Archive for the ‘Cărţi’ Category

Poveste de demult, de Marius Cilibia – Carte electronică

06.22.12

[singlepic id=383 w=320 h=240 float=right]Poveste de demult

Marile războaie ale Evului Mediu au ridicat hecatombe de nevinovaţi şi au născut sute de caractere tari, care au făcut Lumea să meargă înainte. Despre astfel de oameni vorbeşte Cartea aceasta, despre ei şi despre vremurile lor. Iubire, moarte, speranţă, ură, intoleranţă, nădejdi; semn că nu-i nimic nou sub soare… Doar numele oamenilor şi felul în care murim se mai schimbă…

Stătea pe malul apei ce se strecura printre pietrele încă acoperite de-o zăpadă subţire, îngheţată. Mâna stângă îi era înţepenită şi simţea zvâcniri repezi când se mişca, semn că rana obrintise şi puroiul avea să-i macine trupul. Se aplecă şi cu palma dreaptă, făcută căuş, luă apă rece şi-o duse la buzele arse. Privirea-i rămase către fi rul limpede de apă, în care vedea, tremurat, chipul unui om foarte bătrân… Atunci îşi aminti că-n toamna aceea împlinise treizeci de ani…

Formate disponibile EPUB. La cerere: HTML, MOBI, PDB, PDF, RTF, TXT.

În alte magazine online: Apple iBooks Barnes & Noble Nook Google Books Lulu Smashwords Sony ReaderStore.

RĂSĂRITURI ALBASTRE 3

06.16.12

În tricliniumul micii vile a aedilului Ioannis, aflată chiar în apropierea micii piaţete, se aflau Ruald şi cei doi însoţitori ai săi, precum şi gazda şi ekantontarchos Karinos. Servitori iuţi, îmbrăcaţi în haine uşoare, de in, aduseseră bucatele şi vinul, apoi se retrăseseră, lăsându-i pe cei ce conduceau municipiul şi pe oaspeţii lor să vorbească în voie. Marcomanii fuseseră conduşi mai întâi la terme, unde se lăsaseră pe mâinile pricepute ale băieşilor pricepuţi. Ohwald se împotrivise la început, dar ordinul lui Ruald sunase clar şi războinicul îşi lăsase părul despletit, pielea frecată şi săpunită, la fel ca şi prinţul său şi fratele său de arme Brenmar, mult mai învăţat şi mai înţelept. le luase mult să-şi împletească din nou părul şi să-şi potrivească inelele în moţurile lungi şi bogate, dar uleiurile parfumate le respinseseră şi băieşii nu insistaseră. Hainele le fuseseră scuturate şi periate deasupra unui foc în care cădeau, pocnind, păduchii… Acum, primeniţi şi curaţi, cei trei se înfruptau din bucatele alese, pe care nu le cunoşteau, dar al căror gust le plăcea. băuseră şi câte-o cupă cu vin îndoit cu apă, după obiceiul gazdelor, dar când Ohwald lăsase să i se umple a doua oară cupa prea repede golită, o privire rece a prinţului său îl făcu să pună vasul neatins pe masă.

– Oameni din neamul vostru n-am mai văzut până acum, prinţe, nici paşnici, nici cu armele în mâini! tatăl meu, care s-a născut în Galia, la Aurelianum, spunea că tatăl său a avut sub comandă luptători suebi şi heruli, dar marcomani n-am văzut niciodată. Doar am auzit că sunteţi mândri şi buni luptători…

– Tatăl tău a fost soldat, aedilule?

– Şi tatăl meu, şi tatăl lui şi eu, într-o vreme! Tatăl tatălui meu a fost centurion de cavalerie în trupele de auxiliari ai lui Aetius şi a luptat la Câmpiile Catalaunice, când Roma i-a învins pe huni şi pe aliaţii lor. Tatăl meu a ales să vină sub comanda Bassileului şi a luptat în Asia şi Egipt. A căzut pe malurile Eufratului, când eu aveam 21 de ani şi îmi făceam serviciul în slujba marelui Drongar, pe un sandalion, în Marea Adriatică. Cinci ani mai târziu, într-o confruntare cu piraţii libieni, când serveam pe unul din marile nostre dromoane, o săgeată mi-a străpuns pieptarul de zale şi mi-a atins plămânul stâng. Numai printr-o minune am scăpat cu zile, dar am rămas cu răsuflarea scurtă pe vecie, iar Marele Drongar Narchos a semnat hârtia să mi se dea pensia de veteran şi pământ unde-mi voi alege, într-o garnizoană de la marginea Imperiului. Am ales locul acesta şi cum eram absolvent al Gymnasiumului Imperial, mi s-au încredinţat şi actele şi registrele garnizoanei. De trei ani, de la înscăunarea Prea Luminatului Bassileu Justinian, am fost numit Aediles Curules şi Magister Census al municipului Drobeta, având în grijă soarta cetăţenilor noştri, a colonilor şi soldaţilor, precum şi a bieţilor pământeni care-şi duc zilele sub jurisdicţia noastră…

– Pământenii de care vorbeşti, aedilule, nu i-am prea văzut, doar un copilandru păstor…

– Oamenii stau ascunşi, în bordeie săpate în pământ, în văi ferite şi-n codrii deşi, căci vecinătatea avarilor puturoşi şi a gepizilor perfizi este cu totul primejdioasă.

– De ce nu-i apăraţi?

– Cu ce? Cu cine? suntem siguri de vieţile noastre numai aici, între ziduri, dacă ieşim dintre ele suntem pierduţi! De asta nici nu-ţi putem oferi ajutor sau azil îndelungat.

– Bassileul vostru o poate face?

– Asta fără nicio îndoială, numai să vrea, iar sfetnicii săi să-i aducă argumente cum că asta ar fi o acţiune militară care ar servi interesele Imperiului.

– Atunci am să merg la el, să-i spun cum stau lucrurile în pădurile verzi de la miazănoapte…

– Eu nu ştiu, prinţe, cum stai cu banii, dar vei avea nevoie de mulţi din aceştia. Viaţa în Oraşul de Aur al lui Constantin costă mult, iar tu trebuie să te înfăţişezi ca un prinţ al neamului tău…

– Am bani, iar de zăbovit mult acolo, între ziduri, nu voi zăbovi, căci eu ştiu unde se află ACUM poporul meu, dar nu ştiu unde-l va prinde iarna…

– Aaaaa, pentru asta nu putem să garantăm, vorbi  pentru prima oară ekantontarchos Karinos…

– Cum aşa?

– Sunt ambasadori ai unor popoare mai mari, care aşteaptă să fie primiţi în audienţă de ani buni, ba chiar de pe vremea răposatului Bassileu. În capitală, prinţe, nici timpul, nici vorbele, nici rangurile, nu au nicio valoare, doar aurul şi- de când cu înscăunarea noului Bassileu-faptele de arme. Cred că asta ar fi calea cea mai uşoară şi mai sigură de a-ţi vedea visul împlinit…

– Care?

– Ia-ţi oamenii, înrolează-te în trupele de mercenari, distingeţi-vă în bătălii, iar din acestea, slavă Domnului, nu ducem lipsă, şi vei putea să ceri ce recompensă vei vrea! Este mult mai uşor şi mai sigur aşa. Bassileului îi plac luptătorii, iar din cei buni, ca voi, are mare trebuinţă. Aşa nu veţi fi nevoiţi nici să cheltuiţi aurul pe care-l duceţi cu voi…

– La cine trebuie să mergem, ca să intrăm în armata imperială?

– Ca să nu fiţi traşi pe sfoară, căci şi noi avem mulţi corupţi în administraţia trupelor, voi scrie o scrisoare fiului unui prieten de-al meu, care este secretar al Marelui Sacellarios, şeful trezoreriei nebiruitei noastre flote…

– Ce să fac eu pe-un vas care pluteşte pe apă? Nici eu, nici oamenii mei nu ne pricepem la asta?

– Flota are nevoie de la fel de mulţi soldaţi pricepuţi ca şi armata de câmp! Acolo veţi fi siguri că veţi avea parte de lupte şi nu veţi fi cantonaţi prin cine ştie ce garnizoană, unde să fiţi uitaţi şi voi şi visele voastre…

Cei trei marcomani se priviră câtva timp în tăcere, Brenmar îi desluşise lui Ohwald, în puţine cuvinte, ceea ce se vorbise, apoi Ruald îşi puse luminile albastre ale privirii în culoarea căprui a ochilor aedilului Ioannis…

– În seara aceasta, am dori să mergem la oamenii mei, din afara zidurilor, să vorbim şi cu ei. Nu sunt obişnuit să dorm între ziduri, încă, aşa cum nu sunt obişnuit nici să merg sau să mă bat pe apă, dar vor veni şi acestea… Mâine, în zori, vom veni să-ţi spunem ce am hotărât…

– Veţi veni mâine, prinţe, dar nu în zori, ci abia când soarele va fi sus, ridicat de-o suliţă deasupra dealurilor dinspre răsărit, căci aşa e legea castrului şi niciun străin nu intră între ziduri înainte de ora aceea… Apoi vom sfătui…

RĂSĂRITURI ALBASTRE 1

05.28.12

Coborâseră priporii râpoşi ai munţilor, căci nu cunoşteau trecătorile, iar drumurile umblate căutau să le ocolească. Ieşiseră de sub streaşina pinilor groşi şi a brazilor falnici şi urmaseră drumul către miazăzi, printre mesteceni şi stejari şi tufărişuri, vânând ca să mănânce şi urmând albia izvoarelor ca să-şi potolească setea lor şi a animalelor. Relwigg deschidea coloana, cu ochii aruncând lumini albastre în umbra pădurii, apoi îl urma tânărul prinţ-Ruald, cu Sarehm puţin în spate şi de-a dreapta, atât cât îi îngăduia poteca îngustă şi cât avea lărgime pentru braţul drept să arunce lancea la un ceas de cumpănă, apoi caii de povară şi de schimb, apoi Rhuggin şi Ohwald şi Brenmar. Cel din urmă călărea Kreh, cu securea cu două tăişuri sprijinită de-a curmezişul, pe umărul şeii înalte, cu coada strânsă în pumnul drept, gata pentru aruncare. Urechile luptătorilor prindeau toate murmurele pădurii, descifrându-le ca pe-o simfonie complicată. Văzuseră în multe locuri urme ale animalelor de casă, ale turmelor, vetre ale păstorilor, ba, printre coroanele dese, văzuseră şi fumurile focurilor din aşezări mărunte, dar Relwigg îi oprise să se apropie de oameni. Acum intrară într-un luminiş şi Brenmar socoti că se aflau în cea de-a şaisprezecea zi a fugii lor. Erau destul de departe de colibele şi puterea lui Schepp? Brenmar era doar cu un an mai mare decât Ruald şi prinţul îi era frate de lapte, căci Reldda, mama lui, îl hrănise cu laptele ei pe Ruald după ce Wagrina sfârşise sub copitele şi coarnele zimbrului pe care voia să-l vâneze… Avea încredere nemărginită în steaua prinţului şi-n priceperea şi puterea lui Relwigg, fiul fratelui tatălui său. Ca frate de lapte cu tânărul prinţ, avusese parte de îngrijire şi educaţie aleasă, îl urecheaseră aceiaşi preceptori şi magisteri aduşi de la Vindabona sau Argentium. Îl chinuiseră cu latina şi matematica şi istoriile cezarilor, dar toate astea se dovediseră utile când, intrat în garda marelui rege Raggle, făcuse pe tălmaciul când regele primea solii. Numai Ruald se putea întrece cu el în pricepere şi faima lui crescuse peste măsură. Lumina păru să-i orbească când ieşiră de sub pădure şi în faţa lor se întinse coasta golaşă a muntelui scund. Relwigg ridică mâna stângă şi coloana se opri.
– Ce nu-i nevoie să stea la vedere, ascundeţi sub blănuri, soarele luceşte în oţeluri şi-n alămuri şi ne vesteşte soiul de departe. Nu ştim ai cui supuşi sunt oamenii locului, nu ştim peste ce duşmani vom da… De vorbit, vor vorbi cu oamenii doar Înălţimea Sa, prinţul, sau fratele nostru Brenmar, ceilalţi vom asculta de la ei desluşirea vorbelor. Bani avem din belşug, dar nu ne vom arăta cheltuielnici, căci nu suntem destul de mulţi ca să nu ne pese de nimic. De celelalte ne vom îngriji când vom da de ele…
– Pentru celelalte avem astea! râse gros Ohwald, cel mai puternic dintre ei, bătând cu palma uriaşă peste lama lată de la şold. El intrase în garda regală după ce răsucise, sub ochii regelui, lama unui topor din oţel. Nu cunoscuseră pe nimeni să nu cadă sub pumnii lui, cu toţii fiind convinşi că era întruparea ciocanului de luptă al vechilor zei ai neamului lor.
– Nu vom sări la bătaie decât de va fi nevoie. Am fugit ca să găsim aliaţi şi să ne-ntoarcem să-i frângem spinarea trădătorului, nu să ne facem duşmani…
Un cal de povară se ridică în două picioare şi securea lui Kreh reteză capul năpârcii care se unduia pe bolovanul de alături. Rhuggin, cel mai priceput la cai, se aruncă jos din şeaua înaltă şi linişti animalul, apoi îl cercetă atent.
– Nu l-a muşcat, dar e bine să căutăm alt loc de popas. Am auzit şuieratul multor şerpi în locurile astea şi nu-mi place să am de-a face cu lighioanele astea.
Căutară drumul şi merseră multe mile de-a lungul său. Într-o râpă, puţin după ceasurile amiezii, zăriră câteva zeci de oi şi un copilandru zdrenţăros care le păzea. Stătea rezemat cu umărul într-o tulpină tânără de carpen, jupuită de coajă şi pârlită la foc, fără să-i vadă, cu degetele alergând sprintene peste fluierul din care scotea sunete dulci, tânguioase, cum nu mai auziseră marcomanii. Se apropiară, atenţi să nu-l sperie, dar strădania lor fu zadarnică, căci un câine flocos şi iute, nu prea mare de statură, începu să-i latre sălbatic. Copilandrul se răsuci spre ei, scăpând fluierul şi prinzând ciomagul în care stătea rezemat cu amândouă mâinile. Ca să-şi facă curaj, îl roti deasupra capului. Relwigg râse şi-i făcu semn lui Brenmar să vorbească cu păstorul. Acesta încercă să se facă înţeles cu avara şi cu bruma de grai a pecenegilor pe care-o ştia, dar copilul ciuli urechile abia când prinse câteva cuvinte gepide şi latine. Ruald îşi îndemnă armăsarul mai în faţă şi începu să vorbească în latină, iar copilul dădu semne că pricepe. Răspunse şi el la întrebările care i se puneau, iar Relwigg îşi întrebă tovarăşul tălmăcitor:
– E latin? Roman?
– Nu, e localnic, dar pricepe latina şi vorbeşte un dialect vulgar, presărat cu vorbe de-ale gepizilor. Spune că este un oraş la mai puţin de cinci mile de aici, pe malul fluviului…
– Fluviu? Ce fluviu? Nu se simte aerul umed al niciunei ape mari.
– Şi totuşi, Relwigg, îl întrerupse prinţul, asta spune păstorul. Mai spune că oraşul este mare, probabil vreun fort, căci are garnizoană şi magister.
– Asta înseamnă că nu se află sub puterea gepizilor…
– Aşa înţeleg şi eu, mai degrabă este un avanpost latin, poate cel mai nordic dintre ele. Sunt convins că aici vom găsi aliaţi pentru ceea ce plănuim noi.
– Atunci să nu pierdem vremea!
Oştenii îşi îndemnară caii şi-l lăsară pe copilandrul păstor cu oile şi cu câinele lui, nedumerit că străinii nu-i luaseră oile şi-i lăsaseră viaţa, aşa cum n-ar fi făcut gepizii trimişi de stăpânii avari să culeagă birurile. După vreo două mile, de pe coama lină a unui deal, zăriră fluviul maiestuos şi castrul destul de mare ce se ridica într-un clin al albiei largi. În dreapta acestuia, se ridica turnul mare, mai nou decât celelalte ziduri, iar la schelă erau acostate două galere de negoţ şi-o galeasă de război. Nu puteau desluşi flamurile, nici armele şi armurile străjilor, dar erau convinşi că aşezarea nu se afla în puterea gepizilor…

RUALD

05.06.12

Fuseseră atât de puternici şi atât de spăimoşi încât toţi cei care-i cunoscuseră, îi urâseră, pentru că se temuseră de ei. Erau atât de puţini încât pieirea lor era iminentă, iar cei pe care-i frânseseră se ridicaseră şi-i risipiseră în cele patru vânturi. Nu mai avea decât şase luptători, şase bărbaţi puternici şi tineri, înalţi ca nişte pini din pădurile din care coborâseră, acolo unde zăpezile nu se trec întru totul decât în crucea verii, ca să facă locul, peste doar două-trei luni, altor zăpezi. Toţi aveau pletele galben-aurii, ca aurul bine cizelat, împletite de-o parte şi de alta a capetelor în şiraguri de codiţe subţiri, care bordau mănunchiul gros din mijlocul ţestelor, ce curgea pe spate prins în inele de fier. Pentru fiecare bătălie din care ieşiseră biruitori, câte un inel. Unii aveau doisprezece sau mai multe inele, niciunul mai puţin de şapte… Ochii lor, ca şi ai lui, erau albaştri, dar de-un albastru intens, adânc, ca şi când te-ai fi uitat într-un sloi de gheaţă curată. Obrazurile le erau brăzdate de oţel, iar piepturile late şi umerii greoi le erau acoperite de pieptare din piele de bour, întărită în fiertură de arţar şi ţintate cu bumbi din aramă. De sub ele ieşea pânza groasă a cămăşilor. Pantalonii din piele de căprioară, întăriţi cu piele groasă pe partea exterioară a coapselor, de sub genunchi erau acoperiţi de obiele din blănuri de animale mici, care curgeau până jos, la gleznele apărate de carâmbii încălţărilor acoperite cu plăci de fier. Blănurile erau strânse pe picior cu nojiţe din piele răsucită. Spadele late, cu două tăişuri, scuturile din lemn de stejar cercuite cu fier şi topoarele grele le ţineau alături, cum stăteau descălecaţi, lângă izvorul din care şi ei şi cei aproape douăzeci de cai ai lor, băuseră apă. Erau din neamul tare al marcomanilor, cei mai aprigi şi mai pricepuţi luptători ai pădurilor, cunoscuţi pentru nemila lor şi pentru plăcerea de a se bate pentru ei sau pentru cei care-i tocmeau. Îşi lăsaseră nevestele, copiii, fraţii şi părinţii ca să-l urmeze pe Ruald, prinţul neamului lor şi moştenitorul de drept al spadei aurite, cel care-ar fi trebuit să conducă la luptă şi jaf coloanele de luptători neânfricaţi ale marcomanilor, dar care abia scăpase cu viaţă din uneltirea unchiului său, Schepp. Când Raggle, marele rege, murise înecat cu bere, sau cu propria vomă, după un ospăţ cumplit, mulţi îl prepuiseră pe Schepp, fratele său, că pusese amestec de ierburi ucigaşe în cornul cu bere al răposatului, dar după trei zile când încercase să-l omoare pe Ruald, iar acesta abia scăpase cu fuga, ocrotit de cei şase, care fuseseră garda regelui, toţi ştiuseră că prepuiala era întemeiată. Relwigg, cel mai vârstnic dintre ei, trecut de 30 de ani, îl sfătuise să fugă, căci nu se putea măsura acum cu trădătorul Schepp, care se aliase cu gepizii ai căror luptători şi sosiseră în tabăra lor, iar oamenii lor se dăduseră cu cel mai puternic, căci şi Schepp, până la urmă, era tot os de rege, fiind fratele mai mic al lui Raggle. Coborâseră, în goana cailor, spre sud, iar pădurile acestea nu semănau cu ale lor, fiind mult mai călduroase şi având alte zvonuri, alte mirosuri decât cele pe care le lăsaseră în urmă. Vreme de trei zile îi urmăriseră călăreţii gepizi, după care Relwigg hotărâse să-i aştepte împărţiţi de-o parte şi de alta a unei râpe. Îi săgetaseră pe urmăritori, luând viaţa a opt dintre ei, apoi se aruncaseră asupra lor cu spadele şi cu topoarele. Erau mai mulţi decât ei, dar nu scăpase niciunul… Când soarta ciocnirii era limpede, unul dintre gepizi făcuse cale întoarsă, smucindu-şi sălbatec calul din frâu, ceilalţi doi făcuseră scut viu pentru tovarăşul lor, ca acesta să ducă la trădător vestea că Ruald şi luptătorii lui au scăpat, desluşind pe ce cărări o apucase. Atunci lancea cea lungă a lui Sarehm plecase în zbor şi-l străpunsese pe fugar între omoplaţi, ieşindu-i de-o palmă dincolo de pieptarul de zale ce-i acoperea pieptul… Se odihneau acum, după ce mâncaseră căprioara săgetată de Kreh, pe care-o fripseseră la focul mic, din ramuri uscate, de pin. Nu mai mâncaseră de multă vreme carne friptă, ci doar frăgezită sub şeile groase pe care le prindeau pe spinările cailor lor mari, capabili să-i ducă pe distanţe mari, fără odihnă. Din când în când, câte unul se apropia de izvor, punea un genunchi pe piatra rece şi umedă din mal şi se apleca să bea apă limpede… Ohwald zăbovi mai mult, cu urechile ciulite şi simţurile încordate. Aşa cum stătea aplecat, ochii i se zbăteau, căutând umbra vrăşmaşă… Ceilalţi văzură şi simţiră, iar toporul lui Rhuggin plecă însoţit de şuierul Morţii şi se opri într-o veveriţă de pe-o creangă mai joasă, de deasupra apei… Oştenii râseră, văzând ce anume îi speriase şi abia atunci Ruald îşi alungă gândurile care-i acopereau fruntea înaltă şi-i umbreau lumina albastră a ochilor tineri. Pentru el viaţa abia începuse, dar se simţea bărbat, căci împlinise 17 primăveri de când mama sa, Waggrina, descălecase şi lepădase armele ca să cheme femeile clanului s-o ajute să nască…

CRONICA SÂNGERIE-EPILOG

04.25.12

Pădurea începuse să-şi îngălbenească frunzele, istovite de răsuflarea timpurie a toamnei. doar pinii drepţi şi brazii falnici, care-şi începeau domnia eternă deasupra satului lor îşi întunecau verdele ramurilor trufaşe. Lângă mica bisericuţă, frunzele de foc ale unui sânger tânăr dădeau un aer solemn, aproape imperial, aşezării. Oamenii puseseră pe ei cele mai bune haine pe care le aveau şi se aflau strânşi în mica piaţă de unde plecaseră cei buni de luptă cu mai bine de opt luni în urmă, să se războiască pentru Coroană. Acum erau mult mai puţini, unii dintre ei sprijiniţi în ramuri tari, ca-n nişte cârje. Lipseau doar cei pe care Starek din Mlada şi Dighenis Volomides îi rânduise pentru strajă. Copiii se hârjoneau printre picioarele celor mari şi când joaca lor deveni prea gălăgioasă pentru gustul celor din urmă, se auziră câteva palme plesnind peste obrajii îmbujoraţi de alergătură… Stăteau încremeniţi, aşteptând să înceapă ceremonia, dar asta se putea întâmpla numai după ce Căpetenia îşi va fi terminat treaba în micul cimitir din spatele bisericuţei. Acolo aduseseră trupurile celor ce muriseră în cumplita retragere, acolo odihneau capelanul Francisco şi Khasim, luptătorul pustiei, ca şi alţii ce se sfârşiseră între timp, fie în luptă, fie de pe urma rănilor… În mijlocul movilelor sub care se odihneau, la capătul cărora fuseseră puse pietre scunde, cioplite stângaci, stăteau îngenuncheaţi Primo, cu pletele albe acoperindu-i capul aplecat, Gherby, Alchimistul şi Virula. Jurek, preotul din Klatonice, îmbrăcat în odăjdii bogate, împrăştia fum frumos mirositor din cădelniţa în care cărbunii încinşi mistuiau boabele de tămâie scumpă. Glasul său plăcut împrăştiau peste aşezare, ducând în pădurea atotcuprinzătoare, vorbele calde ale rugăciunii. Când făcu semnul crucii asupra celor de faţă, cei îngenuncheaţi se ridicară şi se îndreptară către oameni care-i aşteptau. Şchiopătând uşor, Rinaldo îi făcu semn lui Jurkemik care aştepat la intrarea casei Alchimistului. Acesta deschise uşa şi dădu semn să iasă cei de dinăuntru. Mai întâi se ivi Jiri Mladcek, starostele de Domazlice, în strai bogat şi cu părul încărunţit acoperit de calpac scump, din samur, cu pană de egretă prinsă în mănunchi de opale. După el păşi jupâneasa Marysza, apoi cei doi prunci ai lor, Primusz şi Jagginek, de acum flăci mari, cu lumânări groase în mâinile tinere. În cele din urmă ieşiră şi mirii, Marenka în strai alb, de fecioară, cu buchet de flori de toamnă în mâini şi privirile sfioase ascunse sub podoaba de păr auriu, prins în coade grele lăsate pe umărul stâng. Ultimul, în strai complicat, cu pantaloni negri, strânşi pe picioarele nervoase şi vârâţi în cizmele înalte, de călărie, şi tunică din brocart alb, cu arabescuri brodate cu aur, păşi peste pragul uşii scunde Gero. Părul castaniu îi cădea în bucle peste gulerul înalt al tunicii, de sub care se vedea cămaşa subţire şi albă, iar pe piept îi juca amuleta reparată de Alchimist, cele şapte metale îngemănate dând parcă putere trupului tânăr scos din ghearele morţii de misterioasa dibăcie a orbului Bord din Ţara Lupului Alb. Păşea puţin aplecat, rana din piept mai supărându-l în dimineţile reci. Se însoţea astăzi cu nepoata preotului din Klatonice şi toată aşezarea se bucura de sărbătoare. Chiar şi Helena se veselea privindu-i pe cei doi şi pe naşii veniţi de la Domazlice, aruncând priviri furişe şi gânduri necurate către tânărul Jurkemik, cel care-i răspundea la ocheade cu sfială, atent să nu-l vadă cei din jur. Alaiul se îndreptă către Biserică, acolo unde nu încăpeau toţi, aşa că preotul Jurek se opri în tindă şi oficie slujba Sfintei Uniri afară, sub lumina caldă a toamnei. şi vorbele se ridicară direct către înalturi, sprijinite de orbitele opace ale Orbului care urmărea atent vorbele preotului, cu spatele rezemat de trupul tânăr al sângerului. la picioarele sale, blând ca un căţeluş, stătea Lup, fiara care stăpânise toate căţelele aşezării prin care mişunau acum căţelandrii cu blana cenuşie. Un zâmbet larg se scurgea pe faţa Orbului, iar buzele sale măcinau mărunt, în şoaptă, vorbele necunoscute ale unei litanii pe care n-o pricepea nimeni. Deasupra tuturor se vedea capul împodobit cu coamă roşie şi barbă împletită în cozi subţiri, al lui Flaggel. Nu înţelegea mare lucru din slujba solemnă care se oficia, dar pe jumătate era vesel pentru se afla lângă oameni cunoscuţi alături de care luptase în dese rânduri şi pe care avea să-i îndemne, peste puţine clipe, la un chef înfricoşat…. Cealălaltă jumătate a sufletului său plângea după cei ce nu mai erau alături şi simţea un gol în pieptul său uriaş când se gândea la ei. Când vorbele sacre îşi dezveliră rostul, iar Gero îşi strânse mireasa în braţe, primind binecuvântarea preotului şi pe naşilor săi, izbucniră urale care semănau foarte mult cu strigătul de luptă din timpul şarjelor. Cei doi miri se îndreptară apoi către bătrâna căpetenie şi îngenuncheară în faţa acestuia. Bătrânul întinse mâna să-l ridice pe tânărul războinic, dar acesta i-o prinse şi sărută vârful degetelor care nu tremuraseră niciodată când strângeau mânerul paloşului greu, pentru două mâini. Din ochiul sănătos al Bătrânului se scurseră două lacrimi grele, în vreme ce peste orbita goală se întindea o eşarfă neagră, din mătase, potrivită cu grijă de Virula încă de dimineaţă. Poate că Bătrânului i-ar fi tremurat vocea, dacă peste capetele tuturor n-ar fi bubuit vocea vikingului:
– Vivat! Crescat! Floreat! Ceilalţi preluară ovaţiile şi cheful pe care-l aştepta vikingul se dezlănţui. Ospăţul fu îmbelşugat, iar cei tineri poftiră să dănţuiască şi doi pădurari îşi făcură de lucru cu fluierele, în vreme ce Luccero zdrăngăni coardele vechi ale unei mandoline. Nici dimineaţa nu potoli veselia, mulţi dintre cei ce reuşiră să rămână neameţiţi povestind că o văzuseră, spre revărsatul zorilor, pe Virula dănţuind cu fustele ridicate peste cărbunii încinşi, în vreme ce Alchimistul deşerta miedul gros care i se amesteca în bărboiul alb şi încâlcit cu lacrimile vărsate după prietenul său, capelanul Francisco. Într-un colţ al mesei, lăcrima şi Rinaldo cu gândul la o fecioară mare şi aprigă, urâtă la înfăţişare, dar care-l iubise pe el mai mult decât pe oricare alt muritor… În seara care urmă, când mulţi dintre meseni ridicară capetele ameţite dintre blidele cu bucate sleite li pocalurile deşertate, Starek din Mlada se apropie de bătrâna Căpetenie…
– Iertare, Domnia Ta, dar n-am ştiut ce să fac şi n-am vrut să te tulbur…
– Ce s-a întâmplat, flăcăule?
– Azi de dimineaţă, când cheful era în toi, Orbul acela ciudat, dimpreună cu Lup au ieşit pe poartă şi s-au îndreptat către pădure, cuprinşi de umbra ei. Am crezut că s-au dus după ciuperci şi ierburi de leac, ca de obicei, dar iată, s-a lăsat înserarea şi nu s-au întors…
– Nici n-au să se mai întoarcă, flăcăule! Orbul nu avea de ce să rămână aici, iar Lup şi-a găsit vrednic însoţitor. Sunt taine pe care noi nu suntem pregătiţi să le pricepem şi nu e rostul nostru să vrem să înţelegem lucruri pentru care n-am fost înzestraţi. Să grijim de oamenii noştri, iar Cel ce le rânduieşte pe toate va griji de prietenii noştri plecaţi, ca şi de toate cele ştiute. Închideţi porţile şi spune oamenilor din strajă să vegheze cu grijă, mai târziu am să trec şi eu pe la ei… Aburul vorbelor îi fu acoperit de ceaţa uşoară şi rece a înserării, în vreme ce Starek din Mlada se duse să împlinească porunca…

CRONICA SÂNGERIE 29

04.16.12

Merseră toată ziua, cu scurte popasuri, ca să-şi tragă răsuflarea şi să se schimbe cei care purtau taga cu rănitul. Gherby n-avea odihnă şi cerceta cu ochii măriţi întunericul pădurii, ascultând fiecare foşnet de frunze, fiecare şoaptă din cele multe ale pădurii… Cu toţii îl priveau cu admiraţie şi teamă pe uriaşul bătrân care-i comanda. În ciuda rănii care-l lăsase fără un ochi, în ciuda fierbinţelii prin care trecuse, mergea fără să aibă nevoie de sprijin sau de odihnă, căutând cu ochiul sănătos să vadă apropierea drumului… „De unde atâta putere?” se întrebau, în gând, oamenii lui… Păşind apăsat, cu paloşul gol în mâini, Primo se simţea sfârşit pe dinăuntru, dar ştia că n-are voie să cadă până când n-avea să-şi ducă oamenii la liman. Aştepta, ca pe-o izbăvire, să zărească firul drumului cu ochiul rămas teafăr. Pe urmă putea să se lase cuprins de fiorul plăcut al moleşelii, să simtă cum îl doboară slăbiciunea… Atunci putea să se aşeze ca orice bătrân ajuns la anii lui, până atunci nu era decât un comandant… În urma coloanei, capelanul Francisco rezema mersul poticnit al Alchimistului. Pe urmele paşilor celor doi moşnegi călca Khasim, cu hangerul scos şi rânjetul rău agăţat de buzele subţiri şi vinete. Nu lua în seamă zvonul oricum nedesluşit pentru el, al pădurii, iar ochii nu-i căutau să desluşească mişcări furişate în umbra copacilor. Îşi păstra simţurile şi forţele pentru mai târziu, ştia că are să le vină vremea… Când umbrele amurgului goniră insectele din jurul lor, găsiră firul drumului. Se înşirară de-o parte şi de alta a şleaului acoperit de praf, gata, la cel mai mic semn, să intre sub copacii deşi sau să se piardă în stufărişuri. Primo îşi forţa ochiul sănătos să vadă în întunericul gros, iar urechea-i pândea zgomotul de copite al uriaşilor cai ai katafracţilor. Printre ramurile copacilor se vedea luna galbenă şi rotundă ca un ochi rău… După vreo două ceasuri, în faţa lor, la câţiva zeci de paşi, se văzură doi pereţi de piatră care mărgineau drumul. Era o trecătoare îngustă, în care cu greu ar fi încăput doi bărbaţi, umăr la umăr şi în care nu mai puteau găsi adăpostul copacilor. Nu ştiau cât e de lungă strâmtoarea, mai ales că nu puteau zări în întuneric. Primo îl trimise pe unul dintre pădurari să cerceteze locul, apoi rândui oamenii pentru trecere. Khasim se lăsă într-un genunchi în praful drumului:
– Cu voia Luminăţiei Tale, eu am să trec cel de pe urmă…
– De ce, viteazule?
– Anii au trecut peste mine şi rănile vechi mă dor cumplit, aici, în răcoarea locurilor în care trăiesc alături de voi. Lasă-mă să mor aşa cum mor cei din neamul meu…
– De ce să mori? Noaptea e liniştită…
– Prea liniştită… De azi dimineaţă simt răsuflarea lui Djiman, îngerul morţii, în preajma mea, şoptindu-mi rugăciuni pe care nu le-am mai auzit de copil, din ţarcul sclavilor… Djiman nu zboară degeaba…
– Cum ţi-e voia, răspunse căpetenia, simţind adevărul din spusele luptătorului pustiei. Pădurarul trimis înainte se întoarse alergând.
– Drumul e slobod, Înălţimea Ta! Strâmtoarea nu ţine decât vreo două sute de stânjeni, apoi şleaul se lărgeşte din nou… Din spatele lor se auziră zgomote mari şi şoapte şi strigăte, ba printre crengile înfrunzite ale copacilor se văzură şi luminile torţelor.
– Nu sunt zgomote de copite, rosti Primo. Să mergem, nu mai avem cum să ne ascundem… Coloana se puse în mişcare, aşa cum îi rânduise el, în vreme ce zgomotele şi lumina tremurătoare a făcliilor creşteau în spatele lor. Când se apropiau de ieşirea din gâtuitura de piatră, se puteau vedea umbrele duşmanilor. Erau glotaşi răsculaţi, care mergeau fără teamă, nebănuind cine se afla dinaintea lor. Înaintea de a se lărgi drumul, Khasim rămase pe loc. Hangerul îi lucea în mâini, iar războinicul aruncă straiul de luptă de pe el, rămânând doar într-o cămaşă subţire. Se întoarse către vechii lui tovarăşi, ducând mâna dreaptă la inimă, la frunte şi la buze. Gherby îi răspunse în acelaşi fel, în vreme ce Primo îşi izbi pieptul, în dreptul inimii, cu pumnul drept. Făcu semn celorlalţi să-şi zorească paşii, iar el cu Gherby şi doi arcaşi se aşezară în mijlocul drumului, la zece stânjeni în spatele lui Khasim. Alături le rămase capelanul Francisco.
– Du-te şi tu, îi şopti căpetenia, n-au să ne ajute cine ştie ce rugăciunile tale!
– Am fost lăncier şi-am luptat umăr la umăr cu tine, tot aşa am să mor…
Purtătorii de targă, cu Alchimistul şi Orbul şi ceilalţi luptători, călăuziţi de Lup, se pierdură în negură şi Primo socoti că măcar putea să le ofere un sfert de ceas, poate chiar ceva mai mult, ca să se piardă în desişuri. Spre dimineaţă, de vor avea noroc, îi va găsi Flaggel…
Vrăjmaşii se opriră când îl văzură pe Khasim şi nu înţelegeau cum un singur luptător are curajul să-i înfrunte. Flăcările făcliilor aruncau umbre lungi pe pereţii de stâncă şi după un moment de uluială, cu ţăpoaiele şi coasele aplecate în faţă şi îmbărbătaţi de strigătele celor din spate, se aruncară asupra viteazului. Acesta nu slobozi niciun strigăt de luptă, doar un şuierat subţire, ca al unui şarpe aţâţat, ieşea dintre buzele subţiri şi vinete. Se aruncă în mijlocul lor, răsucindu-se sălbatic, la fiecare mişcare scoţând râuri de sânge din trupurile adversarilor. Francisco murmura rugăciuni fără să-şi dea seama, în vreme ce Gherby privea cu ochi de cunoscător răsucirile mortale ale omului său. În cele din urmă, lama însângerată a hangerului se opri în încâlceala jilavă a unui cojoc miţos şi Khasim fu doborât, rupt, sfâşiat de valul de oameni din faţa lui. Răcnetele victoriei muriră în gâtlejuri când doi dintre atacatori se prăbuşiră săgetaţi de cei doi arcaşi. Apoi mai căzură doi, iar făclia unui dintre ei se prăbuşi pe spinarea unui alt glotaş, aprinzând trenţele jegoase de pe el. Luminile se oglindeau în paloşul uriaş pe care Primo îl ridicase în dreptul ochiului teafăr. Părea un duh al pădurii, cu slujitorii lângă el, aşa cum stătea, cu picioarele desfăcute, imens şi împodobit cu plete şi barbă albe, în praful drumului. Pieptarul de oţel răsfrângea lumina, iar rugăciunile şoptite ale lui Francisco păreau blesteme venite din negura nopţii şi din tainele nepătrunse ale pădurii. Uluiala, însă, nu dură mult şi cele două grupuri se ciocniră mortal, sângeros. Unul dintre arcaşi se prăbuşi izbit în piept de un ţăpoi aruncat cu putere de unul dintre glotaşi, în vreme ce paloşul greu al căpeteniei şi lama şerpuitoare a lui Gherby dădeau, fără alegere, vieţile glotaşilor festinului morţii. Capelanul Francisco se prăbuşi în genunchi cu vintrele spintecate de o furcă pârlită la foc şi urechile sale mai apucară să audă tropotul cailor grei şi strigătul care sparse întunericul nopţii şi al morţii:
– PRIMOOOO!!!

CRONICA SÂNGERIE 28

04.02.12

Nu erau decât 16 luptători teferi, plus Primo, cu ochiul scurs şi cuprins de fierbinţeală, Alchimistul, capelanul Francisco, orbul Bord şi copilul Verri care târau leşul lui Gero, plus Lup, care-ncerca să-i dea la o parte pe cei doi, să-şi încălzească stăpânul. Scâncea ca un căţelandru, dar orbul îl îndepărta cu mişcări blânde, sau cu vorbe necunoscute, rostite în şoaptă, pe care le înţelegea doar el şi fiara… Doi dintre pădurarii Brechwinei şi doi arcaşi erau în fruntea coloanei, alţi doi pădurari îl sprijineau de subţiori pe bătrâna căpetenie căreia-i curgeau sudorile fierbinţelii pe trup. Coloana era încheiată de Gherby, Khasim şi doi haiduci care scăpaseră din apele morţii de noaptea trecută. Vaskaly le ceruse pădurarilor să caute drumul spre Dobris, astfel că, nădăjduia el, ar fi putut să-l întâlnească pe Flaggel şi oamenii lui.
– Nuuu! mugise Primo, care auzise spusele Alchimistului. Este prea devreme. Acum trebuie să ne îndepărtăm cât mai mult, să ne punem la adăpost. Urcăm spre creste, iar mâine seară vom coborî către drum. Flaggel ştie şi el asta, şi dacă nu-i mort, ne va căuta vreme de trei zile, mai mult nu-i poate cere nimeni…
Acum trecuse de amiază, iar lor li se terminase apa din ploşti şi burdufuri, iar mâncare nu mai puseseră în gură de seara trecută. Trupurile le erau toropite de spaimele luptei înfricoşătoare din care scăpaseră şi de oboseala drumului prin pădure. Făcură popas sub un ulm uriaş, Gherby îi trimise pe vânători şi pe cei doi haiduci după vânat, iar el rămase de strajă. Capelanul Francisco, ajutat de Khasim, scoase platoşa grea de pe trupul căpeteniei, apoi îngenunche şi începu să se roage… Orbul Bord şi copilul Verri aşezară trupul lui Gero sub coroana ulmului, apoi orbul îi şopti repede câteva vorbe copilului şi acesta se pierdu sub umbrele pădurii, cu Lup pe urmele lui. Alchimistul veni să cerceteze rana căpeteniei şi-şi trase repede palma de pe fruntea acestuia, uimit de dogoarea care-i ieşea prin pielea încinsă. Se apropie de orb şi-l întrebă:
– Va muri?
– De cel bătrân vorbeşti, înţeleptule, sau de cel tânăr?
– Mă gândesc că pentru cel tânăr nu mai este scăpare…
– Scăparea vieţii cuiva nu stă în puterea noastră de înţelegere. În ce-l priveşte pe bătrânul războinic, se va face bine. Am trimis copilul să aducă ierburi şi rădăcini pentru amândoi…
– Gândeşti că şi cel mic are şanse să trăiască?
– Viaţa nu i s-a scurs din trup, iar noi vom face cele ce ştim ca să-i ajutăm soarta să iasă din apele morţii! O jucărie din metale îngemănate i-a salvat aburul vieţii…
– Amuleta mea!
– Aceea!
– De ce nu spui un descântec să alini durerea bătrânului, să-i iei fierbinţeala? Braţul şi cugetul lui întregi ne-ar fi de folos acum…
– Ne vor mai fi de folos. Descântecele sunt praguri peste care este bine să treci cât mai rar. Ele sunt hotare spre care te uiţi doar când în cumpănă sunt viaţa sau moartea, nu doar suferinţa. La el încă nu stau în alegere viaţa şi moartea…
– Dar am văzut copii vindecaţi adesea de deochi cu un descântec…
– Deochiul e o moarte perfidă, care ucide mai des şi mai chinuitor decât orice oţel, înţeleptule. Acum bătrânul nostru comandant nu suferă decât de fierbinţeala rănii şi de febra luptei. Să avem răbdare.
Copilul Verri se întoarse trăgând din greu de tolba din care ieşeau frunzele unor plante şi pe care-o deşertă la picioarele orbului. În spatele său venea Lup ducând între fălcile fioroase un iepure mai mare decât alţii pe care-i vedeau de obicei. Fiara îşi lăsă prada la picioarele orbului. Acesta mângâie lupul între urechi, apoi dădu leşul iepurelui Alchimistului:
– Jupoaie-l şi dă-l oamenilor să-l mânânce crud, nu faceţi focul, căci fumul are să ne dea de gol de departe. Mai dă-le şi astea, spuse el alegând câteva legături de ciuperci din cele aduse de copilul Verri. Apoi alese ierburile şi ciupercile şi veni lângă Primo, cercetându-i cu degetele faţa şi pieptul. Îl aşeză să stea spijinit cu spatele de tulpina ulmului uriaş şi apăsă marginile orbitei goale, dând drumul unui val de sânge negru. Curăţă cu o cârpă de borangic rana, peste care aşeză câteva frunze de un verde întunecat. Apoi altele, mai subţiri şi aproape galbene şi câteva ciuperci, le dădu rănitului să le mestece, urmărindu-l atent cum le mistuie. Abia după aceea se duse către trupul cuprins de convulsii al lui Gero. Ajutat de copilul Verri şi de Alchimist, îl dezbrăcă pe cavaler, apoi îi scoase de la gât lanţul gros al amuletei strâmbate de groaznica lovitură de ghioagă pe care o oprise şi i-o dădu Alchimistului. În treacăt, pipăi forma podoabei şi zâmbi larg când înţelese ce reprezintă. Degetele sale lungi şi uscate pipăiră oasele pieptului cavalerului, mormăind cuvinte neînţelese de către cei de faţă. Pădurarii şi cei doi arcaşi se întoarseră şi ei, aducând burdufuri pline cu apă proaspătă, un căprior tânăr şi vreo câteva potârnichi pe care le săgetaseră.
– Băiatul mai are vreo nădejde? întrebă cu glas moale Alchimistul…
– Nimeni nu i-a măsurat firul vieţii până acum şi cu atât mai puţin în ultimele ceasuri. Să aşteptăm până în zori, căci multe se vor fi măsurat până atunci. Dacă deasupra noastră pluteşte umbra morţii, vom vedea care este trupul pe care-l cere, dar nu va fi acesta, pentru asta îţi fac încredinţare. Vorbele orbului îl speriară pe Alchimist, căci ştia că acesta spune adevărul…
– De ce ai orbit, Bord, sau cum? izbucniră vorbele de pe buzele înspăimântate.
– Ca să înţeleg toate câte le văzusem şi să nu-mi încarc cugetul cu alte privelişti, care mi-ar fi tulburat puterea de a înţelege…
– Sunteţi mulţi… ÎNVĂŢĂTORULE?
– Destui, înţeleptule, dar sunt foarte puţini cei care ne pot desluşi…
Nu mai vorbiră şi orbul îşi îndreptă atenţia şi priceperea către trupul rănit al lui Gero. Îl acoperi cu ierburi şi cu rădăcini pe care le despica doar cu puterea degetelor. Apoi strecură gura unui burduf între buzele rănitului, lăsând apa limpede să se scurgă încet, încet… Răsuflară uşuraţi când văzură cî Gero înghite firişorul dădător de viaţă, fără să se înece… Un pădurar îi aduse câteva oase, acoperite de tendoane şi zgârciri mustoase lui Lup, dar acesta-şi întoarse capul şi-scâncind, se târî către picioarele stăpânului său, pe care-şi aşeză botul fioros. Din ochii de culoarea cenuşii curgeau lacrimi grele, iar din gâtlej îi ieşea un sunet prelung, ca o jelanie… Când umbrele serii se lăsară coborâte dinspre vârfurile arborilor, Gherby se apropie de capelan şi Alchimist, căci Primo adormise, cu durerile ogoite de leacurile orbului.
– Oamenii sunt obosiţi şi nu pot face de strajă, iar eu şi Khasim nu ne putem învăţa cu umbrele şi şoaptele pădurii pe timp de noapte…
– Lăsaţi în noaptea asta povara străjii în grija mea şi a lui Lup, zise orbul care auzise cele spuse şi nici unul dintre ei n-avu puterea să-l întrebe cum va face de strajă. Orbul chemă lupul la el şi-i şopti îndelung la urechea ciulită ca-n timpul bătăliei. Fiara îşi înălţă capul sprijinit pe gâtul încordat şi-şi slobozi urletul de moarte al neamului său, prelung, sfâşietor… Nu dură mai mult de un sfert de ceas până când luminiţe roşii se văzură lucind sub poala arborilor dimprejur. Un arcaş îşi apucă speriat unealta morţii şi dădu să potrivească o săgeată pe coarda întinsă, dar braţul tare al orbului îl opri…
– Grijeşte să ai arma pregătită pentru alt soi de duşmani, prietene, aceştia ne sunt prieteni…
– Dar sunt lupi, domnia ta!
– Sunt străjile noastre şi n-avem a ne teme de ei…
Alchimistul şi capelanul schimbară priviri vinovate, Francisco făcându-şi cruci largi peste pieptul scofâlcit şi faţa uscăţivă, în vreme ce tovarăşul său pierduse numărul crucilor făcute cu limba în cerul gurii. Nici ceilalţi nu se simţeau la largul lor cu atâtea jivine în preajmă şi traseră armele aproape, dar haita nu se apropie mai mult şi nu-i tulbură cu nimic. Noaptea trecu greu, căci oboseala nu fu de-ajuns să-i ferească de frigul şi umezeala nopţii, iar foc ştiau că nu pot face… Lumina dimineţii îi găsi îngheţaţi şi întremaţi de-un somn greu, scurt şi încordat. Alchimistul se duse mai întâi să vadă ce făcea căpetenia, şi-l găsi pe acesta izbăvit de fierbinţeală, pipăind lama ştirbită a paloşului greu, pentru două mâini. Bucuria-i scălda faţa înţeleptului care se îndreptă către locul unde zăcea Gero vegheat de copilul Verri şi de Lup. Rănitul respira greu, dar trăia şi gemete slabe îi ieşeau pornite parcă direct dintre oasele zdrobite ale pieptului. Copilul stătea aşezat, cu bărbia în piept şi niciun abur nu ieşea din nările-i subţiri, albăstrii… Vru să se apropie, dar vocea orbului îl opri:
– Duhul morţii a ales, înţeleptule, dar nu pe cavalerul care-a scăpat din atâtea încleştări, ci copilul acesta! O viaţă s-a plătit cu alta, aceasta-i Legea…
– Ştiai că are să moară!!!
– Şi ce puteam face? Şi el ştia, dar nu stă în puterea noastră să schimbăm Marile Taine, iar drumul nostru nu-i încheiat… Au să mai moară şi alţii!
– Gero va trăi?
– Mai mulţi ani decât vom putea noi număra, înţeleptule! Numai să fim în stare să-l ducem la adăpost…
– Copilul va trebui înmormântat.
– La ce bun? Străjerii noştri de noaptea aceasta îl vor dezgropa dacă aşa vor voi, căci Firea are legile ei, iar noi n-am venit în lumea aceasta ca să le schimbăm. Îl vom lăsa aici, să-l vegheze arborele acesta care-a văzut multe, iar noi ne vom vedea de drum, căci chinurile şi spaima nu ni s-au încheiat, iar războinicul cu părul de foc îşi primejduieşte viaţa veghind asupra drumului. Primo ascultase atent, apoi se ridicase sub privirile mândre ale lui Gherby şi Khasim şi, spre uimirea capelanului Francisco, ceru pieptarul de fier pe care şi-l puse cu uşurinţă pe trupu-i de uriaş.
– La drum! rosti apăsat şi ceilalţi porniră în urma lui, doi vânători cărând o targă improvizată pe care aşezaseră trupul lui Gero. Ultimul părăsi marginea luminişului Lup, care mai întâi linse mâinile copilului mort, apoi veni lângă targa pe care zăcea stăpânul său, potrivindu-şi paşii cu cei ai pădurarilor…

CRONICA SÂNGERIE 27

03.26.12

Era supărat, dar nu spusese pricina nimănui, nici măcar lui Vaskaly, care-l simţise şi care încercase să-l descoasă când se întorsese de la Consiliul de Război. Ca niciodată, acolo, între cavalerii mândri, îmbrăcaţi ca de paradă, răbufnise şi-l întrebase răspicat pe von Maghenau la ce-l mai chema dacă nu ţinea cont de părerile lui. Se simţea străin între oamenii aceia, cărora le scăpase vieţile şi le salvase onoarea lângă apele învolburate ale Mies-ului. Poate că într-adins la Consiliul ăsta Jiri Mladcek nu fusese chemat, ca să nu aibă cine să-i susţină opiniile. Alois von Blick îl ascultase cu atenţie, în ochii lui văzând o undă de simpatie şi o aprobare mută, dar când se supusese la vot, cavalerul păruse că este foarte interesat de ţesătura complicată a pânzei cortului lui von Maghenau… Nu-i plăcea cum fusese întocmită tabăra, cum fuseseră tocmite schimburile de strajă, cum fuseseră adunaţi toţi caii oastei la un loc, iar tunurile şi pulberea puse în centru… Singurul noroc al oamenilor lui era că fuseseră aşezaţi lângă ţarcul cailor, dar într-o margine şi-la început-mulţi se arătaseră nemulţumiţi de această vecinătate, căci mirosul balegii şi al urinei era greu, iar căldura umedă dintre pădurile dese aducea valuri de muşte grase, verzi-albăstrii… Curmase murmurele cu o singură privire apăsată de otrava de smoală a ochilor săi. Acum stătea în faţa cortului, treaz, fără somn, deşi stelele se aprinseseră de multă vreme pe bolta senină. Era complet echipat, în arme, aşa cum stătuse, nopţi şi zile la rând, pe zidurile Constantinopolelui cu aproape patruzeci de ani în urmă… I se părea că-i simte lângă el, umăr la umăr, ca atunci, pe Carol, pe Giustiniani Longo, ba chiar i se păru că aude râsul demonic al lui Rigasso şi parcă văzu mersul ferm al lui Hagen. Ştia că toţi se duseseră de multă vreme, că oasele lor se transformaseră în pulbere sau cuibare pentru viermi şi şterse cu dosul palmei, apăsat, cu duşmănie, ochiul drept care i se zbătea sălbatec. Se sprijinea în paloşul greu, pentru două mâini, când simţi puterea unei umbre lângă umărul drept…
– Tu eşti, Gherby?
– Eu, viteazule, cum m-ai simţit?
– E o putere în aer care nu-mi place, e groasă, face aerul să se mişte cu mii de forme şi n-am mai simţit-o niciodată… Scoală oamenii! Dă ordin să înşeueze caii şi să fie gata, să stea în formaţie, dar descălecaţi, ca să nu obosească animalele. Pedestraşii şi servitorii să stingă focurile şi să fie gata. Fără zgomot, leule…
– Ce duşman ne pândeşte, viteazule?
– Moartea…
Gherby îşi întinse faţa într-un zâmbet sinistru…
– Ăsta nu-i duşman, viteazule, e prietenul nostru cel mai bun… Mă duc să împlinesc poruncile. În scurtă vreme, fără să vadă mai mult decât umbre mişcându-se cu repeziciune, Primo ştiu că poruncile-i erau împlinite. Câţiva cai fornăiră, se auzi clinchetul unor bucăţi de harnaşament şi al câtorva arme ciocnite, dar mai mult nu tulbură liniştea nopţii. Lângă căpetenie veniră Beck din Scolden, orbul Bord cu copilul Verri, Valentin Vaskaly şi capelanul Francisco. Ceilalţi erau alături de oamenii lor, numai Gerlack porni spre centrul taberei, la tunurile lui, care fuseseră puse laolaltă cu celelalte, alături de oamenii lui. Toate focurile fuseseră stinse în partea lor de tabără şi liniştea absolută făcea să se creadă că adormiseră cu toţii. Un pădurar îi aduse calul înşeuat şi Primo mângâie armăsarul între urechi şi pe coamă, iar acesta îşi duse botul la subţioara stăpânului. Lup stătea lângă piciorul orbului Bord, dar picioarele din faţă i se înfipseseră în pământ, coama-i stătea zburlită, iar ochii roşii priveau în întunericul de smoală de sub copacii pădurii. Trecu mai bine de o jumătate de ceas şi părea că toată firea căzuse în somn greu, odihnitor…
– Ce aşteptăm, comandante? îndrăzni Vaskaly, cu glas subţiat de atâta tăcere apăsătoare…
– Asta! rosti Primo, arătând spre latura cea mai îndepărtată a taberei de unde izbucniră urlete de groază şi unde se iscă vânzoleală cumplită. Tot acolo se aprinseră şi bobotăi mari de smoală care luminară tabăra şi pe cei care-i atacau. Primo se aruncă în şa dintr-o mişcare, ca-n vremea tinereţilor duse şi vocea sa bubui în urechile sutelor de luptători.
– Pedestrimea în triunghi, la centru! Lăncile plecate, scuturile în pământ! Buchwald în flancul stâng, Flaggel, flancul drept, Gero şi Gherby la mine!!! Cine se apropie de rândurile noastre, că-i prieten sau duşman, îl daţi morţii! Arcaşi, gata de tragere…
– Cu ai noştri ce avem, Înălţimea ta? îndrăzni Beck din Scholden…
– La vreme de noapte, cu oştenii amorţiţi şi buimaci de dulceaţa somnului, ne pot da peste cap… Pe urmă, chiar omorând câţiva dintre ei, e bine să-i întoarcem la luptă… Vor muri mulţi, dar nu toţi, iar cei ca noi, vor scăpa… Să sune trâmbiţele şi să bată tobele! Dacă dobitocul ăla înfumurat m-ar fi ascultat, acum am fi avut tunurile aici, continuă cu voce mai scăzută… Şiruri învălmăşite de soldaţi se aruncară asupra lor, dar Swigge şi Arfuid Stroch îşi struniră oamenii care-i primiră cu lăncile plecate, ieşite dintre zidul scuturilor grele, iar Brechwina doborî vreo doi dintre fugari; ceilalţi căutară scăparea înspre flancul lor stâng, căci în dreapta era ţarcul cailor, iar animalele începură să se zbată înnebunite de larmă şi de urlete, făcând învălmăşeala şi mai mare. Din înaltul şeii, Primo îi văzu pe atacatori şi-i auzi… Erau soldaţi din oastea regulată, mulţi şi tari, care vorbeau într-o limbă pe care n-o pricepea. Comandantul lor stătea sub poala pădurii, era mărunţel, îmbrăcat într-o armură de preţ, cu panaşul coifului de un verde viu, ca o otravă, aşa cum aruncau bobotăile de smoală lumina lor asupra lui. Rar ridica mâna cu buzdugan de preţ şi dirija atacul… Ungurii! gândi Primo, care privea cu admiraţie atacul acela perfect organizat şi ştia că pagubele vor fi uriaşe, dacă mai avea să fie viu cineva în zorii acelei zile ca să ţină socoteala…Văzând că nu pot trece peste oamenii săi, câţiva dintre fugari se pregătiră să se bată şi se aşezară în ordine la adăpostul suliţelor pedestrimii lui Swigge şi a lui Arfuid Stroch. Cei mai mulţi erau numai pe jumătate echipaţi, dar înţeleseră că doar aici au o şansă să scape cu viaţă. Vreo trei ofiţeri sosiră călare şi printre ei îl recunoscură pe Alois von Blick.
– Îngăduie, domnia ta, să lupt alături de oamenii voştrii!
– Unde ţi-e stăpânul care părea atât de priceput?
– Dacă nu-i mort, probabil că a rupt-o la fugă, rânji castelanul de Karstadt.
– Şi de ce nu l-ai urmat?
– Oi fi eu sărac şi-oi depinde de punga lui, dar nici laş nu sunt, domnia ta. Pe urmă, am cam obosit să tot alerg de colo-colo… Îngăduie să lupt aici, alături de domnia ta, şi-ai să vezi că nu sunt aşa de ticălos cum ţi-am părut…
– Fie! Strânge-ţi oamenii aici, în spatele liniilor, cu faţa către spatele frontului, gata de marş şi de luptă!
– Adică ne pregătim de fugă? Crezi că totul e pierdut aici?
– Atacul ăsta este prea bine coordonat, ca să nu pornească şi din partea astalaltă! Cine ar lăsa portiţe de scăpare când poate să-şi răpună complet adversarii? Căpetenia aceea, spuse arătându-l pe comandantul împlătoşat care coordona atacul, nu mi se pare nici naiv, nici pripit…
– Bine, dar mulţi oameni de-ai noştri au fugit printre copacii pădurii, pierzându-se prin râpe şi tufirăşuri…
– Tare mi-e teamă că acolo-i aşteaptă o moarte mult mai cumplită decât aici… Aşează-ţi oamenii, domnia ta, vom vedea mai târziu dacă am sau nu dreptate!
Cu o înclinare scurtă a capului, Alois von Blick dădu pinteni calului pe care-l întoarse în loc şi plecă să-şi rânduiască oamenii. În cele din urmă, comandantul străin se ridică în şa şi-şi aruncă privirea asupra lor. Lătră scurt câteva ordine şi-o formaţie grozavă de călăreţi cu aripi metalice prinse de umerii platoşelor porni către cu lăncile plecate. Pământul părea să se despice sub galopul cailor şi Primo trecu în faţa liniilor, învârtind paloşuil greu deasupra capului. Călăreţii grei ai lui Buchwald şi katfracţii lui Flaggel se aliniară de-a dreapta şi de-a stânga. Trebuiau să frângă elanul atacatorilor, altfel aceştia le-ar fi măturat pedestrimea, iar pe ei i-ar fi dat peste cap! Cornul lui Flaggel slobozi mugetul care venea parcă din străfundurile Iadului, iar ei porniră ca un zid de fier, ca o pedeapsă înfricoşată, ca o perdea de ură… Pe loc rămaseră pedestraşii, arcaşii, haiducii lui Gherby, călăreţii uşori ai lui Gero şi oamenii lui Alois von Blick. Se ciocniră cu valul de atacatori tocmai când slobozeau chemarea la luptă: PRIMOOOO!!! căreia-i răspunseră şi cei rămaşi pe loc, spărgând noaptea în milioane de rugăciuni şi blesteme. Nu făcură faţă numărului uriaş, cei mai mulţi muriră, se contopiră cu clisa scârboasă de sub picioarele cailor, dar câţiva, cu Primo şi Flaggel şi Buchwald între ei, trecură prin zidul de fier, făcură o voltă largă şi se întoarseră să sprijine efortul oamenilor lor. Galopul dezlănţuit al duşmanilor fusese domolit şi atacul îşi pierduse oarecum din intensitate, chiar dacă fu de o ferocitate cum nu mai văzuseră, Săgeţile slobozite din arcuri nu prea aveau efect, platoşele groase ferindu-i de moarte pe atacatori. Gero dădu strigăt mare, oamenii lui îl preluară şi cavalerul îşi purtă oamenii într-o cavalcadă disperată, sinucigaşă, atacând duşmanul din flanc. Pedestrimea preluă în plin şocul confruntării, suliţele se frânseră, zeci de cai se prăbuşiră cu burţile sfârtecate, zdrobindu-şi sub ei călăreţii prinşi în carapacele de oţel ale armurilor, dar în cele din urmă fură spârcuiţi. Grupuri mari se apărau disperate, dar haotic, încercând să reziste cât mai mult. Atunci, dinspre spatele lor se auziră urletele sălbatice şi atacul gloatelor de răsculaţi, înarmaţi cu ţăpoaie şi coase, îmblăcii şi furci şi topoare, făcu să li se ridice părul în cap celor ce supravieţuiseră şocului confruntării cu husarii de fier. Păstrându-şi cumpătul, Alois von Blick porni să-i şarjeje pe proaspeţii atacatori în fruntea oamenilor săi, ceea ce le dădu un răgaz oamenilor lui Primo să se strângă în jurul comandantului lor. Se formă o linie oarecum regulată, bătrâna căpetenie răcnind să-şi aşeze oamenii în careu. Descălecase şi pe barba albă se vedeau dârele de sânge şi licoarea ochiului drept care i se scursese din orbită, spart de mănuşa de fier a unui husar pe care-l răsturnase din şa. Globul întunecat se mai ţinea în câţiva nervi şi el îl smulse cu mâna înmănuşată, stârnindu-şi o durere cum nu mai suferise până atunci, care-l secă până sub vintre. Gherby şi Gero, alături de Brechwina şi Swigge, veniră lângă căpetenie, în vreme ce Gherby dădu şuier ascuţit făcând semicerc cu oamenii lui în faţa lor. Flaggel vru să descalece, dar Primo urlă ca să se facă auzit:
– Scoate-ţi oamenii de aici şi du-i spre Dobris! Curăţă drumul şi ţine-l deschis, dac-om fi în stare, venim şi noi, dacă nu… Cată-ţi scăparea, aici muriţi degeaba! Vikimgul înclină scurt capul roşu acoperit de coiful cu coarne şi în curând văzură fâlfâirea mantiei din piei de lup, urmată de câţiva zeci de călăreţi, aruncându-se asupra gloatelor prost înarmate, acolo unde von Blick şi oamenii lui făcuseră o breşă. Pe acesta din urmă îl mai văzură când fu doborât din şa în marea de furci şi de ţăpoaie care se îndreptau către ei. Alchimistul şi capelanul Francisco, ca şi orbul Bord se aţineau în spatele căpeteniei rănite, cătând să nu încurce mişcările luptătorilor. Primo răcni ordine scurte şi linia lor începu să se mişte, ca un arici, către drumul dintre culmile păduroase. Se mişcau încet, respingând atacurile gloatelor, tot mai înverşunate şi tot mai greu de respins. Oştenii unguri degajaseră câmpul, plecând în urma fugarilor, sau răscolind tabăra abandonată după pradă… Respinseră câteva atacuri, apoi gloata se strânse şi porni ca la comandă, din toate părţile, ca un val nimicitor, gata să-i copleşească. Un uriaş înarmat cu o ghioagă făcută dintr-un copac mai tânăr, pârlit la foc şi cu bucăţi de fier ascuţit înfipte în măciulia noduroasă sparse coiful lui Swigge, împrăştiindu-i creierii în obrajii celor din preajmă. Gero se repezi să-l sfârtece cu spada, dar se împiedică în maţele unui mort şi se dezechilibră. Uriaşul îşi repezi ghioaga în pieptul cavalerului şi pieptarul de piele întărită bufni înfundat, lăsând să se audă pocnetul oaselor sparte. Un val de sânge ieşi din gura cavalerului care căzu în genunchi. Uriaşul ridică ghioaga să lovească din nou, dar Lup sări şi sfârtecă vintrele atacatorului, deşertând putoarea mocirloasă a maţelor acestuia. Capelanul Francisco se aruncă asupra trupului prăbuşit al lui Gero, în vreme ce Brechwina şi Primo, urmaţi de Gherby şi Vaskaly se repeziră în ajutorul lor. Din partea cealaltă se repeziră zeci de atacatori şi ciocnirea fu sălbatecă, neomenească. Luptători de primă mână se luptau cu o mulţime de atacatori îndârjiţi de atâta moarte şi de sânge şi de spaimă. Umăr la umăr, Primo şi Brechwina făceau prăpăd, într-o înfricoşătoare roată a morţii. Partea dreaptă a căpeteniei era păzită de Gherby, în vreme ce flancul stâng al fecioarei era apărat de Khasim. Un hârşcâit de coasă se auzi şi capul Brechwinei căzu retezat, iar valul de atacatori îl copleşi pe Primo. În colţurile gurii îi apăruse o spumă roşiatică, care i se întindea pe barba albă, iar faţa îi era acoperită de sângele izvorât din orbita scursă şi de sudoare, în vreme ce în lumina neagră a ochiului rămas teafăr îi lucea nebunia, făcându-l înspăimântător, ca un duh al morţii. Aproape că fu răsturnat de trei atacatori înarmaţi cu ţăpoaie, dar Alchimistul, care căzuse în genunchi, îl scăpă de o moarte cumplită. Văzu deasupra încălţărilor sparte tendoanele acoperite de jeg ale picioarelor unuia dintre glotaşi şi le reteză cu stiletul ascuţit pe care nu-l folosise decât să-şi taie hălci groase, pe la ospeţe, până atunci. Omul căzu în genunchi şi Lup îi sfârtecă beregata. Pe un alt atacator, cu o ultimă sforţare, Primo îl răsturnă spărgându-i tâmpla cu pumnul, iar cel de-al treilea căzu sub jungherele lui Khasim şi Gherby. Păreau pierduţi când se auziră strigătele „Jesus, Marie!” şi călăreţii lui Jiri Mladcek, loviră glotaşii dintr-o coastă, spârcuindu-i şi cătându-şi scăparea pe drumul deschis de oamenii lui Flaggel. Asta fu de ajuns pentru oamenii lui Primo să se regrupeze şi să scape sub arborii mari. Bătrâna căpetenie se retrăgea încet, sprijinindu-se în paloşul uriaş ca-ntr-un toiag, Vaskaly se târa vomitând, sprijinit de subţiori de capelanul Francisco, iar orbul Bord şi copilul Verri târau trupul moale, cuprins de convulsii, al lui Gero. Urma le-o păzea Lup, cu spuma turbării curgându-i dintre colţii în care clefăia sângele celor pe care-i ucisese… Într-un târziu, când zorii căzură peste câmpul acoperit de leşuri, umbra şi răcoarea pădurii îi primi ca o izbăvire…

CRONICA SÂNGERIE 26

03.25.12

Călăreau scară la scară şi vorbele le curgeau domol, mai mult din partea celui mai tânăr, vârstnicul ascultând cu răbdare şi luare aminte noutăţile despre Marysza şi despre cei doi copii, ajunşi de acum flăcăiandri, despre stărostia de la Domazlice şi despre noii camarazi lângă care trebuiau să lupte de acum încolo.
– Alois von Blick, spunea Jiri Mladcek e un luptător bun, dar nu se împotriveşte hotărârilor copilăreşti ale lui von Maghenau.
– De ce? întrebă Primo, săpând cu privirea umbre în obrazul starostelui pe care-l găsea îmbătrânit înainte de vreme, asprit de foamea războiului şi copleşit de griji…
– Probabil că din lene şi pentru că tatăl şi bunicul său au pierdut toată averea strămoşească, acum trebuind să se mulţumească cu veniturile micului domeniu şi cu firimiturile care pică printre degetele largi ale lui von Maghenau. Cred că de asta nu se împotriveşte la niciuna din deciziile protectorului său…
– Şi von Maghenau?
– Strămoşii lui nu s-au distins cu nimic, dar s-au îmbogăţit peste măsură, ajungând să cumpere dregătorii şi ranguri la care alţii cu sânge mai de soi nici nu s-ar fi gândit. tatăl său a avut ambiţii mari cu el, dar profesorii şi preceptorii pe care i-a avut, băgând de seamă înclinaţia tânărului Ullrich pentru faptele măreţe, i-au împuiat capul cu întâmplări de-ale cavalerilor vechi, cărora încearcă să le calce pe urme, crezându-se un soi de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe al timpului său. Încurajat de toţi cei din jur, a câştigat vreo trei turniruri fără însemnătate şi s-a gândit că a venit timpul să pornească în propria lui cruciadă împotriva rebelilor schismatici. Nu-i vorbă că la îndemnul lui von Blick a înrolat oşteni tari, aleşi pe sprânceană, fapt pentru care şi eu cu oamenii mei am venit sub flamura sa, dar nu ştie să-i conducă. un lucru e sigur: e devotat Imperiului şi Coroanei, crede cu tărie în puterea Sfintei Biserici şi nu va da bir cu fugiţii de pe câmpul de luptă. N-are, însă, experienţă, de aia ne şi încolţiseră răsculaţii pe malurile Mies-ului, când ai apărut domnia ta şi ai pus lucrurile în fireasca lor rânduială…
– Câteodată trufia şi încăpăţânarea fac mai mult rău decât numărul mic al oştenilor…
– Ştiu, domnia ta, dar ce pot eu să fac? Nu l-ai văzut cum s-a îmbujorat ca o fecioară când a primit depeşa cu sigiliul Marelui cancelar, prin care i se spunea să-şi ducă „armata” până la Dobris, apoi să coboare aici, lângă Milin, şi să aştepte noi ordine? Ce ne-aşteaptă aici, domnia ta, cu cine o să ne batem?
– Vom vedea Jiri, cât de curând, că nu cred să ne fi trimis cineva aici la odihnă şi îngrăşat. Vom vedea cât de curând…
– Ca-ntotdeauna, mă încred în sfatul, în priceperea şi-n tăria domniei tale, căci nu pot uita toate câte le-ai făcut pentru mine, aşa cum nu pot uita cum în anii de după întâmplările grozave de la Harsovsky Tyn numele domniei tale trecea printre oameni ca un fulger pe cer senin, îngrozindu-i pe unii, îmbărbătându-i pe alţii şi dând speranţă tuturor, iar eu zâmbeam trufaş, spunând adesea: eu am luptat alături de bărbatul acela! un zâmbet fugar luci în ochii bătrânului care mângâie cu blândeţe gâtul armăsarului său ce începuse să fornăie.
– Poate-i vreo jivină prin preajmă… rosti starostele de Domazlice, căutând atent pe sub umbra copacilor.
– E Lup, fiara lui Gero, ne-a luat urma de-acum două mile, în curând are să se-arate şi călăreţul…
– Cum s-au întâmplat toate astea, domnia ta, şi cum de un Imperiu aşa de puternic face faţă cu atâta greutate unor cete de răsculaţi?
– mai întâi că mulţi dintre răsculaţii ăştia sunt foşti oşteni de meserie, îmbătrâniţi pe câmpurile de luptă, mai sunt şi gloate de ţărani sau tâlhari, care au rolul lor, uneori nimicitor, împrăştiind groază şi moarte cumplită la tot pasul. Apoi pe ei îi mână-n luptă dorinţa de a-şi recăpăta privilegiile, căci bohemii nu se mai bucură de toate câte le-au avut. Peste toate, mai e şi treaba asta cu credinţa, focar greu de mânuit şi-mai ales-greu de stins… Ca să nu mai vorbesc despre intrarea armatelor ungureşti şi polone în inima Imperiului, cu gând să smulgă cât mai mult din trupul fiarei pe care-o cred aproape răpuse şi care i-a speriat atâta timp…
– Dar de ce, domnia ta? Regii lor, din câte ştiu, sunt tot catolici ca şi noi, cum de le ţin partea schismaticilor?
– Nu le ţin partea, Jiri, cel puţin nu pe faţă! Ei i-au aţâţat pe răsculaţi, apoi au intrat cu oştile în hotarele noastre, justificându-se în faţa Papei că vor să pună sub ascultarea coroanelor lor catolice ţinuturile cuprinse de pârjolul Schismei! Bătrânul rege Mathia de la Buda e mai viclean decât toate capetele încoronate ale Europei, iar bogatul şi puternicul Jagellon îi cântă în strună ca un căţeluş…
– Oştile lor sunt tari, domnia ta?
– Tari, din ce am auzit, căci de bătut nu m-am bătut niciodată cu ei, Jiri, dar am o mâncărime în palme care-mi spune că va veni şi timpul acela…
Tăcerea le fu curmată curând de tropotul perechii de cai ce veneau către ei, ridicând nori uşori de ţărână pe poteca aşezată între trunchiurile groase ale copacilor. Pe cel tânăr îl cunoscură repede, căci stătea strâmb în şa, pe celălalt nu. Bătrânul duse mâna streaşină la ochi, să-l cerceteze pe călăreţul de lângă Gero şi abia când fură destul de aproape îl recunoscu pe Khasim…
– Ne-aţi găsit cu greu, bătrân luptător al pustiei…
– Cu greu, Luminăţia ta, căci v-aţi mişcat mult, iar noi nu ne puteam fâţâi pe drumurile mari, fără grijă, ca-ntr-o preumblare! Noroc că v-aţi însemnat drumul cu sânge şi leşuri şi v-am luat urma precum adulmecă şacalul semnele trecerii leului sătul, căci în urma lui au rămas bucate şi pentru cei mai nevolnici trăitori ai deşertului sau ai câmpiilor cu iarba pârjolită de soare…
– Cum a fost călătoria, ce face Virula, ce mai este pe la sălaşul nostru din munţi?
– Pe toate ţi le voi desluşi Luminăţia Ta, cu răbdare, iar ce voi uita eu, va adăuga domniţa Brechwina, care ne aşteaptă în tabără şi care-ţi va aduce veşti despre stăpâna Virula care ne-.a salvat vieţile şi despre ceilalţi oameni ai noştri, dar şi despre viteazul Rinaldo, rămas pe mâini pricepute, care au să-i aducă sănătate şi îngrijire…

CRONICA SÂNGERIE 25

03.19.12

Focul vesel le alungea feţele şi lăsaseră deoparte talgerele de cositor pe care se sleiau bucăţile groase de slănină pârpolită la foc şi bucăţile grase de bou. În mâini le odihneau paharele din acelaşi metal în care se afla fie bere groasă, fie vin uşor, moale, din ţinuturile de sud ale Germaniei. Pajii aduseseră un jilţ greu, din lemn şi piele, cu picioarele în X, pe care stătea contele castelan de Gera Ullrich von Maghenau, în vreme ce prietenul său, Alois von Blick, castelan de Karstadt se aşezase pe un scaun simplu de campanie. Primo şi ofiţerii săi se odihneau pe şeile cailor aşezate direct pe pământul acoperit de iarbă grasă. Jiri Mladcek vorbea cu însufleţire, ridicând în slăvi priceperea bătrânei căpetenii şi vitejia oamenilor săi, în vreme ce Primo trăgea cu ochiul la faţa magnatului care se lungea într-un neplăcut rictus, cauzat de invidie. Bătrânul citea pe faţa magnatului urmele trufiei, inconştienţa celui care, stăpân peste oameni şi averi, credea că s-a născut războinic neînvins, deşi nu îmbrăcase armura decât pentru turnirurile de la Curtea Imperială. Mulţumea Cerului pentru apariţia providenţială şi pentru priceperea acestor luptători de meserie şi îl măcina faptul că, în ciuda sfaturilor şi rugăminţilor starostelui de Domazlice, nu asigurase marşul coloanei sale cu cercetaşi, lăsându-se surprins şi aproape învins de gloatele care-i încercuiseră.
– Să lăsăm întâmplările vechi, domnia ta, i se adresă Primo starostelui, şi să ne gândim la cele ce ne aşteaptă! Dacă răsculaţii au îndrăznit să vă atace, deşi v-au văzut mulţi şi bine înarmaţi, înseamnă că sunt mulţi, iar aceştia n-au fost decât un pâlc, încredinţaţi fiind că dacă e să se arate vreo oştire pe aici, aceea nu poate fi decât de-a lor.- De aia ne-a fost uşor să-i luăm prin surprindere şi să-i dăm peste cap…
– Dacă am fi avut în faţă trupe regulate, acelea ar fi fost mult mai uşor de învins! se amestecă şi Valentin Vaskaly în vorbă…
Ullrich von Maghenau ridică mirat din sprâncene şi Alchimistul se grăbi să-i desluşească…
– Ne-am bătut şi cu alţii mai de soi, Luminăţia Ta şi i-am spulberat numai urlând numele căpeteniei noastre, dar ţăranilor ăstora ori că le spui de Ioan din Alep, ori că le spui de Marele duce elector al Branderburgului, tot aia, n-au auzit şi nu lucrează pământurile moşiei lui…
– Să lăsăm consideraţiile astea puerile pentru zile mai liniştite, rosti moale magnatul. Trebuie să apărăm PLzen-ul cu orice preţ, să curăţăm ţinutul de tâlharii răsculaţi şi să aducem liniştea pe pământurile astea. Va trebui să fim necruţători, să stârpim duşmanii Sfintei Biserici Catolice şi pe ai Imperiului, altfel nu vom avea linişte încă multă vreme de acum încolo…
– Şi cum gândeşte Luminăţia Ta să facem asta? îşi manifestă Primo curiozitatea.
– Pe cei prinşi cu arma în mână, îi spânzurăm, în satele unde bărbaţii s-au alăturat răsculaţilor sau bisericile au fost pângărite, toţi moşnegii şi tinerii mai mari de 12 ani vor fi executaţi sau traşi în ţeapă! Vom aduce preoţi care să oficieze Sfânta Liturghie şi să readucă populaţia sălbăticită la dreapta credinţă!
– Măsurile propuse de Luminăţia Voastră sunt bune când te baţi în ţară străină, dar aici nu poţi să pustieşti domeniile în felul acesta, plus că toate astea i-ar înrăi pe răsculaţi…
– Şi ce propui, domnia ta?
– Pe cei pe care-i vom înfrunta în luptă, e drept să-i răpunem, dar pe cei ce se vor căi, e mai bine să-i iertăm! Mila face mai mult decât judecata necruţătoare…
– Ne vor crede slabi!
– Ne vor crede buni! În felul ăsta se pacifică popoarele, altfel războiul ăsta nu va avea un sfârşit bun, iar noi nu vom mai fi, de multă vreme, printre cei vi, când va veni acel sfârşit… Va trebui să facem tabără în afara oraşului, ca să nu stârnim tulburări şi printre târgoveţi. În vreme de război, oştenii sunt mai slobozi în purtări. Apoi vom trimite oameni să afle unde sunt trupele răsculaţilor şi-i vom ataca fulgerător, până când nu se unesc, rispindu-i pe rând şi spărgându-le încrederea în numărul şi tăria lor. Pentru asta, însă, trebuie să fim rapizi, să cădem ca un fulger asupra lor…
Ullrich von Maghenau care visa să conducă asedii uriaşe sau cavalcade înfricoşătoare, la lumină, în câmp deschis, îşi manifestă scârba pentru tactica propusă…
– Asta-i menirea târgoveţilor, să sprijine eforturile noastre de război… În ce priveşte atacurile pe surprindere, cred că mulţi răsculaţi vor reuşi să scape şi se vor uni cu alte cete, sporind nu7mărul acelora şi puterea lor de luptă…
– Aşa o fi, Luminăţia Ta, dar vor duce cu ei şi groaza înfrângerii, împrăştiind frica şi neîncrederea care se întinde ca ciuma, făcâmând tăria unei armate, oricât de numeroasă ar fi ea! Am văzut nisipurile Syriei înroşite de sânge, Luminăţia Ta şi am văzut sute de musulmani goniţi din urmă de-un număr mic de cavaleri cu crucea sângerie vopsită pe rasele albe care le acopereau armurile, am văzut ţărmurile Ciprului acoperite de cadavrele necredincioşilor ucişi de arcaşii Lymassolului, am luptat pe zidurile Byzanţului, mai puţin de 14.000 de luptători contra urdiilor Asiei şi am rezistat 45 de zile!!! Nicăieri n-au biruit numărul, ci priceperea, iar dacă am pierdut, s-a întâmplat din cauza trădării, nu a priceperii, nu a credinţei în puterea noastră. Am învăţat astea, Luminăţia Ta, servind cu încredere orbească sub flamuri vestite, punându-mi sângele zălog în priceperea comandanţilor şi am ajuns la tâmplă albă convins că priceperea şi hotărârea sunt mai presus de număr şi de urlet. Am mai pierdut bătălii, am fugit de pe multe câmpuri de luptă, dar ne-am regrupat şi am lovit iarăşi, plătind cu moarte pentru toate vieţile risipite. Nu câştigă bătăliile cel care cade mai târziu, ci cel care se ridică mai repede! Vorbele bătrânului săpau umbre în ochii albaştri ai magnatului şi Flaggel sorbi prelung din pocalul de cositor, apoi slobozi un râgâit prelung.
– Norocos sunt şi eu, Luminăţia Ta, că am norocul să lupt sub comanda acestui neîntrecut comandant şi sub flamura Luminăţiei Tale! Am presimţirea că voi sparge încă multe capete şi că voi trimite mulţi şărănoi la muncile cele grele din fundul Iadului! Vorbele vikingului mai îndulciră trăsăturile magnatului, care se ridică în picioare, ridicând pocalul argintat ce împrăştia licăriri slabe în lumina focului vesel:
– Pentru victoriile viitoare şi pentru slava Sfintei Biserici şi a Imperiului! tună cu voce groasă şi puternică…
– Amen! încheie capelanul Francisco care făcu semnul crucii deasupra celor de faţă…

CRONICA SÂNGERIE 24

03.12.12

Dincolo de păduri, în zarea limpede, se vedeau acoperişurile de olane roşii, sau cele cenuşii ale clădirilor acoperite cu plumb sau ardezie, ale micului Oraş de Argint-Stribro care se aşeza de-a lungul apelor repezi ale Miesului. Primo şi statul său major se opriseră sub poala pădurii, privind cu ochi de cunoscător la vânzoleala din vale. Aproape 4000 de soldaţi bine înarmaţi, din trupele regulate, erau îmbulziţi către apele râului de mai bine de 10000 de răsculaţi. Probabil că fuseseră surprinşi în timpul marşului, gândi Primo, căci nu apucaseră să se desfăşoare în linie de bătaie, ori comandanţii erau prea nepricepuţi, iar acum oştenii se zvârcoleau printre carele cu bagaje şi piesele de artilerie devenite nefolositoare, încercând să desfacă încleştarea mortală în care erau cuprinşi.
– Vom ieşi la vedere, începu să vorbească aşezat Primo, iar Gerlack îşi va aşeza tunurile la jumătatea dealului. Când voi da semnal va începe să tragă în rândurile din spate ale răsculaţilor, dar numai când voi face semn. Swigge şi Arfuid Stroch cu pedestraşii şi arcaşii lor şi Gherby cu haiducii vor rămâne pe loc…
– Nu intrăm în foc, Luminăţia ta? îndrăzni fiul deşertului…
– Nu, viteazule, dacă-mi iese socoteala aici se va muta focul… Gero va lovi în centru, apoi va degaja lupta şi va încerca să tragă duşmanii după el… Buchwald şi Flaggel vor lovi flancurile, dur, fără milă. Dacă nu sunt nişte netoţi, comandanţii imperialilor vor înţelege şi vor forţa şi ei tot flancurile, numai aşa putem să-i învingem, altfel vor pieri şi ei, şi noi…
– Nouă nu ne-a venit vremea, Luminăţia ta!
– De unde şti, viteazule?
– Pentru că n-am văzut umbra păsării morţii plutind deasupra ta şi cât eşti tu în viaţă, nici nouă nu ne va fi rău…
Vorbele haiducului descreţiră frunţile îngrijorate şi, în sinea sa, Primo îi fu recunoscător pentru asta. Tunarii lui Gerlack, ajutaţi de servitori, începură să aducă tunurile în poziţie de tragere, scurmând cu spor pământul şi aşezând coşurile mari, de nuiele, umplute cu ţărână, în jurul ţevilor. Pedestraşii se aşezară în linie de bătaie, cu arcaşii puţin în faţa lor, în vreme ce haiducii lui Gherby rămaseră în spatele bătrânei căpetenii, umbriţi de faldurile uriaşei flamuri albe. La semnul lui Primo, cele trei cete de călăreţi porniră în acelaşi timp, cei ai lui Gero, mai uşori, răscolind pământul în copitele cailor şi cerul cu chiuiturile vesele. În faţa cailor, alerga cu ochii sticloşi Lup, fiara care crescuse şi devenise tot mai setoasă de sânge. Din goana cailor Gero şi alţi câţiva călăreţi slobozeau săgeţi mortale către spinările răsculaţilor. În flancul drept catafracţii grei se înşirară în urma mantiei din piei de lup a lui Flaggel, iar în cel stâng Buchwald îşi aruncă oamenii într-un atac mut, feroce, împotriva liniilor vrăşmaşe. Cornul de bour al lui Flaggel sună prelung atacul, făcându-i pe răsculaţi să se întoarcă nedumeriţi, încercând să priceapă de unde le venea moartea.
– PRIMOOOOO, slobozi vikingul urletul său sălbatec şi din mijlocul vâltorii îi răspunseră sute de glasuri:
– Praha, Praha, Korona!
Gero lovi chiar în mijlocul liniilor şi pentru câteva clipe şirul firav al călăreţilor lui păru că se pierde în masa de trupuri. Urletele neomeneşti şi zvârcoleala cumplită dădeau însă semn că încleştarea era în toi. Lup sărise în spinarea unui răsculat greoi, trecut de patruzeci de ani, şi-i retezase vinele gâtului, apoi cu laba spărsese faţa unuia mai tinerel care se zbătea pe pământul clisos, pipăindu-şi ochii scurşi pe obraji. Gero lupta cu multă economie, trăgând cu ochiul în stânga şi dreapta şi rânji mulţumit văzând cum tinerii lui luptători se grupează, ca la şmotru, gata pentru următoarea manevră. Nedumerit de zâmbetul flăcăiandrului care-l împingea cu pieptul calului, un răsculat înalt de-un stânjen uită să-şi ferească capul şi sabia cavalerului îi sparse tâmpla stângă, dând luminii soarelui creieri, sânge şi bucăţi de oase amestecate. Când văzu că iureşul cailor se împotmoleşte, Gero dădu şuier scurt, preluat imediat de ceilalţi oameni ai săi, care-şi întoarseră caii şi o rupseră la fugă înapoi, către liniile lor. Mulţi dintre răsculaţi îi urmară, dar după câţiva zeci de stânjeni, alt şuierat împărţi ceata în două, desfăcând-o ca pe nişte aripi ce-şi continuă fiecare goana, lăsând mijlocul liber. Atunci bubuiră tunurile lui Gerlack, iar ghiulele făcură prăpăd în mijlocul răsculaţilor. Flaggel se înfipsese cu oamenii lui, ca o pană în flancul stâng al duşmanilor, apăsând mortal asupra răsculaţilor care nu erau obişnuiţi să ţină piept greilor catafracţi. Ajutat şi de elanul sporit al celor încercuiţi, vikingul făcea prăpăd, spârcuind rândurile celor ce-i stăteau împotrivă. Un răsculat între două vârste, cu calpac împodobit cu pană de stârc şi buzdugan de căpetenie în pumnul stâng, încercă să.şi rânduiască oamenii ca să facă faţă neaşteptatului atac, dar Flaggel îl despică cu paloşul până la cingătoare, sporind groaza duşmanilor. Călăreţii lui Gero se regrupaseră şi tânărul lor comandant privea la mersul bătăliei. În centru, puţin peste o mie de răsculaţi se grupară şi atacară compact pedestrimea lui Swigge şi Arfuid Stroch, năzuind să ajungă la tunurile lui Gerlack care continuau să arunce ghiulele către ultimele rânduri ale celor ce-i încercuiseră pe imperiali. Săgeţile arcaşilor, apoi urletele neomeneşti şi atacul feroce al haiducilor lui Gherby le înmuiară elanul, aşa că pedestraşii avură sarcină uşoară în a-i frânge, a-i călca în tălpile ţintuite cu fier şi a-i împrăştia pe cutezători. În stânga frontului, Buchwald şi oamenii lui se descurcau greu, fiind cât pe ce3 să fie copleşiţi de mulţimea răsculaţilor care se dovediseră mai bine conduşi de către căpetenia din partea aceea a bătăliei. Acolo-şi purtă Gero călăreţii şi izbitura făcu caii să se ridice în două picioare. Ţipetele cumplite făceau să tremure înfiorată valea, mai ales că mugetul tunurilor tăcuse, ţevile înroşite fiind gata să pleznească. Pentru o vreme, bătălia păru să se afle în cumpănă, dar atunci dădu semn Primo şi pedestrimea porni la atac. Pământul bubui sub cadenţa paşilor grei, iar oştenii încercuiţi îşi dublară eforturile, simţind că ăsta era momentul în care se puteau izbăvi. Din mers, arcaşii aruncau stoluri de săgeţi asupra liniilor duşmane, iar urletele haiducilor sporiră deruta răsculaţilor. Gherby se dezlănţui într-un iureş mortal şi răsculaţi, la început în grupuri mici, apoi din ce în ce mai mari, începură să părăsească încleştarea… Bătălia continuă vreo jumătate de ceas, dar soarta ei era pecetluită, căci oştenii de meserie, în ciuda oboselii, dezlănţuiră masacrul, necruţând pe nimeni. Răsculaţii alergau buimaci de-a lungul râului, încercând să-şi afle scăparea şi numai câţiva călăreţi de-ai lui Gero îi urmăriră, ceilalţi fiind mult prea osteniţi ca s-o mai facă. Primo şi statul său major veniseră aproape, având haiducii lui Gherby în preajmă, când în faţa lor se iviră trei călăreţi bogat înveşmântaţi. Trăsăturile unuia dintre ei, cu faţa acoperită de sânge şi de şiruri de sudoare, i se păreau cunoscute bătrânei căpetenii şi capelanului Francisco, iar îndoiala li se risipi când acesta începu să vorbească gâfâit:
– Bine aţi venit, domniile voastre! Vă aduce mulţumire Jiri Mladcek, staroste de Domazlice cu voia lui Dumnezeu şi prin puterea majestăţii sale. Aduc, deopotrivă şi mulţumirile Înălţimilor lor Ullrich von Maghenau, conte castelan de Gera şi Alois von Blick, castelan de Karstadt!

CRONICA SÂNGERIE 23

03.06.12

Coborâseră dinspre Cheb şi după două zile de marş forţat trecuseră de Marianske Lazne. Socoteau că vor ajunge într-o săptămână la Stribro, unde aflaseră că s-ar fi aflat adunate oşti din porunca Împăratului. Oştenii şi caii erau, însă, obosiţi, aşa că Primo hotărî să le dea un răgaz de odihnă chiar sub poala pădurii care acoperea tot ţinutul Plzen în mijlocul căruia se înălţa, strălucitor şi bogat, oraşul cu acelaşi nume. Beck din Scholden, Wulfin din Moldt şi Bregar Panenka erau recunoscători pentru ei şi oamenii lor, care oricât de inimoşi şi de în putere ar fi fost, nu erau oşteni în adevărata putere a cuvântului şi marşurile lungi îi istoveau mai rău decât luptele. Se temeau că disciplina ar putea scădea şi n-ar fi vrut să se afle în pielea celor ce ar fi călcat strâmb. Doar Arfuid Stroch, dintre foştii confederaţi, nu crâcnea, ba chiar se veselea văzând coloanele în marş, căci vechiul pedestraş din el trăia o a doua tinereţe şi-alături de Swigge-îşi instruise excelent oamenii în fruntea cărora avea curaj să intre în luptă chiar şi împotriva trupelor imperiale. Găsiseră un pârâu ce se vărsa într-un iaz şi se spălaseră îndelung, ei şi caii, iar cei mai tineri se mutaseră pe malul dimpotrivă, mai lin şi mai mlăştinos, căci iazul nu fusese demult curăţat. Acolo, dezbrăcaţi de haine, făcuseră un soi de vârşe din mantăile uşoare, chinuindu-se să prindă peştele ce fugise din pricina larmei de pe celălalt mal. Prada părea să fie bogată, dacă te luai după chiotele prelungi şi hohotele de râs ale pescarilor din acea după-amiază… Aşezaţi într-un mic luminiş, sub crengile uriaşe ale unui stejar, stăteau Primo cu Beck din Scholden, Arfuid Stroch, Wulfin din Moldt, Bregar Panenka, Flaggel, Swigge, Gherby, Gero, Francisco şi Valentin Vaskaly. La câţiva paşi mai încolo, mângâind coardele ciudatului lui instrument, stătea cu spatele rezemat de tulpina unui carpen mlădiu, orbul Bord. pe unul din genunchii săi îşi odihnea capul Lup, pe celălalt, copilul Verri…
– Avem să mâncăm peşte la cină… rosti moale capelanul, trăgând cu urechea la zbenguiala oamenilor care se încăpăţânau să prindă peşte.
– Ăsta nu e peşte, mormăi Flaggel, iar vorbele sale, care se vruseseră doar o şoaptă, bubuiră ca un tunet pe sub coroanele arborilor.
– Dar ce e, cârtitorule? Capelanul se ridicase într-un cot, morfolind în gingiile ştirbe un fir de iarbă…
– E o viermuială de baltă, nişte gângănii care put a nămol, au gust de nămol şi de care oricare dintre oamenii Nordului s-ar lepăda scârbit! Eu am gustat din carnea fără seamăn a marilor peşti ai Oceanului, este drept, cu mulţi ani în urmă, când eram copil, cu doi ani înainte de a ajunge cu tatăl meu în slujba lui Carol. Eram un ţânc care abia reuşea să îngâne vorbele şoptite de tatăl meu, Skalgge, pe care numai tu, Francisco, cu Primo şi Virula vi-l mai aduceţi aminte, dar gustul acela n-am să-l uit niciodată… Tatăl meu mi-a povestit legendele cu marii monştri ai Oceanului şi pe acelea n-am să le uit nici când m-or lua Valkiriile şi m-or duce în câmpiile sălbatice ale Odin, în recea Walhalla…
– De unde ştia tatăl tău legendele acelea, Flaggel? întrebă alchimistul şi niciunul nu observă cum orbul Bord se trage mai aproape.
– Din ce mi-a povestit, tatăl său, Breggo, fusese războinic vestit, uriaş şi sălbatec ca şi el, ce se trăgea din vechii bersekkeri norvegieni. Avea sălaş cuprins în Sykkylven, pe Storfiorden şi iarna stătea cu femeile lui şi cu băieţandrii neamului în marea casă acoperită cu pământ şi muşchi, iar vara pleca cu drakkarul la pescuit sau la jaf şi agoniseală spre coastele Highlandului sau ale Normandiei. După un timp, însă, întors dintr-o incursiune pe coastă, s-a certat cu unul dintre vecini, care crezându-l răpus de mare sau de oţel, îi furase animalele şi-i luase două dintre femei, omorându-i doi ţânci şi-o femeie mai vârstnică. Cearta n-a fost doar un foc de paie, chiar dacă vecinul s-a oferit să-i dea alte femei şi i-a întors şi animalele luate, dându-i pe deasupra un butoi cu sare şi două bare de argint curat. Breggo nu cunoştea frica, căci slujise în garda de varegi ai Împăratului Bizanţului şi nu se temea de nimic. Aşa că a luat despăgubirile oferite de vecin, apoi a smuls topoarele de bersekker şi l-a despicat pe nenorocit. Pe urmă l-a mărunţit tot şi la aruncat în Storfiorden, hrană la peştii cei mărunţi. Atunci, după ce s-a sfătuit cu cei din casa sa, şi-a îmbarcat avutul şi oamenii pe drakkar, casei mari i-a dat foc şi a căutat scăparea în nord.
– Fugea de lege? îndrăzni Wulfin din Moldt.
– Ce lege? În ţinuturile neamului meu Legea o face cel care mânuieşte toporul, lancea sau spada mai bine şi mai iute. Pericolul era altul: Bregoo avea doar câţiva luptători, ceilalţi oameni fie erau băieţandri, fie erau femei, căci era muieratic; iar vecinul avea neamuri multe, l-ar fi copleşit repede. S-a îndreptat, deci, spre nord, tatăl meu n-avea mai mult de 3-4 ani pe atunci, căci încă nu începuseră să-i împletească părul şi nu-i croiseră primii nădragi din piele. După multe săptămâni, au găsit ţărm primitor la Aure şi s-au aşezat acolo, dar nu pentru mult timp…
de ce nu s-au statornicit acolo? fu curios capelanul.
– Pentru că într-o zi pescarii au adus din larg un monstru cu colţi uriaşi, acoperit de blană, pe care-l uciseseră cu lăncile şi care avea ochii cât coiful meu. Oamenii au mâncat carnea monstrului şi în curând au început să verse, să se-ngrească şi să moară pe capete. Breggo şi-a dat iar drakkarul la apă, şi-a îmbarcat avutul şi oamenii şi a pornit spre Nord, să scape de molimă. A navigat şase săptămâni, până când a dat de insula Freya, cu ţărmurile şi culmile de gheaţă, dar cu aer curat şi soare rece, unde noapte e lungă cât o viaţă, iar dimineaţa vine ca o înviere, în buchet de culori şi zgomote ciudate. Când tatăl meu a împlinit 14 ani, i-a dat un drakkar nou-nouţ, rostuit de la nişte danezi care veniseră la pescuit şi pe care i-a găsit răpuşi de urşii cei mari ai gheţurilor când coborâseră la ţărm, să-şi afume peştele prins, şi l-a trimis spre sud, să intre în garda de varegi a Bizanţului, în locurile calde ale Împărăţiei. Skkalge a plecat la drum, dar după ce dublase coasta Sicilei drakkarul său a căzut sub puterea piraţilor mauri şi toţi oamenii săi au căzut în luptă, doar el fiind cruţat, ca fiind cel mai tânăr, ca să fie vândut în piaţa de sclavi de la Tripoli. N-a ajuns, însă acolo, căci corăbiile piraţilor, trei la număr, s-au întâlnit cu patru galere genoveze şi bătălia a fost cruntă, iar piraţii rămaşi în viaţă au fost spânzuraţi pe cheiul Pallisttri din Genova. Acolo l-a cunoscut tatăl meu pe Carol, unchiul bravului Hagen, şi a intrat în slujba lui, devenind primul lăncier din flancul stâng. A umblat prin toată Europa, acoperind câmpiile cu sânge. Nu mi-a spus niciodată cum se numea mama, sau de ce neam era, copilăria mea s-a petrecut în zgomotul taberelor şi al luptelor, dar în serile în care nu se-mbăta sau nu era răpus de oboseala bătăliilor, îni spunea legendele cu marii monştri ai Oceanului, îmi vorbea despre Breggo şi despre peştii uriaşi care aruncă coloane de apă pe nările pe care ar fi intrat un lăncier călare, vorbindu-mi despre gustul peştilor adevăraţi, a căror carne am şi gustat-o la Neapole, la Genova, la Pisa şi la Bizanţ. De atunci nu-mi mai place plevuşca asta de baltă, căreia-i spuneţi voi peşte… Glasul uriaşului viking se stinse şi orbul Bord începu iar să îngâne o melodie străină, tânguioasă şi caldă. Spre apus lumina scădea roşiatică pe sub coroanele ce păreau să cheme întunericul…

Ultimul tren, carte electronică

03.06.12

Ultimul tren, de Marius Cilibia

[singlepic id=376 w=320 h=240 float=none]

Viaţa oamenilor mărunţi are tot atâtea furtuni, tot atâtea drame, tot atâta iubire ca şi cea a marilor figuri ale omenirii. Câteodată, oamenii obişnuiţi trăiesc mai intens decât ceilalţi, iar poveştile lor sunt mai interesante… De-a lungul a zeci de ani stai pe peronul propriei vieţi, aşteptând un tren în care să urci. Uneori, garnitura multaşteptată vine la timp, altădată afli că a fost trasă, pentru revizie, pe vreo linie moartă… Şi aştepţi…

Formate disponibile EPUB. La cerere: HTML, MOBI, PDB, PDF, RTF, TXT.

În alte magazine online: Apple iBooks Barnes & Noble Nook Google Books Lulu Smashwords Sony ReaderStore.

CRONICA SÂNGERIE 22

02.20.12

Abia se terminase slujba de dimineaţă; era duminica şi soarele strălucea pe cerul fără niciun nor. Femeile se minunau de cât de frumoasă fusese Liturghia slujită de preotul Jurek din Klatonice, aşa cum nu fusese niciodată pe vremea când în mica bisericuţă slujea capelanul Francisco. În mica piaţă din faţa locaşului sfânt, Brechwina cu pădurarii care-i rămăseseră şi Khasim stăteaua gata să încalece pe caii pregătiţi de drum. Doi dintre pădurari mai ţineau de căpestre încă doi cai de povară, care în loc de şei aveau petrecuţi de-a curmeşiul spinărilor late saci cu provizii proaspete. Virula îndesase în ei turte, carne afumată, peşte sărat şi afumat, ciuperci uscate şi altele câte crezuse, după ştiinţa ei, că le sunt de folos bărbaţilor aflaţi în încleştarea războiului. Bătrâna îl trăsese de poalele hainei pe haiducul care se pregătea să încalece şi îl adusese cu urechea lângă buzele uscate care-i mărgineau gura ştirbă:
– Ştiu că nu trebuie, Khasim, dar să-i spui omului meu să aibă grijă de toţi flăcăii ăia care-l însoţesc, căci le ducem dorul, iar sălbaticului Flaggel să-i spui că am să-i scot ochii dacă nu are să aibă grijă de omul meu şi comandantul lui, dar şi de micul Gero, căci îl aşteaptă aici floare îmbobocită… Pramatiei bătrâne care se fandoseşte cu ştiinţa lui de alchimist şi de vindecător, spune-i să aibă leacuri pregătite pentru toţi şi să vegheze asupra lor mai bine decât veghează asupra bărdacelor cu bătură, altfel am să-i orânduiesc să bea, câte zile va mai avea, doar venin de guşter împreunat cu sânge de broască râioasă şi bale de vulpe turbată…
– Pe toate am să le spun, doamna mea, dar în privinţa ştiinţei vindecării, stai liniştită, căci avem printre noi unul mai priceput decât bătrânul Magister… Continuară să vorbească şoptit, iar haiducul îi desluşi bătrânei multe dintre cele ce le auzise despre orbul Bord, în vreme ce de Brechwina care aştepta răbdătoare urcată deja în şaua calului, se apropie îmbujorată, Marenka.
– Am să te rog, domniţă Brechwina, să-i dai batista asta tânărului cavaler care m-a salvat… E brodată de mine şi are să-i poarte noroc… Zâmbetul uriaşei fecioare avea ceva bun în el, ceva atât de neobişnuit, cum niciunul din oamenii săi nu mai văzuse…
– Să n-ai nici o grijă, Marenka, am să-i dau batista lui Gero! Nu ştiu cât noroc are să-i poarte, dar ştiu că are să-l bucure peste poate.
– Crezi într-adevăra, că are să se bucure?
– Să n-ai nicio îndoială! Ştiu şi eu să văd lucirile din ochii oamenilor şi chiar dacă nu am mai multă experienţă decât tine în treburile astea, nu-s oarbă… În câteva clipe, descusut pe deplin de către bătrână şi oftând uşurat, Khasim se aruncă în şaua calului şi micul grup porni la trap. Se zoreaua să iasă de sub umbra pădurii până la amiază, astfel încât seara primului popas să-i prindă în câmp deschis, unde primejdia putea fi văzută de departe. Brechwinei îi rămăsese sufletul aninat de perna zăcaşului, dar cugetul ei tare o mâna către locul confruntărilor sângeroase, acolo unde camarazii simţeau nevoia fiecărui braţ puternic. Haiducul o privea în tăcere şi sufletul lui cânta bucuros în căldura grea ce se lăsa să cadă printre ramurile umbroase ale copacilor. Era vesel să iasă de sub cupola lor, căci niciodată nu se simţise la largul lui în locuri închise. Călărea tăcut, încruntat şi vânătorii îl priveau aruncându-şi ocheade furişe. În mintea lor gândeau că cine ştie la ce se gândeşte păgânul ăsta fioros şi la ce planuri ucigaşe îi fuge cugetul. de fapt, sub ochii pe jumătate închişi, alergau privelişti dintr-o copilărie îndepărtată, c-o piaţă de scalvi din Tanger, acolo unde tatăl copilului Khasim fusese răjghinat cu cămilele, înainte ca el şi cele două surori să fie vânduţi unor negustori de sclavi…
– Ghishad’i, Okhary, rosti şuierat haiducul numele celor două fetiţe pe care nu le mai văzuse niciodată, în vreme ce tovarăşii săi îşi făceau, cu limbile, cruci în cerul gurii, înspăimântaţi de puterea vreunui blestem pe care credeau că-l rosteşte, în necunoscuta-i limbă, fiorosul lor tovarăş…
Când soarele se lăsase pe-o coastă, către apus, găsiră loc de popas lângă o fântână în adâncurile căruia zăriră clipocind veselă, apă proaspătă. Găleata şi frânghia fuseseră luate de multă vreme, iar în jurul ghizdurilor nu se vedeau urme de copite sau de încălţări, nici de tălpi goale, semn că nimeni nu poposise de multă vreme acolo, dar asta nu era neobişnuit pentru ei, mai ales în timpurile pe care le trăiau. Un vânător legă un burduf de o frânghie subţire şi îl cufundă spre luciul de apă. După câteva clipe îl scoase umplut cu licoarea limpede şi vru să-i dea calului să bea, dar Khasim îl opri cu un strigăt scurt, veni şi vărsă puţină apă în palmă, o mirosi adulmecă îndelung cu nările lui subţiri, apoi puse pe limbă doi stropi şi numai după aceea lăsă vânătorul să adape calul. Descalecară şi se pregăteau să facă popas cu foc şi tot ce trebuie rânduit, în vreme ce haiducul privea cu ochii mijiţi în cele patru zări…
– Ce nu-ţi place, viteazule?
– E de neînţeles, doamna mea, cum un astfel de loc, cu apă bună, e ocolit şi de oameni şi de animale, mai ales de cele sălbatice… Caii se smuciră sălbatic, gata să-i răstoarne pe vânători, iar hangerul haiducului se înfipse chiar în panglica cenuşie care se apropiase de piciorul Brechwinei. Mâna sa apucă de coadă altă năpârcă, pe care-o scutură fulgerător, zdrobindu-i capul în formă de săgeată de piatra pe care stătea rezemat capul jgheabului scobit în trunchiul unui singur copac. Abia atunci văzură cu toţii colcăiala de sub jgheabul de lemn şi înţeleseră de ce era fântâna aceea ocolită de toţi şi de toate….
– Să mergem, să căutăm alt loc de popas, şuieră haiducul printre buzele subţiri…
– Sunt doar nişte şerpi, Khasim, îi gonim cu foc…
– Nu din locul ăsta, doamna mea. E cuibarul lor, locul în care nuntesc, au să se-ntoarcă… Cât priveşte puterea lor, să nu te amăgească mărimea, sunt veninoşi, în câteva clipe otrava lor răpune un armăsar. Să mergem…
Se aruncară în şeile înalte şi galopară vreme de-un ceas, până ce istoviră caii şi-i simţiră că nu mai tremură nervoşi. Făcură tabără în mijlocul câmpiei şi aprinseră foc vesel, care să gonească sălbăticiunile ce s-ar fi apropiat de tabără. Învelit cu straiul său negru, Khasim murmura scrâşnit, în somn: Ghishad’i, Okhary…, în vreme ce Brechwina aducea rugăciune şoptită pentru vindecare unui bărbat rănit pe care-l lăsase în grija unor mâini meştere…

CRONICA SÂNGERIE 21

02.11.12

Intrând pe poarta ciudatului sat, Brechwina privea uimită la rânduiala ostăşească, la străjile tari de pe palisada de lemn întărită cu pietre şi pământ şi prevăzută cu podeţ pentru umbletul străjerilor. în cele două foişoare stăteau câte dori arcaşi gata să dea semn de primejdie, iar oamenii care se arătară în întâmpinarea convoiului erau, cu toţii, pregătiţi să facă faţă unei înfruntări sângeroase. Uliţele erau curate, chiar dacă nu foarte largi, iar ei se opriră în piaţa din faţa micii biserici. Rănitul fu coborât cu mare grijă şi Virula orândui, cu mare fermitate, femeile ce aveau să cureţe şi să îngrijească bolnavul—
– Julenka, nu te mai holba şi tu Margulia pune mâna zdravăn, să nu-l scapi, c-atunci am să te otânjesc peste noadă! Nadia, Herula, aduceţi buruienile de leac şi ciupercile galbene, uscate pe care avem să le pisăm şi să le punem peste rănile bietului voinic! Între timp, pădurarii Brechwinei şi cei doi slujitori ai preotului coborâră de pe oblâncurile cailor pe cei trei tovarăşi morţi în confruntarea din pădure, conştienţi că fără ajutorul dat de ciudatul băboi şi de oamenii săi, cu toţii le-ar fi împărtăşit soarta. Atât ei, cât şi cei care le săriseră în ajutor, vorbeau despre vitejia ciudatei fecioare şi ferocitatea haiducului a cărui vorbă semăna cu şuieratul viperei. Nu uitară să le împărtăşească oamenilor din aşezare şi felul în care rănitul aruncase geridul, salvând viaţa uriaşei fecioare, iar poveştile acestea, mult înfrumuseţate, făcură înconjurul satului întărit, codanele şi femeile tinere făâcndu-şi de lucru pe lângă noii veniţi, ca să-i vadă mai bine şi să se convingă de tăria şi curajul fecioarei venite de departe. Starek din Mlada, Dighenis Volomides şi ciungul Luccero se strânseseră în jurul lui Khasim şi-i cereau acestuia desluşiri despre mersul războiului şi despre felul în care se descurcau tovarăşii lor. Mulţi simţeau furnicături în palme şi ar fi vrut să se afle lângă vechii camarazi, să simtă iar mirosul sângelui şi-al oţelului încitat de oasele sfâşiate, al focului şi-al fricii…
– Dighenis, Luccero, v-aţi dat la taifas ca babele!? Glasul cunoscut al Virulei putea ridica a spaimă părul chiar şi de pe-un porc mistreţ, aşa că cei doi se-ntoarseră lângă femeia care băgase frica-n toţi. Orânduiţi casa de oaspeţi să-i adăpostim acolo pe preot şi nepoţii lui. Cei doi servitori vor găsi adăpost bun la grajduri, iar pe viteaza fecioară am s-o iau la mine, să povestim şi s-o îngrijesc, căci pare a fi un suflet delicat… Văzuse frumuseţea fragedă a nepoatei preotului Jurek din Klatonice şi-un gând îi încolţise-n minte, aşa că-l trase pe Khasim dintre bărbaţii care-l înconjuraseră, iar aceştia nu se împotriviră, gândind că are să-i ceară ştiri despre comandantul lor, despre Alchimist şi despre ceilalţi bărbaţi…
– Cui i-a aprins inima codana asta, vulturule din pustiu?
– N-am stat la taifas despre astfel de lucruri, doamna mea, dar după cum am văzut că se îmbujorează când trece Lupul cel tânăr prin preajmă, după cum l-am văzut pe el că se topeşte ca nisipul spălat de valurile mării când o vede, gândesc că-i socoteală de însoţire… Aşa vorbeau şi alţi oşteni din tabără şi gândesc că ei se pricep mai bine decât mine la treburile astea…
– Să nu afle Helena, că-i scoate ochii! Până una-alta, vom griji de ea ca de lumina vieţii copilului nostru… Ia spune, ghiujului bătrân nu i-au lucit ochii după nicio jupâneasă?
– Greu s-ar fi putut întâmpla una ca asta, doamna mea, căci am umblat mai mult printre bărbaţi, doar mândra Brechwina făcând parte din tagma femeiască în toată tabăra. Ea însă, pe lângă faptul că are inima dăruită, cu greu ar putea face să se moaie a drăgosteală inima vreunui bărbat întreg la minte…
– Rinaldo?
– El, doamna mea, da se pare că nu ştie ce flacără a aprins, iar dacă ar şti repede şi-ar sfâşia feşele şi s-ar lăsa pradă morţii… Poate nu judec eu bine, poate altele sunt modele frumuseţii în lumea de care vin, dar aşa cum văd ochii mei şi cum înţelege flacăra sufletului meu, cum arată femeia asta trebuie să arate Djiman, îngerul morţii!
– Ei, hai Khasim, că nu-i dracul chiar atât de negru, poate că fata asta are comori pe care tu nu le-ai văzut…
– Poate, doamna mea, dar am văzut-o punând patru bărbaţi la pământ, îndoind potcoavele în pumn ca pe nişte biete tinichele şi despicând oameni în două cu paloşul acela pe care doar Flaggel şi Primo îl pot mânui cu uşurinţa cu care-l poartă ea. Pentru Swigge sau Starek n-aş băga mâna în foc! Socotesc că toate astea nu sunt decât potop de însuşiri pentru aţâţarea patimilor dintr-un trup de voinic… Virula râse în barba ascuţită, amintindu-şi cum arăta ea în urmă cu treizeci de ani şi cum se luau cei mai falnici paladini în tăişuri pentru ea. Acum, însă, nici Brechwinei nu-i mai putea face concurenţă.
– Timpul e înainte Khasim şi Domnul le va orândui pe toate aşa cum ştie el mai bine, pentru asta n-avem să ne batem noi capul…
– Cum spui, doamna mea! Acum, dacă nu va fi cu supărare, am să mă duc la culcuşul meu, căci simt nevoia să-mi odihnesc oasele îmbătrânite. Ah şi mulţumesc, doamna mea, căci dacă n-aţi fi apărut, cu Starek şi Luccero şi ceilalţi flăcăi, oasele noastre ar fi întunecat poteca acum, iar vulturii şi vulpile muntelui ar fi dat mulţumire tâlharilor pentru ospăţ!
– S-a întâmplat c-am cam isprăvit ciupercile de mâncat şi ne-am zic că după ploile căzute de curând, este tocmai bine de căutat asemena bunătăţi. Cum spuneam, Domnul le rânduieşte pe toate… Acum du-te şi trage-te ca şarpele în gaura lui, sunt sigură că-n câteva ceasuri, de va fi nevoie, ai să fi , din nou, gata de drum…
– Aşa va fi, doamna mea!
Bătrâna mai merse să vadă cum se rânduiau toate ce le poruncise şi o găsi pe Brechwina în casa ei şi-a lui Primo. Fecioara se spălase şi acum o putea vedea fără zale şi fără paloş, cu pletele cânepii lăsate să curgă peste umerii largi. Găsi deplină încredinţare vorbelor pe care i le spusese Khasim şi se gândi cu groază la clipele pe care le va trăi Rinaldo după ce se va fi vindecat.
– Aceea-i o biserică, măicuţă?
– Biserică e fiica mea, da’ nu-mi mai zice măicuţă, căci straiul acela l-am lepădat cu mai bine de treizeci de ani în urmă…
– Am să mă duc să mă rog, căci n-am făcut-o demult…
Paşii i se pierdură în ţărâna curată a drumului dintre case şi pătrunse în prispa mică a bisericuţei, apoi deschise uşa şi pătrunse în răcoarea pereţilor de lemn, care miroseau frumos. Lumina puţină se strecura prin ferestrele înguste, iar cele două icoane de pe pereţi trimiteau lumini aurii din straiele sfinţilor. Brechwina îngenunche, bătu trei mătănii adânci în faţa altarului şi-îngenuncheată-începu să se roage cu voce şoptită, numai că şoaptele sale păreau să bubuie sub tavanul jos:
– Ajută-mă Sfântă Fecioară să-mi împlinesc visul pe care-l are orice fată şi nu mă pedepsi că n-am să-mi ţin cuvântul! Văzând cât de nevolnici sunt bărbaţii pe care-i cunoşteam şi care nu visau decât la zestrea mea, mă jurasem să îmbrac straiul măicuţelor ursuline şi să Te slujesc, pe Tine şi pe Fiul Tău, câte zile mi-aţi fi îngăduit să trăiesc pe pământ! Acum, însă, mă rog să-I dai sănătate alesului meu, să-I vindeci rănile şi să-I îmblânzeşti cugetul, astfel încât să cate cu dragoste la mine, căci altfel nu ştiu ce-am să mă fac! mai închină trei cruci largi, lovind cu fruntea pardoseala de lemn cioplit grosolan, apoi se ridică şi ieşi din mica bisericuţă. Din altar, de-acolo de unde şezuse îngenuncheat, preotul Jurek se ridică şi el, aruncând ochii lăcrimoşi către o boltă pe care-o ştia deasupra sa, dar privirea i se împiedică în tavanul scund…

CRONICA SÂNGERIE 20

02.06.12

De la Mitterteich, pe care îl lăsaseră cu mai bine de două zile în urmă, intraseră sub umbra răcoroasă a pădurilor muntelui. Doar Khasim şi Rinaldo, în scurtele lui momente de luciditate, recunoşteau locurile şi în alte vremuri un singur sunet de corn l-ar fi adus în preajma lor pe Flaggel, stăpânul atotputernic şi sălbatic al pădurii şi al făpturilor ce trăiau aci. Acum, însă, uriaşul viking era dus la război şi ciudatul convoi se înşirase pe poteca îngustă. Mergeau încet, căci orice hurducătură smulgea gemete crunte de pe buzele rănitului, gemete care păreau să rupă bucăţi din sufletul Brechwinei… În frunte mergea Khasim, pedestru, căci ciudatul haiduc nu voia să se apropie de cai. Îl urma masiva fecioară acoperită de platoşa de război şi cu paloşul slobod în mâna dreaptă, călărind o iapă puternică de Meklenburgh. Puţin în spatele ei veneau doi dintre pădurarii aleşi de ea, apoi căruţa care-l ducea pe Rinaldo. Între aceasta şi cele patru căruţe ale preotului Jurek din Klatonice, mergeau servitorii acestuia, călărind cai obişnuiţi, învăţaţi mai degrabă cu hamul şi dârvala, apoi coloana era încheiată de ultimii patru pădurari din grupul ales de Brechwina. Croind poteci noi, pe lângă convoi gonea mânat de neastâmpărul celor 15 ani, Jurkemic, nepotul preotului. Murgul său părea la fel de neastâmpărat ca şi stăpânul, repezindu-se să muşte, în joacă, urechile celorlalţi cai. Obrajii i se îmbujoraseră şi cămaşa i se desfăcuse la piept, iar aerul tare al munţilor părea să-i priască şi lui şi surorii sale, care stătea cuminte, pe capra căruţii, alături de preot şi de servitorul care ţinea hăţurile. Îi strigaseră celui mic să se potolească, dar Brechwina le ceruse să nu mai vorbească tare, căci vorba, chiar şoptită, se rostogoleşte în pădurile de munte, ca un tunet şi încă nu ştiau dacă trebuie să se mai teamă sau nu… Soarele trecuse de jumătatea boltei care se vedea albastră printre coroanele bogate ale copacilor când Khasim se opri în loc şi le făcu semn să oprească caii. Trupul subţire, noduros, înveşmântat în straie negre, al haiducului, părea să fie un ciot de copac rămas să putrezească în mijlocul potecii. Ochii cenuşii ai Brechwinei urmăreau atenţi mişcările haiducului, în vreme ce urechea încordată încerca să prindă şi să desluşească sunetele pădurii. Când văzu că haiducul duce încet mâna la hangerul şerpuit, cum nu purtau decât el şi Ghery, strânse mai bine paloşul în pumnu-i uriaş, petrecându-şi cureluşa de piele a gărzii acestuia pe după încheietură. Cu capul făcu un semn scurt oamenilor săi, care, ca din întâmplare, făcură cerc în jurul căruţelor. Jurkemic se trase lângă căruţa preotului, descălecă şi trecu sub coviltir, unde-şi căută arcul şi tolba cu săgeţi. Deodată, pe nepregătite, pădurea păru că se prăvăleşte peste ei şi de după copaci, scoţând urlete sălbatice, asupra lor se aruncară mai bine de o sută de tâlhari înarmaţi cu ghioage şi fel de fel de arme de strânsură… Unii erau desculţi, alţii aveau picioarele înfăşurate în trenţe, doar câţiva purtând botfori sau cisme. Erau o gloată de strânsură, formată din scursura târgurilor prădate, cei care nu erau luaţi în seamă de nimeni şi nu aveau căutare nici printre răsculaţi, nici în trupele regulate, atâtea câte mai rămăseseră ele. Pe primul care ajunse în potecă îl despică cu hangerul Khasim, lăsându-i maţele să curgă pe iarba verde, pe altul îl despică cu o lovitură curmezişă cumplită Brechwina, un altul muri cu capul zdrobit de armăsarul fecioarei, în vreme ce pădurarii lucrau cumplit cu topoarele. Săgeţile lui Jurkemic îşi atinseră de patru ori ţinta, dar micul grup urma să fie copleşit în câteva clipe de cumpliţii atacatori. Khasim se învârtea ca un şarpe care ucide la fiecare zvârcolire cu veninul său mortal, Brechwina făcea gol în jurul său, mai ales că sărise din şa, lăsând armăsarul slobod şi învârtind cumplitul paloş în cercuri de sânge printre tâlharii cărora nu le venea să creadă că un muritor ca ei putea să facă atâta uciganie. Doi dintre servitorii preotului căzură, apoi veni rândul unuia dintre pădurari, când se auzi sunetul de corn şi toţi întoarseră capul către arborii de unde se auzea chemarea. De sub copaci se arătă cam o duzină de oameni conduşi de o arătare cum nu mai văzuseră niciodată. Părea femeie, cum era înveşmântată cu un strai sur, ale cărui poale le prinsese la cingătoare şi când făcea salturi lungi peste tufişuri, picioarele noduroase i se dezgoleau scabros. Părul sur şi lăţos flutura ca nişte aripi ce-i înconjurau capul din a cărui gură ştirbă ieşeau blesteme înfricoşătoare. În pumnii mari, uscăţivi, strângea un puiet de ulm pe care-l smulsese cu rădăcini cu tot şi pe care-l învârtea deasupra capului. Făptura era urmată de-un uriaş înarmat cu o secure de luptă şi de-un ciung care învârtea în braţul stâng, cel teafăr, un buzdugan cu lanţ, armă înfricoşătoare în mâinile unui mânuitor priceput. Ceilalţi însoţitori ai celor trei, înarmaţi cu topoare şi suliţe, erau mai tineri, dar se arătau bine hrăniţi şi cutezători, după pilda celor ce-i conduceau.
– Virulaaaa!, răcni rănitul care se ridicase în capul oaselor şi strângea în pumnul drept un gerid ce i se pusese la îndemână, în căruţă. Nesperatul ajutor pe care-l primiseră asediaţii frânse elanul atacatorilor, mulţi dintre ei căutându-şi scăparea printre arborii pădurii. Brechwina, însă, făcea cu greu faţă atacului a patru huidume care nu puteau crede că nu pot învinge o femeie, fie ea şi înveşmântată în zale. Când unul dintre aceştia încercă să lovească dintr-o parte cu toporul, se auzi un şuierat cumplit şi tâlharul fu străpuns de la subţioara stângă până la cea dreaptă de geridul aruncat cu ultimele puteri de Rinaldo… Împotrivirea celorlalţi încetă aproape în aceeaşi clipă şi cei care nu fură zdrobiţi de Virula şi oamenii ei îşi căutară scăparea în fugă, printre copacii pădurii. Aţâţată, băboiul continua să răcnească blesteme cumplite, apoi într-un târziu, luându-şi seama, slobozi din cingătoare poalele veşmântului, socotind că nu se cade să vadă toţi oamenii aceia ceea ce soarele nu văzuse decât arareori. Recunoscându-l pe Khasim, un gând cumplit îi fulgeră prin minte şi slobozi un urlet aproape neomenesc.
– Unde-i omul meu, unde-i Gero, unde-i Valentin, unde-s ceilalţi?
– La război, doamna mea, eu am venit s-aduc încărcătură preţioasă, apoi m-oi întoarce lângă ei… rosti haiducul cu voce subţire, înmuiată de efortul făcut. Spunând, arătă cu capul spre căruţa în care Brechwina potrivea căpătâiul rănitului, mângâindu-i fruntea. Ca o vâltoare, uitându-şi povara anilor, bătrâna se repezi spre căruţă şi dintr-o privire îl recunoscu pe favoritul ei…
– Rinaldoo!, ce-ai păţit, puiule? Lasă, nu vorbi, ai să-mi povesteşti tot, acu’ eşti pe mâini bune! Avem să te îngrijim şi să te doftoricim, pe urmă ai să ne spui despre toate isprăvile, căci hodorogul acela, pe care-l ştii, n-a avut grija noastră şi n-a trimis nicio veste de când aţi plecat…

CRONICA SÂNGERIE 19

02.04.12

Primo şi celelalte căpetenii ascultau atenţi vorba domoală a bătrânului preot Jurek din Klatonice, care le povestea cum se văzuse el într-o clipită cu avutul strâns într-o viaţă risipit de urgia năvălitorilor şi cum abia scăpaseră cu viaţă când Gero şi oamenii lui se iviseră pe neaşteptate…
– De aceea, Luminăţiile voastre, mă încredinţez în mâinile voastre şi la fel pe cei doi orfani care-mi sunt nepoţi şi care n-au mai rămas decât cu zdrenţele de pe ei şi puţinul calabalâc din căruţe, precum şi cu credinţa în veşnica mântuire… Bătrâna Kulenka lăcrima în barba tremurândă pe care i se vedeau două fire de păr sur, în timp ce preotul Karel ridicase ochii la cer şi-cu mâinile împreunate-murmura rugăciuni fierbinţi către o putere care nu-şi arăta voia şi blândeţea…
– Spui că Tachov a fost cucerit, sfinţia ta? Vocea lui Primo nu trăda îngrijorarea, aşa cum se aşteptau toţi, ci doar grija căpeteniei de a cunoaşte fiecare amănunt…
– Flăcările se vedeau de la noi, Luminăţia Ta, de la Klatonice. În Tachov se aflau puţini oşteni, mulţi dezertaseră şi se aşteptau întăriri de la Ebendorf. De la doi fugari care au trecut prin Klatonice, dându-ne de veste să ne strângem avutul şi să ne izbăvim cu fuga zilele şi puţinul avut, am înţeles că doar puţin peste două duzini de soldaţi se mai aflau sub comanda baronului von Urhm, comandantul garnizoanei, când au atacat gloatele… Au rezistat mai bine de două zile, dar se zice că breasla postăvarilor l-a pus pe Zachary Zlocha, cel mai sărac dintre ei, să deschidă noaptea porţile, ca să nu sufere toţi târgoveţii pentru încăpăţânarea baronului şi a soldaţilor lui. Garnizoana a fost măcelărită, iar pe von Urhm l-au răjghinat cu caii, pe urmă au dat foc târgului şi am înţeles că Zachary Zlocha juca tontoroiul pe prispa casei breslei postăvarilor cu capul starostelui breslei agăţat la gâtul său…
– Asta-i soarta nepricepuţilor care se amestecă în treburile oştenilor! Războiul are legile lui, iar noi suntem judecători aleşi… mârâi Primo.
– Pe preotul Jurek şi pe nepoţii săi am să-i primesc în casa mea, Înălţimea ta, şi am să-i dau îngrijire frăţească, căci se află zdruncinat de drum şi de spaima prin care a trecut… Vorbele preotului Karel erau mai hotărâte decât s-ar fi potrivit, iar bătrâna Kulenka zâmbea fudul, căci se şi văzuse stăpână peste gospodărie doldora de oameni, abia aşteptând să-şi vâre mâinile uscate în calabalâcul din căruţe…
– Ba preotul şi nepoţii lui, ca şi servitorii lor, sunt oameni slobozi şi-dacă vor vrea-pot pleca oriunde li se năzare. Loc de popas, până s-or întrema, au din belşug, apoi vor face ce vor…
– Şi unde ar putea să se ducă? izbucni bătrâna Kulenka…
– Mi-am pierdut obiceiul să răspund muierilor ţâfnoase, dar pentru că ne-aţi fost, de nevoie, gazde şi pentru părul tău alb, am să-ţi răspund femeie! Am să trimit câţiva oşteni cu ceva pradă ce ni se cuvine din dreaptă împărţeală, dar şi cu căruţa ce va duce rănitul nostru, către aşezarea de unde ne-am pornit la luptă. de-aici până la Mitterteich e cale de mai puţin de trei zile la pas, apoi până-n aşezarea noastră întărită nici două zile nu vor face. drumul cred că-i ferit de necazuri, dar voi avea grijă să-i cer lui Gherby unul din oamenii lui care să meargă cu convoiul acesta. N-avem niciun spor să-l cărăm pe Rinaldo după noi, nu-i putem avea grija şi nici lui nu-i fac prea bine hurducăturile drumului. În satul nostru îl va obloji Virula. Dacă vor, preotul, nepoţii lui şi servitorii pot merge acolo, căci loc mai sigur pe lume nu ştiu să fie în clipele astea. Preotul Jurek se arătă bucuros de a merge în satul de care-i vorbea ciudata căpetenie cu plete albe şi ochi neguroşi, mai ales că firea aspră a preotului Karel nu-l prea îmbia la şedere, aşa cum nu-l îmbia nici bărbia bătrânei Kulenka, de pe care parcă-i făceau în ciudă cele două fire de păr sur.
– Aşa vom face, Luminăţia Ta!
– Nu-mi mai spune Luminăţia Ta, popo, că nu sunt înnobilat şi-din câte se vede, voi muri fără să am cinstea asta…
Când focurile se aprinseră vesele sub cerul înnegurat şi scuturat de ploile care-i amărâseră, oştenii începură sporovăiala veselă lângă cazanele cu terci de mei sau de orz în care presărau brânză tare sau bucăţi de slănină. Lângă focul lui Primo, Vaskaly şi Swigge ascultau duşi pe gânduri sunetul ciudatului instrument cu coarde ciupite de orbul Bord care îngâna cuvintele neştiute şi neînţelese ale unui cântec ce-i înfiora. Copilul Verri se juca cu un tăciune pe care-l arunca dintr-o palmă în alta spre nedumerirea lui Lup, în vreme ce capelanul Francisco se descălţase de sandale şi cu o custură boantă îşi cioplea unghiile degetelor de la picioarele crăpate.
– Unde-i lupanul cel tânăr? bubui din întuneric vocea lui Flaggel şi în curând îl văzură pe uriaşul viking apropiindu-se de foc cu un burduf pântecos la subţioara stângă. Astăzi, comandante, îţi cer îngăduinţa să deşertăm mititelul ăsta căci ne despărţim de-un prieten. Cu toate îngrijirile Virulei, hrana bună şi aerul tare al muntelui, nu ştim când îl vom mai vedea pe fratele Rinaldo călărind scară la scară cu noi. Da unde-i Gero, că el a fost eroul zilei şi el trebuie să golească primul pocal cu mied!?
– Dă târcoale prispei casei parohiale, rosti vesel Valentin Vaskaly, şi am credinţă că ar da toate firitiselile tale pe-un zâmbet de-al fetiţei cu ochii albaştri pe care-a scăpat-o din mâinile tâlharilor. Norocul lui Rinaldo de-a se întoarce acasă l-a întristat pe micul nostru prieten, căci cu convoiul va pleca şi Marenka… Aşa că vikingule, n-ai decât să bei cu noi ceea ce se află în pântecosul burduf şi-ţi fac încredinţare că am să mă străduiesc să ţin şi locul lui Gero, ca să nu te simţi nedreptăţit…
Mâncară din terciul aspru, îndulcit cu felii lungi de slănină afumată şi mestecară din turtele tari de orz, pe care le muiară cu sorbituri lungi din burduful adus de Flaggel, sporovăind şoptit sau ascultând cântecul pe care nu-l înţelegeau, murmurat de orbul Bord… Într-un târziu, de foc se apropie Brechwina, cu tinichelele armurii zornăind înfundat. Privirile oştenilor se ridicară către uriaşa fecioară a lui Wulfin din Moldt.
– Ce s-a întâmplat, Brechwina? întrebă Primo, dând glas nedumeririi tuturor.
– Nimic, Înălţimea ta, doar că cer îngăduinţa să conduc eu convoiul către aşezarea de care spuneai. Am să-i duc pe oameni în siguranţă şi-am să mă întorc cât de repede voi putea, căci are să-mi fie călăuză cărarea de sânge pe care aveţi s-o lăsaţi… Cu mine n-am să iau decât şase pădurari de-ai mei. Ei şi cei trei servi ai preotului îmi sunt de ajuns, ca să nu mai pun la socoteală călăuza dată de Gherby…
– Am să vi-l dau pe Khasim, se auzi vocea lui Gherby, care se apropiase, după cum îi era obiceiul, neauzit. E şiret şi mortal ca o viperă a nisipului… N-a greşit niciodată drumul…
– Aşa să fie, Brechwina! Ia binecuvântarea părintelui tău şi pregăteşte-ţi oamenii. Mâine, către prânz, porniţi, iar spre seară vom lua şi noi drumul Tachovului. Avem de judecat pe unii şi de îngropat pe alţii acolo…

CRONICA SÂNGERIE 18

01.28.12

Ploaia se opri după trei zile şi un soare timid începu să spargă pătura groasă de nori care-şi scuturaseră preaplinul de apă peste locuri şi oameni. Uliţele înguste clefăiau de noroaie şi straiele oamenilor erau îmbibate de apă. În tinda casei parohiale, Gero, Francisco, Alchimistul şi Arfuid Stroch stăteau lângă flăcările vesele ale focului. Mai într-o parte, adăpostiţi sub burca miţoasă, dormeau somn uşor Bord şi copilul Verri, în timp ce Lup se odihnea tolănit pe picioarele lor. Când bătrâna Kulenka ieşi din casă, privirile celor de la foc se îndreptară întrebătoare către ea…
– Trăieşte, doarme acum, dar cred că răul a trecut… Poate că rugăciunile părintelui Karel au ajutat…
– Poate, răspunse Alchimistul, dar dacă ar fi să fac un rămăşag, aş pune şi ultimul bănuţ pe priceperea şi pe leacurile Orbului… Puţini oameni m-au impresionat de când am văzut lumina zilei-şi nu-i puţină vreme de atunci-da puterea şi priceperea comandantului nostru şi harul Obului sunt de ajuns şi pentru alţii, mai umblaţi decât mine…
Bătrâna se îndepărtă murmurând nemulţumită şi se îndreptă către grajdul mic în care se aflau cele două vaci şi cinci capre, averea familiei.
– Acum ai să auzi ţipete şi blesteme, rosti vesel Arfuid Stroch, căci oamenii noştri au muls vacile şi caprele şi au băut laptele, ca să prindă puteri, iar femeia asta n-are ce să mai strângă în ciubărul pe care doarme cu capul un om de-al meu… Aproape că pufniră în râs când văzură cum bătrâna ieşi ţâfnoasă şi cu mâinile goale pe uşa grajdului… Curând, zâmbetele li se şterseră de pe feţe, când îl văzură păşind larg peste noroaie pe Primo, urmat de Beck din Scholden, Swigge, Brechwina, Wulfin din Moldt şi Bregar Panenka. Fruntea bătrânului comandant era neguroasă şi la fel îi era privirea…
– Vremea s-a făcut bună, voinicilor, da încă nu putem pleca. Pământul e moale şi tunurile, precum şi katafracţii noştri n-ar avea spor la mers. Am istovi degeaba dobitoacele… Cu toate astea, avem nevoie de provizii, căci cele câteva zile de ploaie şi leneveală ne-au cam măcinat rezervele. Prin locurile astea ar trebui să găsim tot ce avem nevoie, căci pe aici războiul nu prea şi-a făcut cale… Gero, ai să încaleci şi ai să pleci cu jumătate din oamenii tăi, căci sunt cei mai tineri şi mai uşori, să aduni provizii. Până în seară, te aşteptăm… Socot că peste vreo două zile, când drumurile vor apuca să se zvînte, putem să luăm drumul către Tachov şi de acolo în inima vâltorii…
– Nu-s prea mulţi oamenii pe care spui să-i iau cu mine, Înălţimea ta, pentru o treabă atât de neînsemnată?
– Nu-s mulţi! Am zis că pe aici războiul n-a prea ajuns, da asta nu înseamnă că nu poţi să dai peste cete însemnate de jefuitori. Pe urmă, după atâta leneveală, oamenilor şi cailor, mai ales celor tineri, le face bine o plimbare ca asta…, îi mai dezmorţeşte. Da de ce ţi-e teamă, ce grijă te-ncearcă?
– Nimic alta decât că oamenii mei sunt mult prea tineri, singura campanie la care au luat parte e asta de acum şi mi-e teamă să nu fie prea avântaţi. Suntem o trupă regulată, nu o bandă de tâlhari, aşa că n-aş vrea să-ţi dau prilej să pedepseşti pe vreunul pentru siluire sau jaf… Sângele tânăr poate izbucni oricum şi nu vreau, Înălţimea ta, să-mi pierd oamenii degeaba…
– E bine că ai grija asta. Veghează să nu am prilej de pedeapsă… Pe vremea lui Carol, pedeapsa soldatului era împărtăşită şi de comandant. Un fior trecu prin sufletele oamenilor şi prin ochii comandantului. Gero plecă scurt capul, apoi ridică privirea şi-şi scutură pletele castanii acoperite de boabe mici de apă.Se îndreptă alergând prin băltoace către locul unde erau încartiruiţi oamenii lui şi Lup îl urmă cu salturi lungi şi fâlfâiri vesele ale cozii stufoase.
– De ce eşti aşa de aspru cu băiatul? se auzi vocea puternică, dar blândă a capelanului…
– Pentru că-l vreau teafăr la trup şi la minte şi atunci când din campania asta nu vor rămâne decât poveştile, sfinţia ta. Pe urmă nu strică să se străduiască să se impună în faţa oamenilor lui, iar disciplina n-a făcut niciodată rău, nimănui… Asta o ştii şi sfinţia ta, că doar ai fost lăncier. În scurt timp se auziră fornăturile cailor care-şi frământau copitele în clisa noroioasă a drumului şi se auzi glasul îngroşat al lui Gero care comandă încolonarea şi plecarea la trap întins a trupei. Înaintea tuturor alerga Lup. Ieşiră din hotarele aşezării şi se rostogoliră ca un tunet pe coasta abruptă, către Tachov. Dinadins lăsaseră caii să alerge în voie, ca să-i dezmorţească şi după ce parcurseră vreo două mile, Gero făcu semn ca goana să înceteze. Dădu ordine scurte şi trei grupuri de câte trei călăreţi plecară în trap uşor în trei direcţii. Restul trupei continuă să meargă la pas. Pe la prânz, după ce trecură prin două sate mai mici, de unde luaseră nutreţ şi merinde pe care le trimiseseră înainte, cu escortă de zece călăreţi, spre Tirschenreuth, se opriră între două culmi uşoare, ca o şa, să-i scalde soarele, să mânânce şi să lase caii să-şi tragă sufletul. Una dintre cele trei cete de câte trei călăreţi încă nu se întorsese şi de aici, de sus, Gero putea să vadă până la mare depărtare. Doar către miazăzi privirea i se împiedica de arborii întunecaţi ai pădurii de pin. De acolo se arătară, după mai puţin de un ceas. Erau patru căruţe, învăluite în aburii goanei şi vreo opt călăreţi, între care şi oamenii lor. Lup îşi zburli coama, căci urechile sale fine prinseră hăuliturile grozave ale celor ce-i goneau pe fugari… La mai mult de o sută de stânjeni în spatele fugarilor, ieşiră de sub întunericul codrului şi cei care-i urmăreau, vreo trei duzini de călăreţi ce zoreau să prindă căruţele şi oamenii. Gero slobozi un şuierat scurt şi oamenii se aruncară în şei cât ai clipi. Pe urmă se împărţiră în două cete, ca două aripi ale unui monstru sângeros şi se prăvăliră pe panta înclinată ameţitor. Din goană, Gero struni arcul şi potrivi o săgeată pe coarda întinsă. Când începură să distingă trăsăturile oamenilor, sloboziră strigătul: PRIMMMMMOOOOO! Ca trăzniţi, urmăritorii micului grup de fugari opriră caii şi după un moment uluială, timp în care Gero slobozi săgeata şi unul dintre călăreţii vrăjmaşi bătu larg cu mâinile în jurul său, căzând din şa, întoarseră caii în loc şi o rupseră la fugă, căutând adăpost în codrul din care ieşiseră. Fugarii îşi domoliră goana şi opriră, în cele din urmă, fiind înconjuraţi de călăreţii lui Gero. Caii fugarilor erau acoperiţi de spumă care curgea în bucăţi mari pe iarba umedă… Din prima căruţă coborî şovăitor un bătrân cu strai negru. Se înclină în faţa tinerei căpetenii şi grăi cu voce întretăiată:
– Dumnezeu te-a scos în calea noastră, Luminăţia ta! Eu sunt Jurek, preotul din Klatonice şi în căruţele astea am îngrămădit tot avutul nepoţilor mei, Jurkemik şi Marenka, bieţi orfani a căror mamă mi-a fost soră. Ei şi cei trei argaţi sunt singurele suflete care au scăpat de pârjolul ce a căzut peste noi. Spunând acestea arătă către un băieţandru de vreo cincisprezece ani şi spre o codană cu ochi albaştri, cozi groase, de culoarea paiului de mei la sfârşitul lunii iunie şi gropiţe în obrajii îmbujoraţi. Celelalte cuvinte Gero nu le mai auzi, căci se scufundase în lumina albăstrie din ochii codanei…

CRONICA SÂNGERIE 17

01.17.12

Ploaia cădea rece şi deasă, cu stropii grei, aşa cum cădea în munţii ăştia la începutul fiecărei veri. Traversaseră Naabul pe la Neurath, după ce trecuseră de Welden, de unde luaseră căruţa grea, acoperită cu coviltir din piele chiar din grajdurile burgmeissterului. sub acoperişul de piele, la căpătâiul lui Rinaldo, stătuseră când Bord, avându-l alături pe copilul Verri, când Alchimistul, când capelanul Francisco, când Brechwina. Era de mirare cum fecioara uriaşă era în stare de atâta gingăşie când se apropia de căpătâiul bolnavului. La început făcuse febră mare şi capelanul rostise rugăciunile morţilor, convins fiind că italianul nu va mai apuca multe răsărituri de soare. Încrezător se aflase numai orbul Bord şi alte câteva suflete, printre care şi Alchimistul, dar şi Gherby, fiara sângeroasă care, după ce văzuse cum degetele orbului se mişcă pricepute peste pielea înfierbântată a rănitului, aducând alinare şi domolind focarul, se apropiase şi luase mâna uscăţivă a nevăzătorului. Nimeni nu ştia ce simţise fiecare dintre ei, dar, într-un târziu, faţa haiducului se luminase ca de-un soare puternic, deşi se aflau în amurg, buzele sale murmuraseră cuvinte neînţelese de ceilalţi şi dusese mâna Vindecătorului la fruntea sa… Cu toţii se miraseră, chiar şi Valentin Vaskaly care încercase să-l descoasă apoi pe fiorosul său învăţăcel, dar acesta se retrăsese, aşa cum îi era obiceiul, într-o latură a taberei, îşi strânsese picioarele sub el şi căzuse în muţenie. Târziu în noapte, tulburând somnul celorlalţi, haiducul slobozise trei strigăte, ca un răcnet de fiară înjunghiată, pe urmă adormise într-un somn greu, de plumb… Acum, urmând cursul Naabului, ajunseseră la Tirschenreuth, iar Swigge căutase casa parohială, cea mai cuprinsă şi mai arătoasă din aşezare. Cu mare grijă îl purtaseră pe Rinaldo de sub coviltirul muiat de stropii de ploaie în casa primitoare, sub ochii măriţi ai lui Karel, preotul şi ai surorii sale, bătrâna Kulenka. Ceilalţi rămăseseră afară, găsindu-şi loc pe sub şoproane şi polate. Primo poruncise strajă straşnică, fiindcă intraseră în pământurile cuprinse de vâlvătaia războiului… La căpătâiul bolnavului rămăsese Brechwina, dar curând adormise şi ea, iar bătrâna Kulenka ştergea, din când în când, cu o cârpă muiată în apă rece, fruntea şi pieptul cuprins de dogoare ale rănitului. Pe prispa casei parohiale, în faţa unui foc la care-şi uscau picioarele, şedeau Alchimistul, Gero, capelanul Francisco, Bord din Ţara Lupului Alb şi copilul Verri.
– Bine c-am trecut Naabul la Neurath, altfel, cu ploile astea, cine ştie cum ne descurcam… rosti Gero cu voce scăzută, parcă atent să nu tulbure liniştea rănitului din casă…
– Mare meşter e în ştiinţa războiului căpetenia noastră! Are un simţ special, simte primejdia, alege ce-i bine şi totul aşa de firesc, de parcă un copil ar frânge o surcea… Nedumerirea şi satisfacţia Alchimistului erau împărtăşite şi de ceilalţi…
– Ia spune, Bord, continuă Vaskaly, cum spuneai că se trăîia în ţara aia de unde zici tu că vii? Ce fel de oameni sunt pe acolo şi cum îşi duc traiul?
– Ar fi multe de spus, Învăţatule, dar pentru asta trebuie să ne întoarcem la vremurile de demult, dacă vrei ca să ştii cum sunt oamenii aceia, de ce au fost atât de puternici şi de ce sunt oropsiţi acum…
– Putem s-o luăm de la începutul începutului, noaptea e lungă şi după cum se arată vremea, nici mâine şi nici ziua cealaltă n-o să ne mişcăm de aici…
– Pământurile de la nord de marea şi sfânta apă a Istrossului până la munţii de aur sunt mai bogate ca toată partea asta de lume, iar bărbaţii şi femeile din neamul Getailor erau cei mai frumoşi şi se trăgeau direct din zeii cei vechi. Pentru că mulţi râvneau pământurile şi bogăţiile lor, la sfatul Marilor Înţelepţi de pe Muntele Sfânt, Getaii i-au ales pe cei mai buni prunci şi i-au dat Învăţaţilor să-i transforme în Dahha, luptători-lupi, care să-i apere şi care nu se închinau decât zeilor vechi şi poporului lor. Profanii le-au spus daci şi dintre ei s-au ales, mai târziu, regii pământului. Este mult de spus, Înţeleptule, dar luptătorii de care-ţi vorbesc erau puţini faţă de mulţimea şi puterea armatelor Romei, aşa că, în cele din urmă au pierit, nu înainte de a umple coamele dealurilor şi munţilor, pajiştile câmpiilor şi apa râurilor cu sângele cuceritorilor…
– Din breviarul meu ştiu că dacii au ajuns fie ostaşi, fie sclavi la Roma…
– Nici oamenii de atunci, nici breviarul tău de acum n-au ştiut întregul adevăr! Getaii s-au ridicat la luptă, cu Dahha, luptătorii-lup în frunte, dar romanii au crezut că sunt toţi la fel, daci, cum le spuneau ei. Dintre Dahha niciunul n-a supravieţuit şi nici n-ar fi avut cum. Ei juraseră credinţă unui singur neam şi nici n-ar fi avut cum să iasă din pământurile lor, ei numai acolo puteau să trăiască… Ceilalţi pământeni, însă, plugari, pescari şi păstori, vânători sau pădureni, căutători de aur în munţii sacri sau în apele râurilor mici, îndârjiţi de ardoarea cu care se băteau luptătorii Dahha, s-au luptat şi ei vitejeşte, uimindu-i pe veteranii Romei. Dintre ei s-au ales sclavii duşi în Forum şi luptătorii care au albit cu oasele lor, apoi, fruntariile Imperiului cel vechi.
– Ce s-a întâmplat apoi? fu curios Gero…
– Anii au trecut ca fumul şi poporul căzut în sclavie s-a stins în valurile popoarelor ce au trecut peste ei, după ce fuseseră abandonaţi de puterea Romei. au trecut marcomanii şi suabii, apoi goţii, gepizii, vandalii, hunii, longobarzii, slavii şi ungurii, care au urmat avarilor şi cumanilor. Au mai fost şi alte neamuri, dar cine le mai ştie numele, căci n-a rămas nimic nici în cronici, nici în inimile oamenilor, după trecerea lor. S-au dus ca vântul şi au venit mereu alte popoare, la fel de lacome şi de sângeroase ca cele dintâi… Cine le mai ştie numărul sau numele…
– Ce s-a întâmplat cu pământenii, de ce spuneai că sunt oropsiţi?
– Învăţatule, ei plătesc preţul trecerii la altă Lege, au uitat taina Muntelui Sacru şi s-au rupt de Zeii cei vechi, uitându-i în tainiţele lor şi pe Marii Înţelepţi. Ăsta le este blestemul. Din când în când, amintind de nemuritorii Dahha, se mai ridică câte un neam de luptători şi numele lor fac să îngheţe sângele din vinele celor ce calcă pământurile acelea în copitele cailor. La schimbările de lună, în anii aleşi, care se numără din patru în patru, apele râurilor se roşesc, aducând aminte de cei ce s-au dus, iar lupii născuţi atunci au blana albă, dar oamenii au uitat de ce se întâmplă asta…
– Iar tu, tu Orbule, eşti păstrătorul vechilor taine?
– Povestea mea e una ciudată, tinere luptător şi nu cred că noaptea aceasta este aşa de lungă ca să cuprindă două poveşti…
Cuvintele se stinseră odată cu tăciunii focului şi sforăitul Alchimistului se topi în măcinarea măruntă a şuvoaielor subţiri ce alunecau de pe acoperişul înclinat al casei parohiale. Când capelanul Francisco ieşi pe uşa scundă, ca să-şi întindă oasele şi să respire aer curat, luptătorii dormeau lângă jarul stins. Zorile muşcau flămânde din negurile nopţii şi la marginea aşezării se auzea clefăitul picioarelor străjilor în noroiul ţarinii…

CRONICA SÂNGERIE 16

01.07.12

Dădea ordine scurte, dar ochii îi fugeau repede către locul unde Rinaldo zăcea întins, avându-i alături Valentin Vaskaly şi pe Francisco. Avea să termine treaba şi să se uite şi el la trupul sfârtecat al camaradului, doar pe vremuri i se dusese vestea de vindecător, făcând bani frumoşi din vânzarea „alifiilor” speciale… Vaskaly venise în fugă când fusese chemat, iar capelanul îl urmase în goană, cu sutana largă şi neagră fluturând nefiresc în jurul pulpelor noduroase dezvelite… De la o vreme se alăturase şi Brechwina care-şi alina furia de a nu fi apucat să se bată cu răzvrătiţii, cu oblojirea celor căzuţi.
– Să nu-mi tai piciorul Magistere! Mai bine să mă laşi să mor întreg…
– Nu fi aşa înfricoşat, flăcăule! Am văzut oameni care au trăit de două ori vârsta ta şi numai cu un picior sau o mână… Veniseră mutilaţi din războaie…
– Şi eu am văzut, Magistere şi Sfinţia Ta! Era la noi unul, Jaccopo, care n-avea piciorul drept, în locul lui îi prinseseră un ciot de lemn, legat cu curele şi întărit cu bold de fier în partea de jos, care izbea caldarâmul… Nu-l mai băga nimeni în seamă, nu-l lăsau nici să cerşească pe treptele Bisericii San Andrea, aşa că a fost nevoit, ca să-şi ducă zilele, să accepte să ducă la o groapă din afara oraşului animalele moarte… Dimineaţa, înainte de ivirea zorilor, ne trezea bocănitul boldului de fier al ciotului pe pietrele stradelei, căci Jaccopo, din ordinul Signioriei, trebuia să-şi facă slujba înainte de răsăritul soarelui… Nu vreau să ajung ca Jaccopo, Magistere şi Sfinţia Ta! Brechwina îi uda fruntea asudată cu o cârpă muiată în apa deşertată dintr-un burduf. Vaskaly pipăia oasele coapsei vătămate, pe ale feţei şi pe ale pieptului celui rănit şi ochii i se tulburaseră de o nelinişte grea… În cele din urmă, Primo se alătură grupului şi schimbă o privire scurtă cu Vaskaly. Lângă pârâu, servitorii şi pedestraşii, dimpreună cu tunarii şi toţi cei ce nu participaseră la luptă, rânduiseră tabără, iar acum se îngrijeau de aşezarea tunurilor, de răniţi şi de animalele stoarse de vlagă. Într-o latură, alţi servitori, rânduiseră vreo două duzini de oşteni morţi, aşteptând venirea capelanului pentru a-şi putea îngropa camarazii…Vocea lui Primo răsună metalic sub soarele greu al amiezii…
– Brechwina, mergi la Swigge şi spune-i să trimită doi oameni să facă o targă, lemn este destul în codrii de pe dealuri, apoi să vină să-l ia pe Rinaldo în tabără, vom vedea acolo ce-i de făcut… Sfinţia ta, haide să dăm odihnei pe cei ce s-au stins, căci nu vreau să-i lăsăm în arşiţa asta, să zacă la fel ca leşurile duşmanilor…
– Cu alea ce facem? îndrăzni să întrebe Wulfin din Moldt care se apropiase…
– După două ceasuri de odihnă, trimiteţi servitorii să adune leşurile într-un gorgan, în latura de apus a văii. Vântul bate dinspre codrii din răsărit… Până mâine, când vom pleca, nu ne vor tulbura peste măsură… Pe urmă, cu Francisco călcându-i pe urme, se îndreptă cu paşi mari către morţii care-i aşteptau…
În lumina focului puternic, umbrele serii plecau grăbite, iar Primo şi Vaskaly cercetau rănile italianului care gemea cu minţile rătăcite de durere. Dintr-un şip, Alchimistul îi dăduse să bea, cu de-a sila, două înghiţituri, nu mai multe, căci trupul aproape golit de sânge şi de vlagă n-ar fi făcut faţă la mai mult…
– Dacă nu-i tăiem piciorul, carnea va putrezi, o să facă fierbinţeală şi în cel mult o săptămână, ori îl ucidem să-l scăpăm de chinuri, ori îl abandonăm la vreun conac sau o mănăstire să-şi sfârşească zilele acolo… În vocea Învăţatului se simţea mugetul lacrimilor. O umbră răsărită peste umerii lor, stinse din lumina focului…
– Lăsaţi-mă, domniile voastre, să mă uit şi eu la rănile oşteanului!
– Să te uiţi? Cu ce ochi, Orbule?
– Cu ăştia! rosti şoptit Bord din Ţara Lupului Alb arătându-şi palmele mari, cu degete neobişnuit de lungi. Copilul Verri i se ţinea de poalele cămăşii lungi şi aspre…
– Uită-te, până atunci Gherby să vină cu jungherul ascuţit şi cu un fier înroşit în foc! rosti Primo cu voce tremurată…
Orbul începu să pipăie trupul fărâmat, mormăind încetişor şi oprindu-se îndelung asupra tăieturilor adânci. În două rânduri, când pipăia oasele coapsei vătămate, se auzi un scrâşnet ca de pietre mărunte, frecate între ele…
– Nu este nevoie nici de jungher, nici de fier înroşit în lumina focului. Omul vostru se va face bine şi nu e nevoie să-l ciuntiţi pentru asta!
– Fără să-i ardem rănile? Nu s-a mai pomenit una ca asta! rosti Flaggel care se apropiase…
– Fără! va fi nevoie numai să trimiteţi unoştean cu copilul Verri, să caute acesta nişte ierburi pe care am să i le spun. Pentru ce am numaidecât de trebuinţă, vom găsi în sacii noştri… Orbul se apropie la urechea copilului şi începu să-i şoptească acestuia repede, cuvinte dintr-o limbă pe care ceilalţi n-o cunoşteau… Pe urmă scotoci în desaga sa, scoţând de acolo mai multe legături de ierburi uscate şi o cutie mare de lemn uscat, bătrân, care mirosea într-un fel ciudat, aducând aminte de nisipul fierbinte de la marginea mării din serile împodobite de arşiţa soarelui. Primo strigă la un oştean să-l însoţească pe copilul care plecă în fugă către marginea pădurii. Degetele meştere ale Orbului frământară mai multe soirui de buruieni între degete şi presărară praful peste răni. Apoi dădu trei legături felurite Alchimistului, spunându-i:
– Pune pe cineva, Învăţatule, să fiarbă ierburile astea şi să aducă zeama lor răcorită într-un vas, aici. Vei vedea că Cel ce Le-a făcut pe toate ne-a dat şi ştiinţă şi deprinderi şi mijloace, ca să nu stricăm cu fier şi foc alcătuirea Sa… Apoi deschise cutia din lemn în care se vedeau strălucind mai mult de o duzină de pietre şi alte câteva scule din metal lucitor. Praful de ierburi presărat peste răni orpise sângerarea, transformându-se într-o pastă vâscoasă. Orbul ceru o cârpă curată şi şterse pasta aceea, lăsând rănile curate, apoi o rugă pe Brechwina să-l ajute. Într-unul din acele mari, din argint, căci acestea erau sculele din metal lucitor, o rugă să pună fir de mătase, în vreme ce pe Alchimist îl îndemnă să apropie marginile cărnii sfâşiate. Pe urmă se apucă să coase murmurând un câtec ale cărui vorbe ceilalţi nu-l înţelegeau… Când termină de cusut, după ce spălă faţa plină de sânge a lui Rinaldo, îşi puse degtele lungi pe nasul acestuia, umflat şi sângerând. O mişcare rapidă, un pârâit prelung şi nasul italianului se arătă iar drept cum îl ştiau, chiar dacă era tot umflat. Ameţit de licoarea Alchimistului, rănitul n-avu decât o scurtă tresărire…
– I-am pus la loc oasele nasului, altfel carnea prinsă între ele ar fi putrezit şi rana s-ar fi întins. Învăţatule, din licoarea aceea a domniei tale să nu-i mai dea să bea, căci laptele de mac e bun numai pentru muzribunzii care se zbat cu durerile din urmă… Ceea ce urmă, făcu înconjurul taberei, născând poveşti despre minuni care nu se întâmplaseră niciodată… Bord din Ţara Lupului Alb scoase patru dintre pietrele sale şi îngânându-şi ciudatul descântec începu să le plimbe, pe rând, peste rănile proaspăt cusute. într-un târziu veni şi Verri cu ierburile proaspete cerute de către meşterul Orb. Acesta mirosi îndelung frunzele lungi, verzi-ruginii, vreo două le aruncă în foc, pe celelalte aşezându-le peste răni. Când vasul cu fiertura cerută, făcută din cele trei mănunchiuri de buruieni uscate, fu adus de un oştean, o rugă pe Brechwina să-i dea rănitului să bea cu o stacană de piatră pe care o scoase din desaga lui.
– Una de seara şi una dimineaţa, domniţă! Nu mai mult, nu mai puţin… Are să facă fierbinţeală, dar să nu vă temeţi. În trei zile va începe să mănânce şi până în toamnă va călări din nou, fără să-l lipsim de trebuinţa piciorului sau de rostul vieţii. Bine ar fi să se odihnească, dar e bun şi mersul într-o căruţă, la aer curat…