VALENTINU

02.12.13

Stau în ploaia rece şi cozorocul prelung al şepcii de piele îmi fereşte lentilele ochelarilor de stropii grei. Trag arar din ţigară şi după o vreme mă deplasez câţiva metri mai încolo pentru că de la ghena de gunoi a blocului turn lângă care am fixat întâlnirea vin nişte miasme de nesuportat. Două chivuţe, îmbrăcate trenţuit, cu sacii murdari agăţaţi în nişte bastoane care le înconvoaie umerii, se îndreaptă chiar spre ghena de ale cărei mirosuri m-am îndepărtat eu. Vorbesc tare, ca oamenii fără griji şi fără ascunzişuri… Un câine scheletic, cu coada întărită între picioare li se încurcă printre ţurloaiele diforme, acoperite de pantaloni tricotaţi, murdari şi deşiraţi…

–         Vineri dimineaţa e, fă, de umblat pe aici, numai să nu se-ntindă rumânii la chermeză că ne sparg sticlele în cap…

–         Păi de ce vineri, fă, Riţo?

–         Păi joi nu e, fă, VALENTINU, Drăgobetele ăl nou? Săraci rumânii, da’ fuduli, o dau iar pe petrecere, adunăm şi sticle de beutură pe jumătate pline… Aşa-s ei… Pe urmă, de la petrecere oamenii au şi inima largă, sunt mai darnici. Beutura, săraca…

–         Fugi, fă, Riţo, că de Crăciun a ieşit un nenorocit beat, numai’ cu cămaşa pe el, despuiat de la buric în jos şi m-a luat la goană! Ce dărnicie, că zicea că să-şi facă ălea pe mine, făceşi-ar pe cine l-a scăldat când erea mic… Păi asta e dărnicie?

–         Să mai întâmplă, fă, nu pune toate la inimă! parcă al tău nu să-mbată!?

–         Să-mbată, da’ nu să dezburică faţă de muieri străine! El, sireacu, să duce în spatele curţii, s-aşază pe ciuci şi-l dă dracu’ pe tetea-l lui că l-a făcut amărăştean pe lume. Când îl dor fălcile, să opreşte, vine-n casă şi are aşa, o privire rea, furişă, până adoarme…

–         Al meu nu mai bea, fă, de când a omitat sânge şi i-a spus doctoru’ că moare dacă mai bea, da-nainte, când îl lua pandaliile, şchiupea subţire printre dinţi şi-l înjura pe şefu’ de post. Facu-ţi şi dregu-ţi, dom’ şef, zicea, că mi-ai spart plămânu-n mine când m-ai prins cu o spinare de lemne! Parcă le luasem de la tine… Acu’ e galben în obraji şi suflă greu după câţiva paşi, da-l am acolo, în bătătură…

De sus, de pe tubulatura ghenei de gunoi, se aude un zgomot teribil, semn că cineva, de la un etaj superior, a aruncat gunoiul. Cea mai sprintenă dintre chivuţe, cea cu omul beţiv, o trage pe cealaltă de sub şuvoiul de gunoaie…

–         Dă-te, fă, Riţo, că-ţi sparge ăştia capu’… Pe urmă bagă capul în gura burlanului de pe care s-au scurs gunoaiele şi strigă gâjâit şi rău: Fă, Hapciupalito, strigă dracului, că ne spargi capetele cu zoaiele tale! Firea-ţi ai dracului şi găsi-v-ar Valentinu moi, să nu vă bucuraţi!

Leave a Reply