Căpătase cărare în sufletul meu dorinţa de a găsi prilej de întâlnire cu Magul Nebun şi lucoarea albă şi zbaterea viermelui din privirea sa nu mă mai speria, aşteptând nerăbdător să-mi cerceteze sufletul oglindit în priviri. Mă văzusem în lucirea apelor fântânilor sau izvoarelor din care sorbeam nectarul nesfârşit al apelor ce-mi potoleau setea, mă regăsisem în lucirea metalelor şi mă nedumerea apa neagră a propriilor ochi, întunericul stins din ele… Voiam să cred că şirul nenumărat al veacurilor ce treceau va stinge focul pâcliu, dar timpul dădea strălucire nouă, ca unui jeratic în care buze harnice suflă continuu. Lumina ţinuturilor pe care le măsuram cu paşii începuseră să-mi otrăvească pleoapele străvezii şi faţa acoperită de barbă, împreunată cu pletele ce se înnegreau pe măsura anilor scurşi. Orgolios, căutam să-mi anin în păr şi-n creţurile bărbii rotunjite albeaţă calpă, astfel încât să ies din tagma celor tineri, mai ales că oamenii care mă ştiau începuseră să se minuneze de netrecerea timpului peste firea mea. Aşa am hotărât să nu mai calc prin locuri ştiute decât după ce o generaţie se va stins, astfel încât să nu mai întâlnesc oameni ce şi-ar fi putut aduce aminte de mine şi care nu conteneau să mă întrebe despre izvorul Nemuririi, despre care aveau credinţă că l-aş fi găsit… Cum să le desluşesc că ceea ce-i mira şi pentru care mă invidiau, nu era decât un blestem ce mă otrăvea? Aşa am hotărât să plec către Nord, în inima zăpezilor albastre şi ale gerului de la Început de Lume, sperând că-n pustia albă îl voi întâlni pe cel al cărui glas îl căutam, nădăjduind la altă profeţie care să grăbească calea către Dezlegare… Am prăpădit multe încălţări, după ce răpusesem sub mine vlaga şi zilele a şase armăsari, străbătând pădurile fără de sfârşit ce mi se iveau în cale. În urma mea, auzeam urletul lupilor veniţi să se înfrupte din carnea armăsarilor răpuşi. Mă minunam de faptul că atunci când mă întâlneam cu fiarele acestea, de pe colţii rânjiţi ai cărora picura spuma turbării, capii haitelor îşi plecau privirea sau o întorceau într-o lature, dând scheunat de spaimă… Am ajuns în ţinuturile albe şi am început să mă învelesc în fuioarele de gheaţă ale viscolului veşnic, în timp ce deasupra mea lucea lumina violetă a Aurorei. Merindea o terminasem cu două săptămâni în urmă şi aruncasem şi ultima pereche de cizme zdrenţuite de grohotişul pădurilor şi arse de răceala gheţii. Setea mi-o potoleam fremătând în măselele ascuţite steiuri subţiri de gheaţă şi nu mai îmi aduceam aminte de catifelarea dulce a apei. Tălpile goale sângerau negru prin pustiul alb şi doi lupi de aceeaşi culoare cu omătul spulberat de viscol lingeau urmele mele, parcă luându-şi vlaga şi răbdarea din ciudata lor hrană. Într-un târziu, nu puteam să mai măsor timpul, Aurora n-avea măsură zilnică, asemenea Soarelui, m-am prăbuşit pe marginea unei copci proaspete, pe marginea căreia se zăreau urmele lăsate de morsa ce alunecase în apele oceanului. Am scufundat amândouă mâinile în apele verzui şi le-am scos pline de licoarea translucidă. Am sorbit lacom din seva născătoare de lumi şi sarea ei mi s-a prins în firele îngheţate ale bărbii… Am rămas acolo, deşi ştiam că acela este locul cel mai potrivit pentru pândă al marilor urşi albi cărora le auzeam răcnetul în răstimpuri. Un somn greu ca un leşin mi-a lovit pleoapele de plumb şi m-am lăsat cuprins de agonia unor vise din care speram să trec direct în moarte, atunci când frigul cumplit mă va fi îngheţat sau vreun urs alb şi-ar fi făcut milă şi m-ar fi transformat în hrană… M-am trezit într-un târziu, cu urechile tumefiate de gâlgâitul unui hohot de râs pe care-l nădăjduiam de ani mulţi, şi atunci am văzut că la ceafa şi la tălpile mele, stăteau, încălzindu-mă cu blănurile şi răsuflarea lor fierbinte cei doi lupi albi, uriaşe fiare cu ochi sângerii şi piepturi late, ca de armăsari andaluzi. În faţa mea stătea magul nebun, neatins de otrava fluidă a viscolului…
- Haide, Rătăcitorule, mântuieşte-te şi dă-mi şi mie odihnă, căci stau între marginile Lumilor, doar ca să sfârşesc sarcina cu trecerea ta… Spune-mi numele Ei!
- Am jurat că buzele mele n-au să-l rostească, iar tu ştii mai bine decât mine ce greutate are un jurământ…
- Eu ştiu, dar tu nu ai taina sfinţeniei cuvântului rostit, ţie ţi-a fost luată, căci tu eşti cel care ai rupt echerul şi ai ascuns compasul, eşti cel care a spurcat slovele Cărţii, aşa că poţi să-ţi desfereci buzele. Vei ispăşi până ce o vei face, vei ispăşi şi după aceea. Mulţumire ar trebui să aduci că ţi se cere mult prea puţin faţă de cele ce le-ai săvârşit…
- De ce este fapta mea un păcat atât de mare? De ucis au mai ucis şi alţii…
- Tu eşti cel care a pus la cale uciderea Alesului, mintea ta a clocit zădărnicirea Tainei, voind s-o păstrezi doar pentru tine… Nici ea, cea care ţi-a transformat anotimpurile în blestem nu este altceva decât o parte din Calvarul ce ţi se cuvine… Spune!
- Nuuuuu, am mugit, simţind cum buzele îngheţate mi se sfarmă în cioburi subţiri, căzându-mi în palme.
Atunci Lupul care-mi lingea tălpile rănite şi-a înfipt colţii lungi în pulpa piciorului meu drept şi din gâtlejul rănit de apa sărată pe care-o băusem cu nesaţ, a izbucnit strigătul de deznădejde: Aaaaaaa!!!
- Iată cea de-a doua şi a patra literă pe care-o scriem cu foc în zăpada îngheţată, ca semn pe care îl ştim, dar doar mărturisirea ta îi poate da greutatea Adevărului. Voi veni pentru cea de-a treia şi ultima literă când se va împlini sorocul. Până atunci vei mai cunoaşte şi alte fiare…
Gâlgâitul râsului apocaliptic s-a îndepărtat ca într-un vis, iar când m-am trezit, lupii cei albi plecaseră, însă pe pieptul meu îşi arunca răsuflarea un mare urs polar… M-a ajutat să mă ridic şi m-a împins cu capul întors şi unduiri mlădioase ale trupului său uriaş, astfel încât să-i încalec spinarea şi-agăţat de blana-i lungă, m-am lăsat purtat de fiara care-mi devenise armăsar supus. Alergarea sa a contenit după zile lungi, când ajunsesem în ţinuturi mai blânde, atunci când s-a scuturat de mine, aşezându-mă la rădăcinile unei zade, unde eram ferit de ploaia ce cădea rece, necontenit… Un corb îmi ciugulea rana purulentă din pulpa piciorului drept, acolo unde lupul sfâşiase carnea şi tendoanele, făcându-mă să mărturisesc Litera, când s-a apropiat de mine o tânără îmbrăcată în blănuri, care culegea ciuperci şi aduna ierburi într-un coş de nuiele. S-a aplecat deasupra mea, aducându-mi lângă buze burduful de piele în care se găsea apă dulce, de izvor. Arsura privirii mele a ţintuit-o pe loc şi braţul meu a trecut prin blănurile ce-o acopereau, iar degetele au spart carnea şi oasele plăpânde ale pieptului fetei, apucând lacome inima ce pulsa. Am dus bucata pulsând încă, la gură şi i-am sorbit viaţa şi vlaga, ridicându-mă drept şi slobozind în aer urletul de moarte a unei haite pe care n-o avusesem niciodată. Din pădurea uriaşă mi-au răspuns alte urlete, la fel de sălbatice, dovedind că se găsise stăpân puternic pentru toate fiarele rătăcite… Mi-am învelit picioarele rănite cu blănurile de pe trupul fetei pe care am lăsat-o pradă celor din proaspătul meu neam… Am coborât din nou între oameni, ferindu-mi privirile şi vocea, astfel încât să nu se vadă lumina cea rea şi să nu se audă urletul de Lup Singuratic, care ar fi alungat din preajmă-mi orice suflet viu. Ştiam că va veni cea de-a cincea întâlnire şi poate atunci aveam să fiu izbăvit! Voiam să plătesc preţul, oricât ar fost el de mare, ca să trec dincolo…