Şi încă cum! Oţelul tece printr-o perioadă cumplită, başca faptul că se cam face de râs prin UCL, în vreme ce Marius Stan e chiar pe picior de plecare. Unde sunt bucuria şi băile din piscină de vara trecută? Unde-s exuberanţa, promisiunile, făgăduielile, optimismul? Toate s-au dus ca un fum… Şi mai dramatic este faptul că Mircea Sandu, Mitică Dragomir şi alţi vreo opt oficiali ai FRF şi LPF sunt anchetaţi oficial de către DNA în cazul dezafilierii Universităţii Craiova. Pentru asta, cei opt plus Mitică şi Naşu trebuie să le mulţumească lui Victor Piţurcă şi fraţilor Becali, că e treabă regizată de ei pentru a jefui marele club oltean. Că totul se plăteşte, e clar, numai că nu întotdeauna plătesc şi principalii vinovaţi, deci cei trei vor fi doar spectatori de-acum, ei fiind, deja, cu sacii în căruţă… După cum vedeţi, spinarea îndoită nu aduce, întotdeauna, linişte şi viaţă tihnită! Echipele româneşti angrenate în Cupa UEFA n-au reuşit să marcheze nici un gol, scuzabil în cazul Vasluiului, care a jucat, totuşi, pe terenul lui Sporting Lisabona, dar Steaua şi parţial Rapid s-au făcut de râs, încasând 6 goluri, fără să marcheze vreodată… Jiji a privit umil cum echipa sa de suflet încasează 5 (cinci!) goluri de la o simplă echipă israeliană, adică de prin lumea a treia a fotbalului. Credeţi că asta l-a făcut să-şi revină, să adopte o postură mai aproape de normal? Nicidecum! Preocuparea lui din acest moment este dacă e mai bogat sau nu decât Copos!!! Aşa se face că nu mai avem fotbal, dar circ… cât cuprinde…

Egalul cu Albania ne-a adus, din nefericire, în postura de a marca mai multe reveniri! Mai întâi de toate că am reuşit să ne cantonăm în rândul ţărilor mediocre, pentru care un egal cu Albania (altădată simplu sparring-partner pentru naţionala tricoloră) înseamnă un rezultat notabil. În al doilea rând că selecţionerul îl titularizează pe Silviu Lung junior la echipa reprezentativă, deşi cu doar câteva luni în urmă, la echipa de club îl cantonase, definitiv, pe banca de rezerve… Ce să înţelegem din asta? Şi presa de specialitate şi publicul sportiv de la noi, sunt de un nivel al priceperii superior, astfel încât pentru toată lumea este cât se poate de clar că orice gest, orice declaraţie şi orice acţiune a lui Victor Piţurcă sunt legate DOAR de bani, deci cel mai mic membru al familiei Lung a semnat, în mod sigur, contract de reprezentare cu fraţii Becali! Insistenţa cu care Moţi şi Nicoliţă sunt aduşi la lot are aceleaşi explicaţii, deci la echipa naţională au revenit în forţă fraţii impresari care fac orice pentru a le asigura contracte „afară” clienţilor lor. A revenit şi Mircea Sandu, care în loc să vorbească despre rezultatul dezastruos de la Tirana, s-a lansat într-o conferinţă de presă împotriva lui Adrian Mititelu! Asta înseamnă că-i este frică, iar dacă-i e frică…, e groasă! Vom reveni!

Cristi Borcea a aflat, la Miami, unde aproape că s-a stabilit, că va fi-din nou-tătic! Asta-i bine, numai că oficialul dinamovist a aflat şi că i-au fost interceptate convorbirile telefonice cu Vasile Avram, iar asta nu e bine!!! Mai mult, citind stenogramele, naşul său, Gigi Becali, „Războinicul Luminii” pe numele său de scenă, i-a dat şi un sfat de mare bun simţ: „Mai stai acolo, la plajă, fine, că nu e bine, te ia ăştia de la aeroport!”… Trecem peste acordul gramatical precar, care nu face cinste unui europarlamentar, dar de mult n-am auzit un sfat atât de cumsecade dat de un stelist unui dinamovist. Pe de altă parte, MM Stoica, pumnaciul manager al oierului, şi-a făcut coada colac şi a plecat, sastisit de faptul că păstorul şef nu i-a mai dat mână liberă să numească el antrenorul în locul demisionarului Rony Levy. Păi şi ce te faci domnule două iniţiale (parcă te-ar fi botezat un bâlbâit!), cine te mai ia, că nimănui nu-i convine să te ia doar ca să faci pe şmecherul pe banii lui, din care să-ţi mai şi faci parte (vezi transferurile făcute la Steaua!)? Mă rog, nu de mila ta am să plâng eu, ci de mila altora care s-ar putea să pătimească nevinovaţi în acest nou scandal cu parfum de cătuşe din lumea fotbalului românesc. De ce nevinovaţi? Pentru că mereu s-au găsit fraieri care, în schimbul unor avantaje materiale, să-şi sacrifice câţiva ani de libertate şi să-i ferească de necazuri pe Mircea Sandu, Dragomir şi gaşca lor, adevăratul cancer al fotbalului românesc! Ăştia nu se duc la plajă, că dispun de o armată de fraieri, în timp ce Borcea are să stea acolo până când s-o face mai brun ca zaţul de cafea… Parcă tot mai bine e aşa decât în vestimentaţie dungată! Pe verticală…

Abia debutase etapa de campionat cu inexpresivul duel dintre Oţelul şi CS Mioveni, că s-a şi zburlit părul pe cefele oamenilor din fotbal: percheziţii pe la domiciliile arbitrilor şi săltarea, de către procurorii DNA, a lui Vasile Avram! Hopa, păi nu mai este fotbalul stat în stat? Un răspuns normal la această întrebare poate să dea fiori tandemului Mircea Sandu-Adalbert Kassai, în vreme ce probabil că Dumitru Dragomir şi-a şters deja urmele, fiind gata să-i incrimineze pe alţii pentru tot ce au făcut prin păşunile reunite ale petecelor de gazon din fotbalul mioritic.  Ce fotbal, dom’le, care fotbal, de vreme ce un meci amical, de old boys, prilejuit de inaugurarea noului stadion din Ploieşti, a făcut rating mai mare, chiar cu mult mai mare, decât un meci de campionat în care juca campioana la zi!? Aaa, e drept, la Ploieşti au jucat Hagi, Popescu, Belodedici, dar oamenii ăştia au trecut bine de tot de graniţa celor patruzeci de ani, au făcut burtă şi le-a albit părul care le-a mai rămas… Cu toate astea, microbistul român i-a preferat pe ei! Acum, sincer, dacă treaba asta cu arbitrii şi DNA-ul continuă, multă lume are să se bucure, Iancu de la Timişoara şi Mititelu de la Booveni fiind cei mai veseli. Şi pentru că tot am amintit de omul care poartă nume de delicatesă culinară avidă de muştar, se pare că el chiar are şanse în bătălia cu FRF-ul! Atunci să vezi circ…

După ce Oţelul a pierdut, naiv şi nemeritat, la Basel, joi seara cele trei echipe româneşti care se bat în Cupa Europa ne-au umplut de veselie inimile destul de încrâncenate de atâtea nereuşite într-un sport pe care românii îl iubesc cu patimă. Mai întâi Vasluiul a reuşit să amorţească aripile vulturului lazial de pe Olimpico din Roma, Wesley, Adailton şi Sânmărtean făcând să îngheţe inimile celor mai pătimaşi şi mai radicali tiffosi din peninsulă, apoi Rapidul a reuşit să învingă pe Pământul Sfânt, acolo unde n-o mai făcuse nimeni de doi ani de zile. În cele din urmă, cu puţin noroc, Steaua i-a ţinut piept lui Schalke, teamul german venind cu toate vedetele valide: Raul, Hunteelar, Marica… Poate că s-ar fi putut mai mult, dar nici aşa nu-i puţin, trebuie să recunoaştem. Cel mai mult m-ar bucura o ieşire din grupe a Vasluiului, echipa care are parte de cea mai grea dintre grupe, dar care şi poate conta pe cea mai consistentă reţetă de casă. Nici Oţelul nu stă rău din punctul acesta de vedere, dar rămân la părerea că, la Basel, oamenii lui Dorinel Munteanu puteau să bată. N-am să pricep niciodată pentru care motiv „Neamţul” a preferat să joace cu Silviu Ilie şi nu cu Gabi Paraschiv sau Sorin Frunză, dar probabil în această întrebare stă nedezlegat misterul: de ce este Dorinel antrenor de succes, iar eu nu…

Aşa se spunea cu ceva ani în urmă: la fotbal şi la agricultură se pricepe oricine! Păi şi atunci de ce ne mai simţim ofensaţi când presa franceză spune marele adevăr cum că meciul nostru cu reprezentativa Franţei s-a disputat pe „un câmp cu cartofi”!? Ruşinos, de-a dreptul ceea ce s-a întâmplat chiar sub ochii lui Sepp Blatter, preşedintele FIFA şi mă gândesc că e bine că primul om al fotbalului mondial nu vorbeşte limba română, altfel i-ar fi crăpat obrazul de ruşine de felul în care Marcel Pavel a martelat Imnul Naţional!!! Cine-ţi dă dreptul, băi, tunsule, să calci în picioare un SIMBOL NAŢIONAL? Şi mai ales, ce sumă ţi s-a plătit să comiţi blasfemia asta? Vedeţi, domni şi doamne, când Mircea Sandu n-a mai avut un campionat competitiv de care să-şi bată joc, a trecut la echipa naţională şi la simbolurile sfinte ale neamului… păi ce să mai spunem despre onoare şi demnitate când al doilea om al FRF şi-în acelaşi timp-primul om al Ligii Profesioniste de fotbal, Mitică Dragomir, precum şi antrenorul echipei naţionale, sunt foşti deţinuţi de drept comun!? Ce să mai spunem despre ei când, în afară de faptul că activează în fotbal nu mai sunt cunoscuţi decât pentru pasiunea lor comună: aceea de a da cu zarul, sau ca să vorbim pe limba lor, să dea cu „babaroasele”!? asta e, de pricepuţi ce suntem în a ne alege liderii, nu mai avem nici fotbal, nici agricultură, dar am rămas cu… pricepuţii…

Până la un punct, am fost dispus să cred, să înţeleg şi să accept toate ieşirile „Briliantului”, pentru ca să mă conving, în ani, că rău am făcut. La început am pus totul pe seama tinereţii şi a gloriei venite mult prea devreme, a bogăţiei care a însoţit-o şi a anturajului creionat de impresarii săi, fraţii Becali şi unul dintre naşii săi-Nicu Gheară. Nimic din toate astea, însă, nu par să fie determinante, ci doar „suplimente” care au accentuat un caracter de joasă calitate şi o educaţie conturată într-un grup din care au mai făcut parte şi alţi copii teribili ai Piteştiului fotbalistic: Rică Neaga şi Dani Coman (ambii suspecţi de utilizare de substanţe interzise şi dovediţi dopaţi la mai multe controale antidoping!), precum şi Dodel Tănase, febleţea lui Gigi Becali, fotbalist de clasă, redus mintal, cunoscut consumator de alcool şi victimă al mai multor „paraşute” făcute celebre de presa tabloidă. În numele unei valori fotbalistice incontestabile, suporterul român a fost dispus să-i ierte aproape orice lui Adrian Mutu, nu doar escapadele bahice şi fuga din cantonamentele echipei naţionale, nu doar cele două episoade de dopaj, nu doar aventurile amoroase, ci şi actele de violenţă extremă când a lovit bestial doi ospătari, în locuri şi momente diferite. Omul care câştigă contravaloarea a camioane întregi de vinuri de soi pe zi, a bătut bestial doi ospătari care n-au făcut altceva decât să-i solicite să-şi achite consumaţia (câteva sticle de vin, probabil nu mai mult de două-trei sute de dolari!)… Din idol, Mutu s-a transformat într-o mare şi completă dezamăgire, un totem viu pe care sclipesc multicolor zeci de tatuaje. Da, dar un totem care poate fi al ruinei unui fost mare fotbalist, pentru că dacă Chelsea va câştiga procesul cu „Briliantul”, acesta poate spune adio şi carierei şi averii! Sincer, nu ştiu care pierdere l-ar durea mai tare…

N-am fost niciodată fan al lui Cornel Dinu, poate şi pentru faptul că n-am fost fan Dinamo. Cu toate astea, i-am admirat mereu abnegaţia, alura, prestanţa şi evoluţiile pe gazon. Regret doar faptul că pe vremea când „procurorul” evolua pe teren nu se organizau conferinţe de presă care să fie transmise la televizor… Vă garantez că spectacolul ar fi fost total, iar spectatorul român de fotbal ar fi avut extrem de multe de învăţat. Prieten cu marii actori şi scriitori ai naţiei (naşul său era Fănuş Neagu), Dinu nu s-a dat în lături nici de la o sticlă de vin bun, nici de la o ţigară mirosind a capitalism prosper, pletele, favoriţii (la modă pe atunci) şi costumele de blue-jeansi fiind parte a loock-ului său cotidian chiar dacă era angajat al Ministerului de Interne. Evident, înainte de a fi un apreciat antrenor, Cornel Dinu a fost un mare jucător, în nu mai puţin de 75 de partide el apărând culorile tricolore, ceea ce, la vremea respectivă, când „Naţionala”  juca maximum patru-cinci partide pe an, iar fotbaliştii se retrăgeau pe la cel mult 32-33 de ani, a fost chiar un record. I-am auzit vorbind cu mare admiraţie despre eternul lor rival pe componenţii Craiovei Maxima şi asta mi-a cimentat convingerea că Dinu merita toate aprecierile care i se aduceau. L-am cunoscut şi eu, mult mai târziu, evident, „Procurorul” pusese ghetele în cui, iar impresia pe care mi-a lăsat-o a fost cea a unui om pe care greutăţile fireşti ale vieţii nu-l pot afecta… Uite că nu-i aşa! Inima „Procurorului” a avut nevoie de ceva reparaţii, dar acum se pare că lucrurile merg bine acum… Curaj şi putere stoperule, ia din nou viaţa în piept, aşa cum ai făcut cu orice adversar, oricât de celebru ar fi fost el! Ţi-o spune unul care, copil fiind, suferea la toate intervenţiile tale…

S-au supărat mulţi „prieteni” când am spus că avem un fotbal de toată jena, că nu mai speriem pe nimeni, că nu mai impunem respect, dar iată că afirmaţiile noastre sunt întărite de Argentina, cea care, în ciuda contractului semnat, a refuzat să vină să joace la Bucureşti, indiferent de sancţiunile ce-i vor fi aplicate… Asta e cireaşa de pe tortul fotbalului naţional, eu unul neţinând minte un gest similar de batjocură la adresa FRF! Cum am căzut în halul acesta? Unde ne vom opri? Greu de anticipat, mai ales că nu mai producem valori, iar competenţa şi pasiunea au fost înlocuite de haiducie şi jaf, de promovarea oricui, în orice funcţie, singura condiţie fiind apartenenţa la gaşcă. Aşa, cu ceva ani în urmă, a ajuns Piscanu, apropiat al lui Mircea Sandu, observator de joc, deşi el fusese magaziner, adică număra suspensoarele şi ghetele prin vestiar, le aduna, le împerechea, le curăţa… Tot aşa, un elefant al vremurilor trecute, mare trişor şi farseur, Romică Paşcu, aflu dintr-o recentă transmisie televizată, că este, din nou, observator federal!!! Bravo, Romică, te-ai scos, chiar aşa, bătrân şi uzat, încă mai poţi fi de folos găştii… Poate-l iei şi pe Jean Pădureanu pe margine, că tot face umbră pământului degeaba şi mai faceţi lumea să râdă… Cum de ce să râdă? Păi cred că ne-am ţine cu mâinile de burţi când am citi rapoartele întocmite de tine, care n-ai prea avut parte cu şcoala, poate doar cu aia a vieţii, nu!?

Universitatea Craiova a răposat întru liniştirea trânjilor lui Mircea Sandu, Dumitru Dragomir, Gigi Neţoiu, Victor Piţurcă şi Rodion Cămătaru, doar câţiva dintre cei care îi cântă acum prohodul cu zâmbetele întinse pe feţe. Lista ar trebui să fie mult mai lungă, dar ne oprim aici, întrucât scârba de a le scrie numele este la fel de mare ca şi tragedia pe care o trăieşte cel mai frumos club din istoria modernă a fotbalului românesc. Cel mai mare vinovat, însă, este acest Adrian Mititelu, mai vinovat chiar decât Dinel Staicu, ex-miliţianul îndrăgostit de bani şi de cultul pentru familia Ceauşescu. Ce l-a mânat în ambiţia sa prostească pe Mititelu? Doar căpoşenia oltenească? M-aş mira! Mai degrabă cineva l-a îndemnat să persiste într-o nebunie care nu-i specifică oamenilor locului, aducând o tristeţe fără sfârşit în inimile suporterilor olteni şi nu numai. Cert este că puţini oameni ştiu pe de rost numele celor care au înfiinţat gloriosul club de fotbal, dar cu siguranţă nimeni nu va uita cine l-a distrus! Ieşirea din scenă a Universităţii Craiova era previzibilă, era aşteptată, era imposibil de evitat. Duşmanii erau prea mulţi prea puternici, susţinătorii… Acum, în anul 2011, răzbunarea a fost completă şi definitivă, dar sunt curios: scăpaţi de obiectul urii şi spaimelor lor, pe cine vor mai distruge Mircea Sandu, Dragomir şi ceilalţi cioclii? Să urmeze Vasluiul lui Porumboiu?

Aşa se porneşte în orice defilare, deşi cea care stă să debuteze acum în cadrul eternului carnaval care este fotbalul românesc, pare să fie cea mai tristă, cea mai anostă, cea mai lipsită de interes. Steaua nu va mai juca pe vechiul stadion, cel care i-a consacrat marile succese; Rapidul pleacă din Potcoava Giuleştiului, pentru prima dată în lunga sa istorie, Craiova se pregăteşte de trecerea în uitare, în vreme ce Mioveniul, Chiajna şi cine ştie ce altă echipă de târguşor prăfuit vin să se bată pe laurii care au încununat, cu vreme în urmă, frunţile aristocrate ale arădenilor, oltenilor sau piteştenilor. Asta e, viaţa merge înainte, dar ruperea de tradiţie, aruncarea în derizoriu a cutumelor, n-a dus, niciodată, la nimic bun. Marile victime ale fotbalului românesc îşi trăiesc drama nu neapărat din cauza inexpresivităţii în plan sportiv, ci, în principal, din cauza lipsei de obedienţă faţă de Naşul şi de Corleone, două personaje care şi-au luat numele din arsenalul onomastic al celebrei Mafia, tocmai pentru a-şi zugrăvii, fără dubii, caracterul, obiceiurile şi aspiraţiile. Asta am vrut, asta avem! Atunci de ce mai dorim rezultate, de ce mai sperăm să răsturnăm ierarhii care ne sunt din ce în ce mai greu accesibile? Mă rog, la întrebările astea probabil că nu-mi va răspunde nimeni, cel puţin nu deocamdată, deci pornim cu stângul pe tobă într-o nouă defilare… Numai că, mai burtoşi, mai guşaţi şi mai miopi, tare mi-e teamă că cineva se va clătina, la un moment dat, stricând ordinea şi făcându-şi doi-trei colegi să pice în nas…

Trăim un fenomen ciudat: cei care au ceva de zis despre conducătorii autodefiniţi ai fotbalului românesc, sunt amendaţi, excluşi, sancţionaţi, declaraţi „persona non grata” şi pedepsiţi într-o mie de alte feluri! Cum să te porţi aşa într-o lume democratică? Ne îndreptăm către un fotbal exclusivist în care  obedienţa faţă de eternii lui conducători nu acceptă decât laudele şi pupăturile într-un anume loc? Iancu de la Timişoara s-a căptuşit cu postura de „Persona non grata”, Mititelu după nenumărate amenzi este ameninţat cu dezafilierea dacă nu va retrage acţiunile declanşate în instanţă… Păi cine-şi poate permite să îngrădească libera exprimare sau accesul la Justiţie? De ce nu pun mai-marii fotbalului românesc, pe post de siglă, imaginea îngheţatei şi a porumbelului? Cum de ce? Păi simplu, ca să priceapă tot omul că dacă nu lingi, zbori!!! Parcă în Divina Comedie a nemuritorului Dante se scrie că deasupra intrării în Infern scrie: „lăsaţi orice speranţă, voi cei care intraţi!”… Cam aşa este şi cu lumea fotbalului românesc, în care, dacă nu eşti suficient de tare, vei fi călcat în picioare, pus la colţ şi sancţionat, batjocorit, adus în stadiul de a-ţi blestema proasta inspiraţie de a investi în acest sport care, în anii trecuţi, a adus atâtea bucurii românilor.

Două foste prezenţe constante în prima Ligă, două monumente ale fotbalului românesc nu vor mai lua startul competiţional în primul nostru eşalon. Reale rezervoare pentru echipa reprezentativă, cele două simboluri vor pleca să joace prin infernul ligilor inferioare, îmbolnăvindu-şi fanii de inimă şi sărăcind prima noastră scenă fotbalistică de repere reale. Chiajna şi Mioveniul nu mi se par nume care să suplinească cele două retrogradate. De Bistriţa chiar nu-mi pare rău, dacă-mi amintesc doar o parte din matrapazlâcurile făcute de Jean Pădureanu de-a lungul ultimelor două decenii. În rest, prea multe regrete nu sunt… Ca în fiecare pauză competiţională, avem parte de fanfaronada lui Gigi Becali, de istericalele lui Mitică Dragomir-Corleone, de mărturisirea unor speranţe niciodată împlinite ale lui Borcea şi de o vânzoleală tristă a majorităţii fotbaliştilor români care speră să joace oriunde, numai acasă, nu… Sincer, în acest moment mai multe emoţii îmi dă un meci de old-boys decât o confruntare între două fruntaşe ale campionatului nostru… Una peste alta, la startul campionatului, ca să nu mai vorbesc de cel al cupelor europene, Poli şi Craiova nu vor mai răspunde „prezent”, dar principalii vinovaţi pentru asta sunt cei doi patroni: Iancu şi Mititelu, doi grăsuni cu veleităţi de vătafi care şi-au dat întreaga măsură a capacităţii lor manageriale prin retrogradarea celor două simboluri…

Acum vreo treizeci de ani suporterii Universităţii Craiova abia suportau pauzele de vară şi pe cele de iarnă. De ce? Pentru că în răstimpurile astea li se mai fura câte un jucător de la echipa lor de suflet. Fotbaliştii erau atraşi către Steaua şi Dinamo cu eternele momeli: bani, posturi bine plătite, turnee internaţionale de unde puteau veni cu bluejeansi, cafea naturală şi un radiocasetofon sau videocasetofon. Astea erau marile tentaţii, plus câte un apartament în capitală, serviciu bine plătit pentru el şi nevastă, ce mai, mult mai mult decât simpla glorie din Bănie… Altfel, cum începea competiţia se dădea şi startul bucuriei suporterilor care aveau ocazia să vadă iar îngenuncheate marile echipe departamentale ale Bucureştiului… Acum este altceva… Craiova a ajuns o amărâtă de echipă de Liga a treia, fără suport financiar, fără bază sportivă, fără jucători şi fără perspectivă… Ba, cel mai grav, a rămas şi fără suporteri! Mititelu mai agită apele, dar nici el nu mai crede în şansele sale. Culmea dezastrului, a ţinut să-şi vadă visul cu ochii şi să-l aducă pe Piţurcă la Craiova, iar acesta a venit şi l-a distrus, îngropând toată mândria de altădată a Băniei. Probabil că Universitatea nici nu va mai promova vreodată şi poate că este mai bine aşa, până la urmă de ce fostul barbugiu, cu socru mort prin puşcării pentru că era hoţ, de ce să nu-şi caute oameni pentru selecţionată pe la Chiajna şi Mioveni!? Toate au un sfârşit şi se pare că oltenii, mai fierbinţi şi mai pătimaşi decât alţi români, au ajuns mai devreme la finish… Până la urmă, decât trăirile dramatice ale ultimelor sezoane, de ce să nu le rămână gloria amintirilor pe care nu le-o poate lua nimeni? Nici măcar Satana şi Corleone…

D.I.Baciu

Inexplicabil pentru mine, Gică Hagi a respins şansa de a fi din nou antrenorul echipei naţionale a României. Cum plaja sa de posibilităţi era extrem de limitată, Mircea Sandu l-a ofertat şi pe Victor Piţurcă, cel care a acceptat fără nicio ezitare, văzându-şi salvată, astfel, cariera care intrase în impas. Cel poreclit „Satana” l-a adus, astfel, în „staff”-ul naţionalei pe Eugen Neagoe, nepotul său şi cel mai slab tehnician care a activat vreodată la un astfel de nivel. Provenit dintr-un fotbalist mediocru, „Genu” cum îi spun apropiaţii şi-a exploatat singura legătură cu fotbalul: gradul de rudenie cu Piţurcă. Dacă ţinem cont de aceleaşi criterii, n-ar fi exclus ca să-l vedem titular la naţională şi pe Alex Piţurcă, inexpresivul fiu al selecţionerului. Să ne ferească Dumnezeu! Cert este că am păşit în Zodia Satanei fără prea mult noroc, atât Rădoi cât şi Chivu refuzând să se întoarcă la naţională. Nu cred nici în norocul, nici în calităţile profesionale ale lui Victor Piţurcă, nici în integritatea sa profesională sau umană, de asta cred că şi acest mandat al Satanei va fi un fiasco. M-aş bucura ca faptele să mă contrazică, dar… slabe nădejdi… Totuşi, în ciuda atâtor certitudini, fie ele şi triste, rămâne şi o mare nedumerire: de ce a refuzat Gică hagi să fie, din nou, selecţionerul României?

Nu am fost eu omul care să sancţioneze sau să scoată în evidenţă fiecare greşeală, aşa cum nici meritele mărunte, pentru proslăvirea cărora alţii au făcut spume la gură nu m-am grăbit să le tratez ca pe mari succese, dar gestul final al lui Răzvan Lucescu ca selecţioner al naţionalei României nu mă poate lăsa indiferent. Pe scurt, fiul lui Mircea Lucescu (pentru că aceasta pare să fie principala calitate a primului selecţioner român cu cercel în ureche), l-a jignit grav pe Gică Hagi, presupusul său înlocuitor. În afara faptului că cei doi nu pot fi comparaţi, Hagi fiind o instituţie în faţa căreia se înclină fotbalişti infinit mai apreciaţi decât fostul portar al Sportului, Naţionalului şi Rapidului, astfel de devieri comportamentale nu au nimic comun cu statutul unui adevărat genteleman. Lucescu a spus ceva despre faptul că pe Hagi s-ar putea aşeza păsările care să-l umple de … respect… Se făcea referire, desigur, la statutul de legendă, de statuie vie a celui mai valoros şi complet fotbalist român al tuturor timpurilor. Urât, domnule Răzvan Lucescu, abia acum îmi dau seama de calităţile de pedagog ale tatălui tău. Am refuzat, constant, să-i cred pe cei care-l denigrau pe antrenorul actual al Şahtiorului, dar se pare că cel care s-a înşelat am fost eu! Dacă n-a fost în stare să-şi educe cumsecade propriul fiu, cum ar fi putut s-o facă cu alţii? Aşa îmi revin în memorie afirmaţiile „părintelui” Ioan Sdrobiş care vorbea despre caracterul infect al fostului antrenor dinamovist, despre felul în care truca meciurile şi despre multe altele… Să vă fie de bine, domnilor, tată şi fiu, dar acum mi-aţi spulberat şi ultimul regret că nimeni cu numele Lucescu nu mai deschide uşa vestiarului „Naţionalei”…

D.I.Baciu

Galaţiul, prin victoria din faţa muribundei ex-campioane Unirea Urziceni, îşi continuă cursa triumfală către laurii de campioană naţională, în vreme ce Steaua şi-mai ales-Dinamo, în ciuda uriaşelor resurse investite, continuă să se scalde în mediocritate. Beneficiind de-un patron cheltuielnic, Steaua a reuşit să-şi frâneze căderea pe acest tobogan al mediocrităţii prin angajarea unui antrenor charismatic, priceput şi tenace cum este Sorin Cârţu, la Dinamo se pare că problemele sunt mult mai profunde. Spectaculoasă, dacă vreţi, este constanţa Vasluiului care, sprijinită pe forţa financiară a lui Adrian Porumboiu, are şansa să se înscrie în galeria echipelor de valoare ale fotbalului românesc. Inexplicabilă, însă, degringolada campioanei CFR Cluj, grupare care nu duce lipsă nici de resurse financiare, nici de fotbalişti de certă valoare. Ce se întâmplă acolo este greu de explicat, mai ales că nici uzura nu poate fi invocată, având de-a face cu un lot nu numai valoros şi experimentat, ci şi destul de numeros… În schimb, însă, foarte clară ne este situaţia Craiovei, echipă care, în opinia mea, nu mai are nicio şansă să se salveze. După o discuţie cu importanţi oficiali ai fotbalului nostru mi s-au lămurit multe lucruri. Astfel, se pare că patronul Craiovei, domnul Mititelu, conştient de faptul că nu are nicio şansă de a mai obţine licenţa pentru a activa în Liga 1, preferă să retrogradeze şi să-şi vândă vedetele (în opinia mea, simpli jucători de duzină!), pentru a se redresa financiar. Vor urma, apoi, promovări, promisiuni, lamentări şi tot cortegiul de evenimente cu care omul acesta mititel ne-a obişnuit deja… Aşadar, nimic nou, nici măcar la conducerea echipei naţionale, selecţionerul Răzvan Lucescu fiind păsuit până după revanşa cu Bosnia…

Nu, nu este vorba despre vreun meci memorabil al vreunui fotbalist român, nici de vreo superstrategie elaborată de vreun antrenor, ci de faptul că portarul român Tătăruşanu a intrat în istoria fotbalului mondial ca unul dintre extrem de puţinii portari în viaţă şi încă în activitate care au încasat un gol de la echipa Louxembourghului!!! Asta-i chiar o întâmplare de Cartea Recordurilor, mai ales că respectiva contraperformanţă s-a petrecut la un meci disputat „acasă”, ba mai mult, la scorul de 0-0… Noroc cu Mutu şi Zicu, dar mai ales cu „Briliantul”, că altfel ne cam făceam de… cacao… Oricum, prevăd că Răzvan Lucescu va fi demis chiar în această săptămână de la cârma echipei naţionale, acolo unde n-a făcut nimic altceva decât să tulbure apele, să nască conflicte şi să ne prăbuşească speranţele. Revenind la competiţia internă, să remarcăm parcursul tot mai poticnit al liderului Oţelul, ofensiva constantă a timişorenilor şi vasluienilor, revirimentul steliştilor şi prăbuşirea completă a lui Dinamo şi a craiovenilor. Cum o mai crede Mititelu că îşi poate reveni Craiova, nu-mi dau seama, dar ştiţi cum e, speranţa moare ultima… Fraţii Costea au devenit o adevărată povară pentru echipa olteană, iar Dănănae, Prepeliţă şi Dorel Stoica s-au transformat în jucători de duzină, ba chiar, pe alocuri, de divizie secundă, acolo unde, dacă nu se vor transfera, vor şi ajunge… Urât destin  trasează acest patron şi acest grup de jucători lipsiţi de talent şi de ambiţie, iar lucrurile acestea se vor plăti într-o zi, pentru că Zeul Fotbal este unul răzbunător!

Am fost călcaţi în picioare de naţionala Bosniei, lucru cu care am început să ne obişnuim de câţiva ani încoace! Am avut parte de un arbitraj excepţional, am deschis scorul, dar am pierdut în faţa unei echipe care joacă corect, dar nu străluceşte, o echipă mai degrabă modestă, deşi beneficiază de câţiva fotbalişti extrem de bine cotaţi. S-a întors Mutu, Marica a jucat excelent în prima repriză, Goian a fost foarte bun, la fel ca Raţ şi Râpă, la fel ca Pantilimon, dar atât… Ropotan… 0, Florescu la fel, Alexa a vrut dar n-a reuşit mare lucru, Tamaş nu mai reuşeşte să se concentreze în momentele cheie, se vede că a pierdut echipa la WBA, în timp ce peste toţi şi toate a strălucit lipsa de inspiraţie şi de curaj a selecţionerului Răzvan Lucescu. Practic, selecţionerul nostru nu se mai face remarcat decât prin faptul că poartă un piercing în lobul urechii stângi…, cam puţin, totuşi, pentru un astfel de post! Deşi am disputat abia al patrulea joc din grupă, şansele noastre de calificare la CE 2012 s-au spulberat. Dezamăgitor, frustrant, dar corect, pentru că fotbalul nu-i iartă pe cei care vor să-l păcălească. Nu ştiu dacă ne vom mai reveni vreodată, dar nici să stăm cu mâinile în sân nu este corect. Firesc ar fi ca Mircea Sandu să pună piciorul în prag, în ciuda preferinţelor lui Lupescu şi să anunţe numirea unui nou selecţioner. Practic, am ajuns de râsul Europei, fiindu-ne teamă de confruntări cu Albania sau Cipru, ca să nu mai vorbim de întâlnirile cu Grecia sau Turcia, echipe pe care, altădată, le spulberam fără probleme. Personal, sper ca Zenica să fie capul de linie al mandatului lui Răzvan Lucescu, măcar pentru a ni se mai da dreptul la speranţă; altfel totul este pierdut.

D.I.Baciu

Am văzut zilele acestea lucruri pe care speram să nu le mai văd niciodată! Bătrâni otrăviţi de curgerea vremii, “dezmierdaţi” de “binefacerile” mai multor epoci la fel de criminale, au ieşit să ridice pumnii lor neputincioşi împotriva unor măsuri de austeritate pe care ni le impun cei sătui. Strigătele lor firave au căpătat putere din izvorul curat al lacrimilor lor de bunici care ar fi avut nevoie de linişte, nu de manifestări de stradă în care să fie actori principali. Când într-o ţară, fie ea şi balcanică, în linia întâi a protestelor sociale stau bătrânii sau copiii, înseamnă că timpul fie a curs degeaba, fie totul s-a făcut în bătaie de joc! Cum să tai a şasea partea din nişte pensii şi aşa amărâte, cum să rupi un sfert din salarii de mizerie, mai mici decât preţul unor pantofi de toată mâna pe care îi poartă aleşii neamului? Nu îndrăznesc să pomenesc de accesoriile purtate de îmbuibaţi, care poartă etichetele marilor case de modă, pentru că mulţi dintre cititorii mei nici nu ar putea citi sumele respective… Nu am curajul să trec la evaluarea autoturismelor cu care se deplasează în teitoriu aceşti şmecheri care se cred coborâţi cu hârzobul din cer. Până la urmă nu comparaţiile sunt sfâşietoare, ci mai ales cinismul cu care cei care au taie din raţia celor care au extreme de puţin!!! Mulţi dintre aceşti inediţi protestari sunt la capătul puterilor dar şi al vieţii şi vor sfârşi aşa cum au trăit: chinuiţi, batjocoriţi, umiliţi de nişte potentaţi care într-o lume normală s-ar regăsi, cel mult, printre caizii lumii interlope, nicidecum în forurile legiuitoare… Ascult cuvintele înmănuncheate în explicaţii savante, slobozite pe gurile gata să sloboadă râgâilei de prea plinul bunătăţilor vieţii, iar vorbele trec pe lângă mine, alunecă ca mierea mincinoasă a închipuirilor, pentru că nimic, dar absolute nimic nu poate justifica pătimirea deliberată a milioane semeni! Până când vom tot răbda să ascultăm aceleaşi argumente puerile? Până când vom fi blânzi şi răbdători? Până când?

De la o vreme mă descopăr nostalgic, ceea ce nu-i deloc rău, mai ales că mult timp mi-am dorit să fiu aşa, numai că, la anii tinereţii crude, de unde nostalgie!? Nu că acum m-aş simţi gârbovit, dar, oricum, mai mult de patru decenii înseamnă, totuşi, ceva… Ca să fiu sincer până la capăt, nu sunt cine ştie ce legat de satul românesc, copilăria şi adolescenţa mea fiind excesiv şi aproape exclusiv urbane, dar scurte vacanţe, de două-trei săptămâni pe an, mi le-am petrecut la ţară, la bunici, ca toţi copiii timpului meu, ai căror părinţi, în marea lor majoritate, marcau prima generaţie stabilită „la oraş”. Că şi aici îşi manifestaseră spiritul funciar, cumpărând locuri de case şi clădind locuinţe de chirpici sau paiantă, este altă poveste, asupra căreia, evident, voi reveni. Chiar aşa, scurte, vacanţele respective m-au marcat, totuşi, iar respectul pentru sate şi mai ales pentru oamenii lor s-a transformat, în ani, în iubire solidă, constantă şi serioasă. Am continuat să merg acolo, la Stigniţa, deşi cele mai apropiate rude s-au stins de mult şi doar casa bătrână, în patul de pe prispa căreia tânjesc şi acum să mă mai odihnesc (mirosul de fân proaspăt care umplea căpătâiele ţesute îmi umple şi acum nările…), mai aduce aminte şi de timpuri trecute şi de zburdălnicii pe care nu le voi mai trăi niciodată. De Ispas e rugă la Stigniţa, iar setea de aduceri aminte m-a dus către curtea largă a cărei prispă nu mai este umbrită de iagodul bătrân, ci de un nuc falnic, în care se mai odihnesc guguştiucii. E drept că ploaia de toamnă, în reprize lungi şi reci, mi-a afectat moralul, dar şi satul este altfel, transformat, sau, cel puţin, aşa l-am văzut eu… Oamenii sunt mult mai puţini, pentru că majoritatea s-au mutat „în deal”, la cimitirul cel nou, în cel vechi nu a mai fost nimeni îngropat de vreo patruzeci de ani. pe vremuri, în sat se făceau două hore şi la rugă şi la Paşti, altfel era aglomeraţie mare şi se riscau bătăi aprige între flăcăii care nu prindeau rând să ia hora înainte; acum nu se mai face niciuna! De nunţi şi botezuri nici nu mai pomeneşte nimeni, pomenile şi înmormântările fiind evenimentele la care se mai adună oamenii… Pe lângă astea, total neprevăzute, mai vin oamenii de rugă, sau de Paşti, se strâng în cimitir şi vorbesc de cei duşi, râd de întâmplări vechi, lăcrimează pentru vremurile trecute. Cam astea sunt distracţiile în marea majoritate a satelor mehedinţene, Stigniţa nefiind, nici pe departe, un caz izolat. În curând, dacă nu se schimbă ceva (şi nu văd nicio speranţă în direcţia asta!), satele se vor transforma în simple cimitire triste, uitate de toţi şi bântuite doar de glumele şi petrecerea altor vremuri…

de Marius Cilibia

Căpătase cărare în sufletul meu dorinţa de a găsi prilej de întâlnire cu Magul Nebun şi lucoarea albă şi zbaterea viermelui din privirea sa nu mă mai speria, aşteptând nerăbdător să-mi cerceteze sufletul oglindit în priviri. Mă văzusem în lucirea apelor fântânilor sau izvoarelor din care sorbeam nectarul nesfârşit al apelor ce-mi potoleau setea, mă regăsisem în lucirea metalelor şi mă nedumerea apa neagră a propriilor ochi, întunericul stins din ele… Voiam să cred că şirul nenumărat al veacurilor ce treceau va stinge focul pâcliu, dar timpul dădea strălucire nouă, ca unui jeratic în care buze harnice suflă continuu. Lumina ţinuturilor pe care le măsuram cu paşii începuseră să-mi otrăvească pleoapele străvezii şi faţa acoperită de barbă, împreunată cu pletele ce se înnegreau pe măsura anilor scurşi. Orgolios, căutam să-mi anin în păr şi-n creţurile bărbii rotunjite albeaţă calpă, astfel încât să ies din tagma celor tineri, mai ales că oamenii care mă ştiau începuseră să se minuneze de netrecerea timpului peste firea mea. Aşa am hotărât să nu mai calc prin locuri ştiute decât după ce o generaţie se va stins, astfel încât să nu mai întâlnesc oameni ce şi-ar fi putut aduce aminte de mine şi care nu conteneau să mă întrebe despre izvorul Nemuririi, despre care aveau credinţă că l-aş fi găsit… Cum să le desluşesc că ceea ce-i mira şi pentru care mă invidiau, nu era decât un blestem ce mă otrăvea? Aşa am hotărât să plec către Nord, în inima zăpezilor albastre şi ale gerului de la Început de Lume, sperând că-n pustia albă îl voi întâlni pe cel al cărui glas îl căutam, nădăjduind la altă profeţie care să grăbească calea către Dezlegare… Am prăpădit multe încălţări, după ce răpusesem sub mine vlaga şi zilele a şase armăsari, străbătând pădurile fără de sfârşit ce mi se iveau în cale. În urma mea, auzeam urletul lupilor veniţi să se înfrupte din carnea armăsarilor răpuşi. Mă minunam de faptul că atunci când mă întâlneam cu fiarele acestea, de pe colţii rânjiţi ai cărora picura spuma turbării, capii haitelor îşi plecau privirea sau o întorceau într-o lature, dând scheunat de spaimă… Am ajuns în ţinuturile albe şi am început să mă învelesc în fuioarele de gheaţă ale viscolului veşnic, în timp ce deasupra mea lucea lumina violetă a Aurorei. Merindea o terminasem cu două săptămâni în urmă şi aruncasem şi ultima pereche de cizme zdrenţuite de grohotişul pădurilor şi arse de răceala gheţii. Setea mi-o potoleam fremătând în măselele ascuţite steiuri subţiri de gheaţă şi nu mai îmi aduceam aminte de catifelarea dulce a apei. Tălpile goale sângerau negru prin pustiul alb şi doi lupi de aceeaşi culoare cu omătul spulberat de viscol lingeau urmele mele, parcă luându-şi vlaga şi răbdarea din ciudata lor hrană. Într-un târziu, nu puteam să mai măsor timpul, Aurora n-avea măsură zilnică, asemenea Soarelui, m-am prăbuşit pe marginea unei copci proaspete, pe marginea căreia se zăreau urmele lăsate de morsa ce alunecase în apele oceanului. Am scufundat amândouă mâinile în apele verzui şi le-am scos pline de licoarea translucidă. Am sorbit lacom din seva născătoare de lumi şi sarea ei mi s-a prins în firele îngheţate ale bărbii… Am rămas acolo, deşi ştiam că acela este locul cel mai potrivit pentru pândă al marilor urşi albi cărora le auzeam răcnetul în răstimpuri. Un somn greu ca un leşin mi-a lovit pleoapele de plumb şi m-am lăsat cuprins de agonia unor vise din care speram să trec direct în moarte, atunci când frigul cumplit mă va fi îngheţat sau vreun urs alb şi-ar fi făcut milă şi m-ar fi transformat în hrană… M-am trezit într-un târziu, cu urechile tumefiate de gâlgâitul unui hohot de râs pe care-l nădăjduiam de ani mulţi, şi atunci am văzut că la ceafa şi la tălpile mele, stăteau, încălzindu-mă cu blănurile şi răsuflarea lor fierbinte cei doi lupi albi, uriaşe fiare cu ochi sângerii şi piepturi late, ca de armăsari andaluzi. În faţa mea stătea magul nebun, neatins de otrava fluidă a viscolului…

- Haide, Rătăcitorule, mântuieşte-te şi dă-mi şi mie odihnă, căci stau între marginile Lumilor, doar ca să sfârşesc sarcina cu trecerea ta… Spune-mi numele Ei!

- Am jurat că buzele mele n-au să-l rostească, iar tu ştii mai bine decât mine ce greutate are un jurământ…

- Eu ştiu, dar tu nu ai taina sfinţeniei cuvântului rostit, ţie ţi-a fost luată, căci tu eşti cel care ai rupt echerul şi ai ascuns compasul, eşti cel care a spurcat slovele Cărţii, aşa că poţi să-ţi desfereci buzele. Vei ispăşi până ce o vei face, vei ispăşi şi după aceea. Mulţumire ar trebui să aduci că ţi se cere mult prea puţin faţă de cele ce le-ai săvârşit…

- De ce este fapta mea un păcat atât de mare? De ucis au mai ucis şi alţii…

- Tu eşti cel care a pus la cale uciderea Alesului, mintea ta a clocit zădărnicirea Tainei, voind s-o păstrezi doar pentru tine… Nici ea, cea care ţi-a transformat anotimpurile în blestem nu este altceva decât o parte din Calvarul ce ţi se cuvine… Spune!

- Nuuuuu, am mugit, simţind cum buzele îngheţate mi se sfarmă în cioburi subţiri, căzându-mi în palme.

Atunci Lupul care-mi lingea tălpile rănite şi-a înfipt colţii lungi în pulpa piciorului meu drept şi din gâtlejul rănit de apa sărată pe care-o băusem cu nesaţ, a izbucnit strigătul de deznădejde: Aaaaaaa!!!

- Iată cea de-a doua şi a patra literă pe care-o scriem cu foc în zăpada îngheţată, ca semn pe care îl ştim, dar doar mărturisirea ta îi poate da greutatea Adevărului. Voi veni pentru cea de-a treia şi ultima literă când se va împlini sorocul. Până atunci vei mai cunoaşte şi alte fiare…

Gâlgâitul râsului apocaliptic s-a îndepărtat ca într-un vis, iar când m-am trezit, lupii cei albi plecaseră, însă pe pieptul meu îşi arunca răsuflarea un mare urs polar… M-a ajutat să mă ridic şi m-a împins cu capul întors şi unduiri mlădioase ale trupului său uriaş, astfel încât să-i încalec spinarea şi-agăţat de blana-i lungă, m-am lăsat purtat de fiara care-mi devenise armăsar supus. Alergarea sa a contenit după zile lungi, când ajunsesem în ţinuturi mai blânde, atunci când s-a scuturat de mine, aşezându-mă la rădăcinile unei zade, unde eram ferit de ploaia ce cădea rece, necontenit… Un corb îmi ciugulea rana purulentă din pulpa piciorului drept, acolo unde lupul sfâşiase carnea şi tendoanele, făcându-mă să mărturisesc Litera, când s-a apropiat de mine o tânără îmbrăcată în blănuri, care culegea ciuperci şi aduna ierburi într-un coş de nuiele. S-a aplecat deasupra mea, aducându-mi lângă buze burduful de piele în care se găsea apă dulce, de izvor. Arsura privirii mele a ţintuit-o pe loc şi braţul meu a trecut prin blănurile ce-o acopereau, iar degetele au spart carnea şi oasele plăpânde ale pieptului fetei, apucând lacome inima ce pulsa. Am dus bucata pulsând încă, la gură şi i-am sorbit viaţa şi vlaga, ridicându-mă drept şi slobozind în aer urletul de moarte a unei haite pe care n-o avusesem niciodată. Din pădurea uriaşă mi-au răspuns alte urlete, la fel de sălbatice, dovedind că se găsise stăpân puternic pentru toate fiarele rătăcite… Mi-am învelit picioarele rănite cu blănurile de pe trupul fetei pe care am lăsat-o pradă celor din proaspătul meu neam… Am coborât din nou între oameni, ferindu-mi privirile şi vocea, astfel încât să nu se vadă lumina cea rea şi să nu se audă urletul de Lup Singuratic, care ar fi alungat din preajmă-mi orice suflet viu. Ştiam că va veni cea de-a cincea întâlnire şi poate atunci aveam să fiu izbăvit! Voiam să plătesc preţul, oricât ar fost el de mare, ca să trec dincolo…

Se scutură floarea pomilor şi oraşul, cel dintâi din ţară supus Primăverii, îşi întâmpină Sărbătoarea hărăzită, Hramul Marelui Mucenic Gheorghie, cel cântat şi slăvit de toate popoarele creştine! A biruit Balaurul, semnul răului, al temerilor şi al neizbânzilor, dând semn de Putere celor ce au luat învăţătură curată de la Ziditor şi au crezut în Jertfa Fiului Său… Aşa avem nădejde să biruiască şi această veche cetate marasma de neîmplinire care i-a zădărnicit, până acum, destinul…

Ne pregătim de veselie curată, dar cumpătată, aşa cum se cuvine în vremurile astea tulburi, care par a nu se mai sfârşi, pentru a cinsti Sărbătoarea oraşului. Sigur că cele trei zile nu vor face concurenţă carnavalurilor de la Rio sau Veneţia, dar vor aşeza coroană de distincţie urbei care s-a fost aşezat între primele şi puţinele municipii romane ale acestui colţ de Europă, cu multe secole înainte ca alte aşezări, mult mai făloase acum, să fi năzuit, măcar, la statutul de locuri locuite de oameni. Guvernată normal, aşa cum trebuia să fie de mult, Cetatea caută să se înalţe între reperele urbanistice ale României de azi, trecând în uitare anii când era condusă spre timpuri trecute, fiind năpădită de praf, de necazuri, de moleşeală şi de uitare. Vor veni trupe de cântăreţi vestiţi, din cei care păstrează în tainele de aur ale vocilor viersuri de demult (şi din care se află din belşug în aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu), trupe de muzici moderne, spre veselia şi freamătul celor tineri, oameni de cultură şi multe alte surprize frumoase, calde, aşa cum ne place la ceas de bucurie îndreptăţită. Au căpătat „Zilele Severinului” pecete de trăinicie şi stare normală, aşa cum ne doream de multă vreme, mai ales că eram batjocoriţi de altfel de conducători să tot mutăm sărbătoarea asta după bunul lor plac şi folos. Suntem normali, oameni buni, suntem curaţi, veniţi de vă veseliţi cu noi la Zilele Oraşului, sub semnul Mucenicului Biruitor!

Marius Cilibia

În ciuda entuziasmului care se manifestă la abordarea fiecărei săptămâni, înainte de a intra în binemeritata odihnă de week-end ne simţim sfârşiţi, striviţi de problemele care se ivesc în fiecare zi lucrătoare, iar când lucrul acesta se manifestă chiar de la primele ore ale fiecărei dimineţi, te apucă o stare de lehamite… Bunăoară, când credeam că Securitatea s-a potolit, trăiesc surpriza majoră de a fi martor la hachiţele unui candidat la gradul de plutonier care vrea să-l imite pe Moş Teacă, încercând să dicteze cine rămâne şi cine pleacă dintr-o producţie la naşterea căreia a asistat… ca martor! Mă rog, astea sunt necazuri mărunte, care pot fi generate de ambiţii mari, pe care, la nevoie, le voi dezvolta, desigur…

Trecând dincolo de ele, vreau să vă mărturisesc faptul că voi citi foarte atent etichetele tuturor produselor lacto înainte de a le cumpăra! De ce? Pentru că, iată, minţi odihnite, ale unor oameni ce pot părea normali, se aud tot mai insistent pledând pentru înlocuirea brânzeturilor din lapte de capră, oaie sau vacă, cu cele obţinute din lapte… matern!!! Sincer, eu din astea din urmă, indiferent cine ar propune asta şi indiferent ce argumente s-ar aduce, nu vreau să consum… Nu de alta, dar de aici şi până la propunerea privind consumul de carne umană nu mi se pare a fi mai mult de un pas, iar asta ar constitui, după aceeaşi logică, o soluţie la foamea mondială, dar şi la sporul demografic excesiv din unele regiuni ale Globului. Oripilat de năstruşnicele idei care şi-au făcut loc prin paginile presei centrale, am intrat într-o librărie, doar-doar voi reuşi să găsesc câteva titluri care să-mi umple săptămâna cu lucruri frumoase, cuvinte şi imagini venite din lumea normală, scrise pentru oameni normali. Sigur, toate gusturile pot fi satisfăcute, numai că şi aici m-a îngrozit abundenţa lucrărilor dedicate sexului, dar şi a falselor tratate economice, scrise, în general de „cercetători” care au dat faliment, cu propriile afaceri, de câteva ori, poartă pantofi scâlciaţi şi sacouri roase în coate şi pe la mâneci… Asta-i culmea tupeului: tratatele de sexologie sunt scrise fie de fete bătrâne, fie de câte un moşulică timid, care îşi aduce aminte, de bezeaua trimisă din vârful degetelor, către profesoara de franceză, când era întoarsă cu spatele, ca de cea mai erotică întâmplare din viaţa lui, iar cele financiare de oameni care au baletat continuu la marginea frontierei dintre faliment şi supravieţuire… Cu toate astea, sfârşiturile de săptămână sunt frumoase, continuăm să le aşteptăm cu nerăbdare, măcar pentru câteva ore de odihnă în plus, menite să ne asigure bruma de energie pentru ca în fiecare zi de luni să o luăm, din nou, de la capăt!