Archive for the ‘De dragoste’ Category

VOM MAI IUBI

12.04.12

Ţi-am spus că toate se adună
Şi într-o zi vom deconta;
Ţi-am spus că lumea se răzbună
Pe fericirea ta şi-a mea…

Acum privim în urma noastră
Ca doi străini un drum pustiu,
Îngheaţă floarea din fereastră
Şi nici n-aş vrea aici să fiu…

Mă doare golul greu din piept,
Dar faţa-mi este zâmbitoare;
Nu ştiu de-s rău sau doar nedrept,
Dar nici nu vreau să ştii cât doare…

N-am vrut să vin, dar… m-ai rugat
Şi cui mai foloseşte acum
Să sfâşiem cu un oftat
Sfârşitul brusc al unui drum?

Să ne vedem, ca fiecare,
De viaţa noastră, cum va fi…
Nu spune vorbe mişcătoare,
Voi mai iubi, vei mai iubi…

4 decembrie 2012

CRONICA UNUI EVENIMENT TERIBIL

12.27.10

Stau amândoi rezemaţi de peretele tapetat, aşezaţi pe scaunele scunde ale unei cafenele în care n-au intrat niciodată, dar în care s-au oprit acum doar pentru faptul că e zi de sărbătoare şi stabilimentele cu ştaif sunt închise; pentru ce să ţină personalul la lucru, acum, când oamenii normali stau pe la casele lor? Ei, însă, nu au familii, sunt aproape de al şaselea deceniu al vieţii şi singurătatea i-a gonit din case… În faţă, cafele, pe buze amintiri vechi, de la alte zile de sărbătoare, din ani de mult petrecuţi.
– Cum ţi-a trecut Crăciunul ăsta?
– Ca şi cel de anul trecut, greu, plictisitor, cu vreo două filme vechi văzute şi cu gustul sălciu al amintirilor…
– Şi mie la fel! Acum îi înţeleg pe bătrânii altor ani, când, nedumerit, mă întrebam de ce se plictisesc…
– Am avut şi un moment de spaimă, că mi-am amintit de o întâmplare veche, petrecută acum mai bine de 30 de ani, când îmi pusesem în gând să mă însor şi fata m-a invitat acasă la ea pentru seara de Crăciun, la masă cu întreaga familie…
– Şi te-ai dus?
– Stăteam în gazdă, trăiam timpuri grele, lucrurile, dacă-ţi aminteşti, se găseau greu, după ce stăteai la cozi, sau numai dacă cunoşteai pe vreun şef de raion sau de magazin, plus că erau şi de proastă calitate. De purtat, cam toată lumea purta, iarna ciorapi „flauşaţi”, nişte monstruozităţi care mai şi miroseau urât. Ninsese mult, iar eu, după ce ieşisem de la lucru, lucram la fabrică atunci, ca lăcătuş, am alergat prin oraşul acoperit de nămeţi, să cumpăr ceva cadouri pentru membrii familiei fetei pe care o iubeam. Cu chiu cu vai am găsit o sticlă de vin spumos şi nişte portocale, pe care mi le-a vândut la preţ de bar de noapte un ospătar prieten de la „Parc”. Bonus mi-a dat şi nişte ciocolate chinezeşti… Pentru fata inimii mele am găsit un deodorant. Când m-am dus acasă, nu era curent electric, nu căldură, nu apă caldă, aşa că am sărit peste duş…
– Ştiu cum era, vai de tinereţele noastre!
– Entuziasmul, însă, nu mi-a scăzut cu nimic, iar problema florilor (nu se prea găseau iarna pe atunci, dar nici nu se făcea să mă duc fără) mi-a rezolvat-o gazda mea, o femeie inimoasă, de vreo 60 de ani, rămasă singură după ce soţul îi murise într-un accident de muncă, iar fiul fugise într-o primăvară şi-i telefonase dintr-un lagăr de refugiaţi din Germania.
– Cum ţi-a rezolvat-o?
– Mi-a dat un ghiveci cu o muşcată roşie, frumoasă, parcă era pictată. Complet pregătit, mi-am încălţat o pereche de ciorapi „flauşaţi”, albi cu dungi roşii şi albastre, cărora abia le desprinsesem eticheta, mi-am pus singurul costum pe care-l aveam (călcat „la dungă” de inimoasa mea gazdă şi m-am aruncat în ghetele noi cumpărate cu doar o săptămână înainte, din piele maro, moi şi fine, pentru care plătisem o jumătate de leafă. Bişniţarul care mi le vânduse, îmi arătase, cu mândrie, eticheta care spunea că sunt făcute în Siria…
– Marfă scumpă…
– Marfă proastă! De unde să ştie sirienii, oameni ai deşertului, cum se face încălţămintea care se poartă pe zăpadă? Da atunci nu mi-am dat seama de grozăvia situaţiei.
– Şi?
– Încliftat şi înarmat cu pachetele, ţinând ghiveciul cu muşcata ca pe-un trofeu, am plecat să traversez oraşul acoperit de nămeţi. Taxiuri, ioc, autobuze la fel, dar nimic nu mi se părea prea greu la vârsta aia. După vreo două sute de metri, am simţit că am picioarele complet ude de la umezeala care trecea prin pielea prost argăsită a ghetelor mele siriene noi-nouţe. Am încercat să mă încurajez, crezând că mi se pare… În cele din urmă, am ajuns şi mă pregăteam pentru ceea ce credeam că va fi cea mai minunată seară a vieţii mele. Dacă mă însuram, lăsând de-o parte faptul că era vorba de fata iubită, sindicatul îmi dădea şi-o garsonieră, poate şi butelie, şi deveneam şi eu om „la casa mea”…
– Aşa, şi?
– Toată familia a ieşit în holul îngust al apartamentului, să mă întâmpine şi cadourile mele au făcut o impresie teribilă. Viitoarea mea socră stătea cu ghiveciul cu muşcata în braţe, mândră de parcă ar fi cucerit un trofeu, în timp ce restul familiei priveau portocalele şi ciocolatele chinezeşti ca pe nişte rarităţi. Pe vremea aia, când mergeai în vizită, mai ales pe vreme rea, trebuia să te descalţi, ca să nu murdăreşti „persanele” aduse cu mari sacrificii, de la sârbi. Atunci s-a petrecut tragedia!
– Ce tragedie?
– Sub privirile întregii familii, mi-am descălţat ghetele „siriene” şi nu-mi venea să-mi cred ochilor dezastrul pe care-l vedeam. Culoarea cizmelor ieşise în albul ciorapilor mei noi, cu dunguliţe roş-albastre, dar asta nu era totul…
– Dar ce mai era?
– Datorită umezelii şi a materialului prost din care erau făcuţi, ciorapii mei cedaseră şi degetul mare de la piciorul drept ieşise gogonat, triumfător, prin materialul „flauşat”! În loc de clopote care anunţă sinistrul, am auzit un pocnet surd şi am văzut ghiveciul cu uluitor de frumoasa muşcată spart pe parchetul dat cu „palux”, scăpat din mâini de cea care trebuia să-mi fie soacră. Umilit, m-am uitat în ochii umezi ai iubitei mele, încercând să găsesc o scăpare acolo. Voiam să explic, să arăt etichetele abia dezlipite de pe lucrurile noi, dar nu-mi venea pe buze niciun cuvânt. În câteva secunde care mi s-au părut ani, m-am încălţat cu ghetele care se făcuseră ca nişte cârpe de şters vasele din cantinele muncitoreşti ale acelor vremuri, m-am întora şi m-am dus să-mi usuc lacrimile în bufetul gării, bând ţuică de drojdie şi vermut „Mamaia” (erau singurele sortimente de băutură care se mai găseau!). A fost prima mea beţie din viaţă, pe urmă au mai urmat şi altele…

PLECASERĂ GÂNDURILE…

08.31.10

Stăteam la marginea verii ce se scurgea încet în amintire, aşa cum stătusem de multe ori, de-a lungul anilor trecuţi, măsurând gândurile şi speranţele acelui anotimp irepetabil… Gândurile, însă, plecaseră! Rămăseseră doar speranţele-şi acelea, firave-împuţinate de numărul firelor albe de păr ce începuseră să-mi însenineze tâmplele… De câte ori voi mai veghea trecerea asta? Alături de cine? Câte zile mă vor mai ferici pletele blonde, dar mai ales ochii senini şi surâsul curat de sub ele? Întrebările unui om care a măsurat mai mult de jumătate din proprii ani, întrebările unui om care a fost mereu înconjurat de alţi oameni, ca să se simtă tot mai singur… Nu am aşteptat răspunsuri, cine ar putea să mi le dea? Am încercat doar să îmi aduc gândurile înapoi, numai că ele erau gonite, cu furie, de speranţe care care nu se vor împlini niciodată… Stăteam la marginea verii ca pe morginea mormântului proaspăt al unui om drag, pe care nu l-aş fi vrut dus şi am tresărit când mâna mi-a fost arsă ca de un picur de ceară scurs din vârful unei lumânări subţiri, de priveghi… Nu era decât un strop de ploaie… Şi gândurile plecaseră, cu toatele, gonite de speranţe târzii!

POVESTEA ALTARULUI GOL

07.29.10

Se născuse din nişte oameni simpli, dar asta nu-l încurcase niciodată. Răzbise în viaţă prin propriile puteri şi ştia că nimic şi nimeni nu-l poate opri. Mai ştia că nu are un destin măreţ şi se simţea bine în pielea unui om obişnuit. Sigur că avea ambiţii, sigur că era orgolios, dar nu cu mult mai mult decât neputincioşii de care se lovise în cele peste patru decenii de viaţă pe care le trăise. Mai ştia, însă, că era tributar unei sensibilităţi, ciudate pentru alţii, fiind oprit din drum de frumuseţea unei flori, sau de ochii blânzi şi umezi ai unui căţel orfan… Nu privea oamenii ca pe ceva care s-ar putea împărţi în „perfecţi” sau „neglijabili”; îi lua aşa cum sunt, doar în privinţa propriului suflet avea ceva îndoieli. Cine nu are? Scria poveşti despre dragoste, despre bătălii, despre iubiri imposibile, dar cu dragostea adevărată se întâlnise extrem de rar, ba chiar era conştient de faptul că îl păştea pericolul să confunde un fior erotic cu simţământul suprem al abandonării de sine… În fiecare zi trecea pe lângă partea aceea de oraş în care un sculptor ciudat (murise aruncându-se de pe schelele Catedralei aflate atunci în construcţie), aşezase într-o firidă o statuie ce reprezenta o frumuseţe feminină aproape perfectă. Marmura albă (din materialul ăsta presupunea toată lumea că este confecţionată statuia) împrumuta irizările fiecărei clipe de lumină şi reda privitorilor o paletă uluitoare de culori, care-i atrăgea şi îi cucerea. Nu ştia nimeni cine a fost primul locuitor al oraşului care a adus la statuie un buchet de flori şi o candelă, transformând-o în altar, apoi aici începură să vină tot mai mulţi oameni (dezamăgiţi de faptul că entităţile sfinte consacrate nu le îndeplineau, în ciuda rugăciunilor, postului, canoanelor săvârşite şi ofrandelor, nicio dorinţă), ca să se roage. Şi el, stârnit de curiozitate, se pomeni într-o zi, că stă la coadă, aşteptând să-i vină rândul să îngenuncheze la picioarele statuii. Câteva zile la rând făcu la fel, apoi începu să vină seara, târziu, când locul era gol şi ciudatul altar nu mai era asaltat de mulţimea de oameni care sperau în puterea izbăvitoare a statuii. Alarmaţi de pericolul creerii unei noi religii sectare, sacerdoţii oraşului plătiră un derbedeu care să distrugă statuia şi într-o dimineaţă, nouconvertiţii unei religii care nici nu exista găsiră în firidă statuia sfărâmată, doar gleznele rămăseseră întregi, resturile ciobite zăceau pe jos. Atunci văzură cu toţii că statuia nici nu era din marmură, ci din ipsos patinat… „Ne-a păcălit şi după moarte ciudatul ăla sinucicaş!” ziseră falşii credincioşi şi se întoarseră la alatarele consacrate. Numai EL continuă să vină la ALTARUL GOL şi să-şi rezeme fruntea de degetele gleznelor ciuntite de gestul barbar… Zile şi nopţi la rând, până când obosi să mai pară indiferent faţă de zâmbetele batjocoritoare ale celor cu care făcea coadă până atunci la picioarele statuii. Se mută pe malul Fluviului şi reconstrui statuia albă, care dădea imaginaţiei culori atât de frumoase, în sufletul său. Atunci, începu din nou să se roage…

SĂ NU MINŢI!

07.26.10

E drumul drept, sau e cotit,
Oricum ajungi la un sfârşit,
Dar dincolo de tot ce simţi
Să-ţi aminteşti cuvântul drept şi SĂ NU MINŢI!

Chiar de socoţi că m-ar durea-
Şi ştiu şi eu că e aşa-
Un singur lucru să nu uiţi:
SĂ NU MĂ MINŢI!

Peste ce simţi n-ai cum să treci,
Nu te-ncălzi cu vorbe reci,
Şi nu uita, n-ai două vieţi:
SĂ NU TE MINŢI

26 iulie 2010