ÎMPĂCAREA

08.05.13

Simte cum îi amorţesc muşchii spatelui, cum stă aşa, pe scândura tare a debarcaderului scurt, dar senzaţia plăcută, de răcorire a tălpilor cufundate în apa verzui-metalică a fluviului, îl ţine ţintuit acolo. Şi gândurile sunt, parcă, mai limpezi, mai liniştite, mai clare, iar amintirile curg calme, fără patimă… A revăzut-o pe Gabriela; e chiar aici, la pensiune, cu soţul şi cei doi copii, n-o mai văzuse de 12 ani… Anii n-au iertat-o, dar pe faţă are o linişte, o lumină, pe care n-o avea când erau împreună. Legătura lor nu fusese chiar scurtă, durase vreo doi ani, dar semănase mai mult c-o furie dezlănţuită. Crizele de gelozie sălbatică, pornite din ambele părţi, erau întrerupte de nopţi şi dimineţi de sex furios. E clar că se iubiseră, dar posesiv, animalic, total… N-avea cum să reziste relaţia aia… La felul de-a fi al lor se adăugau beţiile cumplite, orgiastice, frecvente. Trăiau într-o frenezie a simţurilor, într-o descătuşare a sentimentelor şi a patimilor, până n-au mai putut… El s-a vindecat greu, ea nu… A căzut într-un fel de contemplare; îl suna mereu, iar el, văzându-i numărul pe displayul telefonului, închidea… După vreo doi ani a reîntâlnit-o pe Elena, prima lui dragoste din liceu şi simţurile i s-au topit, încleştându-se în reînnodarea unei legături căreia nu-i dădea nimeni, nicio şansă. Cum să mai trăieşti, ca adult, ba încă unul încrâncenat, tandreţea primei iubiri? Se sprijină în mâini şi coboară în apele reci. Nu ştie să înoate, dar aici, lângă debarcader, apa fluviului nu-i trece de mijloc. Se lasă pe vine ca să se răcorească şi simte firele de nisip (curentul apei e tare puternic, nelăsând mâlul să se depună!) cum îi fug de sub tălpi… Ar fi de-ajuns să facă câţiva paşi şi totul s-ar termina, amintirile şi gândurile şi regretele ar intra-n tăcere odată cu el. zâmbeşte, pe urmă-şi încordează braţele şi se ridică iar pe debarcader. Se lasă pe spate, iar scândura care-i vârstează spatele îi dă o senzaţie plăcută. Cu ochii închişi le revede pe toate fostele sale iubite, revede scene pe care le uitase şi încruntarea frunţii înalte alternează cu zâmbetul inconştient al obrazului neras de câteva zile. Îi vine să râdă; amintirile astea seamănă aşa, cu o împăcare înainte de marele final… Ceva îl loveşte în umăr şi se ridică în capul oaselor. Fetiţa se apropie râzând, alergând poticnit, n-are mai mult de trei ani, întinzând mânuţele grăsulii după mingea de gumă, roşie, moale. Ce mult seamănă cu mamă-sa! El îi întinde mingea, dar fetiţa întinde mânuţa şi culege din părul lui un fir de algă, subţire şi verde ca o speranţă târzie. Râde şi face gropiţe în obrăjorii bucălii. Ia, în cele din urmă mingea şi aleargă înapoi, râzând, cu paşii scuturaţi de râsul copilăresc. Priveşte şi culorile par să se stingă în ochii lui. Se lasă să alunece, din nou, în apa răcoritoare. Se aşează pe vine, apoi se ridică, face un pas în faţă, încă unul, iar curentul puternic duce treaba la bun sfârşit… Deasupra lui, apa se închide tulbure, groasă, grea, ca rugăciunea unui păcătos…

Leave a Reply