Balconul îl nemulţumise dintotdeauna, nu pentru că ar fi fost îngust, sau pus prea la umbră, ci pentru că se deschidea către curtea zlătarilor de alături, gălăgioşi, murdari, ludici. Puradeii se plimbau goi, iar pirandele şi cocardeii se uşurau fără ruşine, în orice petec de ogradă, indiferenţi la privirile curioşilor. Totuşi, după un timp, ceva îi atrase atenţia. erau doi căţelandri, o ea şi un el, arătând diferit şi bucurându-se de tratamente diferite. El era cetluit într-o zgardă rudimentară, de care spânzura un lanţ scurt şi gros, bătut în cuie de unul din stâlpii căsuţei vopsită cu un albastru ţipător. laţele negre şi încâlcite îl făceau fioros, deşi nu era, ba chiar îşi dădu seama că nu-l auzise lătrând niciodată. Ori era bleg, ori puturos, ajunse el la o concluzie. Pentru firea lui moale, îl boteză Laleaua Neagră. Căţeluşa, în schimb, avea o alură voit aristocratică, cu mers săltat şi nasul purtat, mereu, pe sus. Nu-i vedea, de la distanţă, ochii, dar îi auzea scîncetele, schelălăiturile şi lătratul subţire, constant, supărător. Blana o avea cafenie şi era cam şturlubatică, îl întărâta pe dulău, îl lăsa să o miroasă şi numai rareori rămânea să se împerecheze cu el, spre bucuria zlătarilor care le făceau galerie cu chiote şi încurajări porcoase. Aşadar, o boteză Farmazoanca. Anii, vreo şapte la număr, după ce le dădu poreclele, trecură repede, aproape pe nesimţite, iar el nu conteanea, indiferent de anotimp, să-şi bea cafeaua pe balcon. Se obişnuise cu priveliştea, nu-l mai deranjau zlătarii cu obiceiurile lor, iar zăvozii îl interseau din ce în ce mai mult. Observase că în fiecare primăvară, uneori chiar şi toamna, Farmazoanca ieşea printre ostreţele putrezite în drumul în care bălţile nu se uscau niciodată, păşind uşor, pe vărfurile picioarelor lungi, cu coada ridicată şi nasul în vânt. Imediat, în prejma ei se strângeau vreo duzină de dulăi duşmănoşi, întărâtaţi. Era mireasa străzii! Haitele se rupeau între ele, iar biruitorul o poseda acolo, la umbra vreunui leaţi acoperit cu grozamă sau asprit de sulfina uscată. nesătulă, mai satisfăcea vreo doi-trei învinşi, pe urmă revenea acasă. Parşivă, după ce lingea ceva apă de prin bălţi, tremurând slăbită, se culcuşea lângă Laleaua Neagră. Ăsta, prost şi bleg, o lingea peste tot şi se-ntindea lângă ea, s-o încălzească. După vreo trei luni, zlătarii duceau puii la groapa de gunoi! Anul ăsta, însă, se întâmplă ceva cu totul şi cu totul neaşteptat! Cădea toamna, mai blândă ca de obicei şi… brusc, Farmazoanca, ieşii la împerechere. Târziu apăru haita gata formată, înşirată în spatele unei căţeluşe tărcate, alb cu negru. Farmazoanca refuză să priceapă şi se aşeză în faţa dulăului fioros care-o posedase şi primăvara acelui an. Dulăul o tăvăli, însă, scurt, lăsând-o nedumerită în noroiul marginii unei bălţi. Târziu, după ce zăvozii se rupseră în colţi, iar învingătorii se împerecheară cu noua vedetă tărcată, milogul haitei, un căţel costeliv şi şchiop de-un picior, o posedă chinuit, parcă făcându-i-se milă de ea. Se întoarse, ca de obicei, obosită şi tremurând toată. Îşi făcu rondul pe lângă bălţile din curte, apoi se îndreptă către Laleaua Neagră, care aştepta încordat. Când se aşeză, el o mirosi insistent, apoi, brusc, părul i se zburli pe spinare şi o muşcă adânc, scămoşându-i părul de pe spinare. Dacă lanţul nu ar fi fost aşa de scurt, ar fi omorât-o… Nedumerită şi speriată deopotrivă, se duse, schincind, să se cuibărească sub o ulucă ce atârna din gardul putrezit. În urma ei, Laleaua Neagră ridică un picior şi se uşură chiar pe locul pe care, cu câteva clipe înainte, se întinsese ea…
