PELERINELE

11.01.13

N-au trecut cu mult peste pragul celor şaptezeci de ani şi asta se vede din coloritul, încă sănătos, al obrajilor, din gesturile încetinite dar nu fracturate de artroză, din privirile iscoditoare. Soarele destul de aprig după atâtea zile de ploaie şi frig, le face să uite că sunt aproape de jumătatea lunii octombrie. Cea cu părul vopsit roşcat, care-i gazdă, ţine în poală un pisoi tărcat, lenevit şi el de căldura neaşteptată. Vorbesc cu însufleţire şi ceştile de cafea aburesc lângă ele, pe tava colorată strident, din plastic, pe care gazda, de obicei, o umple cu colivă şi-o duce la biserică când se-mplineşte ziua comemorării răposatului…

–         Aia, coană Virginico, zice gazda rotunjind cuvintele astfel că buzele subţiate dau la iveală proteza strălucitoare; s-au schimbat vremurile şi oamenii s-au făcut ai dracului!

–         Păi dară, mă’ madam Laura, altfel era acu’ câţiva ani. Uite, vine praznicul Sfintei Paraschiva, ţi-aduci aminte acu’ cinci ani, erai proaspătă văduvă, când am fost noi în pelerinaj cu pensionarii din asociaţie?

–         Mi-aduc, da’ nu cu plăcere.

–         Păi de ce?

–         Păi ne-a luat banditu’ de preşedinte banii că ne duce la Iaşi, la Moaştele Sfintei, şi în loc de Iaşi ne-a dus la Gura Motrului, la Mănăstire, că a zis că-i acelaşi hram. Aaaa, pe dumneata nu te-a afectat, că n-ai plătit, ai intrat la subvenţie, că ai pensie mică…

–         Lasă, mă’ madam, că la întoarcere ne-a dat mici şi bere la târg la Strehaia… L-a costat şi pe el…

–         L-o fi costat, da cât ne-a luat! Dumneatale îţi convoine că am stat în autocar trei sfert de ceas să te aşteptăm, ai zis că te rătăcisei prin târg, că n-ai ceas la mână, da golanu’ de Cristescu, factorul poştal de pe Mărăşeşti, râdea subţire. Parcă eu nu ştiam că eşti încurcată cu el şi vă ardea pipota în zi sfântă…

–         Lasă-l şi pe el, nu-l mai face golan, că s-a dus, săracu’… Ce mai bărbat! Era-n putere şi la 75 de ani!

–         Da’ unde te-a dus, avea vreo rudă pe acolo?

–         Ba, la WC-ul public.

–         Păi era-nchis, că era să mă scap pe mine, zicea fufa aia de era acolo, că fac deratizare…

–         Da, da’ Cristescu i-a dat nişte bani şi i-a spus că mi s-a rupt o bretea la sutien şi trebuie să mi-o prindă în ace de siguranţă, i-a dat nişte bani şi ne-a lăsat aia înăuntru…

–         Uite-al dracului ce i-a dat prin cap! Da’ şi dumneata, în zi sfântă îţi ardea de coţăială, nu de pelerinaj… Ptiu! De aia nu ne mai îngăduie Dumnezeu!

–         Vezi, de aia nu-ţi calcă nimeni bătătura, în afară de mine, că eşti a dracului! rosti cu obidă coana Virginica şi se ridică mânioasă, răsturnând scăunelul. Cafeaua rămase să se răcească în ceşti, iar pisoiul sări din poala gazdei şi plecă să se-ntindă pe-o scândură ce se desprinsese din cuie, lăsând gardul ştirb. Era mai mult soare acolo şi nici nu-l mişca nimeni în timp ce visa…

Leave a Reply