timp. Iar Curea, până a ieşit la pensie, cu câţiva ani înainte de Revoluţie, s-a dus conştiincios şi la uzină şi la şedinţele de partid. De băut, n-a mai pus în gură vreun strop de alcool…

Am mai spus că iarna mi se pare frumoasă doar de sărbători, în rest fiind cuprins de o tristeţe iremediabilă. Din păcate, la recent trecutele momente ale Crăciunului şi Revelionului am fost lipsiţi de zăpadă, aşa că am ratat şi anul acesta reverii pe care mi le-aş fi dorit, măcar pentru reîmprospătarea bucuriilor altor ani şi altor vârste, cu toatele trecute… Au trecut, deci, Sărbătorile, cu soare şi vreme bună, aşa cum nu este normal să fie… N-au fost frumoase pentru toţi, mai ales pentru un poliţist comunitar care s-a trezit ameninţat, din senin, de o fostă doamnă consilier judeţean (care, atunci când se recomandă, când îşi declină funcţia UITĂ SĂ SPUNĂ CĂ NU MAI ESTE CONSILIER JUDEŢEAN!!!!). Stimată doamnă M, declinarea unei funcţii ce nu vă aparţine, pe care nu aveţi dreptul să o exercitaţi, este infracţiune şi se pedepseşte penal! Dacă nu mă credeţi pe mine, întrebaţi-l pe fostul miliţian D şi o să vă lămurească… Ştiţi dumneavoastră de ce pe el şi nu pe altul… La Orşova, primarul Brăgaru a fost suspendat din funcţie, în ciuda promisiunilor pe care le primise din partea consilierilor Opoziţiei, că va fi susţinut. Nu ştiu cum se face, dar ori de câte ori trebuie să dea dovadă de unitate, USL Mehedinţi pierde din pricina câte unui membru care… „comite” o greşeală!? Involuntară, desigur… Ştiţi care a fost scuza invocată de către „greşitoarea” de serviciu? Că e blondă şi a priceput mai greu… Asta e, cum spuneam, tristeţile astea hibernale produc o grămadă de necazuri…

Nu m-am veselit nici măcar la momentele de mare tristeţe ale adversarilor mei din diversele etape ale celor aproape cinci decenii pe care le-am trăit… Ba dimpotrivă… N-am crezut, deci, că voi vedea, fie şi televizată, o înmormântare care să nu-mi trezească compasiunea (nicidecum veselia!), ba chiar să-mi lase un gust amar de batjocorire a unor momente ce ar fi trebuit să fie măcar sobre, dacă nu solemne… Pe scurt, trebuie să vă spun că am privit, oripilat, la secvenţele transmise de toate televiziunile de la funeraliile ex-liderului nord-coreean Kim Jong Il. Şiruri întregi de bărbaţi şi femei, de la cei mai tineri până la tâmple cărunte, ba unii îmbrăcaţi şi în uniforme militare, cu piepţii acoperiţi de decoraţii, se zguduiau de plâns! Aşa ceva încă nu am văzut şi nici nu credeam să văd vreodată… Atâta falsitate, un spectacol atât de prost regizat şi aşa de stângaci pus în scenă nu cred că va mai fi înfăţişat ochilor Planetei vreodată! Mai aflu că „bocitorilor” li s-a dat, în dimineaţa înmormântării „liderului” peşte proaspăt să mănânce… Într-o ţară măcinată de foamete şi care-şi cheltuieşte 90% din buget pe armament, o porţie de peşte prăjit merită câteva lacrimi, ceva răcnete, ba chiar şi câteva fire de păr smulse cu elan artistic, cu expresivitate, tocmai când camera de luat vederi tocmai te-a prins în cadru! Acesta-i poporul care ameninţă America cu mânia sa? Personal, mă îndoiesc de luciditatea liderilor comunişti de Phenian, mai ales după proba asta de spectacol popular cu zeci de mii de figuranţi. Declaraţiile belicoase capătă aşa…, un aer de glumă proastă, dar, până la urmă, e treaba lor… Poate că şi asta e un fel de strategie, pentru că, în mare parte, după imaginile despre care vorbeam, foarte mulţi europeni se arată mult mai relaxaţi vis-a-vis de „Problema coreeană”, în ciuda eforturilor SUA de a face din asta o sperietoare mondială. Mai ştii, tocmai acesta o fi fost scopul „bocetului naţional”!?

S-au aprins cam peste tot, în afară de străzile împodobite de sărbătoare, licărind pe la ferestre, streşini şi balcoane… E frumos, ce mai… Am simţit şi eu, ca fiecare dintre voi, apăsarea unui an prost cum n-a mai fost altul, iar când spun asta mă gândesc la toate aspectele vieţii. Cu toate acestea, oamenii simt nevoia să dea un aer de strălucire şi acestor sărbători, vrând, parcă, să dea cu tifla necazurilor. Măcar de s-ar duce odată cu ultimele secunde ale anului 2011… Avid după stări de bine, mai plec seara să mă desfăt cu clipocitul luminiţelor aranjate peste tot pe unde s-a găsit un locşor liber. Şi ascult… Vocile oamenilor sunt ca o cronică vie a unei zile ajunse la epuizare… Un gospodar intrat bine în miezul deceniului cinci al vieţii, îşi descoasă consoarta care merge aplecată sub greutatea sacoşelor…  „De ce n-ai luat parizer? Nu-i intra mă-tii? S-a boierit? Când trăia răposatul, de era activist la CUASC, mie mi-aţi dat parizer şi când am venit împeţit… Acu-i cade rău la rânză? Păi pe banii fraierului, e uşor să faci pe boieroaica, că amărâtul acela a ţinut-o acasă, acu n-are decât pensie de urmaş, da vrea să mănânce salam de Sibiu…”. Înaintează greoi, potrivindu-şi paşii după ai femeii cu sacoşele. El duce, în mâna stângă o pungă din plastic, în care se disting siluetele alungite a trei sticle, de forme diferite… În palma dreaptă ascunde vârful de foc al ţigării palmate, aşa cum o ţineam noi, prin liceu… Trage, cu sete, un fum, pe urmă continuă: „S-au dus, nenică, vremurile de boierie, gata, e viaţa grea… Eu plec dimineaţa la treabă, vin seara rupt, şi-atunci o văd pe mă-ta morfolind salam scump… Nu pot să mă uit la un meci sau la ştiri că are ea „mireasa pentru…” sau orice altă porcărie de emisiune… E corect? Nu e, îţi spun eu…”. Schimbând sacoşele dintr-o mână într-alta, răspunde şi ea: „Lasă, Nicule, c-o avea şi ea dreptate, televizorul e luat din pensia aia de urmaş, şi curentul îl plăteşte tot ea… Ca şi salamul… Că din leafa ta de paznic…”… Grăbesc paşii, îi depăşesc şi-i văd pentru o clipă în lumina pâlpâitoare a unei ghirlande din leduri pusă în vitrina unei prăvălii, ea mică, ofilită înainte de vreme, el masiv, neras, transpirat şi cu privirea strecurată printre pleoapele umflate… Mai trage odată, cu sete, din ţigară, sporind lumina jarului din vârful ţigării care se amestecă cu clipocitul milioanelor de luminiţe din oraş…

Poate mai sărac decât în alţi ani, Moş Crăciun se pregăteşte să ajungă în casele românilor, vestind Miracolul Naşterii Domnului, aşa cum o face în fiecare an… S-au aprins luminiţele colorate pe străzi, în vitrinele magazinelor şi în case, peste ramurile verzi, multe din celuloid, marcând bucuria apropierii Marii Sărbători şi speranţa că anul viitor va fi mai bine, că vom trece şi peste încercările astea, că vom răzbi… Pentru câteva clipe, atât cât va dura citirea acestor rânduri, permiteţi-mi să revin sub veselia şi farmecul copilăriei, bucuros că mai am puterea să-mi amintesc de zilele acelea. Îmi amintesc zăpada multă, care înlocuia jocurile de pe calculator de astăzi, Internetul şi bogata ofertă de programe de televiziune cu goana nebună a săniuţelor pe străzile în pantă din cartierul Aluniş! Nu era nici un pericol de accident, maşinile puţine din acea vreme fiind trase pe dreapta, neputincioase în lupta cu nămeţii. Bătăile cu bulgări căpătau dimensiuni homerice, fiind evocate de-a lungul întregului an şi necesitând preparative minuţioase, îndelung elaborate între aliaţii de moment. În Ajun, când contenea zbieretul godacilor răpuşi de gospodari, se pregăteau Steaua şi diversele costume pentru Pluguşor, se achiziţionau sorcovele ce aveau să colinde în fiecare casă la trecerea dintre ani… Versurile erau repetate şi împrospătate, adăugite cu elemente noi, aflate de la alţii mai vârstnici, rolurile împărţite, născând bucurii şi-deopotrivă-invidii de-o clipă. Nimic nu se compara cu momentele acelea şi nici acum nu-şi află egal pentru cei ce le-au trăit atunci. Poate de asta şi erau atât de curate zâmbetele copiilor… Acum lipsesc multe, de aceea nici nu am curajul să fac o recapitulare a acestora, dar cel mai mult, cu sufletul de copil din vremurile acelea şi dorinţa maturului de acum, visez la munţii de zăpadă care au fost înghiţiţi, probabil, pentru totdeauna…

La câteva ore diferenţă, la zeci de mii de kilometri distanţă, au murit doi oameni: în mijlocul bătrânei Europe-Vaclav Havel, port-drapelul Revoluţiei europene anti-comuniste de la sfârşitul anului 1989 (a propos de coincidenţe, Revoluţia franceză nu a început în 1789?), iar în extremitatea estică a continentului asiatic s-a stins Kim Jong Il, fiul lui Kim Ir Sen, satrapul tăcut al înfometatei North Koreea. Sigur, ştiu, am scris numele ţării în engleză, dar ce-i irită mai rău pe fanaticii comunişti de la Phenian decât să audă pronunţat numele ţării lor aşa cum ar face-o yankeii? Cehii, demni, resemnaţi, recunoscători eroului lor, s-au aşezat la coadă să-şi prezinte ultimele omagii la catafalcul celui care a însăilat magic, din temniţă „Scrisori către Olga”… Dincolo, fără nicio justificare pentru un analist politic sau pentru un simplu observator neutru, intervievaţii sunt zguduiţi de hohote de plâns… Pentru ce? Cum pot să sufere oamenii atât de tare la moartea propriilor călăi? Răspunsul este simplu: după spusele celor mult mai vârstnici decât mine, la fel plângeau oamenii din lagărul roşu şi la moartea lui Stalin!!! Chiar aici, în România, aşa cum o făceau şi în Albania, ba chiar şi în Polonia, unde stalinismul feroce făcuse mai mult de două milioane de victime… Aşadar, concluzia ar fi că victimele sfârşesc prin a fi atrase de călău. Tristă concluzie, dar dacă nu credeţi, dacă puneţi la îndoială cuvintele mele, uitaţi-vă la nostalgicii ceauşişti! Au uitat cum n-aveam energie electrică, lapte, ouă, pâinea era cartelată, uleiul şi zahărul la fel, carnea era un vis, portocalele doar o dorinţă, iar ciocolata şi untul, ba chiar şi săpunul, pasta şi lamele de ras, obiecte de contrabandă, bune de pus în pomul de Crăciun… Care Crăciun, că n-aveam voie să serbăm Naşterea Domnului!?  Despre asta, însă, vom mai vorbi, cert este că peste ani, de Vaclav Havel îşi vor aduce aminte foarte mulţi oameni, de Kim Jong Il, însă…

Atâţia ani se împlinesc zilele acestea de la fierbinţile momente din Decembrie 1989, când românii au schimbat cursul Istoriei, aruncând la gunoi o ideologie violentă, ostracizantă, de sorginte asiatică, care nu este caracteristică firii blânde, îngăduitoare, a poporului nostru. Discuţiile despre Revoluţia Română vor dura încă mulţi ani, se va pedala la fel de des şi de apăsat pe ideea că am avut, de fapt, o lovitură de stat, iar argumente sunt destule în sprijinul acestei ipoteze. Indiferent, însă, ce va fi stat la baza acestei resurecţii, indiferent ce planuri şi-au făcut cei care au generat-o, românii au transformat Actul din 16-22 decembrie 1989 într-o REVOLUŢIE reală, sfinţită cu sângele sutelor de victime, cu lacrimile şi nădejdea unui popor întreg… Asta nu se poate nega, aşa cum nu se pot nega imaginile de arhivă, cu oameni care s-au aşezat cu braţele goale în faţa tancurilor, cu copii agitând drapelul tricolor de pe care fusese decupată stema comunistă. Nu se pot nega nici baricadele, nici forţa oamenilor care n-au mai ţinut cont nici de lovituri, nici de ger, nici de moarte, drepţi şi uniţi în credinţa lor într-o viaţă mai bună… S-a umplut ţara de troiţe, de fum de lumânări şi de tămâie, într-un mănunchi al cinstirii celor ce s-au jertfit, a celor ce au rămas schilodiţi, a celor ce nu-şi pot vindeca rănile pricinuite de pierderea celor dragi. Ei s-au dus, împodobind pomelnicul nesfârşit al celor ce s-au jertfit pentru Neam, lăsându-ne povara dragă a păstrării curate a acelor clipe, datorie de care nu întotdeauna ne-am achitat. Nu mai e ger ca acum 22 de ani, lumea e la fel de neliniştită, perspectivele sunt tot neliniştitoare, numai cei care mai ştergem o lacrimă în memoria celor ce s-au întâmplat atunci, suntem mai puţini, dar şi asta e scuzabil, pentru că timpul le şterge şi pe cele bune odată cu cele rele… O rugăciune şoptită, un fior sincer şi un gând bun pentru toţi cei care au suferit atunci ca să împlinească întoarcerea la normalitate, iată cu ce suntem datori în zilele astea… Restul vorbelor sunt de prisos!

Am întâlnit oameni, destul de mulţi, din păcate, care se mişcă printre semenii lor degeaba! Nu aduc nimic într-o discuţie, reproduc fraze împrumutate de la alţii, recită citate preţioase, de cele mai multe ori, atunci când nu trebuie. Pentru că sunt nefericiţi, împrăştie nefericire, pentru că sunt neluaţi în seamă, devin invidioşi… Simt nevoia să se agaţe de câte un semen care li se pare că merge prea uşor în viaţă, că răzbate şi încep să apese existenţa acestuia… Îl nefericesc nu doar cu prezenţa lor, ci şi cu întrebările lor naive, cu nedumeririle îmbufnate, cu încăpăţânarea de a susţine teorii enunţate de alţii, chiar dacă li se demonstrează că enunţurile respective s-au rezumat la a concretiza doar presupuneri din alt veac… Mai sunt oameni care transformă totemurile în fetişuri. Citind vreo două pagini din filozofia hinduistă, o tânără s-a îndrăgostit de vaci, de blândeţea din ochii cuminţilor necuvântătoare… Pe mine m-a speriat, pentru că în curând a început să vorbească puţin, când o făcea era violentă, iar nu peste mult timp a început să păşească ciudat, unduios, căutând cu piciorul urma pasului de dinainte, derutată, parcă, de faptul că îi lipseşte coada care să nu-i facă obositor umbletul ciudat… Aceşti oameni sunt lumini stinse, nefericiţi care-i amărăsc pe toţi cei care-i cunosc, răzbunători pe cei din jur pentru eşecul destinului lor. Naivi, conştienţi de lipsa lor de strălucire, de răceala din suflete, tot caută chibrituri pe care să le scapere… Fără folos…

Şi parcă nu mai este nimic ca altădată. Fiorul apropierii Sărbătorilor de Iarnă este estompat de griji, fireşti pentru tot românul: trebuie drămuiţi puţinii bani ai fiecărei familii obişnuite, pentru porcul de Crăciun, pentru brad, pentru cadouri sărace, pentru ceva vin, poate pentru ceva haine… Nu, de astea ne mai putem lipsi, vremea se arată primăvăratecă şi nu cred într-o asprire semnificativă a ei… Nici din punctul acesta de vedere nu mai e nimic ca altădată! Cum să cânţi colinde pe soare zâmbăreţ şi pământ uscat? Ce rost mai are ţuica fiartă? Dar şunculiţele şi cârnaţii iuţi cum se vor mai usca, făcând deliciul gurmanzilor? Negustorii care şi-au ticsit prăvălioarele cu paltoane, fulare, căciuli şi mănuşi, ce vor face cu toată marfa în care şi-au investit bruma de profit? Veselia de altădată este luată de cutele săpate pe frunţile îngrijorate, se mai anunţă ceva disponibilizări şi nici emisiunile televizate, cu vedete răsuflate sau lătrăi pe ritmuri manelistice nu mai bucură prea multă lume. Poate doar ceva pensionari, încălziţi la gândul că vor scăpa de durerile sâcâitoare ale reumatismului în iarna asta. Iarnă? Ceva ce, probabil, va rămâne doar un vis, cel puţin aici, în cotul dublu al Dunării zăgăzuite între hidrocentrale. Vorbim de austeritate, de luminiţe de la capătul unor tuneluri ce nici nu s-au construit, dar viaţa este mult mai aspră decât atât… Şi timpul trece, iar noi încărunţim numărănd toate câte s-au schimbat şi câte nu vor mai fi cum au fost…

Summit-ul UE a dezvăluit orientări noi, alinieri noi şi poate declanşa remodelări noi pentru o Europă bătrână şi mereu rebelă. Zona euro este în pericol, Marea Britanie se retrage din joc, iar alte ţări se mai… gândesc. Cehia şi Ungaria ar fi doar două exemple, mai curând de partea opozanţilor decât a nehotărâţilor. Cum Franţa are un preşedinte care ţine mai degrabă prima pagină a tabloidelor, iar Italia trece prin suferinţe greu de imaginat în urmă cu doar un deceniu, rolul de conducător al operaţiunii de reorganizare financiară şi economică a Europei pare să şi-l fi asumat… Germania! Frau Merkel, cu alura ei de ulan ieşit la pensie, conduce destinele celei mai mari Germanii de la război încoace, puternică şi stabilă în comparaţie cu celelalte forţe industriale ale bătrânului continent şi, lucru definitoriu pentru politica de totdeauna a prusacilor, nu mai sunt în aceeaşi tabără cu englezii! Premierul britanic a refuzat ca Albionul să muncească pentru a ţine unită o Europă anarhică, relocându-şi compatrioţii în splendida izolare de dinainte de Churcill. Pentru că altă şansă nu avem, deocamdată mărşăluim şi noi pe ritmurile lui Uberr Alles, dar nu aşa am făcut mereu, la început? Angela Merkel pare să pună bazele celui de-al Patrulea Reich, unul care să domine prin rigoare, disciplină şi forţă economică. Va izbândi? Personal, mă îndoiesc, măcar pentru că de la Elisabeta I, nicio naţiune europeană n-a mai câştigat vreo confruntare cu leul britanic, iar asta se va vedea… Vor trece, însă, ani, iar noi, ca de obicei, vom avea timp să ne reorientăm…

În pană de idei, liderii USL s-au gândit să facă puţină agitaţie: de Ziua Naţională s-au deplasat în Ardeal, recunoscut fief al PDL-ului, pentru a mai agita puţin spiritele, exploatând starea de sărăcie şi de nemulţumire a populaţiei. Rezultatul? Stoic, premierul Emil Boc şi-a luat o porţie consistentă de huiduieli. Ca să fiu sincer, acesta era un efect aşteptat, care nu s-a constituit în nici un fel de surpriză. Tactica aţâţării oamenilor mi se pare complet depăşită şi extrem de periculoasă pentru cei care o practică. De ce? Foarte simplu, pentru că la o minimă analiză chiar şi a celor care-şi sparg plămânii huiduind, USL nu vine cu nicio soluţie alternativă pentru creşterea economică, nu vine, încă, cu un program viabil de revigorare a economiei, singura în stare să aducă şi mult râvnita bună-stare. Ce facem, ne întoarcem la binecunoscutele propuneri şi promisiuni (neonorate) ale Abramburicii Ecaterina Andronescu cu mărirea salariilor? Chiar nu-şi dă seama nimeni că nu este posibil să facem astfel de majorări în perioadă de criză? Au Crin Antonescu şi Victor Ponta vreo reţetă miraculoasă? Eu cred că nu… Să fiu bine înţeles: sunt departe de a fi vreun suporter al lui Emil Boc, ba chiar dimpotrivă, dar nici huiduiala fără rost nu mi se pare potrivită decât, eventual, ca alternativă a încălzirii corzilor vocale. Dacă stăm şi judecăm drept lucrurile, prăbuşirea economiei naţionale are rădăcinile în guvernarea PSD, iar tactica privatizării cu orice preţ a fost concepută de guvernarea CDR şi materializată profund de regimul Adrian Năstase… În cazul acesta, nu credeţi că registrul adresanţilor huiduielilor ar trebui extins?

Mircea Geoană a traversat mai puţin de doi ani de la noaptea în care, ţopăind, exclama: „Mihaela, dragostea mea…”… Omul care părea să fie speranţa celor ce sufereau social-democrat a pierdut, în aceşti mai puţin de doi ani cam tot ce putea pierde în plan politic! A rămas cu funcţia de senator, fără să mai fie membru al vreunui partid politic. Deocamdată! Pentru că pare puţin probabil că „senatorul lubeniţelor” va rămâne pe dinafară, rumegându-şi, sfielnic, eşecul. Ce l-a adus în postura asta? Aversiunea clară a lui Ion Iliescu, maşinaţiunile greu de dibuit ale lui Adrian Năstase şi vocaţia de executant al lui Victor Ponta, cel care, ajuns în criză de timp pentru atingerea targetului, l-a pus chiar pe socrul său, Ilie Sârbu, să propună decapitarea lui Geoană. Mişcările astea de gherilă din sânul propriului partid, sunt nu doar ciudate, ci chiar autodistructive. USL propune declanşarea procedurilor de suspendare a Preşedintelui! Cu cine? Pe lângă handicapul de 17 voturi pe care îl aveau, USL-iştii l-au adăugat la „pasiv” şi pe senatorul Mircea Geoană, cel care, în mod sigur nu va mai vota alături de ei. Pe lângă acesta, la fel de sigur, cel puţin o duzină de parlamentari PSD nu vor mai răspunde la comenzi, iar dacă vreţi un exemplu, o să scriem numele Oanei Niculescu Mizil, cea care s-a declarat, deja, alături de recentul mazilit. Nici pe la organizaţiile judeţene, mai ales cele din Oltenia, PSD nu se simte prea bine, Doljul, Giurgiul şi chiar Gorjul (adică exact fieful unde taie şi spânzură Ponta) dând clare semne de răscoală. Ca să alimenteze presimţirile negre, „Piaza rea” Ion Iliescu era internat de urgenţă la Elias la mai puţin de 24 de ore de la decapitarea lui Geoană, operaţiune în spatele căruia se află… Sigur că asta nu este decât o coincidenţă, suficientă, însă, ca să motiveze următoarele viraje de atitudine ale multora dintre cei care acum par soldaţi fideli ai partidului. În consecinţă, ca o simplă previziune personală, luaţi în calcul ca până la primăvară PNL să devină principala forţă politică a USL-ului! Acesta să fie scopul ciudatelor mişcări din rândurile PSD-ului? Nimic nu-i imposibil!

Că suntem profesori la materia despre cum să ne punem singuri piedici, nu mai este niciun secret, dar când treaba asta este făcută sistematic, la nivel de instituţie a statului, ea devine criminală, mai ales într-o perioadă în care recesiunea ar trebui depăşită prin eforturi comune. Pe scurt, ca să nu pierdem vremea, despre ce este vorba? Un investitor cu potenţial economic recunoscut şi legat pe viaţă de locurile mirifice ale comunei Balta, a cumpărat o suprafaţă mare de teren, deloc folosită în vreun fel până atunci, intenţionând să facă amenajări funciare esenţiale pentru protejarea microclimatului specific şi-de asemenea-amenajări care să ridice potenţialul turistic al zonei, ba chiar să dea avânt acestei activităţi, până acum complet neglijate în acest colţ de ţară… Ce şi-or fi zis, însă, amploiaţii Consiliului Judeţean Mehedinţi? De ce să facă acesta lucruri pe care noi nici nu le-am gândit? Pentru care motiv să nu-l ţinem noi în loc? În consecinţă, prin adresa nr. 7561/24.10. 2011, se fac câteva aprecieri menite să justifice stoparea, ba chiar abandonarea investiţiei. Reţinem, astfel: „…. în zonele de protecţie strictă se interzice desfăşurarea oricăror activităţi umane, cu excepţia activităţilor de cercetare, educaţie şi ecoturism, (virgula asta, deşi era obligatorie, am „plantat-o” noi în text, din jenă pentru nivelul precar de cunoaştere a Limbii Române a celor care au întocmit documentul…) iar în conformitate cu prevederile art. 23, (sic!) alin.2, în rezervaţiile naturale nu sunt permise activităţi de utilizare a resurselor naturale.”… Facem precizarea că locaţia respectivă, conform documentului deja menţionat, se referă la zona lacului Gornoviţa, care ar face parte din situl „Natura 2000”-„Platoul Mehedinţi” şi s-ar suprapune, parţial, peste aria naturală protejată „Cornetul Babelor şi Cerboanei” din Geoparcul Platoul Mehedinţi. Nedumeriţi, am tastat şi noi denumirea sitului respectiv şi am aflat, cu stupoare, că „Natura 2000” cuprinde o singură zonă protejată în judeţul Mehedinţi: Zona Blahniţa din sudul judeţului! Prieteni buni cu motoarele de căutare ale Internetului am tastat şi „ Geoparcul Platoul Mehedinţi”, precum şi „Aria naturală protejată Cornetul Babelor şi Cerboanei”. Pauză albă, sau marcajul „nu s-a găsit nicio specificaţie cu această denumire”!!! Ce să înţelegem de aici? Hai să zicem că respectivele locaţii ar exista, cu adevărat, deşi site-urile Ministerului Mediului nu fac referire la ele, dar cu ce le-ar afecta respectivele amenajări şi investiţii de care vorbeam? Cu absolut nimic, ba dimpotrivă! Pentru a justifica cele spuse, vom aduce la cunoştinţă chiar şi domnului inginer Cornel Meilescu care, în calitate de Şef Serviciu, semnează documentul, că lacul Gornoviţa, până în urmă cu mai puţin de două decenii, mai seca odată la 5-6 ani; acum nu s-a văzut apă aici de o perioadă similară! Ca urmare, în zona stufărişului, spre spaima localnicilor, a început să apară în număr mare vipera, precum şi alte reptile care nu erau specifice zonei! În aceste condiţii, întreg ecosistemul a suferit transformări cumplite care nu justifică imobilismul autorităţilor, ba chiar le condamnă, dar mai condamnă şi populaţia autohtonă la un trai dus cu frică, într-un areal care va deveni impropriu nu doar ecoturismului, ci chiar habitatului uman. Asta se doreşte? Aş fi curios dacă pentru îndeplinirea acestui deziderat Consiliul Judeţean alocă şi sume de bani pentru „retribuirea” acestor specialişti, care, în loc să analizeze corect situaţiile, pun rezoluţii convenabile pe hârtii care vor rămâne la dosare, în baza principiului că mai bine câştigi o leafă fără să oboseşti, decât să te uzezi în slujba Statului! Aş mai fi curios şi dacă, în numele acestei politici ciudate se mai are în vedere şi depopularea altor zone ale judeţului şi dacă da, care sunt acelea!? Spre spaima multora, promitem că vom reveni!

Primarul Clujului şi vicepreşedintele Consiliului Judeţean Cluj au fost arestaţi, se pregăteşte primarul Braşovului! Am mai avut episoade din astea, la Râmnicu-Vâlcea, la Craiova, la Baia Mare… Asta ne demonstrează că Puterea nu-şi acoperă activiştii, fie ei şi de prim-plan. Altceva, însă, mult mai grav, se întâmplă. Sorin Ovidiu Vântu, cu Liviu Luca şi alţi complici care au devalizat Petromservice au ieşit zâmbitori, sfidători şi… liberi din sala de judecată!!! Sute de milioane de euro devalizate nu contează, afectarea destinelor a mii de oameni… o bagatelă… Cu tupeul care-l caracterizează, sâsâit şi obraznic, SOV declarase chiar în faţa completului de judecată şi a asistenţei înmărmurite: „Am să iau Justiţia în propriile mâini!”… Şi a luat-o, dovadă stând faptul că omul care a nenorocit o naţiune, prin şarlatania cu FNI şi GELSOR, este liber, alături de complicii săi, ca să toace sutele de milioane de euro obţinute din munca şi agoniseala fraierilor care mai cred, încă, în dreptate. Cum a reuşit fostul gestionar din Roman să bage în buzunarul de la spate Justiţia românească? Probabil că tot aşa cum încălecase SRI-ul pe vremea răposatului Radu Timofte, cel care circula cu un autoturism pus la dispoziţie chiar de SOV şi care răspundea la comenzi ca un căţeluş dresat. Tot din rândul rezerviştilor din SRI şi-a recrutat SOV şi foştii directori de filiale judeţene din teritoriu, când cu escrocheria FNI-GELSOR şi mă întreb dacă acesta a fost doar un gest abil pentru a-şi îmbrobodi potenţialii clienţi (care chiar au crezut în implicarea SRI în aceste operaţiuni!), sau chiar o implicare directă a SRI-ului în devalizarea şi falimentarea românilor simpli!? Tot SOV l-a nenorocit şi pe Mircea Geoană cu celebra întâlnire din miez de noapte, agrementată cu bule de jacuzzi şi de şampanie fină, în treaba asta fiind clară implicarea serviciilor speciale… În concluzie: să-şi fi subordonat SOV şi Justiţia din România? Sincer, sper să nu, dar nici foarte mirat n-aş fi dacă s-ar dovedi că aşa e. Acestea sunt doar câteva nedumeriri, exprimate, la nivel naţional, de mai mulţi oameni de presă pe care i-am contactat, dar vor urma şi altele, săptămânile viitoare, legate de evenimente strict locale, pentru că şi aici avem destule personaje care, beneficiind de funcţii publice, încearcă să se transforme în caizi, după modelul Mafiei italiene din perioada interbelică. Vor urma dezvăluiri spectaculoase, aşa că staţi pe-aproape!

Sunt surprins peste măsură de faptul că primarul de Şimian, Ghinescu pe numele său, se crede un tip deştept, deşi impresia asta n-o poate avea nici după ce se priveşte în oglindă noaptea, cu lumina stinsă… Spun asta pentru că el este singurul care a avut tupeul, dintre toţi primarii care s-au perindat pe la Şimian din 1989 încoace, care a avut tupeul să facă afaceri cu cele 21 de hectare de teren din marginea Dunării, proprietate a statului, aflate în administrarea Hidroelectrica! Ce crezi, domnule Ghinescu, că cei de dinaintea ta n-or fi vrut să pună lăbuţele pe nişte atenţii sau erau toţi proşti făcuţi grămadă, numai tu te-ai născut cu faţa-n sus? Mare eroare ai făcut şi am aşa, o presimţire, că vei sta mulţi ani la răcoare, ca să te gândeşti mai bine la capacităţile tale intelectuale. Înainte de a face, deci, mârlănia cu împroprietărirea unor cetăţeni cu respectivele parcele din terenul despre care făceam vorbire mai sus, afaceriştii amintiţi în umărul trecut al publicaţiei noastre au trecut la cumpărarea drepturilor litigioase de la cetăţenii care revendicau anumite parcele de teren prin alte părţi ale comunei Şimian. Cu alte cuvinte, domnule primar Ghinescu, acţiunea a fost una de tip mafiot, gândită de cei ce vor profita şi pusă în operă de dumneata, cel care va plăti oalele sparte! Pentru că trecere din proprietatea statului în domeniul privat al primăriei a respectivului teren se putea face numai printr-o Hotărâre de Guvern, act care lipseşte pentru simplul motiv că el n-a fost niciodată emis!!! Aaa, aveţi o hotărâre de Consiliu Local, dar asta nu este decât o etapă premergătoare, sau, ca să înţelegeţi mai bine, domnule primar, este ca şi când o asociaţie de locatari ar hotărî şi ar şi pune în aplicare schimbarea sensului unic de circulaţie de pe strada Traian din municipiu… Că toată acţiunea a fost una banditească o demonstrează şi faptul că Prefectura a emis titlurile de proprietate într-o perioadă extrem de scurtă, deşi, cum spuneam, Hotărârea de Guvern de care vorbeam, lipsea… Chiar să nu ştie treaba asta niciunul dintre cei care compun Comisia de fond funciar de la Prefectură? Păi atunci, să plece, dom’le, să lase locul altora, că s-or fi plictisit de serviciu! Am încercat să obţinem lămuriri de la domnul prefect, dar dumnealui era plecat de la post, la Poiana Braşov. Acum, măcar ca să ne satisfacem curiozitatea, vă facem cunoscut, domnule prefect, că vom continua să facem demersuri către Guvern pentru a afla cum stă treaba cu terenul de la Şimian, dar şi cu ce treabă vă aflaţi dumneavoastră pe la Poiana Braşov în intervalul 9-11.11.2001! Sigur, puteţi să ne-o luaţi înainte şi să dezlegaţi cele două mistere, dar înainte de a face vreun demers, vă dăm un sfat prietenesc: uitaţi-vă la ceas: tic-tac, tic-tac…

Cine n-a primit celebrele pliante cu oferte ale marilor operatori de retail în cutiile poştale? Cine nu s-a obişnuit cu perioadele de reduceri, cine nu a sperat că va găsi lucrul dorit la un preţ mai mic decât cel practicat, în mod regulat, la raft? Credul, ca toţi românii, m-am bucurat şi eu de o astfel de ofertă făcută de hypermarketul Carrefour. Vrând să fac o bucurie celor dragi, am cumpărat un pachet care cuprindea un aparat de curăţat sub presiune şi un miniaspirator. Preţul, atrăgător, desigur… Când, însă, persoanele dragi mie au desfăcut cadoul, stupoare: de la aparatul de curăţat sub presiune lipseau mai multe piese. Am mers înapoi la magazin, iar angajaţii de acolo mi-au şoptit, complice, că se mai… „completează” de la un pachet la altul, piesele astea lipsă, evident, contra cost! N-am vrut să cedez şantajului, aşa că am returnat marfa, lăsând pe alţii să fie fraieriţi şi estorcaţi de angajaţii hypermarketului… Poate că ofertele astea or fi bune pe la străini, dar la noi nu sunt decât o metodă de a umple buzunarele anagajaţilor care manipulează marfa respectivă… Mai sesizăm odată Oficiul Protecţiei Consumatorilor, dar punem pariu că nu va exista nicio reacţie!? Asta, în ceea ce priveşte ofertele, că în ceea ce priveşte tunurile, financiare sau imobiliare, aproape că ne-am obişnuit… Cert este că de vreo două săptămâni umblă zvonuri ciudate prin judeţ. Cineva ar arenda de zor, destul de aproape de municipiul reşedinţă de judeţ nu mai puţin de 11.000 de hectare, indiferent de felul în care sunt dispuse parcelele de teren agricol. Poate credeţi că respectivul vrea să se apuce de agricultură… Aşşş! Nu-i decât o altă şmecherie pentru a pune mâna pe subvenţia de la Apia, adică nişte sute de mii de euro care să treacă în buzunarele pungaşilor printr-o simplă mişcare din condei. Acum, stăm şi noi şi ne întrebăm: noi tot aflăm tot felul de lucruri, ba le mai şi dăm în vileag, riscând destul, da-n vremea asta organele Statului, ce-or face?

Primarul comunei Şimian, domnul Ghinescu, pare un om care, lovit din toate părţile, găseşte, totuşi, puterea să reziste. Doar PARE, însă, pentru că lucrurile nu stau deloc aşa! După anunţul că a făcut o alianţă „beton” cu alţi doi politicieni remarcabili ai comunei, i-a cam fugit cimentul din „beton” când cei doi s-au manifestat că ar vrea să dea dezminţiri în presă privind presupusa alianţă. Mai apoi, treaba cu loviturile din toate părţile nu prea ţine, domnia sa dând, se pare, ultima lovitură pe piaţa imobiliară, adică făcându-şi de cap cu terenul unde Consiliul Judeţean anunţase că a obţinut aprobarea pentru a amenaja Portul Turistic Şimian. În rezumat, doi cunoscuţi fraţi afacerişti s-au arătat interesaţi de terenul respectiv (vreo 20 de hectare, din care au reuşit, deja, să cumpere vreo 9!!!). Domnul primar Ghinescu, printr-o simplă coincidenţă, desigur, a început să acorde teren în zona respectivă unor cetăţeni care revendicau diverse suprafeţe în alte zone ale comunei. Astfel, este de notorietate cum un cetăţean care revendica teren la Valea Copcii a primit teren taman aici, lângă celelalte parcele acordate, astfel încât fraţii Roman să poată cumpăra terenul bloc, nu în parcele separate. Tot ca o mare minune remarcăm şi recordul absolut prin care primarul cel mai năpăstuit reuşea să le acorde proaspeţilor proprietari titlurile de proprietate în doar câteva zile, lucru nemaiîntâlnit în Ţara Românească… Să joace domnul Ghinescu ultima carte ca edil-şef al Şimianului? Să aibă domnia sa Quintă Royală, sau să fie doar o mână moartă în beneficiul altcuiva şi dacă da, al cui? Ciudat este că în aceeaşi afacere, o persoană foarte importantă a primit în ultimele luni, de la aceeaşi sursă, cadou vreo două ceasuri scumpe, cam cât asistenţa de şomaj pe o lună pentru toţi şomerii mehedinţeni! Să aibă respectivul demnitar legătură cu cazul? Gurile rele spun că da, că el ar fi păpuşarul din umbră, dar, sincer, am îndoieli, chiar dacă de-a lungul timpului l-am mai atins pe respectivul demnitar din condei. Refuz să cred că oamenii sunt atât de ticăloşi cum se spune! Între timp, în privinţa asta, a terenului pe care ar fi trebuit să fie amenajat portul turistic, aşteptăm reacţia promptă nu doar a Consiliului Judeţean (care nu ne îndoim că va fi şi rapidă şi eficientă!) dar şi a instituţiilor Statului abilitate în stoparea fenomenului de corupţie, indiferent la ce nivel s-ar desfăşura ea…

Şi demonstrăm asta în fiecare clipă! În plină criză şi fără nici un motiv real, companiile de distribuire a produselor petroliere au scumpit motorina, ieftinind, în cele din urmă… benzina!!! De ce? Pentru că suntem români, trăim în România şi… atunci când ne vine bine, încercăm să scoatem un minim de profit din orice, chiar dacă asta poate duce la o prăbuşire generală. Motivaţia „benzinarilor” pentru această scumpire? Este cerere mare… Poate că vă-ntrebaţi de ce doar motorina se bucură de atenţia sporită a pompagiilor!? Pentru că acesta este combustibilul pe care-l folosesc firmele, mari şi mici, precum şi instituţiile publice. În primul rând pentru fiabilitatea şi longevitatea motoarelor Diesel, apoi şi pentru a-i feri de cheltuieli suplimentare pe bogaţii ţării. Doar n-aţi văzut vreodată Buggati Veyron sau Masseratti motorizate Diesel… În schimb, orice vehicul care transportă pâine, carne, unt, zahăr sau butelii de aragaz, precum şi cele pentru transport persoane, consumă, evident, motorină… Aşa că… trageţi tare, fraţilor, băgaţi scumpiri la greu! Tot în baza aceluiaşi principiu s-au scumpit şi anvelopele pentru iarnă, cu cel puţin 40% şi mă întreb dacă legea respectivă n-a fost promulgată tot în folosul unor importatori care, musai, sunt şi sponsori ai unor oameni politici!? Asta e, de partea cealaltă a baricadei, românaşii fac socoteli simple: bani de benzină nu mai avem, de motorină nici atât, aşadar hai să bem un păhărel, să mai înjurăm puţin la Guvern şi să ne mai răcorim, mama ei de viaţă!

Când credeam că galeria cu nebuni ai naţiei şi-a epuizat stocul de exponate, cel puţin la nivel înalt, a mai dat unul din picior: Miron Cozma! Problema nu este că fostul „Luceafăr al Huilei” scoate prostii pe gaura gurii, ci că are şi o seamă de adepţi… Cert este că la sfârşitul săptămânii, la Târgu-Jiu, Miron Cozma şi-a lansat partidul care, crede el, va avea un succes neaşteptat la viitoarele alegeri-Partidul Social Democrat al Muncitorilor!!! Dincolo de faptul că abrevierea acestei noi formaţiuni politice cam abuzează de iniţialele partidului înfiinţat de Ion Iliescu, măsurile pe care va urma să le ia, imediat ce va accede la putere, conform declaraţiilor soţului Marilenei Niţu, ar fi următoarele: naţionalizarea resurselor, arestarea foştilor preşedinţi ai ţării, precum şi a ex-regelui Mihai I şi schimbarea numelui ţării în… DACIA… Nu-i aşa că, văzând şi auzind toate astea, vă vine să sunaţi la 112? Pe mine, mai vechi privitor al unor astfel de năzbâtii, m-a pufnit râsul. Uite, dom’le, cine-i urmaşul lui Burebista, că pe un urmaş al lui Ştefan Cel Mare l-am mai văzut pe la ştiri, revendicând Moldova… Mă şi mir că Miron n-a anunţat şi schimbarea capitalei, de la Bucureşti la Sarmisegetusa, precum şi portul obligatoriu la bărbaţi, musai cu plete şi opţional cu bărbi. Lăsând gluma la o parte, mă şi întreb cum de nu-l apasă pe acest personaj sutele de destine mutilate în urma mineriadelor cu care a terorizat ţara, soarta principalilor săi colaboratori pe care i-a târât în aventuri fantasmagorice. Mai ştie cineva, ceva, de Romeo Beja? Acesta-i unul dintre cei care au crezut în vorbele exaltate ale „Luceafărului”, sfârşind prin puşcării… Mai sunt şi alţii şi se pare că spiritul distructiv al pletosului miner va mai face şi alte victime. Să ne ferească Dumnezeu de înmulţirea adepţilor lui, că ăştia nu vor decreta stârpirea viilor, ci creşterea rezervei de târnăcoape şi lopeţi care să otânjeasă spinările opozanţilor…