APOCALIPSA

12.12.13

I se lasă uşa de la balcon deschisă, ca să iasă şi să se întindă pe gresie, leneş, între flori, să se prăjească la soare. Îi place aşa de mult, că nu-l supără nici albinele care-l cercetează între două reprize de cules polen. Mişcă doar din coadă şi întredeschide un ochi, leneş, ca orice motan răsfăţat. Îi place aşa de mult… Din casă se aud, uneori, zgomote, se mai deretică, se mai mută mobile, se mai trage câte un sertar… Asta nu-l impresionează. Numai când simte aburi îmbietori dinspre bucătărie se ridică sprinten, îşi întinde picioarele, apoi spinarea, apo pleacă în pas uşor, să-şi primească tainul. De mieunat i se întâmplă s-o facă destul de rar, fie când se simte nebăgat în seamă, fie în „Săptămâna Brânzii”, când îşi lansează mieunatul erotic, agresiv, pentru împerechere. Acum nu e cazul… Se întinde leneş şi se răsuceşte pe parte cealaltă, asta s-a încălzit destul… Se uită curios spre streaşina venită în pantă repede deasupra balconului. Doi vrăbioi se ceartă şi tare mult i-ar plăcea să se repeadă către ei într-un salt felin, de adevărat vânător. Numai că încordarea sa s-a transmis şi celor două zburătoare, care se mută pe firele de curent… Ei, acolo nu îndrăzneşte să sară, nu mai are agilitatea de altă dată, răsfăţul îndelungat i-a tocit reflexele. Până la urmă, de ce să mai munceşti când ţi se aduc la nas toate bunătăţile pe care le-ai visat? Îi mai place şi când oamenii, fiinţele astea mari şi ciudate, îl ţin pe genunchi şi-l scarpină între urechi… Eiii, da, atunci e viaţă adevărată! Deodată ridică capul peste înălţimea ghivecelor cu flori. Se aude ceva care face un zgomot îngrozitor şi tulbură liniştea străduţei atât de liniştite. Zgomotul creşte, se transformă în urlet şi când monstrul metalic se află chiar în dreptul balconului, motorul dă un rateu care seamănă cu trâmbiţele Apocalipsei. Se aruncă de pe balcon direct în arbustul de liliac golit de frunze acum, la sfârşit de toamnă. Câinii vecinilor latră ca la sfârşitul lumii, în vreme ce, la volanul bolidului, rânjeşte un ins tuciuriu şi soarele palid, de toamnă, se reflectă în cei doi dinţi de aur. Dinspre curţi curg blestemele gospodinelor, dar tuciuriul nu le bagă în seamă. Cu geamul coborât, e preocupat să regleze potenţiometrul „sculei” care trimite în eter vocea Nicoletei…

Leave a Reply