Archive for the ‘Animale’ Category

UNA CALDĂ, UNA RECE…

09.17.13

Când ziceam că ne-am regăsit cadenţa şi începem iar să defilăm prin fotbalul mondial, măcar la nivel de echipă reprezentativă, au venit turcii lui Terim şi ne-au tras preşul de sub picioare, lăsându-ne să cădem, pardon de expresie, direct în nas pe gazonul proaspăt cârpit de pe Naţional Arena! Asta e, un plus cu Ungaria, un minus (mare de tot) cu Turcia… Nu cred că-i băteam pe osmanlâi nici cu Mutu pe teren, dar măcar atunci aveam pe cine să dăm vina… Aşa, cinstit, eu nu prea înţeleg ce caută Torje, Stancu şi cu Adi Popa prin echipa asta, dar probabil că fraţii Becali vor să-i mai vândă şi pe ăştia, plus Goian, că oricum nu-i vrea nimeni. Rămân la părerea că tripleta ofensivă cea mai potrivită ar fi Maxim-Marica-Grozav, iar Dan Nistor ar trebui luat, obligatoriu, în lot, numai că părerea mea contează tot atât de mult ca a oricărui suporter, adică deloc, selecţionerul neputând să fie influenţat decât de cei doi fraţi Becali. Cel puţin în acest moment! Ne vom nevoi şi mai departe cu Torje, cu Luchin, poate chiar cu Cociş şi cine mai ştie ce alţi lipsiţi de talent, până când vom mai păcăli vreo echipă turcească să facă o investiţie neprofitabilă… Marele noroc al iubitorilor de fotbal din România este că puteam vedea fotbal adevărat din Spania, Italia, Franţa şi în felul acesta ne mai trece dorul de sportul-rege, că dacă am rămâne doar la mâna mazetelor noastre…, ne-am cam orienta spre alte sporturi…

1-2, 1-2…

08.01.12

Greu, poate mai greu decât s-ar fi aşteptat şi cei mai devotaţi suporteri ai echipei severinene de fotbal… Parcă tras la indigo cel de-al doilea meci al severinenilor, după primul. Luăm gol, egalăm, dăm impresia că putem câştiga şi luăm gol în ultima parte a jocului… Nu vreau să mai fac consideraţii de ordin tactic sau estetic, dar nici nu pot cădea în scuza ilară a antrenorului Bondrea care a încercat să transfere, oarecum, rezultatul în sarcina arbitrajului. Se ştie cum sunt arbitrii de la noi, nu mai este o noutate, dar mult mai tendenţios mi s-a părut a fi arbitrajul din partida cu Dinamo, când „Brad Pitt” Tudor a părut să răspundă simpatiilor manifeste ale şefului său-Ion Crăciunescu. Concluzia mea, oricât de tristă vi s-ar părea că este, e că nu suntem pregătiţi pentru acest nivel competiţional, echipa noastră luând bătaie de la o formaţie modestă, a cărei linie de atac Buga-Hadnaghy are puţin peste… 71 de ani! Până una-alta a început a 30-a ediţie a Jocurilor Olimpice moderne, ediţie londoneză care a debutat cu un grandios spectacol care a durat puţin peste trei ceasuri. Coregrafie şi personaje de vis, efecte speciale, grandoare, opulenţă, chiar umor şi stăpânirea perfectă a situaţiei de naţiune demnă, liberă şi biruitoare. Acesta a fost, în mare, mesajul transmis lumii de către britanici… Alina Dumitru este prima noastră sportivă care ne aduce o medalie. Din păcate, ea este de argint, nu ca în urmă cu patru ani, la Beijing, când Alina cucerea aurul olimpic… Felicitări superbei noastre sportive şi fie să mai avem şi alte momente de bucurie!

VICA

01.19.12

Victor Piţurcă nici măcar nu neagă faptul că ar fi tatăl copilului dansatoarei Vica! El se arată deranjat doar de faptul că i-a produs o stare de disconfort soţiei… Declaraţiile sale vis-a-vis de acest caz nu sunt nici spectaculoase, nici vehemente, nici triviale. Un comportament aproape normal… Foarte vehemenţi, însă, au fost fraţii Becali, această pată de noroi de pe obrazul sportului românesc. Ioan, cel mai bătrân dintre ei, s-a dovedit a fi şi cel mai violent, deşi nu-şi dă seama că a îmbătrânit şi că răutăţile făcute, de-a lungul anilor, i-au risipit şi bruma de credibilitate pe care o mai avea. Puţini dintre adevăraţii fani ai fotbalului au uitat scenele violente la care a supus-o pe celebra Jeannine, pe vremea când aceasta era iubita lui Răducioiu, dar şi accesele de furie ale acestuia prin studiourile televiziunilor care-l tot invită în speranţa unui nou scandal care să le mai ridice cota de piaţă… Una peste alta, Vica, poate fără voia ei, s-a transformat într-un soi de port-stindard al femeilor vânturate şi abandonate de această pestriţă lume a fotbalului românesc… O fi rău, o fi bine, rămâne să vedem…

CRONICA UNEI IUBIRI CIUDATE

12.07.10

Balconul îl nemulţumise dintotdeauna, nu pentru că ar fi fost îngust, sau pus prea la umbră, ci pentru că se deschidea către curtea zlătarilor de alături, gălăgioşi, murdari, ludici. Puradeii se plimbau goi, iar pirandele şi cocardeii se uşurau fără ruşine, în orice petec de ogradă, indiferenţi la privirile curioşilor. Totuşi, după un timp, ceva îi atrase atenţia. erau doi căţelandri, o ea şi un el, arătând diferit şi bucurându-se de tratamente diferite. El era cetluit într-o zgardă rudimentară, de care spânzura un lanţ scurt şi gros, bătut în cuie de unul din stâlpii căsuţei vopsită cu un albastru ţipător. laţele negre şi încâlcite îl făceau fioros, deşi nu era, ba chiar îşi dădu seama că nu-l auzise lătrând niciodată. Ori era bleg, ori puturos, ajunse el la o concluzie. Pentru firea lui moale, îl boteză Laleaua Neagră. Căţeluşa, în schimb, avea o alură voit aristocratică, cu mers săltat şi nasul purtat, mereu, pe sus. Nu-i vedea, de la distanţă, ochii, dar îi auzea scîncetele, schelălăiturile şi lătratul subţire, constant, supărător. Blana o avea cafenie şi era cam şturlubatică, îl întărâta pe dulău, îl lăsa să o miroasă şi numai rareori rămânea să se împerecheze cu el, spre bucuria zlătarilor care le făceau galerie cu chiote şi încurajări porcoase. Aşadar, o boteză Farmazoanca. Anii, vreo şapte la număr, după ce le dădu poreclele, trecură repede, aproape pe nesimţite, iar el nu conteanea, indiferent de anotimp, să-şi bea cafeaua pe balcon. Se obişnuise cu priveliştea, nu-l mai deranjau zlătarii cu obiceiurile lor, iar zăvozii îl interseau din ce în ce mai mult. Observase că în fiecare primăvară, uneori chiar şi toamna, Farmazoanca ieşea printre ostreţele putrezite în drumul în care bălţile nu se uscau niciodată, păşind uşor, pe vărfurile picioarelor lungi, cu coada ridicată şi nasul în vânt. Imediat, în prejma ei se strângeau vreo duzină de dulăi duşmănoşi, întărâtaţi. Era mireasa străzii! Haitele se rupeau între ele, iar biruitorul o poseda acolo, la umbra vreunui leaţi acoperit cu grozamă sau asprit de sulfina uscată. nesătulă, mai satisfăcea vreo doi-trei învinşi, pe urmă revenea acasă. Parşivă, după ce lingea ceva apă de prin bălţi, tremurând slăbită, se culcuşea lângă Laleaua Neagră. Ăsta, prost şi bleg, o lingea peste tot şi se-ntindea lângă ea, s-o încălzească. După vreo trei luni, zlătarii duceau puii la groapa de gunoi! Anul ăsta, însă, se întâmplă ceva cu totul şi cu totul neaşteptat! Cădea toamna, mai blândă ca de obicei şi… brusc, Farmazoanca, ieşii la împerechere. Târziu apăru haita gata formată, înşirată în spatele unei căţeluşe tărcate, alb cu negru. Farmazoanca refuză să priceapă şi se aşeză în faţa dulăului fioros care-o posedase şi primăvara acelui an. Dulăul o tăvăli, însă, scurt, lăsând-o nedumerită în noroiul marginii unei bălţi. Târziu, după ce zăvozii se rupseră în colţi, iar învingătorii se împerecheară cu noua vedetă tărcată, milogul haitei, un căţel costeliv şi şchiop de-un picior, o posedă chinuit, parcă făcându-i-se milă de ea. Se întoarse, ca de obicei, obosită şi tremurând toată. Îşi făcu rondul pe lângă bălţile din curte, apoi se îndreptă către Laleaua Neagră, care aştepta încordat. Când se aşeză, el o mirosi insistent, apoi, brusc, părul i se zburli pe spinare şi o muşcă adânc, scămoşându-i părul de pe spinare. Dacă lanţul nu ar fi fost aşa de scurt, ar fi omorât-o… Nedumerită şi speriată deopotrivă, se duse, schincind, să se cuibărească sub o ulucă ce atârna din gardul putrezit. În urma ei, Laleaua Neagră ridică un picior şi se uşură chiar pe locul pe care, cu câteva clipe înainte, se întinsese ea…

BALADA CÂINELUI VAGABOND

11.14.10

Când plouat, când ars de soare,
Ţi se-ncurcă-ntre picioare;
Cu privirea speriată
Şi cu blana scămoşată.

A primit, pe rând, de toate,
Ciozvârte, şuturi în spate…,
Culcuş, de când s-a născut,
Sub o scară şi-a făcut.

Apă de băut şi-a luat
Doar din bălţi… şi e păcat,
Că la sufletul lui bun
Nu şi-a găsit un stăpân.

De vreo săptămână-ncoace
Simte cum în piept îi coace
Un fior necunoscut…,
Pân-acum nu l-a ştiut!

După-un gard de casă mare
A văzut-o…, ce-ncântare
Distinsă şi parfumată…
O căţea aristocrată!

A scâncit, l-a cucerit,
Iar dulăul zgribulit
Se gândeşte-acum, poznaş…
C-o să aibă şi urmaşi.

Ce-or să aibă-n lume rost:
Hrană bună, adăpost;
Nu ca el-fugar, retras,
Un… biet câine de pripas!

2010, noiembrie 14